luni, 13 octombrie 2025

$$$

 Ea nu mai este printre noi de peste o jumătate de secol, însă legenda ei trăiește și va dăinui, căci a fost — și rămâne — o genialitate.


Frumusețea ei nepieritoare, talentul ei orbitor și destinul ei tragic continuă să răscolească inimile tuturor celor ce iubesc arta autentică. Iar ea însăși a fost întotdeauna autentică, deși, din păcate, nu prea fericită.


La 5 noiembrie 1913, în orașul indian Darjeeling, se năștea Vivien Leigh.


Marea actriță britanică a tuturor timpurilor și popoarelor, cea care pentru mine a fost, este și va rămâne actrița străină preferată. Nici nu împlinisem cinci ani când am văzut-o pentru prima dată pe ecran. Era Scarlett O’Hara. Și acel moment nu se poate uita. Ce știa să facă Vivien – nimeni altcineva nu putea.


Un caz rarisim în lumea actoriei. Vivien era adorată în Hollywood. Dincolo de harul său actoricesc, emana un farmec uman aparte. Despre generozitatea și căldura ei sufletească, manifestate față de colegii de platou, s-au țesut legende. Marea ei prietenă și colegă, Katharine Hepburn, venită să-i aducă un ultim omagiu, a spus:


„Vivien, draga mea Vivien. Actriță desăvârșită, ființă integră, blândă, inteligentă, de o natură cerească. Un nor minunat ce a plutit prin viețile prietenilor săi, gândindu-se mereu la ceilalți, niciodată la sine.”


Această rafinată aristocrată engleză a devenit o eroină națională a Americii, obținând — în pofida anonimatului său pe continentul nord-american — rolul simbolic al unei americance energice, ambițioase, voluntare, capabile să înfrunte orice încercare a vieții: Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului”, un personaj egoist, capricios, dar fermecător. Pentru acest rol au concurat 1500 de actrițe.


Toată floarea Hollywoodului se afla în competiție: Bette Davis, Joan Bennett, Jean Arthur, Paulette Goddard. Aceasta din urmă părea favorita clară, dar zvonurile privind o eventuală căsătorie neoficială cu Chaplin i-au spulberat șansele — Goddard a refuzat să prezinte certificatul de căsătorie. Astfel, rolul mult visat i-a revenit unei „necunoscute” — englezoaica Vivien Leigh.


Producătorii au dovedit o intuiție rară. Rolul lui Scarlett a devenit legendar, atemporal. Interpretarea ei a fost magică, organică, ireal de convingătoare. O creație grandioasă într-un film nemuritor, realizată de o actriță destinată eternității.


Tatăl ei, Ernest Hartley, era ofițer în cavaleria indiană, mama — Gertrude, aristocrată britanică, catolică ferventă, îi impunea reguli stricte singurei sale fiice, o copilă fragilă, cu un univers interior bogat. Totuși, Gertrude i-a insuflat dragostea pentru literatură și teatru și nu s-a opus carierei artistice a fiicei sale.


Probabil chiar ea a fost prima care a intuit în copilul său o vocație actoricească. Vivien a urmat Academia Regală de Artă Dramatică din Londra, absolvind în 1933. În decembrie 1932 s-a căsătorit cu avocatul Herbert Leigh Holman, mai în vârstă cu 13 ani. În 1933 li s-a născut fiica, Suzanne. Dar rolul de soție și mamă casnică nu i se potrivea. Încă din copilărie știa că menirea sa este scena.


În 1936 joacă în „Foc deasupra Angliei”, unde îl cunoaște pe Laurence Olivier — viitorul ei soț și omul ce îi va aduce atât extaz, cât și suferință. Vivien îl părăsește pe Holman, iar Suzanne rămâne cu tatăl ei. Laurence devine soțul ei.


Au trăit împreună 20 de ani — o poveste intensă, dar presărată cu durere. Dragoste a existat, fără îndoială, dar Vivien suferea de tuberculoză recurentă și tulburări psihice. Laurence, mereu înconjurat de femei, n-a putut suporta boala ei. Vivien, însă, l-a iubit până la capăt.


Lumea teatrală l-a condamnat pe Olivier și a compătimit-o pe Vivien. Bette Davis, cunoscută pentru ironia sa, i-a spus după divorț: „Cum ai putut iubi un egoist ca Olivier? Se iubea doar pe sine — și reciproc.” Vivien a răspuns: „Îl iubesc și acum, Bette.”


A avut dreptate Bette Davis.


După moartea ei, Laurence Olivier a publicat o carte cu detalii despre depresia maniacală a lui Vivien și episoadele de furie de pe platourile „Pe aripile vântului”. Ulterior, s-a aflat că aceste crize erau efecte secundare ale medicamentelor pentru tuberculoză — boala care i-a măcinat plămânii din copilărie, dar n-a putut răpune geniul ei artistic.


În 2006, Olivia de Havilland, partenera din „Pe aripile vântului”, a convocat o conferință de presă la Paris pentru a apăra onoarea prietenei sale. A spus despre Vivien că era disciplinată, devotată muncii și profund profesionistă. Au rămas apropiate întreaga viață, două englezoaice cu suflete regale.


Filmografia lui Vivien Leigh cuprinde doar 22 de filme, dar fiecare este o bijuterie: „Podul Waterloo”, „Lady Hamilton”, „Cezar și Cleopatra”, „Anna Karenina”. A câștigat de două ori Oscarul: pentru Scarlett O’Hara și pentru Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”.


Pe platourile filmului regizat de Elia Kazan, s-a apropiat de Marlon Brando. El, văzând cât de serios își lua rolul Vivien, glumea cu ea și o proteja de gândurile negre. Marlon i-a păstrat o amintire profund tandră.


Totuși, teatrul a fost adevărata sa chemare. A fost primadona teatrului „Old Vic”, interpretând magistral roluri precum Cleopatra, Julieta, Ofelia și Lady Macbeth. Despre ea se spunea: „Nicio actriță de film nu strălucește atât de natural pe scenă și nicio actriță de teatru nu este atât de fascinantă pe ecran precum Vivien Leigh.”


În 1960 a divorțat de Olivier. A continuat să joace, dar a apărut rar în filme. Era exigentă cu sine, perfecționistă, incapabilă să se cruțe.


Relația cu fiica Suzanne a fost complicată, dar s-a îmbunătățit odată ce Suzanne a devenit mamă. Nu s-au mai despărțit. Suzanne i-a dăruit trei nepoți. A murit în 2015, la 81 de ani.


În ultimii ani, Vivien a fost alături de actorul canadian John Merivale. Era vizitată de fiică și nepoți. Nu l-a mai întâlnit pe Olivier. Acesta a revăzut-o doar moartă, în dormitorul pe care îl împărțiseră cândva. Vivien Leigh a murit la 53 de ani, în urma unui nou puseu de tuberculoză. În ziua de 8 iulie 1967, toate teatrele din Londra au stins luminile timp de o oră în semn de omagiu pentru Vivien Leigh — actrița a cărei prezență scenică era un miracol vizibil.


Laurence Olivier i-a supraviețuit 22 de ani.


Vivien a trăit puțin, dar a realizat suficient cât să dăinuiască în amintirea celor ce n-au avut norocul să o prindă în viață. A fost legenda de cristal a scenei britanice, regina cinematografiei mondiale. Detesta cuvântul „vedetă” – îl considera o jignire. Și, într-adevăr, ce vedetă? Ea a fost o zeiță care ne-a părăsit, rătăcindu-se undeva dincolo de orizont, lăsând în urmă o lumină eternă, vie în inimile celor care o iubesc și o prețuiesc.


P.S. Tennessee Williams, autorul piesei „Un tramvai numit dorință”, spunea despre Vivien în rolul lui Blanche DuBois: „În jocul ei era tot ceea ce am visat… și mai mult decât atât.”


©️ Edgar-Kirill Dahlberg

$$$

 Ai grijă ce spui, ai grijă ce faci,

Ai grijă la gânduri, când suferi si taci,

Ai grijă durerea, să n-o-mparti oricui,

Ai grijă puterea, să n-o scapi hai-hui,


Ai grijă cu cine, în viață pornești,

Ai grijă în suflet, pe cine primești,

Ai grija de trupul, ce-l ai împrumut,

Ai grijă de timpul, ce nu-i de pierdut,


Ai grijă de aer, de cer,de pământ,

Ai grijă de suflet, de tot ce-i mai sfânt,

Ai grijă urmașii, atent să ti-i crești,

Prin faptele tale, exemplu le esti.


Ai grijă, prieteni să ai, potriviți,

Ai grijă, dușmanii, să stii să-i eviți,

Ai grijă, lumina să n-o pierzi, dormind,

Ai grijă, de tine, să nu mori, trăind,


Ai grijă, speranța să n-o pierzi , nicicând,

Ai grijă, iubirea, să n-o scapi visând,

Ai grijă, greșeala să nu o renegi,

În viață ce se semeni, aceea culegi.

________ 💝_________

         - Licuța Pântia

$$$

 "Un bărbat de 80 de ani stătea pe canapea alături de fiul său de 45 de ani. Deodată, o cioară s-a așezat la fereastra lor.

Tatăl și-a întrebat fiul: "Ce e asta?". Fiul i-a răspuns: "Este o cioară".

După câteva minute, tatăl și-a întrebat din nou fiul: "Ce e asta?". Fiul i-a răspuns: "Tată, doar ce ți-am spus că este o cioară".

La scurt timp, tatăl și-a întrebat fiul pentru a treia oară: "Ce e asta?".

De data aceasta s-a simțit iritarea în răspunsul fiului: "Este o cioară, o cioară".

Nu a durat mult și tatăl a întrebat încă o dată: "Ce e asta?",

iar fiul a strigat la tatăl său: "De ce mă tot întrebi același lucru, deși ți-am spus că este o cioară? Nu ești capabil să înțelegi?".

Tatăl a tăcut, iar după ceva timp a mers în camera lui și s-a întors cu un fel de jurnal pe care îl ținea de când i s-a născut fiul.

L-a rugat apoi pe băiat să citească pagina la care a deschis jurnalul. Băiatul a citit:

"Astăzi, fiul meu în vârstă de 3 ani stătea cu mine în sufragerie, când o cioară s-a așezat la fereastră. Fiul meu m-a întrebat de 20 și ceva de ori la rând ce este aceea și de tot atâtea ori i-am răspuns cu afecțiune că este o cioară. Este o minune să văd inocența din ochii lui și felul în care se bucură ori de câte ori îi răspund"...

***

Indiferent de vârstă, nimeni nu vrea sa se simtă ca o povară. Copii, adulți sau bătrâni, toți apreciem tonul și cuvintele blânde și ne închidem în fața tonului ridicat, al țipetelor sau jignirilor.

În cele mai multe cazuri părinții ne-au vrut binele și s-au purtat cu noi cu multă dragoste. Chiar și când nu a fost așa, majoritatea au făcut-o pentru că nu au știut altfel și pentru că erau la rândul lor prea răniți.

Însă nu există om care să nu înflorească sau măcar să se dezmorțească în fața manifestărilor de iubire, răbdare și înțelegere. Câți dintre noi avem răbdarea necesară cu cei din jur?

Momentul în care te crezi superior altcuiva devine simultan momentul în care nu ești cu nimic mai presus.

Tratează-i pe ceilalți așa cum vrei să te trateze. Niciodată nu va fi prea multă iubire, prea multă compasiune sau prea multă înțelegere".

$$$

 Cine este Michael Caine și de ce este celebrat ca unul dintre cei mai mari actori ai Marii Britanii? Născut Maurice Joseph Micklewhite la Londra în 1933, Caine a devenit faimos pentru farmecul său, inteligența și accentul său distinctiv Cockney. Ridicându-se în evidență în anii 1960 cu filme precum Zulu (1964) și Alfie (1966), el a devenit rapid un nume gospodăresc și un simbol al cinematografiei britanice pe scena globală.

   Caine a excelat în dramă, comedie și acțiune, demonstrând o gamă excepțională. Filme precum The Italian Job (1969), Get Carter (1971) și The Dark Knight Trilogy (2005-2012) i-au evidențiat capacitatea de a se adapta la tendințele cinematografice în schimbare, păstrându-și stilul semnătură. Performanțele sale consecvente i-au adus două premii Oscar pentru cel mai bun actor secundar.

     Venind dintr-un mediu al clasei muncitoare, Caine s-a confruntat cu scepticismul timpuriu în industrie. El a navigat cu dificultăți financiare, eșecuri critice și dactilografiere, dar și-a abordat întotdeauna meseria cu profesionalism și dedicare. Perseverența sa a devenit la fel de legendară ca și interpretările sale.

    Moștenirea lui Caine nu stă doar în filmografia sa prolifică, ci și în mentoratul și personalitatea sa cu picioarele pe pământ. El exemplifică longevitatea într-o industrie volatilă și demonstrează cum talentul combinat cu umilința poate crea o carieră cinematografică de durată. 

      WIKIPEDIA.

$$$

 George Mihail Zamfirescu s-a născut la data de 13 octombrie 1898, București – 8 august 1939, București, si a fost conducător de companii teatrale, poet, scriitor român, romancier și dramaturg, continuatorul speciei inaugurate în dramaturgia română de Mihail Sorbul, comedia tragică, prin piesele de teatru Domnișoara Nastasia (1927) și Idolul și Ion Anapoda (1935).

Datorită intuiței și gândirii sale, mult avansate timpului său, George Mihail Zamfirescu a fost nu numai perfect conectat curentelor artistice ale timpului său, dar și un serios deschizător de drumuri. Spirit liber, inovator în multiple direcții artistice, G. M. Zamirescu a fost parte a avangardei artistice românești, modernist, gândirist, dar, mai ales, un remarcabil constructor al literaturii și culturii românești interbelice.

A debutat în 1918 cu versuri publicate în “Literatorul”. A fost redactor la “Facla”, “Adevărul” ș.a., conducător de companii teatrale, director de scenă la Teatrul național din Iași (1933-1939). 

Primul său volum, “Flamura albă” (1924), cuprinde, tratate în spirit polemic, episoade de război și din anii imediat următori. 

După volumul de nuvele “Gazda cu ochii umezi” (1926) și “Madona cu trandafiri” (1931), roman al mediului provincial obtuz, Zamfirescu a conceput ciclul epic “Bariera”, dedicat periferiei bucureștene și alcătuit din “Maidanul cu dragoste” (1933), “Sfânta mare nerușinare” (1935), “Cântecul destinelor” (1939) și “Bariera” (publicat postum). Ciclul reconstituie, în tonalități realiste alternând cu altele naturaliste și folosind analiza psihologică, atmosfera pitorească și sordidă a periferiei bucureștene interbelice și relevă, în același timp, contradicția dureroasă dintre setea de puritate, de fericire și mizeria materială și morală a locuitorilor ei. 

Comedia tragică “Domnișoara Nastasia” (1927) este un emoționant tablou al aceleiași periferii, în care năzuința eliberării oamenilor simpli din cătușile unei existențe sufocante se dovedește irealizabilă. 

A mai scris piesele “Cuminecătura” (1925), “Idolul și Ion Anapoda” (1935), “Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el” (1939), culegerea de articole despre teatru “Mărturii în contemporaneitate” (1938).

Este tatăl actriței Raluca Zamfirescu (1924 - 2008), multă vreme societară a Teatrului Național din București.


Citate George Mihail Zamfirescu:


“Înțelegeam pentru întâia oară că sunt dureri mai presus de plâns și zbucium”.


“Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpân pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strâns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mână, printre bălării - amândoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.”


“Ne apăsam palmele pe inimă, să-i cuminţim zvâcnirile, şi urcam spre barieră, în fugă, râzând ca să înşelăm întunericul, singurătatea şi frigul.”


“Nimeni nu-i stăpân pe viaţă! Dimpotrivă, ea e singurul împărat al lumii, pentru că vine de la cer...”


“Viaţa... este un fulger pe fundalul eternităţii.”

$$$

 HAPPY BIRTHDAY NANA MOUSKOURI ! 


Născută Ioánna Moúschouri pe 13 octombrie 1934, în Chania, Creta, Grecia, este o cântăreață grecoaică care a vândut aproximativ 300 de milioane de albume în toată lumea într-o carieră de peste cinci decenii, ceea ce face din ea una dintre cele mai bine vandute artiste din muzică din toate timpurile. Ea a fost cunoscută sub numele de Nana de prieteni și de familia ei când era copilă. A înregistrat cântece ale compozitorilor care i-au inspirat cariera de-a lungul anilor: Quincy Jones, Harry Belafonte, Michel Legrand, în mai multe limbi, inclusiv greacă, franceză, engleză, germană, olandeză, italiană, portugheză, spaniolă, ebraică, galeză, chineză mandarină, maori și turcă.

Nana Mouskouri s-a evidentiat in lumea artistica gratie vocii sale unice, fiind inzestrata cu coarde vocale asimetrice, care i-au permis sa atinga note inalte si sa produca sunete cristaline.

 "Cantecul a fost prima mea dragoste si intotdeauna m-a ajutat sa respir, sa sper si sa cred ca este dragoste si pace in jur. Am avut sansa sa lucrez cu oameni speciali si sa realizez enorm de multe in viata. Am considerat ca toate acestea merita sa fie sarbatorite si ca trebuie sa mai cant dragilor mei prieteni, spectatorii. La multi ani tuturor celor care imi arata ca dragostea inca exista. Si atata timp cat va fi muzica pentru mine si prietenii mei, va fi dragoste", a declarat Nana Mouskouri in ultimul sau interviu.


Nana Mouskouri a concertat pe 25 noiembrie 2015, la Sala Palatului din București.


https://youtu.be/OmvdlL1Tbic?si=aqBtuGDUHTnm5ZkI

$$$

 ÎN MEMORIAM MARGARET THATCHER


Azi se împlinesc 100 de ani de la nașterea primei femei prim-ministru în Marea Britanie (1979-1990), baroneasa Margaret Thatcher născută în 13 octombrie 1925, Grantham, Anglia, Regatul Unit.

“Dis-de-dimineață la birou. Biroul prim-ministrului mi-a trimis urări de succes și fericire poporului român de pretutindenea. Margaret Thatcher e o femeie extraordinară.” - Ion Rațiu 

Supranumită “Doamna de Fier”, Margaret Thatcher a fost un om politic britanic și lider al Partidului Conservator. Ei i se datorează remodelarea unei țări printr-un liberalism economic intransigent și restabilirea prestigiul internațional. 

Margaret Thatcher a fost primul premier britanic ales de trei ori consecutiv (1979, 1983 și 1987), fapt fără precedent în secolul XX. Recordul politic i-a fost egalat doar de Tony Blair în 2005. 

Într-o lume politică dominată de bărbați, Margaret Thatcher nu a cerut loc la masă –l-a cucerit. Prima femeie prim-ministru al Marii Britanii, a condus cu o claritate de gheață și o voință de oțel. Nu s-a temut de impopularitate. Nici de conflict. Nici de greutatea deciziilor istorice.

Este una dintre cele mai importante personalități politice din istorie, mandatul ei fiind cel mai lung din istoria politică britanică. Ea este, de asemenea, una dintre cele mai controversate figuri politice și prima femeie prim-ministru din întreaga istorie a Europei.

Margaret Thatcher a murit în dimineața zilei de 8 aprilie 2013, la hotelul The Ritz din Londra, în urma unui accident vascular cerebral.

În 2011, viața ei a fost ecranizată într-un film de mare succes, “Doamna de fier” (The Iron Lady), cu Meryl Streep ca protagonistă, rol pentru care a și fost declarată, în 2012, “cea mai bună actriță” la Globul de aur, la Premiile BAFTA și la Oscar. Viața ei a mai fost ecranizată și în anul 2020 în serialul de succes “The Crown”, unde Gillian Anderson a fost protagonista în sezonul 4.


Margaret Thatcher citate:


"Să fii puternică e asemănător cu a fi o doamnă: dacă trebuie să le spui oamenilor că ești, nu ești."  


“O fi cocoşul cel ce cântă, dar găina e cea care depune ouăle”.


“Dacă vrei ca ceva să fie spus, cere-i unui barbat acest lucru si-l va spune; dacă vrei ca un lucru să fie făcut, cere-i unei femei şi lucrul va fi făcut”.


“Europa a fost creată de istorie. America a fost creată de filosofie”.


“Lumea fără arme nucleare ar fi mai puţin stabilă şi mai periculoasă pentru omenire”.


“Nu mă deranjează cât de mult vorbesc miniştrii mei atâta timp cât fac ceea ce spun eu”.


“Cașcavalul este gratuit doar în capcana pentru șoareci.”

$$$

 IN MEMORIAM IVES MONTAND


Yves Montand, pe numele sau adevarat Ivo Livi, a fost un actor de cinema, cantaret si dansator de music-hall francez. De origine italiana s-a nascut pe 13 octombrie 1921 la Monsummano Alto, in Toscana (Italia ) si a murit la 9 noiembrie 1991 la Senlis (Oise) in Franta. Yves Montand, pe numele sau adevarat Ivo Livi s-a nascut la Monsummano Alto, intr-o Italie pe care Benito Mussolini o facuse fascista cu un an inainte.

Baiatul lui Giovanni si Giuseppina Livi s-a ivit dintr-o familie de origine iudaica,de muncitoti si militanti care venerau, si care i-au transmis, cultul comunismului. A fost ultimul dintr-o familie cu cu 3 copii. Sora sa Lydia si fratele sau mai mare Giuliano fiind nascuti in 1915 si respectiv 1917.

In 1923, nu avea decat 2 ani, cand familia sa emigra in Franta pentru a fugi din Italia fascista si s-a instalat in cartierul saracilor din Marsilia 

A avut o copilarie dificila din punct de vedere material. Era pasionat de cinema in special de comediile muzicale americane, idolul sau fiind Fred Astaire. 

In 1929, familia Livi a obtinut nationalitatea franceza. Incepand de la 11 ani Ivo a muncit in fabrica si ca ucenic in salonul de coafura unde lucra si sora sa Lydia.

In 1938, la 17 ani, a acceptat sa lucreze ca sofer la un cabaret din Marsilia. Aici a inceput sa-I imite pe Charles Trenet, Maurice Chevalier sau Fernandel, si a cantat cantecul “Dans les plaines du Far West”, sub numele de artist "Yves Montand", nume ales de mama sa ca o combinatie intre italiana si franceza : "Ivo, monta".

Talentul sau enorm ca interpret, charm-ul si tinuta zvelta i-au asigurat un succes imediat la public. A inceput sa joace in cabaretele din Marsilia prima data pe 21 iunie 1929 la Alcazar, apoi la Odéon(“ temple “ ale music-hall ului din acest oras ).

Anul 1939, il gaseste pe un santier in Provence, de unde pleca la Paris in primavara lui 1941, pentru a nu fi trimis in Germania la serviciul de munca obligatorie.

S-a lansat la ABC in februarie cu acelasi success ca si la Marsilia, apoi au urmat Bobino, Folies-Belleville, si celebrul Moulin Rouge unde a dat peste Édith Piaf. A fost dragoste la prima vedere si Édith Piaf deja celebra si adulata de public incepe sa-l initieze pe noul ei iubit in tainele meseriei.

De asemeni l-a prezentat persoanelor importante din lumea spectacolului ca Joseph Kosma, Henri Crolla, Loulou Gasté, Jean Guigo, Henri Contet, Louiguy, Marguerite Monnot, Philippe-Gérard, Bob Castella, Francis Lemarque etc.

In 1945, Montand este o vedeta de music-hall si pleaca ca prim solist la théâtre de l'Étoile din Paris. S-a lansat si ca actor de cinema facandu-si debutul cu success alaturi de Édith Piaf in “Étoile sans lumière”, apoi in “les Portes de la nuit”, de Marcel Carné.

Dupa Moulin Rouge, pleaca cu Édith Piaf in turnee pana in 1946 cand cei doi se separa. In 1948, un prieten il trimite la Saint-Paul-de-Vence pe Côte d'Azur unde devine un obisnuit al festivalului de la l’Auberge de la Colombe d’Or si unde ii va cunoaste pe Jacques Prévert si Simone Signoret in 1949.

Este un “coup de foudre“ asa ca Simone Signoret si-a parasit imediat sotul pe regizorul Yves Allégret cu care avea o fetita, pe Catherine Allégret pentru a trai cu Montand. Se muta cu fetita si cu Yves in place Dauphine la Paris. Pe 22 decembrie 1951cei doi se casatoresc si devin cuplul cel mai mediatizat din lumea spectacolului francez.

In 1952, Henri-Georges Clouzot ii ofera primul rol important in le “Salaire de la peur”.Filmul este recompensat cu Grand Prix du Festival de Cannes din 1953. 

In anul 1954, cuplul cumpara o proprietate in Autheuil-Authouillet in Normandie care devine un loc de intalnire a artistilor si intelectualilor. Printre cei care-l frecventau frecvent erau Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Serge Reggiani, Pierre Brasseur, Luis Bunuel, Jorge Semprun.

Cuplul milita pentru ideile lor comuniste si erau denumiti "compagnons de route" ai Partidului communist francez (PCF). In 1954, au jucat in piesa de teatru a lui Arthur Miller, “les Sorcières de Salem” cu un succes imens jucand pana la Craciunul lui 1955.

In 1956, Montand s-a incumetat sa faca un turneu de music-hall in URSS dupa acel 24 octobre cand tancurile rusesti au ocupat Budapesta. Se hotaraste totusi sa cante in fata publicului rus la Moscova unde l-a intalnit pe presedintele rus Nikita Hrusciov cu care a avut o intrevedere particulara ce a durat 4 ore si unde s-a interesat de cauzele ocupatiei din Ungaria.

In 1957 intreprinde un turneu triumfal in toate tarile Europei de Est si revine impreuna cu Simone Signoret profund deziluzionat de ceea ce inseamna aplicarea in practica a comunismului in aceste tari. 

In 1959, Montand si-a castigat un statut de vedeta internationala dupa turneul intreprins in SUA impreuna cu Signoret si unde l-a cunoscut pe Arthur Miller si pe sotia acestuia : Marilyn Monroe, apoi in Canada si in Japonia.

In timpul turneului din 1960, a turnat la Hollywood filmul “Let's Make Love” de George Cukor cu Marilyn Monroe, cu care a avut o idila aflata sub tirul presei internationale, ceea ce i-a stirbit o parte din increderea lui Simone Signoret pe care o avea in el si in casatoria lor, iar ea se va distruge incet, incet si din pricina alcoolismului.

Montand se intoarce in SUA in 1961 la Golden Théâtre din Broadway la New York apoi in Japonia si Anglia fiind in acel timp cel mai cunoscut artist de music-hall al planetei. Incepand din 1964, se consacra pasiunii sale pentru cinema si mai urca pe scena doar ocazional .Va juca sub bagheta unor regizori ca Costa Gavras, Alain Resnais, René Clément...

In 1968, angajarea sa civica ia o turnura amticomunista datorita "Primaverii de la Praga“ care va definitiva ruptura cu vechile angajamente. 

In anii 80, Montand a militat pentru drepturile omului si s-a angajat in lupta in favoarea sindicatului polonez condus de Lech Walesa. 

In septembrie 1985, este profound marcat de moartea lui Simone Signoret la numai 64 de ani lasandu-si cariera “en berne“.

Are o legatura cu asistenta sa Carole Amiel ce a fost contractata pentru turneul din 1982. Ea a dat nastere la data de 31.12.1988 lui Valentin Montand, primul sau copil, atunci cand el era in varsta de 67 ani.

Pe 9 noiembrie 1991, a decedat in urma unui infarct la varsta de 70 ani, inainte de a termina turnarea filmului IP5 de Jean-Jacques Beineix, film in care personajul moare in urma unei crize cardiace In timpul unui infarct a rostit urmatoarele : "Je sais que je suis foutu mais ce n'est pas grave, j'ai eu une très belle vie" (“Stiu ca sunt terminat dar nu e grav, am avut o viata frumoasa”). 

A fost ingropat in cimitirul Père-Lachaise din Paris impreuna cu prima sa sotie Simone Signoret.


https://youtu.be/Xo1C6E7jbPw?si=ZoDmy6HyLiQ_u3Nm#

$$$

 

M-am născut pe 29 octombrie 1875, în Eastwell Park, Kent. Mama mea a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica Țarului Alexandru al II-lea. Tatăl meu? Alfred, Duce de Edinburgh, fiul Reginei Victoria.

Eram nepoata uneia dintre cele mai puternice femei din istorie. Dar nu am crescut în fast. Am crescut în umbra așteptărilor. Tata rece, mamă aspră, multe reguli, puțină tandrețe.


Îmi plăcea să pictez, să alerg desculță, să citesc povești și să visez. Mi se spunea „Missy”,  un diminutiv copilăros, dar care ascundea deja o fire rebelă și pasională.


La 17 ani, am fost „vândută”, căsătorită cu Ferdinand de Hohenzollern, nepotul regelui Carol I al României. Era timid, stângaci, serios, preocupat de datorie. Eu? O flacără aprinsă.


Nunta noastră a avut loc în 1893. A fost o formalitate regală. L-am privit în ochi și am știut: nu va fi iubire, ci convenție. „Am simțit că nu eram acolo pentru mine. Eram o piesă într-un joc, un pion de aur, dar pion totuși.”


Presa spunea despre mine: 


Ziarul „The Times” (Anglia):

„Un mariaj între două case regale importante, menită să întărească relațiile diplomatice.”


Presa germană:

„O alianță între est și vest. Mireasa, o bijuterie englezească într-o casă teutonă.”


România, prin „Timpul”:

„Principesa Maria a sosit în țară. Tânără, frumoasă, dar prea zburdalnică pentru sobrietatea curții noastre.”


România m-a primit rece.Regina Elisabeta (soacra mea, cunoscută ca poeta Carmen Sylva) spunea despre mine: „O păpușă frumoasă, dar vanitoasă. Va face mai mult rău decât bine.”

Am fost marginalizată, suspectată, criticată. Nobilii mă priveau cu superioritate. Dar eu am tăcut și am învățat limba română. M-am apropiat de popor. M-am reinventat.


Ani mai târziu, în plină maturitate, l-am cunoscut pe Barbu Alexandru Știrbey distins, inteligent, calm, român până-n măduvă. Era consilierul regelui, dar și... bărbatul care a văzut în mine nu doar o regină, ci o femeie.


Ne-am iubit profund, discret, dar cu dor mistuitor. Mă asculta, mă sfătuia, mă proteja.

Scriam bilețele codate.

„Vine la mine fără zgomot, cu pași lini și suflet deschis. Nimeni nu mă înțelege cum mă înțelege el. Mă iubește fără pretenții.”

  

„Nu e un amant frivol, ci un stâlp. Când țara mă apasă, el îmi dă aer. Când ceilalți mă vor pentru funcție, el mă vrea pentru mine.”


 „Când intră în cameră, simt o altă lumină. Mai caldă. Mai dreaptă.”

„Mi-a fost și tată, și frate, și iubit, și prieten, și sfetnic. Și tot ce nu mi-a fost Ferdinand.”

 

„Unele iubiri nu se strigă. Ele ard în tăcere, dar nu se sting niciodată.”


 „Sufletul lui este singurul loc unde m-am simțit întreagă.”


 Ne întâlneam sub pretextul datoriilor de stat.

Se zvonește, cu argumente că Principesa Ileana a fost copilul nostru. A fost fiica mea preferată. O simțeam a mea, doar a mea.


Regele Ferdinand a știut. Nu a zis nimic. S-a refugiat în tăceri și... amante proprii. Avea o legătură cunoscută cu Elena Văcărescu, înainte de căsătoria noastră, și aventuri discrete ulterior.

Dar între noi n-a fost niciodată iubire. Doar o loialitate rece.


Am avut șase copii. Pe unii i-am iubit nebunește. Pe alții... mai puțin.

Carol al II-lea, fiul meu cel mare. A fost mândria și apoi durerea mea. Rebel, egoist, nestatornic. Mi-a frânt inima. M-a trădat. M-a exilat din propria țară. A disprețuit influența mea și relația cu Știrbey.

Elisabeta, frumoasă, dar rece.

Maria (Mignon), suflet blând. A devenit regină a Iugoslaviei.

Ileana, sufletul meu. Lumina mea. Poate fiica mea cu Știrbey.

Nicolas și Mircea, Mircea a murit de mic, o rană care nu s-a închis niciodată.


În timpul Primului Război Mondial, am refuzat să stau în siguranță. M-am dus printre răniți, în tranșee, în spitale improvizate. Am fost mama soldaților, chipul speranței, forța din spatele regelui slab.

Românii au început să mă iubească. Nu pentru sângele albastru, ci pentru sângele dăruit.


La Conferința de Pace de la Paris, am vorbit în fața marilor lideri ai lumii ca o regină fără coroană dar cu voce. Am cerut Unirea. Am obținut respect. România Mare a devenit realitate și cu ajutorul meu. I-am cucerit pe Clemenceau, Lloyd George, Wilson. Am pledat pentru recunoașterea Unirii. România Mare a devenit realitate.

Revista franceză „Le Figaro” scria: „Cea mai bună armă diplomatică a României este farmecul Reginei Maria.”


După moartea lui Ferdinand (1927), fiul meu, Carol al II-lea, s-a întors la putere cu forță.

Primul lui gest a fost să mă izoleze, să mă alunge.

A tăiat legătura cu Știrbey, mi-a limitat influența, m-a trimis la Balcic, departe de palat și de conducere.

A fost cea mai mare durere a mea. Să fiu trădată de propriul sânge.


Scrisori și fragmente reale

 „Barbu drag, în ochii tăi m-am văzut femeie, nu regină. În prezența ta am putut respira...”

 „Carol... mi-e fiu doar cu numele. Cu fapta, mi-a fost dușman.”


M-am retras la Balcic, în grădinile mele. Scriam, pictam, visam la o Românie care mă iubea încă.

În 1938, bolnavă de cancer pancreatic, m-am întors la Pelișor. Am murit pe 18 iulie, la 62 de ani.


Ultima mea dorință?

Inima să-mi fie dusă la Balcic. Acolo am fost liberă.


Astăzi, inima mea se află în Capela Stella Maris. Dar destinul ei a fost la fel de zbuciumat ca și viața mea, mutată, pierdută, regăsită.

Barbu Știrbey a trăit după mine. A murit în 1946, tăcut, discret, fără scandal. A fost iubirea vieții mele.

$¢$

 Vasile Voiculescu ( 13 octombrie 1884 —26 aprilie 1963)

,,Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși... Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice... Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine și străvechi obiceiuri... Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut și care n-a fost prea contrariat de împrejurări, a fost traiul de la țară din prima copilărie: datinile care se împleteau pe cununa anului și pe care le așteptam și le practicam ca pe niște mari și de preț spectacole... Toate acestea mi-au fost un fond, o comoară de unde am cheltuit și din care am trăit după ce am plecat de acasă, de la 6 ani, în școli, printre străini... Multă vreme dorul de casă, vitregia vieții de internat și de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset psaltirea, pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David.'' Vasile Voiculescu


Doamne – Vasile Voiculescu


În vârful copacului Tău sunt o floare…

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ție că n-am rămas în temnița humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzie:

Zbucnește afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburătoarelor împărăției Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,

Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,

Beau apele lunii, se umflă în ele

Păunii nopții cu cozile-n stele.

… Scuturați-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,

Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăție

A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.

$¢$

 Astăzi, expresia „a flutura steagul alb” a devenit un termen colocvial consacrat, semnificând apelul la pace, predarea sau capitularea. Există mai multe teorii privind momentul și locul apariției acestui simbol, precum și motivele pentru care tocmai culoarea albă a ajuns să fie asociată cu renunțarea la luptă. De asemenea, interpretările asupra sensului său autentic variază, însă toate converg spre aceeași idee fundamentală: steagul alb reprezintă o chemare la negocieri pașnice.


Tradiția folosirii culorii albe în războaie își are originile în vremuri îndepărtate.


Originea steagului alb ca simbol al dorinței de pace este învăluită în mister și controversă. Majoritatea istoricilor susțin că prima mențiune documentară a acestuia datează din perioada dinastiei Han din China, în primele trei secole ale erei noastre. Inițial însă, albul era asociat cu doliul și jelirea războinicilor căzuți, iar abia mai târziu a căpătat semnificația de semn al capitulării.


Potrivit altor cercetători, romanii au fost cei dintâi care au folosit steagul alb, după cum menționează istoricul Livius. Acesta relatează că soldații care se predau își puneau banderole albe pe brațe, la care atașau ramuri de măslin – simbol consacrat al păcii în Imperiul Roman – pentru a nu lăsa nicio urmă de îndoială asupra intențiilor lor.


Istoricul Tacit amintește, la rândul său, de steaguri albe arborate de trupele lui Vitellius în timpul predării de la Cremona. Ideea din spatele acestui gest era limpede: cel ce poartă steagul alb oferă garanția că nu va deschide focul și, în consecință, nu poate fi atacat.


Istoricii consideră că alegerea culorii albe s-a datorat vizibilității sale superioare în haosul luptei. În plus, era mai ușor de procurat o bucată de pânză albă decât una colorată, ceea ce permitea soldaților să improvizeze rapid.


În Evul Mediu, steagul alb era folosit pentru a semnala încetarea focului asupra inamicului.


Ulterior, obiceiul s-a răspândit în întreaga Europă medievală. Steagurile albe au început să fie utilizate pentru identificarea soliilor neînarmate trimise la negocieri de armistițiu sau capitulare. Soldații care se predau sau cărora li se acorda liberă trecere purtau steaguri albe ori își legau brâie albe pentru a arăta că nu mai participă la luptă.


Adesea, drapelul alb era folosit și pentru a marca prezența unor grupuri necombatante, precum preoți sau tămăduitori.


Există și teoria că simbolistica steagului alb provine din istoria navigației. În Asia, era folosit pentru a semnala o navă ce transporta o persoană de rang înalt, care nu putea fi atacată nici în vreme de război. În Europa, același rol era îndeplinit de un steag negru. Ambele simboluri erau recunoscute pe ambele continente.


Mai târziu însă, a fost păstrat doar steagul alb, devenit semn internațional de pace, în timp ce cel negru a rămas simbolul doliului. Asemenea unei corăbii aflate sub protecție, omul sau grupul care poartă un steag alb nu trebuie să fie atacat.


Negocierile purtate în timpul războaielor, practicate odinioară în mod regulat pentru rezolvarea unor chestiuni pragmatice – înhumarea celor căzuți, celebrarea sărbătorilor religioase, evacuarea răniților, trecerea preoților și a călugărilor – se desfășurau, de asemenea, sub protecția steagului alb.


Folosirea steagului alb în războaiele secolului al XX-lea și consacrarea sa prin Convenția de la Geneva


În epocile mai târzii, steagul alb a rămas un simbol unanim recunoscut al dorinței de încetare a focului sau de inițiere a unor tratative de capitulare. Solii monarhilor și ai nobilimii, numiți „heralzi”, purtau bastoane albe pentru a se diferenția de combatanți. În războaiele purtate în Europa la începutul secolului XX, era obiceiul ca steagul alb să fie arborat pentru a permite recuperarea răniților de pe câmpul de luptă, semnalând o încetare temporară a ostilităților.


Pe măsură ce conflictele deveneau tot mai crâncene, negocierile s-au rărit, fiind invocate adesea doar atunci când una dintre părți dorea să se predea. Astfel, steagul alb s-a transformat treptat într-un semn neechivoc al capitulării, indicând intenția părții care îl ridică de a înceta lupta și de a cere protecție sau discuții.


În timpul Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial, utilizarea steagului alb a devenit mai rară, iar uneori acesta era folosit pentru simularea predării, urmată de atacuri surpriză. Așa procedau, de pildă, soldații japonezi în cel de-Al Doilea Război Mondial, care ridicau steagul alb pentru a deturna atenția inamicului și a lovi brusc trupele americane.


Conform Convenției de la Geneva, asemenea acțiuni sunt considerate ilegale și pot avea consecințe devastatoare în timp de război. Comportamentul trupelor japoneze i-a făcut pe americani să înceteze să mai ia prizonieri, iar cei ce încercau să se predea sub steag alb erau adesea executați pe loc.


Deși astăzi steagul alb este perceput predominant ca simbol al capitulării, lucrurile nu stau chiar astfel. Practica folosirii lui a fost consacrată oficial prin Convențiile de la Haga și Geneva din secolele XIX și XX, care stabilesc regulile internaționale ale războiului. Din acel moment, ridicarea steagului alb este considerată o propunere de începere a negocierilor. Adversarul este obligat să înceteze focul și să intre în dialog, al cărui rezultat poate fi un armistițiu sau o capitulare.


⚠️ Unele dintre faptele prezentate se bazează pe interpretări diferite ale surselor istorice.

$$$

 Mai 1996. Everest. Părea că stihia hotărâse să se descotorosească de oamenii care îndrăzniseră să ajungă prea departe. În acea noapte au pierit opt suflete, printre care și cei mai buni ghizi ai vremii. Ceilalți au supraviețuit printr-un miracol.


Dimineața, lumea s-a cutremurat la aflarea veștii și a cerut socoteală. Cine era vinovat? Răspunsul a fost găsit rapid: ea, Sandy Hill Pittman. O doamnă mondena din New York, care își cumpărase drumul spre vârf și ar fi distras echipa cu proiectele sale. „Prințesa Everestului”, „ticaloasa Everestului”, „Gospodina cu espressorul”, „Simbolul imposturii alpinismului modern” — așa o zugrăveau ziarele și revistele.


Dar dacă privești mai atent, devine limpede că povestea spusă lumii era doar un clișeu convenabil. Cine era cu adevărat această femeie? Și cât de drepte erau acuzațiile?


Avea doar treisprezece ani când a urcat prima oară pe un vârf cu nume înșelător — Disappointment Peak din masivul Teton. Pentru ea n-a fost o dezamăgire, ci o revelație. Mai târziu avea să mărturisească: „În munți am simțit libertatea.” Acea trăire i-a devenit busolă lăuntrică, încât și universitatea a ales-o după altitudine: Colorado, ca să poată trăi aproape de creste și să se antreneze.


La facultate căuta mereu compania alpiniștilor, își petrecea weekendurile pe trasee și ținea jurnale în care nota fiecare rută.


După studii, soarta a dus-o la New York. Căsnicie, petreceri, lume bună. A făcut carieră în modă, însă cu cât sălile deveneau mai strâmte, cu atât munții o chemau mai puternic. Zgomotul orașului o asurzea.


Într-o zi s-a întors în Himalaya. La început doar într-un trek spre Annapurna. Acea călătorie i-a reaprins vechea pasiune — pentru munți, pentru natură. Apoi au urmat caiac în Arctica, călărie în Kenya, noi trasee prin America de Nord. Cu fiecare pas, cu fiecare expediție, înțelegea tot mai limpede că nu era un simplu hobby, ci adevărata sa viață.


Mulți alpiniști visează să cucerească „Seven Summits” — cele șapte cele mai înalte vârfuri ale continentelor. Sandy și-a fixat ținta și un termen limită: înainte de patruzeci de ani.


În 1992 a început cu Aconcagua (6 960 m). În 1993 a urcat Kilimanjaro (5 895 m) și Denali (6 194 m). În 1994 a cucerit cu succes Elbrus (5 642 m), apoi masivul Vinson (4 897 m) în Antarctica. În 1995 a venit rândul Piramidei Carstensz (Puncak Jaya) în Indonezia, înaltă de 4 884 m.


Astfel, pas cu pas, bifa continente. În momentul tragediei de pe Everest avea deja șase din cele șapte vârfuri în palmares.


Mai avusese și două tentative anterioare chiar pe Everest: în 1993 și 1994. Ambele fără reușită, dar cu o retragere cinstită când riscul devenea prea mare. Ceea ce presa numea „turism” era, în realitate, rodul unor decenii de pregătiri și experiență.


La mijlocul anilor ’90, Everestul se schimbase. Pentru prima dată în istorie, pe versanți acționau simultan peste zece expediții comerciale. Peste trei sute de oameni, de pe ambele laturi ale muntelui, trăiau în tabere dotate cu telefoane satelit, faxuri și chiar generatoare de curent. Muntele devenise un mic oraș sub cerul liber.


Pentru zeci de mii de dolari, clienții erau conduși de cei mai puternici ghizi: Rob Hall de la Adventure Consultants, Scott Fischer de la Mountain Madness, alături de echipe din Taiwan, India și Japonia. Era o nouă eră: unii o vedeau ca pe o democratizare, o șansă pentru amatori de a trăi vârful; alții o considerau o profanare și un pericol pentru siguranță.


Într-un asemenea sistem, era convenabil să fie găsit un țap ispășitor. Iar Sandy a devenit centrul acestei noi epoci.


A intrat în echipa Mountain Madness a lui Scott Fischer — o legendă care cucerea vârfurile fără oxigen. Alături de ea erau Anatoli Bukreev, Neal Beidleman, Charlotte Fox. Sandy încheiase un contract cu NBC: să țină un jurnal electronic pentru ca elevii americani să-i poată citi rapoartele aproape în timp real. Însă, în ochii multor colegi, asta părea o sfidare a tradițiilor. Mai târziu avea să recunoască:


„Înțelegeam că iritam o parte din comunitatea alpină. Dar n-am făcut-o niciodată pentru spectacol. Îmi doream ca oamenii să vadă ce înseamnă cu adevărat să trăiești în munți.”


Gestul său inovator avea să devină ulterior motiv de batjocură: „espressor în tabără”, „show pe creastă”.


Dimineața era senină. Echipele lui Hall și Fischer, împreună cu altele, au pornit spre vârf. Ambuteiaje pe corzile fixe, întârzieri la plecare, orizonturi prea întinse. Toate acestea devorau ore prețioase. Sandy a ajuns pe vârf împreună cu ceilalți. Și-a închis proiectul — devenise una dintre puținele femei care trecuseră cele șapte vârfuri. Dar bucuria n-a durat. Dinspre vest înainta viscolul.


Vântul creștea. Temperatura se prăbușea. Zăpada transforma poteca într-un pustiu alb. Acolo unde trebuia să se meargă iute, oamenii erau paralizați de oboseală și dezorientare. Pe Șeaua Sudică, grupul lui Sandy s-a trezit practic captiv: prăpăstii de mii de metri în dreapta și în stânga, iar înainte — numai neant. Mai târziu avea să spună: „Simțeam că plutim într-un pahar cu lapte.”


O parte dintre oameni au fost coborâți de Anatoli Bukreev, care în noaptea aceea a ieșit de mai multe ori din tabără și a readus oameni în siguranță. Printre cei care se aflau lângă Sandy erau și Tim Madsen, și ghidul Neal Beidleman. Sandy a petrecut aproape zece ore pe versantul deschis și a supraviețuit. Pentru că știa să-și păstreze luciditatea în hipoxie, pentru că recunoștea simptomele hipotermiei, pentru că era pregătită fizic. În acea noapte mulți au murit, dar ea — nu.


La New York nu se discuta despre uragan și nici despre erori. Se discuta despre femeia cu reviste de modă, care adusese un espressor în tabără și transmitea pentru NBC. Imaginea „lei­toi mondene” era prea comodă. Și s-a lipit.


În cartea lui Krakauer, figura ei a devenit parte a criticii alpinismului comercial. Ziarele reluau aceleași teze. La final, povestea s-a redus la un singur tipar: oamenii au murit fiindcă „nu trebuiau să fie acolo”.


Chiar și între apropiați și prietene părerile erau împărțite: unele vedeau în ea o sursă de inspirație și un exemplu de curaj. Nicole Griscom spunea:


„Este profund motivantă, pentru că găsește mereu o cale de a trăi din plin.”


Altele — o înclinație spre ostentație și atenție exagerată asupra propriei persoane:


„Îi plăcea să epateze.” „Își suna toate cunoștințele ca să le anunțe că urmează să facă kayaking pe East River.”


Această dublă privire amplifica imaginile propagate de presă și făcea figura lui Sandy și mai controversată.


Dar colegii își aminteau altfel. Supraviețuitoarea Charlotte Fox spunea: „Este o femeie puternică, hotărâtă. Doar că nu știa cum să-și arate recunoștința pentru salvare.” Bukreev o numea „capabilă și rezistentă”. Fischer avea încredere în ea și a inclus-o în echipă nu din capriciu.


Au trecut aproape treizeci de ani. Sandy este încă în mișcare. Face surf, urcă pe vulcani, pleacă în expediții și rămâne în sport. La peste șaizeci de ani, încearcă forța în competiții de fitness și nu ascunde:


„Încă iubesc să-mi testez limitele.”


Biografia ei de după Everest este presărată cu zeci de noi călătorii: din America Centrală până pe insule îndepărtate din Pacific. Însă în fiecare poveste revine același motiv: aceeași chemare născută în inima unei fete de treisprezece ani pe un vârf din Wyoming. „Nu pot rezista chemării munților”, spune ea și astăzi. Pentru ea, tragedia din 1996 nu a fost un sfârșit, ci un prag dureros, după care viața a continuat — doar că fragilitatea și prețul fiecărui pas au devenit mai clare ca niciodată.


Când au murit opt oameni, printre ei cei mai buni ghizi ai lumii, presa a căutat o explicație simplă. Dar în munți nu există explicații simple. Întotdeauna este un lanț de factori: plecare târzie, aglomerație pe traseu, oboseală, lipsă de coordonare și, în cele din urmă, furtuna. Mulți cercetători aveau să sublinieze mai târziu: tocmai combinația de erori și vreme nefavorabilă a făcut noaptea de 10 spre 11 mai 1996 atât de tragică. A arunca vina asupra unei singure persoane înseamnă a refuza să înțelegi natura riscului și a lipsi istoria de adevărata ei complexitate.


Sandy Hill Pittman nu este „ticaloasa Everestului”. Este una dintre cei care au fost prinși în capcana stihiei — și au supraviețuit. Cu experiență, cu pregătire, cu forță lăuntrică. Povestea ei este un memento: societatea iubește să numească vinovați, mai ales când aceștia se potrivesc convenabil imaginii.


Dar tragediile din munți nu se reduc la un singur chip. Ele se petrec acolo unde omul întâlnește o forță mai mare decât el însuși. Iar tot restul nu este decât o încercare de a simplifica ceea ce nu se lasă simplificat și de a domoli propria teamă în fața imprevizibilului.


Bazat pe fapte reale.

$$$

 Astăzi, când Demi Moore îl îmbrățișează pe Bruce Willis, o face cu aceeași duioșie care, odinioară, a salvat-o și pe ea însăși. Au trecut peste douăzeci de ani de la sfârșitul căsniciei lor, însă povestea lor nu s-a încheiat niciodată. Ea doar și-a schimbat înfățișarea, transformându-se în ceva mai presus decât un mariaj — într-o legătură indestructibilă, pe care nici timpul, nici boala nu o pot frânge.


Înainte să-l întâlnească pe Bruce, Demi nu trăia cu adevărat — doar supraviețuia. Copilăria i-a fost o succesiune de răni: boală, nepăsarea părinților. În adolescență — singurătate, substanțe interzise, gol interior. Zâmbea, dar în spatele acelui zâmbet se ascundea un strigăt mut. Și, deodată, în 1987, a apărut el.


Pentru ea, Bruce nu a fost doar un soț. A fost primul bărbat care i-a oferit respect. Nu a umilit-o, nu a trădat-o și nu a părăsit-o. Dimpotrivă — a ocrotit-o, a sprijinit-o, i-a dăruit căldură. Alături de el a simțit pentru prima oară siguranță. Cu el a înțeles ce înseamnă „acasă”.


S-au căsătorit, au crescut împreună trei fiice, au împărtășit bucurii și greutăți, clădind ceea ce părea de neclintit. Iar când căsnicia lor s-a sfârșit, apropierea lor a rămas. Au continuat să-și crească împreună copiii, să sărbătorească zilele de familie, să stea la aceeași masă — iar între ei au dăinuit respectul și tandrețea, rar păstrate după un divorț.


Acum însă totul s-a schimbat. Boala îi răpește lui Bruce, pas cu pas, ceea ce avea mai de preț — memoria, limpezimea minții, forța care i-a fost mereu esență. Dar alături de el se află din nou Demi. Doar că acum ea este sprijinul lui. Îl ține de mână când se rătăcește în propriile gânduri, îi păzește liniștea, îi apără demnitatea pe care boala încearcă să o fure.


Și o face nu din milă și nu din datorie. O face pentru că dragostea primită odinioară a lăsat o urmă veșnică în inima ei. Fiindcă atunci când ești văzut cu adevărat, acceptat fără condiții și iubit sincer — nu poți uita niciodată.


Dragostea adevărată nu poartă mereu aceeași formă de-a lungul unei vieți. Uneori moare ca pasiune, dar renaște ca grijă. Uneori dispare ca mariaj, dar rămâne ca loialitate. Nu se stinge niciodată de tot — doar învață să trăiască altfel.


Iar ceea ce face astăzi Demi dovedește că iubirea nu înseamnă doar jurăminte la altar. Înseamnă să stai alături în tăcere când nu mai există cuvinte. Înseamnă să rămâi când ceilalți pleacă. Înseamnă să ții de mână pe cineva care nici nu-și mai amintește cine este.


Fiindcă dragostea adevărată nu dispare. Doar își schimbă chipul, pentru a putea ocroti în continuare.

$$$

 AGATHON


Agathon (cca. 448-400 î.Hr.) a fost un poet tragic atenian și prieten al lui Euripide și Platon . Este cel mai bine cunoscut datorită menționării sale de către Aristofan ( Tesmoforiazuse ) și în Simpozionul lui Platon, care descrie banchetul dat pentru a sărbători obținerea unui premiu pentru prima sa tragedie (416). El a fost iubitul mult timp (10-15 ani) al lui Pausanias, menționat și în Simpozion și Protagoras. Pausanias l-a urmat pe Agathon la curtea lui Arhelau , regele Macedoniei, care recruta dramaturgi. Aici a murit probabil Agathon. El a introdus anumite inovații, iar Aristotel ( Poetică , 9) ne spune că intriga din Antho a fost originală, nu, așa cum este de obicei, împrumutată din subiecte mitologice.


Platon îl prezintă ca un tânăr chipeș, bine îmbrăcat, cu maniere elegante, curtat de moda, bogăția și înțelepciunea Atenei, care oferă ospitalitate cu ușurință și rafinament. Epideixisul , o laudă a iubirii, pe care îl recită în Simpozion, este plin de expresii artificiale și retorice care te-ai putea aștepta de la un fost elev al lui Gorgias. Aristotel ne spune că a fost primul care a introdus în dramă cântece corale arbitrare, care nu aveau nicio legătură cu subiectul, și că a scris piese cu nume fictive, care par să fi fost la jumătatea drumului între idilă și comedie. Intimitatea sa cu Aristofan l-a salvat, fără îndoială, de multe critici binemeritate, deși într-una dintre comediile sale, aceasta din urmă îi ridiculizează stilul înflorit, reprezentându-l ca un tânăr delicat și efeminat, și poate că doar de dragul de a-și folosi numele îl face pe Dionysos să-l numească un poet nobil.


Agathon a fost prieten cu Euripide, însoțindu-l la curtea lui Arhelaus al Macedoniei, unde a murit în jurul anului 402 î.Hr. Avea toate defectele celebrului său contemporan, fără geniul său, și le-a dus la exces, încercând să surprindă spectatorii cu dezvoltări neașteptate și deznodământuri ciudate și improbabile. Adăugați la aceasta pasiunea sa pentru epigrame, antiteze și alte înfrumusețări retorice, după modelul lui Gorgias , și nu e de mirare că orice abilitate avea era sufocată sub manierismele sale. Totuși, de acestea din urmă, pare să fi fost mândru, considerându-le esențiale pentru versurile sale; căci atunci când i s-a cerut să se curețe de astfel de defecte, a răspuns: „Nu vedeți că asta ar însemna să curățați piesa lui Agathon de Agathon”. Poezia sa era plină de trop, inflexiune și metafore; strălucea cu idei sclipitoare și curgea ușor, cu cuvinte armonioase și o construcție frumoasă, dar lipsită de elementul de expresie cu adevărat virilă și deficitară în gândire și vigoare bărbătească. Odată cu el începe declinul artei tragice în sensul său superior.


Sursa:


Drama: Istoria, literatura și influența sa asupra civilizației, volumul 1, de Alfred Bates. (Londra: Historical Publishing Company, 1906)

###

 AL CAPONE


Alphonse Capone s-a născut în Brooklyn, New York , în 1899. La vârsta de 22 de ani a fost recrutat de Johnny Torrio, un contrabandist din Chicago . Torrio a fost una dintre numeroasele persoane care i-au înființat afacerea după adoptarea Legii Naționale a Prohibiției în 1920. Sarcina lui Capone era să-i convingă pe proprietarii de baruri clandestine să cumpere alcoolul ilegal de la Torrio.


În decurs de trei ani, Al Capone a preluat afacerea lui Johnny Torrio și a controlat 161 de localuri ilegale de băuturi alcoolice. În încercarea de a-și extinde afacerea, Capone a dezvoltat politica de a-și elimina concurenții.


După uciderea lui Dion O'Banion în 1926, la Chicago au izbucnit conflicte între bande . Într-un singur an, 130 de gangsteri au fost uciși într-un singur district al orașului. Printre acestea se numără și faimosul masacru de Ziua Îndrăgostiților, când șase membri principali ai bandei Bugs Moran au fost executați într-un garaj de către gangsteri îmbrăcați în uniforme de poliție.


Puțini dintre criminali au fost arestați și condamnați pentru crimele lor. Gangsteri precum Al Capone au reușit să-și folosească banii pentru a mitui anchetatorii poliției sau pentru a intimida potențiali martori. Poliția a fost, de asemenea, împiedicată de refuzul oricărui gangster de a depune mărturie împotriva unui alt gangster.


Se estimează că, până în 1929, veniturile lui Al Capone din diversele aspecte ale afacerii sale erau de 60.000.000 de dolari (alcool ilegal), 25.000.000 de dolari (cazinouri), 10.000.000 de dolari (viciuri) și 10.000.000 de dolari din diverse alte escrocherii. Se susține că Capone angaja peste 600 de gangsteri pentru a-și proteja afacerea de bandele rivale.


(Dacă găsiți acest articol util, vă rugăm să nu ezitați să îl distribuiți. Îl puteți urmări pe John Simkin pe Twitter , Google+ și Facebook sau vă puteți abona la newsletter-ul nostru lunar )


Jurnalistul Claude Cockburn l-a intervievat pe Capone în 1930. Când Cockburn a sugerat că Capone devenise gangster din cauza sărăciei, el a răspuns: „Ascultă, nu-ți imagina că sunt unul dintre acești radicali nenorociți. Nu-ți imagina că atac sistemul american... Escrocheriile mele sunt conduse strict pe principii americane și așa vor rămâne... Acest sistem american al nostru, numiți-l americanism, numiți-l capitalism, numiți-l cum vreți, ne oferă fiecăruia dintre noi o mare oportunitate, dacă o profităm cu ambele mâini și profităm la maximum de ea.”


Al Capone a recunoscut deschis cum își dobândise averea. „Îmi fac banii satisfăcând cererea publică. Dacă încalc legea, clienții mei, care numără sute dintre cei mai buni oameni din Chicago, sunt la fel de vinovați ca și mine. Singura diferență este că eu vând și ei cumpără. Toată lumea mă numește escroc. Eu mă numesc om de afaceri.”


Neputând obține dovezile pentru a-l condamna pe Capone pentru crimă, autoritățile au decis în 1931 să-l acuze de evaziune fiscală. Găsit vinovat, Capone a fost condamnat la unsprezece ani de închisoare. Când Capone a fost eliberat în 1939, prohibiția luase sfârșit și nu mai putea câștiga bani din vânzarea ilegală de alcool. De asemenea, prezenta semne ale efectelor sifilisului și nu mai avea puterea mentală de a-și revendica loialitățile din trecut.


Alphonse Capone a murit în 1947.

$$$

 AL CAPONE


Alphonse Capone s-a născut în Brooklyn, New York , în 1899. La vârsta de 22 de ani a fost recrutat de Johnny Torrio, un contrabandist din Chicago . Torrio a fost una dintre numeroasele persoane care i-au înființat afacerea după adoptarea Legii Naționale a Prohibiției în 1920. Sarcina lui Capone era să-i convingă pe proprietarii de baruri clandestine să cumpere alcoolul ilegal de la Torrio.


În decurs de trei ani, Al Capone a preluat afacerea lui Johnny Torrio și a controlat 161 de localuri ilegale de băuturi alcoolice. În încercarea de a-și extinde afacerea, Capone a dezvoltat politica de a-și elimina concurenții.


După uciderea lui Dion O'Banion în 1926, la Chicago au izbucnit conflicte între bande . Într-un singur an, 130 de gangsteri au fost uciși într-un singur district al orașului. Printre acestea se numără și faimosul masacru de Ziua Îndrăgostiților, când șase membri principali ai bandei Bugs Moran au fost executați într-un garaj de către gangsteri îmbrăcați în uniforme de poliție.


Puțini dintre criminali au fost arestați și condamnați pentru crimele lor. Gangsteri precum Al Capone au reușit să-și folosească banii pentru a mitui anchetatorii poliției sau pentru a intimida potențiali martori. Poliția a fost, de asemenea, împiedicată de refuzul oricărui gangster de a depune mărturie împotriva unui alt gangster.


Se estimează că, până în 1929, veniturile lui Al Capone din diversele aspecte ale afacerii sale erau de 60.000.000 de dolari (alcool ilegal), 25.000.000 de dolari (cazinouri), 10.000.000 de dolari (viciuri) și 10.000.000 de dolari din diverse alte escrocherii. Se susține că Capone angaja peste 600 de gangsteri pentru a-și proteja afacerea de bandele rivale.


(Dacă găsiți acest articol util, vă rugăm să nu ezitați să îl distribuiți. Îl puteți urmări pe John Simkin pe Twitter , Google+ și Facebook sau vă puteți abona la newsletter-ul nostru lunar )


Jurnalistul Claude Cockburn l-a intervievat pe Capone în 1930. Când Cockburn a sugerat că Capone devenise gangster din cauza sărăciei, el a răspuns: „Ascultă, nu-ți imagina că sunt unul dintre acești radicali nenorociți. Nu-ți imagina că atac sistemul american... Escrocheriile mele sunt conduse strict pe principii americane și așa vor rămâne... Acest sistem american al nostru, numiți-l americanism, numiți-l capitalism, numiți-l cum vreți, ne oferă fiecăruia dintre noi o mare oportunitate, dacă o profităm cu ambele mâini și profităm la maximum de ea.”


Al Capone a recunoscut deschis cum își dobândise averea. „Îmi fac banii satisfăcând cererea publică. Dacă încalc legea, clienții mei, care numără sute dintre cei mai buni oameni din Chicago, sunt la fel de vinovați ca și mine. Singura diferență este că eu vând și ei cumpără. Toată lumea mă numește escroc. Eu mă numesc om de afaceri.”


Neputând obține dovezile pentru a-l condamna pe Capone pentru crimă, autoritățile au decis în 1931 să-l acuze de evaziune fiscală. Găsit vinovat, Capone a fost condamnat la unsprezece ani de închisoare. Când Capone a fost eliberat în 1939, prohibiția luase sfârșit și nu mai putea câștiga bani din vânzarea ilegală de alcool. De asemenea, prezenta semne ale efectelor sifilisului și nu mai avea puterea mentală de a-și revendica loialitățile din trecut.


Alphonse Capone a murit în 1947.

$$$

 AMITA BHOSE


Amita Bhose a venit din India în România comunistă împreună cu soțul ei care era inginer geolog și a urmat cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român.


Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule.


De atunci, dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini.


A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil a declarat că nu ezită să-și lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci.


Mai apoi, avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declara chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume:


„Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio.


Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau

acasă”.


Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.


Fiind primul filolog indian care s-a ocupat de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc.


A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană.


A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană.

Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.


Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori– dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani.


La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)


Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:


Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?


Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:


– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.


Amita Bhose (n.Calcutta, India, 9 februarie 1933 – d.Bucuresti, 1992) este prima traducatoare a lui Eminescu in spatiul asiatic – Eminescu: Kavita (Poezii), Calcutta, 1969 –, traduceri in limba bengali.


Era fiica lui Sudhir Kumar Bhose, avocat la Inalta Curte de Justitie din Calcutta, precum si la Curtea Suprema din New Delhi, si a Pratimei Bhose, casnică.


Făcea parte dintr-o familie cu o intensa activitate culturală si științifică. Bunicul sau, J.C. Bhose, a fost un cunoscut orientalist, membru al Societatii Asiatice, premiat de Universitatea din Cambridge cu medalia „Cobden” pentru cercetare in indianistica.


Tatal sau, S.K. Bhose, a obtinut premiul „A.N. Dev”, decernat de Universitatea din Calcutta pentru cercetare in domeniul dreptului, desfasurând o bogata activitate pedagogica si fiind ales membru al Senatului Universitatii din Calcutta si al Societatii Asiatice.


Strabunicul pe linie maternă, T.N. Mitra, a fost primul licențiat și primul doctor in filosofie de la Facultatea de Știinte Umanistice din cadrul Universității din Calcutta. Diferiți membri ai familiei au avut contribuții semnificative in cultura indiană.


De pildă, N.C. Bhose a infiintat organizatia Indian Boy Scouts, pentru tineret, iar unchiul tatalui pe linie materna, N.C. Chunder, a devenit unul dintre colaboratorii apropiati ai lui Mahatma Gandhi.


Fiul acestuia, P.C. Chunder, un timp ministru al invatamântului si culturii, a fost un savant cu bun renume si in afara Indiei.


Acest climat intelectual in care a trait si-a pus amprenta asupra formatiei culturale a Amitei Bhose si a evolutiei sale ulterioare.


În 1954 s-a căsătorit cu dr. Dipak Kumar Ray, inginer geolog, pe care l-a urmat în 1959 in România, unde venise într-o specializare in geologia petrolului.


Pentru a pătrunde şi a se familiariza cu mentalitatea şi spiritualitatea poporului român, Amita Bhose se inscrie la un curs de limba şi literatura română, la sfârşitul căruia, după doi ani, i se eliberează, în urma unui examen, un certificat de cunoaştere practică a limbii române.

În 1975 va susţine teza sa de doctorat la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti.


Lucrarea sa, Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu, stabileşte câteva puncte inedite de interferenţă a culturilor indiană şi română, reliefate in creaţia eminesciană, incercând să modifice optica criticii romîneşti privitoare la izvoarele de cultură indiană la care apela Eminescu.


George Munteanu, cunoscutul biograf al poetului, remarcă in referatul asupra tezei: „Acest mod de a fi al poetului (poet-inelept in acceptie indiană, n.n.) e cel care ni s-a impus şi nouă atunci când – meditând mai indelung la relaţiile sale de adâncime cu gândirea, cu inţelepciunea străveche românească – am inţeles că trebuie de pe asemenea bază scrisă o nouă biografie a lui Eminescu”.


Printre recenzori se numărau: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Sergiu Al-George, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Alexandru Piru.

În data de 10 februarie 1979 Primeşte aprobare pentru domiciliu stabil in România.


Și-a dedicat intreaga existenta interpretarii cat mai exacte a tuturor „urmelor” si influentelor indiene in opera eminesciana. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o sa se stabileasca in Romania, unde a predat bengali, sanscrita si civilizatie indiana la Universitatea Bucuresti, totodata traducand in bengali literatura romana, scriind articole, studii, sustinand conferinte despre Eminescu, literatura româna si indiană. 


A murit într-un spital românesc, pe 24 octombrie 1992, în urma unei operatii nereușite.

Ca o împlinire fireascã, desi prematurã, a destinului celei care, timp de 30 de ani a slujit cu devotament cultura românã, urna cu cenusã a Amitei Bhose a rãmas în România, la dorinta fratelui sãu din Anglia. Era sigur cã aceasta ar fi fost si dorinta ei. Cei care i-au adus un ultim omagiu au fost numerosi, fostii sãi studenti veniti din toate colturile tãrii luându-si rãmas bun si recitindu-i „Mai am un singur dor”.


Când ultimul vers s-a încheiat, deja lor le era dor de Didi. Didi care a stiut atât de bine sã traducã dorul eminescian în bengali, trãind într-o tarã pe care, asa cum scria Zoe Dumitrescu Busulenga, „a iubit-o poate mai mult decât multi români si a slujit-o cu inteligenta si condeiul ei.”


Volumele ; „Eminescu şi India”, „Proza literară a lui Mihai Eminescu şi gândirea indiană”, „Dialoguri cu Amita Bhose, „Eminescu şi limba sanscrită”, „Maree indiană” fac parte din „Colecţia Amita Bhose”, şi au văzut lumina tiparului la Editura Cununi de stele din Bucureşti şi sunt îngrijite de Carmen Muşat-Coman, care cu generozitate le-a facut donaţie Centrului Eminescu. Studierea acestor volume ne deschide noi orizonturi şi viziuni în cunoaşterea pas cu pas a operei şi gîndirii eminesciene, descoperite şi reflectate nouă de Amita Bhose. 


În presa strãinã şi româneascã, de-a lungul vieţii, a publicat, în periodice, peste 56 de traduceri din literatura românã în bengali şi din bengali în românã, peste 90 de articole şi studii. A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

$$$

 ANACREON


Poet liric (cca. 582 î.Hr. – cca. 485 î.Hr.)


Poet liric din Teos, Asia Mică, și unul dintre cei nouă poeți lirici ai Greciei Antice. Deși nu a fost la fel de popular ca restul poeților lirici, Anacreon a rămas în istorie ca muzician și ca ultimul poet liric al Greciei Antice.


Când Teos a fost cucerit de perși în 545 î.Hr., Anacreon s-a mutat la Abdera, în Tracia. Și-a petrecut o mare parte din viață la Atena, unde a fost influențat de opera lui Eschil , care la acea vreme se afla la începutul carierei sale. Acolo, a legat prietenii și cu tatăl lui Pericle , Xanthippus, Critias și Simonides din Ceos , un alt dintre cei nouă poeți lirici.


Poezia lui Anacreon este centrată în principal pe dragoste. Chiar dacă este un reprezentant al Școlii Eolice, lucrările sale prezintă elemente ale Școlii Ionice. Se spune că majoritatea poeziilor sale începeau cu o invocație adusă Afroditei. Acestea erau frecvent însoțite de muzică dintr-un barbiton pe un ton erotic. A folosit trei moduri muzicale. Din întreaga sa operă astăzi au supraviețuit doar fragmente din următoarele: 3 cărți despre poezie erotică, simpotică și imnuri către zei, o carte despre iambe și o carte despre elegii.


Anacreon a cunoscut un mare succes în toată Grecia. Poeziile sale au fost citite și apreciate pe scară largă, în special de Critias, care l-a caracterizat drept „sufletul simpozionelor” și „cântăreț maestru al lirei”. A inspirat mulți poeți de-a lungul istoriei, extinzându-și influența până în epoca bizantină. Mulți amatori au încercat să-l imite. 60 dintre poeziile sale care au supraviețuit au fost găsite în Antologia Palatină, descoperită în 1606. Antologia Palatină a influențat semnificativ poezia europeană, inclusiv pe Goethe, care a studiat operele lui Anacreon.


Când Anacreon a murit, compatrioții săi au bătut monede care îl înfățișează. La Atena, a fost sculptată o statuie de bronz a sa, care se afla pe Acropole, chiar lângă statuia lui Xantippus. Se spune că ambele au fost sculptate de Pheidias . Anacreon a fost ulterior portretizat într-o serie de ceramică, precum și în picturi, cea mai notabilă fiind realizată de Jean-Leon Gerome, unde își cântă barbitonul lângă doi amoroși și Iubirea.


Surse:


„Anacreon”. Noul dicționar enciclopedic Helios. Passas I. Atena, 1946. Tipărit.

$$$

 

Andrea Bocelli îi cântă ultimul rămas bun Elarei, o fetiță oarbă de 9 ani care adormea în fiecare noapte la vocea lui. Citește mai mult. 

https://1.asik.su/2025/10/09/dar-timpul-era-prea/ 


Andrea Bocelli a cântat pentru Elara… pentru ultima dată. Elara Grace avea 9 ani. S-a născut oarbă… dar vedea lumea diferit. Prin sunete, melodii. Și mai presus de toate, prin vocea lui Andrea Bocelli, pe care o auzea în fiecare noapte înainte de a adormi. Momentul ei preferat? Să cânte „Con te partirò” cu el în șoaptă, chiar înainte de a se prăbuși în tărâmul viselor. Visul ei? Să-l audă trăind. Doar o dată. Dar timpul era prea scurt. Elara a murit, lovită de boală. Familia ei a organizat un mic și intim rămas bun într-o capelă modestă. Nimeni nu se aștepta la sosirea lui. Și totuși… Andrea Bocelli a sosit în liniște. A așezat un singur trandafir alb pe micul ei sicriu. Apoi a cântat fără cuvinte: „E timpul să ne luăm rămas bun”. Doar el... pianul... și trupa, împietriți de emoție. Vocea lui transmitea o tandrețe infinită... un amestec de tristețe și pace. Chiar și lacrimile păreau să-și țină respirația. Pe măsură ce ultima notă se stingea, s-a înclinat în fața părinților Elarei... și a plecat în tăcere. Un rămas bun liniștit. Dar un moment întipărit pentru totdeauna în inimile tuturor. 🕊️

Sursa: Starea de spirit

$$$

 

Minunat!


În 1979, a adoptat nouă fete de culoare pe care nimeni nu le dorea: ceea ce au devenit 46 de ani mai târziu te va lăsa fără cuvinte...

 Lumea lui Richard Miller a amuțit în 1979, când soția sa Anne, a murit. Casa lor, odinioară plină de vise de a avea copii, a rămas goală.  Prietenii lui i-au sugerat să se recăsătorească, dar el a păstrat ultimele cuvinte ale lui Anne: „nu lăsa dragostea să moară odată cu mine. Dăruiește-o cui are nevoie.”

 Într-o noapte furtunoasă, soarta l-a condus la orfelinatul St. Mary. Acolo a găsit nouă fetițe, toate abandonate împreună, strigătele lor mici răsunând pe holuri. Nimeni nu voia să le ia pe toate. Separarea era inevitabilă.

 Dar Richard s-a aplecat și  cu vocea frântă, a șoptit:

„Le voi lua eu. Pe fiecare în parte.”

 Lumea îl credea nebun.  Asistenții sociali se îndoiau de el. Rudele lui îl batjocoreau. Vecinii șopteau: „ce face un bărbat alb crescând nouă fete de culoare?”

 Dar Richard și-a vândut bunurile, a lucrat în ture duble și a construit nouă pătuțuri de mână. Nopțile au devenit biberoane, cântece de leagăn și împletit părul la lumina bucătăriei. Luptele au fost grele, dar râsul, poveștile Annei și personalitățile în creștere ale fetelor au unit familia ca și râsul contagios al Sarei, ori capriciile lui Naomi. 

 Una câte una, au devenit femei: profesoare, asistente medicale, mame care nu l-au uitat niciodată pe bărbatul care le-a ales, le-a crescut, le-a dăruit un viitor, o viață normală.

 Și acum, în 2025, Richard își privește fiicele radiante adunate în jurul mesei și vede miracolul pe care Anne i l-a cerut.

$$$

 „Cui mă lași?”, țipătul lui Dan Spătaru la nunta Pompiliei Stoian. Artista îi dedică „Prieten drag”


Pompilia Stoian a împlinit de curând 82 de ani și trăiește, de multă vreme, în Germania. Este interpreta unuia dintre cele mai frumoase șlagăre românești „Prieten drag”. Nu a dezlegat nicioată până la capăt misterul relației cu Dan Spătaru. A fost sau nu iubire.


Pompilia Stoian a plecat din România în anii 70. De o frumusețe aparte, o prezență scenică ce întorcea priviri, Pompila Stoican avea să fie interpreta unuia din cele mai frumoase șlagăre „Prieten drag”. S-a speculat faptul că versurile i-ar fi dedicate colegului de scenă, Dan Spătaru, alături de care ar fi trăit o poveste de iubire. 


Artista a confirmat doar indirect relația referindu-se la o iubire platonică și la faptul că Dan Spătaru a fost devastat în momentul în care ea s-a căsătorit.


1.) Un copil precoce


Pompilia s-a născut la Bucureşti, la 20 martie 1943. La 4 ani studia baletul, pianul şi limba germană şi tot de muncă a cântat în Corul de Copii al Radiodifuziunii Române. A absolvit Liceul „D. Cantemir” şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Germanice din cadrul Universităţii Bucureşti.


În 1962, pe când cânta – la Sinaia - melodii din repertoriul lnternațional a fost remarcată de pianistul Horia Bădău, care a introdus-o în echipa Casei de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Capitală. Aici îl cunoaşte pe Dan Spătaru, alături de care va cânta timp de mai mulţi ani, duetul lor bucurându-se de mare succes.


În 1965, înregistrează primul disc, urmat – până în 1968 - de alte 6 materiale solo şi 14 compilaţii. În 1966, a fost prezentă la Festivalul de la Mamaia unde a luat trei premii: „Prieten drag” – Marele Premiu al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, „Prima chemare” – Menţiune, „Visul meu, viaţa mea” – Premiul Juriului;


Deși este declarată „Cea mai populară cântăreaţă română de muzică uşoară în anul 1966” se angajează profesoară de engleză la Liceul „D. Bolintineanu” din Bucureşti. În paralel, este ghid de turism la ONT Litoral. Așa l-a cunoscut, în 1967, pe primul soţ, un cetăţean german, cu care se va căsători în următorul an, împreună plecând în Germania.


2.) „Cui mă lași”?


Cântăreață a recunoscut pentru cancan cât de mult l-a iubit pe colegul ei de scenă și și-a amintit un lucru cutremurător. „Am auzit de la o bună prietena că, în ziua în care m-am căsătorit, Dan a fost la biserică. Era răvășit și vorbea cu voce tare: „Pe mine cui mă lași?”. Eu nu am știut nici măcar că a fost acolo”, mărturisește ea.

Pompilia Stoian a trăit o viață întreagă departe de casă, însă Dan Spataru a rămas în gândul și amintirile ei. „Ne-am iubit platonic, însă ne-am iubit! Și acum păstrez ursulețul alb pe care mi l-a dăruit atunci”, mărturisește ea.


Căsătorită în 1968, artista va divorța trei ani mai târziu. „M-am gândit pentru un moment să mă întorc în țară, dar nu aș fi putut să apar cu coada între picioare. Așa că am rămas”, a spus artista.


Între 1968 – 1975, acolo va înregistra mai multe discuri single sau EP, va merge în turnee internaţionale alături de formaţia muzicianului Ambros Seelos. S-a recăsătorit cu un medic stomatolog, împreună având o fiică. 


3.) I-a dedicat piesa „Prieten drag”


Pompilia Stoian vorbește într-un interviu despre prietenul drag Dan Spătaru și recunoaște că i-a dedicat piesa „Prieten drag”.


„Atunci consideram că totul e normal, nu intuiam că un mare noroc mi-a ieşit în cale, că o stea strălucitoare îmi însoţeşte paşii (cu referire la duetul de mare succes cu Dan Spătaru n.red.). Când am primit piesa „Prieten drag” de la regretatul compozitor Radu Şerban, pe versurile poetului Constantin Cârjan, nu mi-am închipuit că va fi cel mai mare cadou muzical ce mi se oferă. 


La Festivalul de la Mamaia din 1966 piesa a primit Marele Premiu iar eu, o timidă studentă la engleză, abia cunoscută, am primit, printre altele, şi Premiul de Interpretare, cu toate că la Festival participau numele cele mai mari ale muzicii uşoare româneşti. Spun elevilor mei că celebritatea nu vine peste noapte. Ea este rezultatul unei munci asidue pentru atingerea unei calităţi pe care orice cântăreţ o datoreză publicului şi pe care trebuie să o scoată la iveală în momentul în care apare pe scenă. Eu rămân mereu recunoscătoare exigentei instanţe care se numeşte Măria-Sa-publicul. El a ales „Prieten drag” ca melodie a secolului în anul 2001, potrivit ultima-ora.ro


4.) Amintirile copilăriei


„De câte ori vin la Bucureşti şi restrăbat ce-a mai rămas, revăd imaginile copilăriei, jocurile cu prietenii de pe stradă, de-a hoţii şi gardiştii, de-a v-aţi ascunselea…, reaud strigătele noastre ascuţite şi pe mama care, grijulie, ieşea ades din casă ca să mă avertizeze că-mi voi pierde vocea dacă continui să ţip.


Îmi aduc aminte că avertismentul trebuia repetat la intervale regulate, pentru că vârtejul jocului era mai important decât pierderea vocii. În capul străzii se afla un dud mare în care ne urcam ciripind ca un stol de vrăbii, ca să-i culegem roadele, de un dulce fără pereche, cu care ne răsplăteam după joacă, cu toate că proprietarii dudului nu erau încântaţi de asalt. Pe aceeaşi stradă locuia profesoara mea de istorie de la şcoala „Tunari”, Doamna Abăluţă, mama poetului Dinu Abăluţă.


Puţin mai departe, la colţul cu strada „Badea Cârţan” locuia distinsul profesor de franceză Alexandru Beliş pe care l-am avut la liceul „Dimitrie Cantemir”, cel care mi-a insuflat constanta pasiune pentru limba şi cultura franceză”, spunea artista.

$$$

 O scrisoare extraordinara!

- Sa fie adevarata? Se stie ca Einstein a fost un fizician stralucit, dar atipic si original.

- La sfârșitul anilor ‘80, Lieserl, fiica celebrului geniu, a donat Universității Ebraice 1.400 de scrisori, scrise de Einstein, cu ordin de a nu le publica conținutul decât la două decenii de la moartea sa. Aceasta este una dintre ele, scrisoare pentru Lieserl Einstein.

„Când am propus teoria relativității, foarte puțini m-au înțeles, iar ceea ce voi dezvălui acum pentru a transmite omenirii se va ciocni cu neînțelegerea și prejudecățile din lume.

Vă rog să păziți scrisorile cât va fi nevoie, ani, decenii, până când societatea va fi suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos. Există o forță extrem de puternică căreia, până acum, știința nu i-a găsit o explicație formală. Este o forță care le include și guvernează pe toate celelalte și se află chiar în spatele oricărui fenomen care operează în univers și nu a fost încă identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA.

Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dăruiesc și pe cei care o primesc. Iubirea este gravitație, pentru că îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea este putere, pentru că înmulțește tot ce avem mai bun și permite umanității să nu se stingă în orbirea egoismului ei. Iubirea se dezvăluie și se revelează. Pentru iubire trăim și murim. Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și dă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire pentru că este singura energie din univers pe care omul nu a învățat să o conducă după bunul plac.

Când oamenii de știință au căutat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută. Pentru a da vizibilitate iubirii, am făcut o simplă înlocuire în cea mai faimoasă ecuație a mea. Dacă în loc de E = mc2, acceptăm că energia de vindecare a lumii poate fi obținută prin iubire înmulțită cu viteza luminii la pătrat, ajungem la concluzia că iubirea este cea mai puternică forță care există, pentru că nu are limite. După eșecul umanității în utilizarea și controlul celorlalte forțe ale universului care s-au întors împotriva noastră, este urgent să ne hrănim cu un alt tip de energie...

Dacă vrem ca specia noastră să supraviețuiască, dacă vrem să găsim sens vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă sensibilă care o locuiește, iubirea este singurul răspuns.

Poate că nu suntem încă pregătiți să facem o bombă a iubirii, un dispozitiv suficient de puternic pentru a distruge în întregime ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă în sine un mic, dar puternic generator de iubire a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când vom învăța să dăruim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom fi afirmat că iubirea învinge totul, este capabilă să transceandă totul și orice, pentru că iubirea este chintesența vieții.

Regret profund că nu am reușit să exprim ceea ce este în inima mea, care a bătut în liniște pentru tine toată viața. Poate că e prea târziu să-mi cer scuze, dar timpul este relativ, trebuie să-ți spun că te iubesc și datorită ție am ajuns la răspunsul suprem!

Tatăl tău, Albert Einstein”

$$$

 Misterele ultimului voievod român care i-a bătut măr pe turci. L-a imitat pe Mihai Viteazul și a făcut ravagii în teritoriile otomane

Un alt domnitor a încercat să calce pe urmele lui Mihai Viteazul. A fost ultimul voievod român medieval care a sfidat puterea otomană fățiș și a invadat teritoriile turcești de la sud de Dunăre. Puțin sau aproape deloc cunoscut publicului larg, acesta a încercat să modernizeze Principatele. 


Mihnea al III lea Radu a vrut să imite isprăvile lui Mihai Viteazul FOTO .1.


După moartea lui Mihai Viteazul și până către jumătatea secolului al XIX-lea, românii nu au mai cutezat să se ridice împotriva stăpânirii otomane. Deși trecut, în mare parte, cu vederea de istoria de popularizare și aproape deloc cunoscut publicului larg, a existat un voievod muntean care a sfidat pentru ultima oară puterea otomană cu arma-n mână. Ba chiar l-a imitat pe Mihai Viteazul și a trecut Dunărea într-o încercare de a destabiliza puterea turcilor în Balcani. Totodata, a încercat apropierea Principatelor de Europa Occidentală înainte ca acestea să cadă pe mâinile fanarioților. A rămas cunoscut în istorie drept Mihnea al III-lea Radu și a domnit doar un an. 


Un personaj controversat, venit de nicăieri, ajunge pe tronul Valahiei.


După moartea lui Mihai Viteazul, otomanii au înăsprit controlul asupra Principatelor. Și-au dat seama că nu prea pot avea încredere în domnii pământeni iar riscul era mare. Voievozii români se puteau alia cu regatele sau imperiile occidentale pentru a submina puterea otomană. La rândul lor, marile clanuri boierești sprijineau pe tron candidații slabi, preferați de turci și ușor de controlat. Marii feudali preferau pacea cu turcii. La aproape șase decenii de la moartea lui Mihai Viteazul, Valahia era o țară pustiită de revoltele seimenilor și dorobanților împotriva fostului domnitor Constantin Șerban și de turcii și tătarii veniți să restabilească ordinea.


Marii boieri făceau legea. Cine pierdea susținerea lor sau refuza să le facă pe plac era ca și pierdut, adică era pârât Marelui Vizir și mazilit. În acele momente dificile, pe tronul Țării Românești ajunge Mihail Radu sau Mihnea al III-lea Radul, cum va ajunge cunoscut în istorie. Acesta obține tronul cu ajutorul turcilor. Este adus în țară de un contigent otoman, deși boierii nu știau cine este și ce hram poartă. Ei aveau alți pretendenți și, din start, nu l-au văzut cu ochi buni. Pe 13 iunie 1658, noul domnitor își alege o titulatură foarte îndrăzneață care lăsa se întrevadă planurile sale de viitor. „Io Mihail Radu ighemon, conducător şi arhiduce al părţilor transalpine”, se arată în documentul din 13 iunie 1658 adresat Episcopiei Râmnicului. Se spune că țara era atât de pustiită iar boierii atât de ostili încât noul domn nici nu avea unde locui și nici prea multe de-ale gurii. Bucureștii și Târgoviștea erau în ruine iar oamenii în bejenie. Mihea a fost nevoit să tragă la Mănăstirea Radu Vodă, acolo unde și-a stabilit, pentru început, curtea.


Aici a făcut un alt gest care a dat de bănuit turcilor. Nu suficient, însă, cât să uite de pungile de galbeni plătite de Mihnea la înscăunare. Mai precis, noul domn, pe flamurile Valahiei a pus vulturul bicefal, la fel și pe moneda pe care a bătut-o. Se comporta ca un principe bizantin, un urmaș al vechilor împărați. „O pompă strălucită îl înconjura. Cu tot trecutul său turcesc se simțea urmaș al împăraților bizantin și îi plăcea s-o și spuie”, spunea Nicolae Iorga despre Mihnea al III-lea. Cine era totuși acest voievod apărut parcă de nicăieri? El însuși spunea că este fiul lui Radu Mihnea, unul dintre acei domnitori purtați de turci cu mai multe domnii când de-o parte, când de alta a Milcovului. Alții spun că, de fapt, Mihnea al III-lea era un maestru în a-și inventa origini de tot felul. Se spune că era grec la origine și că a fost feciorul unui cămătar elin de prin Iași. Acolo s-ar fi și născut, prin anul 1613. Istoricii spun însă că erau răutăți boierești, fiind cunoscut faptul că mai toți cronicarii moldoveni sau valahi proveneau din rândurile feudalilor, cu simpatii și antipatii în funcție de blândețea voievodului față de boieri. Cert este că Mihnea a trăit la turci până în jurul vârstei de 40 de ani.


Probabil a ajuns acolo după moartea tatălui său. În orice caz, își făcuse un nume în Constantinopol, fiind un personaj volubil, cu o imaginație bogată, viclean și bun cunoscător al limbilor străine. „Voievodul intrigant al ğării Româneşti, căruia i se zice Mihnea, în zilele tinereții sale, fusese un băiat cuminte şi, timp de peste 20 de ani, fusese educat împreună cu pajii lui Kodja-Kenan paşa, cuceritorul cetății Ahisha. El se împodobea cu căciulă de samur şi cu haine de musulman şi, fiind sătul de sare şi pâine, citea şi scria din cărți în limbile arabă şi persană şi turcă şi spunea: Voi fi un musulman adevărat!”, scria cronicarul otoman Mustafa Naima. 


Ospețe după modelul lui Lăpușneanu.


Cert este că odată ajuns pe tronul Țării Românești, Mihnea al III-lea nu pierde vremea și începe o reformă rapidă și brutală. A încercat să atragă de partea sa marii dregători cu experiență, dar în același timp a încercat să distrugă opoziția marilor feudali. Știa că nu se va putea baza niciodată pe marile familii boierești. Mai ales că el avea de gând să se războiască cu otomanii și să încerce să calce pe urmele lui Mihai Viteazul, cu scopul de a scoate Valahia de sub stăpânirea lor. Pe plan intern se bazează, la fel ca Ștefan cel Mare, în primul rând pe boierimea mică și mijlocie, dornică de afirmare și de a lua locul marilor boieri în dregătorii, dar și pe soldații de rând, în special pe cei din corpul de infanterie al dorobanților. Mihnea al III-lea a înființat noi unități de dorobanți credincioase lui, în special din rândul țăranilor. Mai mult, a impus răscumpărarea silită a unor sate de rumâni (țărani dependenți). Aceștia se puteau răscumpăra și intra în unitățile de dorobanți nou constituite de voievod. Oamenii de rând erau mulțumiți, erau puși la bir, dar măcar scăpau de corvoadă și aveau o viață mai bună ca soldați. Boierii, de cealaltă parte, erau tot mai nemulțumiți de noul domn fiindcă rămâneau fără oameni pe domenii. Cu banii strânși din răscumpărări, Mihnea al III-lea a dat comandă de tunuri la Sibiu. Punea pe picioare o armată în toată regula. Pe plan extern, s-a aliat rapid cu Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei, un alt susținător al revoltei anti-otomane. La data de 4 octombrie 1659, la Târgu Mureș, Mihnea al III-lea încheie un tratat de prietenie cu principele Rakoczi. Ba chiar a încercat să ofere sprijin lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, plecând cu o mare oaste în Transilvania pentru a declanșa revolta anti-otomană. Boierilor nu le conveneau aceste planuri care stricau pacea cu turci.


În plus, noul domnitor făcea legea cu ei. Marii feudali s-au dus în tabăra turcească și l-au dat în vileag pe Mihnea al III-lea. Voievodul, bun cunoscător al moravurilor turcești și al limbii, a știut să le câștige comandanților otomani încrederea. Evident, și cu pungile de aur cuvenite. După care s-a socotit cu boierii, în stilul lui Alexandru Lăpușneanu. În iulie 1659 i-a momit la un ospăț de împăcăciune, promițîndu-le că-i va asculta în toate cele. În timpul mesei, dorobanții domnitorului i-au căsăpit pe toți marii boieri. Cei care au scăpat au fost urmăriți de asasinii lui Mihnea, peste tot. Puțini au reușit să se facă nevăzuți prin Moldova. Printre cei uciși s-a aflat și renumitul spătar Năsturel Udriște, marele cărturar valah. 


Pe urmele lui Mihai Viteazul. Ultima mare campanie anti-otomană.


După uciderea marilor boieri, Mihnea al III-lea Radul avea cale liberă pentru planurile sale antiotomane. Planul era complex. Gheorghe Rakoczi al II-lea trebuia să atace cu trupele transilvănene în zona Lugoj și Caransebeș, atrăgând oștile otomane. În acest timp, Constantin Șerban, pus pe tronul Moldovei, trebuia să reziste tătarilor, pentru a nu-i ataca pe transilvăneni și valahi din spate, iar Mihnea al III-lea avea să-i lovească pe otomani direct în teritoriile lor sud-dunărene. Acțiunea lui Mihnea a fost trasă la indigo după cea a lui Mihai Viteazul. Domnul valah începe răscoala antiotomană ucigând, la 12 septembrie 1659, toate garnizoanele turcești din Țara Românească. Au fost uciși câteva mii de otomani. Apoi, Mihnea al III-lea se repede asupra raialelor otomane Giurgiu, Brăila, Turnu. Trece prin foc și sabie Rusciukul și Nicopole la sud de Dunăre.


 La Frătești, lângă Giurgiu, pe 23 noiembrie 1659, Mihnea al III-lea îi zdrobește pe turci. În schimb, Gheorghe Rackoczi al II-lea este înfrânt la Porțile de Fier, iar Constantin Șerban nu a făcut față tătarilor în Moldova. Prins ca într-un clește și din spate și din față, Mihnea al III-lea este înfrânt, culmea, la Călugăreni, pe Neajlov, de oștile otomane. Mihnea a fugit la Râșnov, în Transilvania, și mai apoi la Satu Mare. Pe 5 aprilie 1660, în timp ce se ospăta cu Constantin Șerban, voievodul mazilit din Moldova, Mihnea al III-lea căzut ca secerat. Unii presupun că a fost otrăvit, alții că a suferit pur și simplu un infract. Cert este că atunci a murit unul dintre ultimii voievozi români medievali care au încercat să scuture jugul otoman și să apropie țara de Occident. 

https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/misterele-ultimului-voievod-roman-care-i-a-batut-2471131.html

$$$

 Ioan Tobă „Hatmanul" - Maiorul român ce a salvat Mănăstirea Putna de bolșevici.


În galeria eroilor uitați ai României, puține destine sunt atât de tulburătoare și de tragic de simbolice ca cel al maiorului Ioan Tobă, supranumit „Hatmanul". Născut la 10 iulie 1903 în Bordei Verde, Brăila, acest ofițer de cavalerie a traversat infernul celor două Războaie Mondiale, salvând Mănăstirea Putna de la profanare și luptând cu îndârjire pentru fiecare palmă de pământ românesc, pentru ca în final să moară în anonimat, la coadă la CEC, în 1976.


Momentul care ar fi trebuit să-l consacre ca erou național a rămas învăluit în tăcere timp de decenii. La 5 iulie 1940, când Armata Roșie ocupase vremelnic Mănăstirea Putna - locul de odihnă al lui Ștefan cel Mare - căpitanul Ioan Tobă, la comanda Escadronului 25 Cavalerie, a îndrăznit imposibilul: a eliberat sfânta ctitorie. Faptele de arme ale escadronului său au fost îndărătnicește ținute sub tăcere de regimul comunist, iar documentele despre această operațiune au dispărut misterios din arhivele militare.


Fostul licean militar de la Craiova, cercetaș în Primul Război Mondial și ofițer de cavalerie din promoția 1925, Ioan Tobă și-a construit o reputație legendară în Războiul din Răsărit. La comanda unui detașament româno-german, a combătut formațiunile de partizani bolșevici în Munții Iaila din Crimeea, în 1943, unde zelul său i-a adus decorații atât de la generali români, cât și germani, dar și prețul pus de sovietici pe capul său.


Rănit de trei ori în lupte, Hatmanul a fost trimis în Germania în vara lui 1944 pentru un curs special de luptă de gherilă, tocmai când România părea pe cale să recurgă la tactica partizanilor împotriva invaziei sovietice. Actul de la 23 august 1944 l-a surprins acolo, marcând începutul unui calvar care avea să dureze decenii.


Ironia soartei l-a transformat pe eroul decorat într-un prizonier al istoriei. Internat de germani, apoi recrutat în Armata Națională, ulterior în Waffen SS sub comanda lui Otto Skorzeny, Ioan Tobă a fost capturat de americani și trimis înapoi în România cu misiunea de a organiza rezistența în munți. În loc de glorie, l-a așteptat arestarea de către sovietici în 1947, condamnarea la moarte pentru crime de război și deportarea în Siberia.


Salvat de abrogarea pedepsei capitale, Hatmanul a supraviețuit în lagărele siberiene până în decembrie 1955, când cancelarul german Konrad Adenauer a obținut de la Hrușciov eliberarea prizonierilor ofițeri germani. Însă revenirea în țară nu i-a adus libertatea - l-a așteptat direct penitenciarul Gherla, de unde a ieșit abia în august 1964, după 18 ani de temniță grea.


Ceea ce a găsit acasă era imaginea în ruine a vieții sale: soția Clemance, bolnavă de astm, ulcer și debilitate, iar fiica Camelia - singurul său copil - dată afară din facultate pentru "vina" de a fi fiica Hatmanului. El însuși mărturisea, cu amărăciune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!"


Paradoxul tragic: statul român pentru care își vărsase sângele l-a uitat complet, în timp ce Republica Federală Germania i-a acordat pensie pentru serviciile aduse Wehrmacht-ului. Securitatea îi percheziționă repetat locuința, confiscându-i documentele din război. Jurnalul său a fost salvat providențial de soacra sa, care a stat pe el două ore, pe un taburet din bucătărie, în timpul unei percheziții.


În disperarea sa, Ion Tobă a încercat să atragă atenția autorităților. În 7 martie 1967, i-a scris lui Nicolae Ceaușescu, relatându-i faptele de la Putna și explicându-și motivațiile: "În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat (...) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu".


La 72 de ani, a scris și Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nicăieri nu a găsit răspuns sau recunoaștere.


În 1976, Ioan Tobă-Hatmanul s-a stins din viață în timp ce stătea la coadă la CEC - un final absurd de banal pentru un om care supraviețuise celor mai cumplite încercări ale secolului XX. Uitat de toți, mai puțin de familie și de Securitate, nedorit de nimeni în țara pentru care își vărsase sângele, ultimul străjer al lui Ștefan cel Mare a plecat fără ca faptele sale să fie recunoscute.


Povestea lui Ioan Tobă nu este doar despre un erou uitat - este despre absurditatea istoriei, despre cum regimurile politice rescriu trecutul după interesele lor, despre cum vitejia și sacrificiul pot fi transformate în vină și despre cum o națiune își poate pierde memoria propriilor apărători.

$$$

 Ea nu mai este printre noi de peste o jumătate de secol, însă legenda ei trăiește și va dăinui, căci a fost — și rămâne — o genialitate. Fr...