Ea nu mai este printre noi de peste o jumătate de secol, însă legenda ei trăiește și va dăinui, căci a fost — și rămâne — o genialitate.
Frumusețea ei nepieritoare, talentul ei orbitor și destinul ei tragic continuă să răscolească inimile tuturor celor ce iubesc arta autentică. Iar ea însăși a fost întotdeauna autentică, deși, din păcate, nu prea fericită.
La 5 noiembrie 1913, în orașul indian Darjeeling, se năștea Vivien Leigh.
Marea actriță britanică a tuturor timpurilor și popoarelor, cea care pentru mine a fost, este și va rămâne actrița străină preferată. Nici nu împlinisem cinci ani când am văzut-o pentru prima dată pe ecran. Era Scarlett O’Hara. Și acel moment nu se poate uita. Ce știa să facă Vivien – nimeni altcineva nu putea.
Un caz rarisim în lumea actoriei. Vivien era adorată în Hollywood. Dincolo de harul său actoricesc, emana un farmec uman aparte. Despre generozitatea și căldura ei sufletească, manifestate față de colegii de platou, s-au țesut legende. Marea ei prietenă și colegă, Katharine Hepburn, venită să-i aducă un ultim omagiu, a spus:
„Vivien, draga mea Vivien. Actriță desăvârșită, ființă integră, blândă, inteligentă, de o natură cerească. Un nor minunat ce a plutit prin viețile prietenilor săi, gândindu-se mereu la ceilalți, niciodată la sine.”
Această rafinată aristocrată engleză a devenit o eroină națională a Americii, obținând — în pofida anonimatului său pe continentul nord-american — rolul simbolic al unei americance energice, ambițioase, voluntare, capabile să înfrunte orice încercare a vieții: Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului”, un personaj egoist, capricios, dar fermecător. Pentru acest rol au concurat 1500 de actrițe.
Toată floarea Hollywoodului se afla în competiție: Bette Davis, Joan Bennett, Jean Arthur, Paulette Goddard. Aceasta din urmă părea favorita clară, dar zvonurile privind o eventuală căsătorie neoficială cu Chaplin i-au spulberat șansele — Goddard a refuzat să prezinte certificatul de căsătorie. Astfel, rolul mult visat i-a revenit unei „necunoscute” — englezoaica Vivien Leigh.
Producătorii au dovedit o intuiție rară. Rolul lui Scarlett a devenit legendar, atemporal. Interpretarea ei a fost magică, organică, ireal de convingătoare. O creație grandioasă într-un film nemuritor, realizată de o actriță destinată eternității.
Tatăl ei, Ernest Hartley, era ofițer în cavaleria indiană, mama — Gertrude, aristocrată britanică, catolică ferventă, îi impunea reguli stricte singurei sale fiice, o copilă fragilă, cu un univers interior bogat. Totuși, Gertrude i-a insuflat dragostea pentru literatură și teatru și nu s-a opus carierei artistice a fiicei sale.
Probabil chiar ea a fost prima care a intuit în copilul său o vocație actoricească. Vivien a urmat Academia Regală de Artă Dramatică din Londra, absolvind în 1933. În decembrie 1932 s-a căsătorit cu avocatul Herbert Leigh Holman, mai în vârstă cu 13 ani. În 1933 li s-a născut fiica, Suzanne. Dar rolul de soție și mamă casnică nu i se potrivea. Încă din copilărie știa că menirea sa este scena.
În 1936 joacă în „Foc deasupra Angliei”, unde îl cunoaște pe Laurence Olivier — viitorul ei soț și omul ce îi va aduce atât extaz, cât și suferință. Vivien îl părăsește pe Holman, iar Suzanne rămâne cu tatăl ei. Laurence devine soțul ei.
Au trăit împreună 20 de ani — o poveste intensă, dar presărată cu durere. Dragoste a existat, fără îndoială, dar Vivien suferea de tuberculoză recurentă și tulburări psihice. Laurence, mereu înconjurat de femei, n-a putut suporta boala ei. Vivien, însă, l-a iubit până la capăt.
Lumea teatrală l-a condamnat pe Olivier și a compătimit-o pe Vivien. Bette Davis, cunoscută pentru ironia sa, i-a spus după divorț: „Cum ai putut iubi un egoist ca Olivier? Se iubea doar pe sine — și reciproc.” Vivien a răspuns: „Îl iubesc și acum, Bette.”
A avut dreptate Bette Davis.
După moartea ei, Laurence Olivier a publicat o carte cu detalii despre depresia maniacală a lui Vivien și episoadele de furie de pe platourile „Pe aripile vântului”. Ulterior, s-a aflat că aceste crize erau efecte secundare ale medicamentelor pentru tuberculoză — boala care i-a măcinat plămânii din copilărie, dar n-a putut răpune geniul ei artistic.
În 2006, Olivia de Havilland, partenera din „Pe aripile vântului”, a convocat o conferință de presă la Paris pentru a apăra onoarea prietenei sale. A spus despre Vivien că era disciplinată, devotată muncii și profund profesionistă. Au rămas apropiate întreaga viață, două englezoaice cu suflete regale.
Filmografia lui Vivien Leigh cuprinde doar 22 de filme, dar fiecare este o bijuterie: „Podul Waterloo”, „Lady Hamilton”, „Cezar și Cleopatra”, „Anna Karenina”. A câștigat de două ori Oscarul: pentru Scarlett O’Hara și pentru Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”.
Pe platourile filmului regizat de Elia Kazan, s-a apropiat de Marlon Brando. El, văzând cât de serios își lua rolul Vivien, glumea cu ea și o proteja de gândurile negre. Marlon i-a păstrat o amintire profund tandră.
Totuși, teatrul a fost adevărata sa chemare. A fost primadona teatrului „Old Vic”, interpretând magistral roluri precum Cleopatra, Julieta, Ofelia și Lady Macbeth. Despre ea se spunea: „Nicio actriță de film nu strălucește atât de natural pe scenă și nicio actriță de teatru nu este atât de fascinantă pe ecran precum Vivien Leigh.”
În 1960 a divorțat de Olivier. A continuat să joace, dar a apărut rar în filme. Era exigentă cu sine, perfecționistă, incapabilă să se cruțe.
Relația cu fiica Suzanne a fost complicată, dar s-a îmbunătățit odată ce Suzanne a devenit mamă. Nu s-au mai despărțit. Suzanne i-a dăruit trei nepoți. A murit în 2015, la 81 de ani.
În ultimii ani, Vivien a fost alături de actorul canadian John Merivale. Era vizitată de fiică și nepoți. Nu l-a mai întâlnit pe Olivier. Acesta a revăzut-o doar moartă, în dormitorul pe care îl împărțiseră cândva. Vivien Leigh a murit la 53 de ani, în urma unui nou puseu de tuberculoză. În ziua de 8 iulie 1967, toate teatrele din Londra au stins luminile timp de o oră în semn de omagiu pentru Vivien Leigh — actrița a cărei prezență scenică era un miracol vizibil.
Laurence Olivier i-a supraviețuit 22 de ani.
Vivien a trăit puțin, dar a realizat suficient cât să dăinuiască în amintirea celor ce n-au avut norocul să o prindă în viață. A fost legenda de cristal a scenei britanice, regina cinematografiei mondiale. Detesta cuvântul „vedetă” – îl considera o jignire. Și, într-adevăr, ce vedetă? Ea a fost o zeiță care ne-a părăsit, rătăcindu-se undeva dincolo de orizont, lăsând în urmă o lumină eternă, vie în inimile celor care o iubesc și o prețuiesc.
P.S. Tennessee Williams, autorul piesei „Un tramvai numit dorință”, spunea despre Vivien în rolul lui Blanche DuBois: „În jocul ei era tot ceea ce am visat… și mai mult decât atât.”
©️ Edgar-Kirill Dahlberg
