$$$

 Copiii uitați ai politicii unui singur copil

În anul 1979, China a introdus politica copilului unic, o măsură radicală menită să controleze creșterea populației, dar care, în combinație cu preferința culturală profund înrădăcinată pentru moștenitori de sex masculin, a produs una dintre cele mai tulburătoare tragedii umane ale secolului XX. Pentru milioane de familii, nașterea unei fete a devenit sinonimă cu o condamnare tăcută, iar speranța de a avea un fiu i-a împins pe mulți părinți să-și abandoneze fiicele la porțile orfelinatelor sau pe marginea drumurilor, în ideea crudă de a putea „încerca din nou”. Se estimează că aproximativ 15 milioane de fete au dispărut din statisticile demografice ale Chinei în perioada aplicării acestei politici.

În anul 1995, lumea a fost confruntată direct cu realitatea din spatele acestor cifre prin documentarul „The Dying Rooms”, realizat de cineaștii britanici Kate Blewett și Brian Woods. Folosind camere ascunse și pretinzând că sunt reprezentanți ai unor organizații caritabile americane, ei au pătruns în unsprezece orfelinate de stat din China. Imaginile surprinse au dezvăluit condiții de neimaginat: sugari legați în pătuțuri, copii mici imobilizați ore întregi pe olițe, prunci lăsați singuri în încăperi reci, întunecate și murdare, fără hrană, apă sau îngrijire medicală, până la moarte.

În centrul documentarului se află povestea unei fetițe numite Mei-ming, un nume care înseamnă „fără nume”. Ea a fost găsită înfășurată într-o pungă de plastic plină cu urină și fecale, extrem de subnutrită și evident neglijată timp de zile întregi. Personalul orfelinatului a plasat-o într-o așa-numită „cameră a morții”, un spațiu destinat copiilor considerați fără șanse. Mei-ming a murit la patru zile după ce a fost filmată. Când realizatorii au încercat ulterior să obțină informații despre ea, orfelinatul a negat că fetița ar fi existat vreodată.

Într-unul dintre orfelinate, angajații au recunoscut că până la 90% dintre cele 50–60 de fetițe care ajungeau lunar mureau acolo. Copiii erau ținuți în condiții insalubre, în frig și întuneric, cu hrană minimă și fără îngrijiri medicale, chiar și atunci când medicamentele existau. Un alt orfelinat a raportat că unul din cinci nou-născuți nu supraviețuia. Documentarul a arătat copii cu afecțiuni tratabile, precum gangrena, lăsați să moară fără intervenție, nu din lipsă de resurse, ci din indiferență sistemică.

Această realitate scoate la iveală nu doar cruzimea unei politici de stat, ci și eșecul moral al unui sistem care a transformat vieți fragile în statistici și a permis ca moartea să devină procedură. Dincolo de ideologie, rămâne întrebarea dureroasă despre cât valorează viața unui copil atunci când statul și societatea aleg să privească în altă parte.

#China #PoliticaCopiluluiUnic #TheDyingRooms #CopiiAbandonați #DrepturileCopilului #IstorieContemporană #MemorieȘiAdevăr

Poate o societate să-și vindece rănile morale dacă nu își asumă pe deplin suferința copiilor sacrificați în numele unor politici considerate „necesare”?