vineri, 31 octombrie 2025

$$$

 

Învățătorul pensionar din Săpânța mi-a cerut să-l ajut să găsească un mormânt fără cruce în Cimitirul Vesel. Când am aflat pe cine căuta, mi-am dat seama că nimic nu e întâmplător în viață.


Domnul Grigore avea optzeci și doi de ani și încă mai dădea meditații gratuite copiilor din sat. L-am cunoscut când am venit să fac un reportaj despre Cimitirul Vesel.


— Domnișoară jurnalistă, am nevoie de ajutorul dumitale, m-a oprit el după slujba de duminică la biserica de lemn.


— Cu ce vă pot ajuta?


— Caut un mormânt. Unul fără cruce albastră, fără poezie, fără nimic. Doar o movilă de pământ.


— În Cimitirul Vesel? Toate au cruci pictate.


— Nu toate. Unul nu are. Și trebuie să-l găsesc înainte să mor.


L-am urmat prin cimitir. Treceam pe lângă crucile vesele cu epitafuri ironice, când mi-a povestit.


— În 1962, am venit învățător aici. Tânăr, idealist, plin de vise. În sat era un copil, Mihai, foarte deștept dar țigan. Nimeni nu voia să stea lângă el în clasă.


— Și dumneavoastră?


— Eu l-am pus în prima bancă. L-am învățat să citească, să scrie, să viseze. Era brilliant. Putea ajunge cineva.


Ne-am oprit lângă biserica de lemn din cimitir.


— Într-o zi, Mihai n-a mai venit la școală. Tatăl lui murise și trebuia să muncească. Avea doar unsprezece ani. Am mers la mama lui, am implorat-o să-l lase să continue.


— Și?


— A râs amar. „Domnu' învățător, noi suntem țigani. Pentru noi nu-i școală, îi muncă și moarte timpurie."


Grigore a scos o fotografie veche din portofel. Un copil cu ochi vioi lângă un tânăr învățător.


— L-am căutat ani de zile. Apoi am aflat că plecase din sat, că murise pe undeva prin țară. Dar niciodată n-am aflat unde.


— Și mormântul?


— Săptămâna trecută, preotul nou mi-a spus că în spatele cimitirului, unde îngropau pe cei fără familie, e un mormânt din '89. Cineva plătește anual pentru lumânări, dar nu vrea cruce.


Am mers în spatele cimitirului. Într-adevăr, era o movilă îngrijită, fără cruce.


— De ce credeți că e Mihai?


— Pentru că pe movila aia cresc mușețele. Și Mihai îmi aducea mereu mușețele. „Pentru domnul învățător care miroase a carte", spunea.


Chiar atunci, o femeie bătrână a apărut cu lumânări.


— Ce căutați aici? a întrebat aspru.


— Căutăm pe Mihai, fostul meu elev, a spus Grigore.


Femeia a înghețat.


— Cine sunteți?


— Grigore Mureșan. Învățătorul.


Femeia a început să plângă.


— Tata vorbea mereu de dumneavoastră. Până în ultima zi.


— Tata? Mihai era tatăl tău?


— Da. Mihai Covaci. A murit în '89, împușcat la Revoluție în Sighet. L-am adus aici pe ascuns. Era eroul meu, dar pentru sat era doar „țiganul care s-a crezut român".


Grigore s-a prăbușit în genunchi lângă mormânt.


— Mihai... băiatul meu drag... ai luptat pentru libertate...


— Nu știți tot, a continuat femeia. Tata a devenit profesor. În Sighet. Sub nume fals – Mihai Popescu. A predat istorie douăzeci de ani. Sute de copii l-au iubit.


— Cum... cum a reușit?


— Dumneavoastră l-ați învățat să citească. El a citit tot ce a găsit. S-a educat singur. A dat examene ca privatist. A falsificat acte ca să scape de stigmă. A trăit ca român ca să moară ca român.


— De ce nu mi-a scris niciodată?


— A scris. am sute de scrisori netrimise acasă. Vă scria în fiecare săptămână. Dar nu avea curaj să le trimită. Îi era rușine că v-a dezamăgit plecând din școală.


Femeia a scos un plic din geantă.


— Asta e ultima. A scris-o în noaptea de 21 decembrie '89, înainte să iasă în stradă.


Am citit cu voce tare:


„Domnule învățător,


Mâine ies să lupt pentru o țară în care copiii ca mine să poată visa. Dacă mor, să știți că mor ca om învățat, nu ca țigan needucat. Dumneavoastră m-ați făcut om. Vă port în suflet.


Dacă supraviețuiesc, vin acasă să vă mulțumesc. Dacă nu, fiica mea știe unde să mă îngroape – lângă școala unde am învățat că sunt egal cu toți.


Al dumneavoastră pentru totdeauna elev,

Mihai"


Grigore plângea în hohote.


— De ce fără cruce? a întrebat după ce s-a calmat.


— Tata a cerut. A spus: „Crucile din Săpânța sunt pentru cei care au trăit cu fața la soare. Eu am trăit în umbră, mințind despre cine sunt. Nu merit cruce veselă."


— Ba merită! a strigat Grigore. Merită cea mai frumoasă cruce!


A doua zi, Grigore a mers la Stan Pătraș, ultimul meșter de cruci originale.


— Stan, fă cea mai frumoasă cruce pentru un erou.


— Pentru cine?


— Pentru Mihai Covaci, țiganul care a devenit profesor și a murit pentru România.


Stan s-a încruntat.


— Țiganii nu au cruci în Cimitirul Vesel.


— Ăsta va avea. Plătesc cât ceri. Și dacă refuzi, mă duc la primar, la prefect, la președinte. Mihai merită o cruce.


După o lună, crucea era gata. Albastră ca toate, dar cu o poezie specială:


„Aici doarme-n pace Mihai

Care-a fost țigan și domn

A-nvățat carte pe șest copii săi

Și-a murit pentru al nostru somn.


Învățătorul i-a dat aripi

Să zboare peste prejudecăți

A trait mințind că-i dintre cipi

Dar a murit pentru toți, ca frați."


La inaugurare a venit tot satul. Și sute de foști elevi ai lui Mihai din Sighet.


— Era cel mai bun profesor pe care l-am avut, spunea unul.

— Ne învăța să fim oameni, nu doar să știm istorie, spunea altul.


Grigore stătea lângă cruce, mângâind lemnul.


— Ai reușit, Mihai. Ai devenit cineva. Și acum toți știu.


Fiica lui Mihai m-a tras deoparte.


— Știți ce e cel mai dureros? Că tata a murit crezând că e singur. Că nimeni nu-l acceptă pentru cine e cu adevărat. Dar uite câți oameni l-au iubit.


— Acum știe, am spus eu. Undeva, cumva, știe.


De atunci, în fiecare an de Paștele Blajinilor, Grigore vine la mormântul lui Mihai cu o carte nouă.


— Îi citesc, explică el. Continuăm educația. Niciodată nu e prea târziu să înveți.


Săptămâna trecută, primăria a decis să numească școala din sat „Școala Mihai Covaci".


Grigore a plâns la inaugurare.


— Copilul care nu avea voie să stea în prima bancă acum dă numele școlii. Asta înseamnă progres. Asta înseamnă că Mihai nu a murit degeaba.

$$$

 

INVATATURILE  ACTRITEI JANE FONDA …


”După ce aţi trecut de 60 de ani, pentru că nu mai aveţi foarte mulţi ani în față și pentru că nu puteţi lua cu voi nimic atunci cînd vă duceţi, n-are rost să mai fiţi preocupaţi să economisiți.


Aşadar, cheltuiți banii pe care i-ați pus deoparte, faceți excursii, cumpărați ce vă face plăcere și dăruiți ce vă puteți permite.


Nu vă gîndiţi să lăsaţi chiar tot ce-ați agonisit copiilor și nepoților, pentru că, nu-i așa? nu vreţi să-i transformați în nişte paraziţi care aşteaptă cu nerăbdare ziua în care veţi muri.


Nu vă faceți griji despre ce-o să se întîmple cu ei sau cum veţi fi pomeniți, pentru că atunci cînd ne întoarcem în țăr’nă nu mai auzim nici laudele și nici criticile.


Timpul în care v-ați bucurat de viaţa pe pămînt și de bunurile pe care le-ați agonisit cu atîta trudă se va sfîrşi.


Nu vă frămantați prea mult în legătură cu copiii, pentru că și ei au destinul lor și or să-și găsească, cu siguranţa, drumul în viaţă.


Nu fiți sclavul copiilor voștri! Țineți legătura cu ei, iubiți-i, ajutați-i c’nd au nevoie, dar în același timp, bucurați-vă c’t mai puteți de banii pe care i-ați str’ns.


Viața înseamnă mai mult decît munca. Pensionați-vă c’t de devreme puteți și bucurați-vă de viaţă.


Nu așteptați prea multe de la copiii voștri. Majoritatea își iubesc părinții, dar vor fi prea ocupați cu serviciul și alte angajamente ca să le fie de prea mare ajutor.


După vîrsta de 50-60 de ani, nu vă mai risipiți energia și nu vă mai periclitați sănătatea în schimbul unei averi și mai mari muncind p’nă intraţi în mormant . S-ar putea ca banii voștri să n-aibă nicio valoare în fața doamnei cu coasa.


Cînd să ne oprim să mai facem bani? C’t înseamnă destul? O sută de mii? Un milion? Zece milioane?


M’ncaţi c’teva legume și o jumătate de p’ine pe zi; din cele trei case pe care le-ați construit, n-aveţi practic nevoie decît de c’țiva metri pătraţi: un dormitor, o cameră de zi, o baie și o bucătărie. Atîta vreme c’t aveţi o locuinţă și suficienți bani pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități, staţi foarte bine. Ar trebui să fiți fericiţi.


Fiecare familie are problemele ei, indiferent de statutul social. Nu vă mai comparați cu alţii în ceea ce priveşte potența financiară.


Renunțați la competiția cine are mai multe posesiuni sau ai cui copii sunt mai bogatibși se plimbă mai mult prin baruri sau prin străinătate. Mai degrabă puneţi în balanță cine are mai mult timp liber, cine este mai fericit, mai sănătos și mai longeviv.


Nu vă frăm’ntați în legătură cu lucrurile pe care nu le puteți schimba. Nu ajută la nimic, iar o stare psihică proastă vă poate îmbolnăvi. Creaţi-vă o stare permanentă de bine și identificați ce vă face fericiţi.


At’ta timp c’t sunteţi sănătoşi și bine dispuşi, vă veţi face planuri și veţi aștepta cu nerăbdare ziua următoare.


O zi din viaţă fără un moment de bucurie este o zi pierdută.


O zi care aduce un moment de bucurie este o zi c’știgată. Un suflet optimist vindecă boala mai repede. Iar un suflet fericit nici nu are ce vindeca, pentru că nu cunoaște boala…


Păstrați-vă o stare de spirit pozitivă, faceți mișcare în fiecare zi, întotdeauna afară, la soare, m’ncați multe alimente care conțin vitamine și minerale, și veți avea toate șansele să mai trăiți 20-30 de ani în deplină sănătate și vigoare.


Bucurați-vă de ceea ce aveți și de tot ce vă înconjoară.


Și nu uitați de prieteni. Ei sunt una din bogățiile vieții .


Faceți-vă prieteni trainici, respect’nd c’teva reguli simple: Ascultați-i fără să-i întrerupeți; vorbiți-le fără să le reproșați ceva; faceți-le daruri fără să le pretindeți ceva în schimb; răspundeți-le fără să-i contraziceți; iertați-i fără să-i pedepsiți; promiteți-le fără să uitați.


Așa nu veți fi niciodată singuri.


Vă doresc o viață lungă și împlinită!”

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ JACQUELINE KENNEDY, MIREASA DE CARE S-A ÎNDRĂGOSTIT AMERICA......


     💕 JACQUELINE BOUVIER și JOHN F. KENNEDY s-au cunoscut printr-un prieten comun, jurnalistul CHARLES L. BARTLETT, la o petrecere, în mai 1952, tânăra a fost atrasă de farmecul lui JOHN FITZGERALD şi curând relația lor a devenit serioasă.

      JOHN i-a propus să se căsătorească după alegerile din noiembrie, iar ea a avut destul timp de gândire, pentru că, imediat ce a primit cererea, a fost trimisă de ziarul la care lucra în acea perioadă, WASHINGTON TIMES-HERALD, în EUROPA, ca reporter special pentru ceremoniile de încoronare ale Reginei ELISABETA a II-a. După o lună petrecută la LONDRA, JACQUELINE s-a întors în STATELE UNITE și a acceptat propunerea lui J.F.K. Imediat a demisionat din postul de la ziar, iar logodna a fost anunțată oficial pe 25 iunie 1953.

      JACQUELINE BOUVIER și JOHN F. KENNEDY s-au căsătorit pe 12 septembrie 1953 la Biserica St. MARY din NEWPORT, RHODE ISLAND, într-o ceremonie oficiată de arhiepiscopul de BOSTON, RICHARD CUSHING. Nunta cuplului a fost considerată evenimentul social al sezonului, cu aproximativ 700 de invitați la ceremonie și 1.200 la recepția care a urmat la ferma HAMMERSMITH. Rochia de mireasă, aflată acum la Biblioteca KENNEDY din BOSTON, MASSACHUSETTS, și rochiile domnişoarelor de onoare au fost create de designerul ANN LOWE din NEW YORK.

      Cuplul şi-a petrecut luna de miere în ACAPULCO, MEXIC, înainte de a se stabili în noua lor casă, HICKORY HILL din MCLEAN, o suburbie a WASHINGTONULUI. În primii ani de căsnicie, cei doi tineri s-au confruntat cu mai multe probleme personale. JFK a suferit de boala ADDISON, o boală endocrină rară, și de dureri de spate cronice, din cauza afecţiunilor coloanei vertebrale. La sfârșitul anului 1954, a fost supus o intervenţie chirurgicală foarte dificilă..... 😢

      😢În plus, JACQUELINE a suferit un avort spontan în 1955, iar în august 1956 a dat naștere unei fetițe care a murit după puțin timp, ARABELLA.

Doi ani mai târziu, pe 27 noiembrie 1957, JACQUELINE a dus-o pe lume pe CAROLINE. În acea perioadă, ea și JOHN se aflau în campanie pentru realegerea la Senat și au pozat împreună cu fiica lor pentru coperta revistei Life din 21 aprilie 1958. Au călătorit mult în timpul campaniei şi foarte repede staff-ul lui JOHN KENNEDY a început să observe valoarea pe care prezența lui Jac3kie o adăuga acțiunilor electorale pentru Congres. KENNETH O’DONATELLO și-a amintit că mulțimea era “de două ori mai numeroasă” când ea îşi însoțea soțul.

     Pe 3 ianuarie 1960, JOHN F. KENNEDY și-a anunțat candidatura la președinție și și-a lansat campania la nivel național. În primele luni ale anului, JACQUELINE și-a ajutat sotul să organizeze evenimentele electorale, dar la scurt timp a rămas însărcinată și a decis să rămână acasă, în GEORGETOWN.

      În ciuda faptului că nu a participat la întâlniri publice, JACQUELINE era subiectul preferat al presei, mai ales pentru ţinutele sale vestimentare. Admirată pentru stilul ei personal, prezentată frecvent în revistele pentru femei alături de vedete de film, JACKIE a fost numită una dintre cele 12 femei cele mai bine îmbrăcate din lume. Pe de altă parte, preferința sa pentru designerii francezi și cheltuielile pentru garderobă ei i-au adus şi comentarii negative.

      Pe 13 iulie, la Convenția Națională Democrată din LOS ANGELES din 1960, Partidul Democrat l-a nominalizat pe JOHN KENNEDY pentru funcţia de președinte al STATELOR UNITE. JACQUELINE nu a participat la eveniment din cauza sarcinii avansate, dar a urmărit live dezbaterea din 26 septembrie 1960, prima dezbatere prezidențială televizată a națiunii, desfăşurată între soțul ei și candidatul republican RICHARD NIXON, vicepreședintele în funcţie.

    Pe 8 noiembrie 1960, J.F.K. l-a învins pe NIXON în alegerile prezidențiale din S.U.A. Două săptămâni mai târziu, pe 25 noiembrie, JACQUELINE a adus pe lume primul fiu al cuplului, pe JOHN F. KENNEDY Jr. A petrecut două săptămâni de recuperare în spital, iar în acest timp presa a oferit publicului multe amănunte detalii despre bebeluş şi celebra lui mămică.

   Președintele a fost învestit pe 20 ianuarie 1961, iar discuțiile publice despre alegerile de modă ale lui JACKIE au continuat în toată perioada cât s-a aflat la Casa Albă, devenind treptat un trend-setter, și angajându-l pentru un timp pe designerul american OLEG CASSINI pentru a-i crea garderoba. Tot ea a fost cea dintâi primă doamnă care şi-a angajat un secretar de presă, pe PAMELA TURNURE, și a gestionat cu multă atenție contactul cu mass-media.

    Deși a afirmat că prioritatea sa era să aibă grijă de președinte și de copii, și-a dedicat mult timp pentru sprijinirea artelor și promovarea istoriei americane. Restaurarea Casei Albe a fost unul dintre obiectivele mandatului de Primă Doamnă, dar a susținut şi cauze umanitare și a contribuit la înființarea Fundației Naționale pentru Arte.

De-a lungul președinției soțului său, JACKIE a făcut numeroase vizite, singură sau cu șeful statului, mai multe decât oricare dintre predecesoarele sale. Înainte de prima vizită oficială a cuplului prezidenţial în FRANȚA, în 1961, o televiziune a înregistrat un interviu în limba franceză cu Prima Doamnă pe peluza Casei Albe. Apariția a impresionat mult publicul francez datorită limbii vorbite fluent, dar şi cunoaşterii aprofundate a istoriei FRANŢEI. La încheierea călătoriei la PARIS, revista Time era atât de încântată de JACKIE încât a scris despre preşedintele american: “În vizită a fost și acel om care a însoţit-o” și chiar J.F.K. a glumit: “Eu sunt cel care a însoțit-o pe JACQUELINE KENNEDY la PARIS. Şi mi-a plăcut!”

sursa:Genovica Parvu

&&&

 

💕Povestea de dragoste dintre LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ şi MITICĂ POPESCU nu are ingredientele cu care ne-am obişnuit până acum, adică pasiune, certuri şi reîntoarceri furtunoase....    

  Dimpotrivă, istoria acestor doi oameni s-a bazat pe o iubire caldă şi pe o camaraderie cum rar s-au întâlnit....

     Este un subiect care l-a răscolit pe MITICĂ POPESCU, tocmai pentru ca nimeni nu i-a mai cerut să cotrobăie în cufărul cu amintiri. Nu i-a fost uşor să îşi adune gândurile şi a avut nevoie să tragă cu sete din ţigara, pentru a-şi limpezi sufletul.....

„Eram actor la Teatrul din PIATRA-NEAMŢ când am fost anunţat că s-a eliberat un loc la Teatrul Mic din BUCUREŞTI. Era în anul 1973, iar eu încă îmi căutam drumul, chiar dacă aveam 37 de ani.” 

     Destinul a vrut ca actorul să fie distribuit alături de LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ în spectacolele „DUPĂ CĂDERE" şi „STÂLPII SOCIETĂŢII ”. În scurt timp, MITICĂ POPESCU a fost cooptat în grupul de prieteni ai LEOPOLDINEI, din care făceau parte ILEANA DUNAREANU sau MIHAI DOGARU, fostul soţ al DANEI DOGARU. 

      Cum era şi normal, în primul an, intre POLDI şi MITICĂ a existat doar o amiciţie, având în vedere că mergeau împreună în turnee, unde s-au cunoscut mai bine. Până în acest punct, nu au fost efluviuni sentimentale, ci doar discuţii despre oameni, întâmplări cotidiane sau cariera.  

    💕 Încet-încet, în sufletele celor doi actori se strecura timid iubirea, o iubire târzie care venea să răsplătească puterea răbdării singurătăţii.....

„Ne făcea plăcere să ne întâlnim doar noi doi, fără prieteni, şi stăteam ore întregi într-un restaurant până la ora închiderii. Fără declaraţii banale, pompoase, am simţit amândoi că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Am realizat că o iubesc pe POLDI atunci când a trebuit să fie internată timp de o lună şi jumătate la FUNDENI, din cauza unei peritonite....😢

 O vizitam în fiecare zi, îi duceam de mâncare şi stăteam cât mai mult posibil lângă ea. Şi acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu DEMIS ROUSSOS. I-am îndeplinit dorinţa şi m-am bucurat de bucuria ei.”

    După externare, LEOPOLDINA i-a cerut lui MITICĂ să se mute împreună. Colegii ştiau că ei trăiesc o poveste de dragoste, însă nimeni nu le-a cerut amănunte, deoarece POLDI şi MITICĂ erau doi oameni deosebit de discreţi în ceea ce priveşte viaţa lor particulară. 

    S-au căsătorit la trei luni după cutremurul din martie 1977. Ca o ironie a sorţii, în ziua cununiei, pe 2 iunie, MITICĂ POPESCU a trebuit să fie prezent la spectacolul „CÂNTAREA ROMÂNIEI ”. 

Viitoarea soţie l-a aşteptat două ore la Starea Civilă din PIAŢA AMZEI, alături de un unchi şi doi colegi. Într-un final, actorul a venit transpirat, dar fericit că îşi îndeplineşte visul...În acelaşi an, la FOCŞANI, şi-au petrecut Revelionul la casa părinţilor LEOPOLDINEI. Tatăl actriţei, preot, i-a cununat religios în acea noapte... MITICĂ POPESCU avea 40 de ani, iar LEOPOLDINA BĂLĂNUŢA, 42 de ani....

Se pare că timpul nu a vrut să ţină cu aceşti oameni a căror dragoste a fost pe cât de puternică, pe atât de discretă..... 

Din nefericire, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢA era o fire bolnăvicioasă.....inainte de a-l cunoaşte pe MITICA POPESCU, regretata actriţa suferise şase operaţii.... De altfel, cei doi s-au căsătorit atât de târziu, deoarece marea doamna a teatrului românesc a ezitat să facă acest pas, spunându-i lui MITICĂ: „Nu are rost să te înhami la o căruţă stricată”. 

    În acea perioadă, LEOPOLDINA făcea parte din distribuţia piesei „BATISTA PE DUNĂRE ”. Dramatismul destinului a făcut să fie internată cu diagnosticul ocluzie intestinală.... 😢Aflat lângă iubita sa în timp ce era transportata spre sala de operaţie, MITICĂ POPESCU a fost zguduit de cuvintele triste ale soţiei sale: 

„Tu ştii că ar fi trebuit să fiu la spectacol. Ei bine, Dumnezeu a vrut ca acum să merg la un alt spectacol, mult prea dureros pentru mine”..... 

Finalul acestei poveşti de iubire este cutremurător şi ne duce cu gândul la efemeritatea fiinţei umane....😢💕

Pe 14 octombrie 1998, cei doi soţi au urmărit meciul de fotbal UNGARIA - ROMÂNIA şi s-au enervat cumplit când spectatorii maghiari au fluierat imnul de stat al ROMÂNIEI.... 

După încheierea partidei, într-o efuziune sufletească, LEOPOLDINA i-a mărturisit actorului: „Te iubesc atât de mult, încât aş vrea să mori înaintea mea”. 

     LEOPOLDINA ar fi vrut să-i supravietuieasca, pentru a fi ea cea care să jelească. După care LEOPOLDINA i-a cerut ceva de mâncare şi apoi şi-a aprins o ţigară..... La scurt timp a acuzat dureri stomacale foarte mari.... La miezul nopţii, MITICĂ POPESCU îşi transportă soţia la Spitalul de Urgenţă. Imediat, medicii i-au făcut o ecografie, iar după paloarea feţei lor actorul şi-a dat seama că soţia să se afla într-o stare foarte gravă....😢

     Chiar în acea noapte, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ a fost operată, pentru ca în dimineaţa zilei de 14 octombrie, la ora 7:00, marea actriţa a murit.....😢


Ultima conversaţie, MITICĂ POPESCU şi LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ au avut-o despre ochelarii şi verigheta actriţei.

 Tocmai de aceea, MITICĂ POPESCU a considerat ca aceste două obiecte trebuie să o însoţească în mormânt.....

    Deoarece LEOPOLDINA a debutat la Teatrul Mic cu piesa „PRIMA ÎNTÂLNIRE ”, colegii au ţinut ca sicriul să fie depus pe scenă, într-un semn de respect faţă de memoria lui POLDI. 

Când trupul neînsufleţit a fost scos de pe scena pe care a slujit-o cu sfinţenie, lumea s-a ridicat în picioare şi a început să aplaude. 

    Pe CALEA VICTORIEI, o ţigancă, de la care actriţa obişnuia să cumpere flori, a aruncat un braţ de trandafiri, un gest emoţionant din partea unui om simplu care cu siguranţă nu a trecut pragul teatrului. 

De asemenea, pe tot traseul până la cimitir, oamenii se opreau, bărbaţii îşi scoteau pălăriile şi aplaudau. 

Pentru ca Patriarhul TEOCTIST nu a putut fi prezent la ceremonia funerară, şi-a cerut scuze şi a trimis să oficieze slujba pe unul dintre vicarii săi.

     MITICĂ POPESCU şi LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ  nu s-au căsătorit în biserica pentru că le-a fost jena să mai facă pe tinerii însuratei. El avea 40 de ani, iar ea, 42. 

Au acceptat să-i cunune tatăl LEOPOLDINEI, chiar în casa în care a copilărit actriţă. 

„Ne-a fost jenă de vârsta noastră. 

Pentru dragoste nu contează vârsta, dovada că am stat împreună 25 de ani, dar lumea te mai judecă. 

M-am înţeles foarte bine cu LEOPOLDINA. 

Eu făceam piaţa, iar ea gătea. 

Ei îi plăcea să pescuiască, mie nu. 

Dar am mers în Delta zece ani. 

Nu avem copii, pentru ca ea nu putea să rămână însărcinată. 

Plus că, nouă, actorilor, ne este foarte greu să creştem şi o floare, la programul pe care-l avem."

CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT!

$$$

 

DOI OAMENI FRUMOȘI ȘI-O SUPERBĂ POVESTE DE DRAGOSTE....

    💕  VANESSA REDGRAVE și FRANCO NERO 


    Poveste de dragoste a început în 1967, cu o pauză de 15 ani. S-au căsătorit pe 31 decembrie 2006.

      ”Când redescoperi dragostea, sentimentul este și mai puternic. Nu mai este ceva fizic, este ceva adânc”, a spus NERO într-un interviu. Iar VANESSA REDGRAVE l-a completat: "Când renaște vechea flacără, nu mai ești nerăbdător să transformi pe cineva în ceea ce nu este. Îl iubești doar pentru ceea ce este”.

    La 88 de ani, VANESSA REDGRAVE e bine și prezentă în viața publică: fiica ei, JOELY RICHARDSON, a postat recent un clip tandru în care o vedem în grădină, zâmbitoare, salutând cu un simplu „HELLO!”.

    Alături de FRANCO NERO (83), partenerul ei de o viață, continuă să joace — cei doi apar împreună în filmul "THE ESTATE", regizat de fiul lor, CARLO GABRIEL NERO, care a obținut distribuție internațională în 2025.

     Actorul italian lucrează și la o nouă producție europeană, ROMA ELASTICA, și spune într-un interviu recent că va rămâne în cinema „atâta timp cât pasiunea mă ține”.

    FRANCO i-a fost sprijin în marea durere a pierderii NATASHEI,în 2009, fiica ei căsătorita cu LIAM NEESON...😢

sursa:Catchy

         CONSIDERAȚIE,RESPECT!

&&&

 

asta numesc eu atitudine :) 


⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️GINA LOLLOBRIGIDA....

      LA LOLLO, actrița care a întruchipat încrederea și renașterea ITALIEI de după război.....

      -Născută la SUBIACO, fiică de tâmplar, a studiat artele la ROMA și, la nici douăzeci de ani, s-a clasat pe podiumul Miss ITALIA 1947, într-o generație care avea să dea lumii nume precum LUCIA BOSÈ și SILVANA MANGANO. ITALIA descoperea o nouă feminitate – mândră, lucidă, lipsită de supunere.

      -Consacrarea a venit în 1953 cu" PANE, AMORE E FANTASIA", filmul lui LUIGI COMENCINI în care LOLLOBRIGIDA a jucat o tânără independentă, directă, imposibil de redus la rolul de decor. A devenit La Bersagliera, arhetipul femeii italiene moderne.

    -HOLLYWOODUL a încercat s-o cucerească. HOWARD HUGHES i-a oferit un contract, i-a trimis trandafiri, scrisori și un avion privat. Ea a refuzat. „Mi-a oferit totul, în afară de respect”, a spus mai târziu. A rămas în EUROPA, unde și-a construit o carieră sub semnul libertății.

    -A jucat cu HUMPHREY BOGART în" BEAT THE DEVIL", cu YUL BRYNNER în "SOLOMON AND SHEBA", cu ROCK HUDSON în "COME SEPTEMBER". Presa a vorbit ani la rând despre rivalitatea ei cu SOPHIA LOREN. GINA a taxat-o subtil: „Suntem femei diferite. Eu am vrut doar să fiu artistă.”

     -În anii ’70, și-a luat aparatul de fotografiat și a pornit într-o altă aventură. I-a luat un interviu lui FIDEL CASTRO la HAVANA și i-a fotografiat pe PAUL NEWMAN, AUDREY HEPBURN și HENRY KISSINGER. „Viața e mai interesantă din spatele camerei”, spunea într-un interviu pentru VANITY FAIR.

    -A iubit, a fost trădată, a suferit, dar nu s-a resemnat. S-a retras treptat din cinema, a sculptat, a expus, a donat milioane pentru cercetarea medicală. „M-au invidiat pentru frumusețe, dar frumusețea nu te apără. Te apără doar curajul.”

     -A murit la ROMA, la 95 de ani, în ianuarie 2023. A rămas în urmă imaginea unei femei care, într-o lume făcută să o cucerească, a avut curajul să nu se lase cucerită.

   sursa text:Catchy

 CONSIDERAȚIE,RESPECT!

$$$

 SPORTIVI DE LEGENDĂ.....

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️🇷🇴 ECATERINA SZABO....


Supranumita “PĂPUȘA DE LA LOS ANGELES ”, a devenit prima sportivă din istoria țării cu patru medalii de aur 🥇câștigate la aceeași ediție a Jocurilor Olimpice.

   -S-a născut pe 22 ianuarie 1967, în comuna ZAGON, județul COVASNA.

A început gimnastica la 6 ani.

     -În 1980, la Campionatele Europene de juniori, ECATERINA SZABÓ a câștigat patru medalii de aur🥇: la individual compus, sărituri, bârnă și sol, iar doi ani mai târziu a obținut aurul la sărituri și sol, respectiv argint la paralele.

     -KATI, așa cum era numită de colege, a avut momentul de maximă glorie al carierei sale, la Jocurile Olimpice de la LOS ANGELES 1984, unde a câștigat 5 medalii: patru de aur🥇 (aur în toate finalele în care s-a calificat, sărituri, sol și bârnă, plus titlul olimpic pe echipe) și una de argint🥈 la individual compus.

     -Are nu mai puțin de 9 medalii la Campionatele Mondiale, dintre care două de aur🥇, cinci de argint 🥈și două de bronz🥉: 1983 (Budapesta), 1985 (Montreal) și 1987 (Rotterdam).

     -La Campionatele Europene, a obținut un total de două medalii de aur🥇, două de argint🥈 și una de bronz🥉.

     -ECATERINA SZABÓ și-a încheiat cariera sportivă după Campionatul Mondial de la Rotterdam din 1987, de unde s-a întors cu bronzul🥉 la bârnă, și titlul mondial pe echipe🥇.

    -A urmat cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport din București și a devenit antrenoare la DEVA.

     -În 1992 se mută în Chamalières (Franța), unde a antrenat mai mulți ani. 

SZABÓ a renunțat între timp și la cariera de antrenor, în 2009, din cauza problemelor de coloană, care se datorează traumatismelor severe suferite în perioada cât aceasta a fost sportivă.

    -A primit titlul de Maestru Emerit al Sportului.

     -În 2000 i-a fost conferit Ordinul național “Pentru Merit” în grad de cavaler, și a fost inclusă în galeria celor mai bune gimnaste din istorie - International Gymnastics Hall of Fame.

     -În 2021, în semn de prețuire pentru întreaga activitate, i s-a acordat titlul de “Cetățean de Onoare” al municipiului DEVA.

     MULTUMIRI,CONSIDERAȚIE,RESPECT!

$$$

 

VA MAI AMINTIȚI?

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

      În 1972, la „BULANDRA ”, RODICA TAPALAGĂ o joacă pe celebra coana JOIŢICA sau ZOE TRAHANACHE în spectacolul memorabil - „O SCRISOARE PIERDUTĂ ”, în regia lui LIVIU CIULEI.       

   - Parteneri au fost: TOMA CARAGIU (TIPĂTESCU), PETRE GHEORGHIU (TRAHANACHE), OCTAVIAN COTESCU (CAŢAVENCU), AUREL CIORANU (CETĂŢEANUL TURMENTAT), ŞTEFAN BĂNICĂ SR. (GHIŢĂ), DEM RĂDULESCU (FARFURIDI), MIRCEA DIACONU (BRÂNZOVENESCU) şi…LIVIU CIULEI (DANDANACHE). Din această versiune s-au filmat multe fragmente care au fost difuzate la Televiziunea Română.


Spectacolul a fost un real succes iar RODICA TAPALAGĂ şi TOMA CARAGIU au format un cuplu extraordinar.

      😢Din păcate, după cinci ani de reprezentaţii cu casa închisă, piesa s-a întrerupt, datorită dipariţiei tragice a lui TOMA CARAGIU la cutremurul din 4 martie 1977......


Fragment dintr-un interviu, acordat EUGENIEI VODĂ în noiembrie 1996, în cadrul emisiunii TV `PLANETA CINEMA ”...


EUGENIA VODĂ: Câte ZOE aţi văzut până în momentul în care aţi jucat-o pe ZOE?

RODICA TAPALAGĂ: Am văzut-o pe ELVIRA GODEANU, într-un spectacol mare semnat de SICĂ ALEXANDRESCU, ca regizor. 

Apoi pe CARMEN STĂNESCU, tot în aceeaşi regie. După ce am jucat eu rolul, am văzut-o pe MARIANA MIHUŢ, tot în versiunea în care am jucat eu, adică sub semnătura lui CIULEI. 


EUGENIA VODĂ: Îmi spuneaţi, într-un interviu, că interlocutorul te creează. 

În ce măsură credeţi că TIPĂTESCU o creează pe ZOE?

RODICA TAPALAGĂ: În măsura care o iubeşte.

EUGENIA VODĂ: Ce simţeaţi că vă cere TOMA CARAGIU?

RODICA TAPALAGĂ: Îmi cerea să fiu ZOE, adică să-l iubesc, să mă simt iubită, să mă simt femeia vieţii lui.


EUGENIA VODĂ: Cu alt TIPĂTESCU şi ZOE ar fi arătat complet altfel.

RODICA TAPALAGĂ: Da, fără discuţie. Aşa a şi fost. După ce s-a prăpădit TOMA, a intrat VICTOR REBENGIUC, un alt foarte mare actor. LIVIU, ca un foarte mare regizor ce era, a simţit că trebuie o altă ZOE


EUGENIA VODĂ: Când s-a schimbat TIPĂTESCU, s-a schimbat şi ZOE. 

E interesant.

RODICA TAPALAGĂ: Da, e foarte interesant. Asta dovedeşte o foarte mare subtilitate.


„În <<O SCRISOARE PIERDUTĂ>> o să simţiţi Zeul Teatrului, pe LIVIU CIULEI... Spectacolul imprimat în 1982 a avut de fapt premiera în 1972. Atunci, TIPĂTESCU era jucat de TOMA Caragiu, iar ZOE de RODICA TAPALAGĂ. 

    😢A venit nenorocirea din 77, TOMA s-a prăpădit, iar doamna RODICA a plecat la Mic şi cred că nici nu a vrut să joace fără TOMA. Aşa i-am înlocuit, eu şi VICTOR ” 

- Mariana Mihuţ.


         CONSIDERAȚIE,RESPECT!

$$_

 De ce se construiau drumuri din lemn în vechime: Secretul potecii Corlea, veche de două milenii


Antica potecă Corlea, situată în comitatul Longford, este un loc uimitor și o mândrie istorică a Irlandei. A fost descoperită în anul 1984, la o adâncime de aproximativ doi metri sub un strat de turbă, în apropierea satului irlandez Keenagh. Săpăturile arheologice, desfășurate timp de mai mulți ani sub îndrumarea profesorului Barry Raftery de la Universitatea din Dublin, au arătat că aceasta este unul dintre cele mai lungi și mai late drumuri din lemn ale Epocii Fierului, construite de celți. Poteca avea o lungime de aproape un kilometru și o lățime suficientă pentru a permite trecerea unei care.


De ce se construiau drumuri din lemn în nordul Irlandei în Antichitate


Originea acestor drumuri din lemn în Irlanda se pierde în negura Epocii Fierului, aproximativ în mileniul al III-lea î.Hr., când primii coloniști au început să se stabilească pe aceste meleaguri. În acele vremuri îndepărtate, o mare parte a Europei de nord-vest – în special Irlanda și Marea Britanie – era acoperită de lacuri puțin adânci, mlaștini și turbării, formate cu circa zece mii de ani în urmă, în urma topirii ghețarilor.


Drenajul deficitar și acumularea resturilor vegetale în descompunere, rămase din perioada glaciară, au dus la formarea unui strat gros și apos de turbă, acoperit de mușchi, care făcea aceste locuri aproape imposibil de străbătut. Pentru a traversa zonele mlăștinoase, oamenii au început să construiască poteci din lemn ridicate deasupra solului. Inițial, acestea serveau doar pentru deplasarea pe jos, dar odată cu apariția carelor și a trăsurilor în Evul Mediu, drumurile au devenit mai late și mai rezistente.


Fiind construite din lemn, aceste drumuri se deteriorau rapid, afundându-se în mlaștină. Totuși, mediul anaerob și lipsa oxigenului le-au permis să se păstreze aproape intacte vreme de milenii, fără a putrezi sau a se descompune.


Poteca Corlea – una dintre cele mai bine conservate căi din lemn din Irlanda


De-a lungul timpului, în urma săpăturilor arheologice din Irlanda au fost descoperite mai multe drumuri din lemn datând din Epoca Fierului. Cea mai bine conservată dintre ele este poteca Corlea, găsită în 1985 în timpul extragerii turbei din comitatul Longford, nu departe de râul Shannon.


Deși astăzi această regiune pare o întindere pustie, folosită pentru exploatarea turbei, în vremurile străvechi ea era acoperită de mlaștini adânci, nisipuri mișcătoare și covoare dense de mușchi. În jurul acestor terenuri mlăștinoase se formau mici insule de uscat, acoperite de păduri dese de mesteceni și arini, iar pe înălțimi creșteau stejari și frasini.


Poteca Corlea, realizată din scânduri de stejar, a fost descoperită la o adâncime de aproximativ doi metri și s-a păstrat într-o stare remarcabil de bună. Era o construcție complexă pentru epoca sa, întinzându-se pe o lungime de aproape un kilometru și având o lățime de aproximativ trei metri și jumătate – suficientă pentru a permite trecerea unei care.


Nu știm cu certitudine de ce a fost construită poteca Corlea. Istoricii sunt, în general, de acord că făcea parte dintr-o rută esențială a Irlandei antice, menită să permită trecerea vehiculelor cu roți. Este posibil să fi fost o cale ceremonială, care lega dealul Uisneach – unul dintre centrele sacre ale ritualurilor celtice – de reședința regală Rathcroghan. Unii specialiști presupun că drumul nu era menit să traverseze mlaștina, ci mai curând să conducă spre adâncurile ei. Oamenii ar fi putut coborî acolo pentru a îndeplini ceremonii sau ritualuri cu o semnificație aparte.


Poteca Corlea era alcătuită din scânduri de stejar, lungi de trei până la trei metri și jumătate și groase de aproximativ cincisprezece centimetri, așezate pe traverse masive de mesteacăn. Construcția acestei căi a necesitat cel puțin trei sute de stejari maturi și un număr similar de mesteceni. Analiza inelelor anuale ale lemnului a arătat că arborii au fost tăiați la sfârșitul anului 148 sau la începutul anului 147 î.Hr.


Soarta potecii Corlea după descoperirea ei


Astăzi, poteca Corlea este considerată una dintre cele mai ample și mai bine conservate căi din lemn descoperite în Europa. Conform specialiștilor, a fost construită folosind doar unelte rudimentare, specifice epocii, și a rămas funcțională pentru o perioadă scurtă – probabil nu mai mult de un deceniu – înainte de a se scufunda treptat în mlaștină.


După redescoperirea sa, s-a hotărât ca această remarcabilă relicvă arheologică să rămână în locul original. În apropierea sa a fost amenajat Centrul Turistic „Corlea Trackway”, unde s-a reconstituit chiar și o porțiune de turbărie autentică. Astfel, vizitatorii pot urma traseul antic, parcurs cândva de oamenii Epocii Fierului, bucurându-se de peisajul natural al mlaștinilor din Longford, printre mușchi și iarbă de rugină. Totodată, au fost realizate lucrări de conservare a mediului înconjurător, pentru a menține umiditatea necesară și a proteja lemnul antic.


O parte din potecă a fost excavată, iar ceea ce a uimit arheologii a fost starea excepțională a scândurilor, care păreau aproape intacte. Totuși, acestea trebuiau tratate imediat pentru a preveni deformarea, micșorarea sau crăparea cauzate de uscarea rapidă. Procesul de conservare a fost unul laborios: scândurile au fost transportate în orașul englez Portsmouth, unde au fost supuse unei uscări prin sublimare. Întregul procedeu a durat aproximativ doi ani și jumătate.


După finalizarea lucrărilor, un fragment de optsprezece metri din drumul de lemn a fost amplasat în interiorul centrului turistic, într-o sală special proiectată pentru conservarea sa, unde temperatura și umiditatea sunt atent controlate. Tot acolo a fost deschisă o mică expoziție dedicată semnificației potecii Corlea.


În timpul săpăturilor au fost descoperite numeroase artefacte antice, care oferă o imagine asupra vieții oamenilor din acea regiune în Epoca Fierului. O parte dintre acestea pot fi admirate în expoziția centrului, alături de fragmentele drumului de lemn original.


❗️ Materialul are caracter informativ și popular-științific. Unele detalii tehnice se bazează pe surse disponibile public și pot fi revizuite în urma cercetărilor viitoare.

$$$

 ACADEMIA LUI PLATON


La periferia agitatei Atene antice, dincolo de siguranța zidurilor orașului, se întindea o grădină sacră, un loc ce purta numele eroului legendar Academos. Aici, în anul 387 î.Hr., filosoful Platon a pus bazele unei instituții care avea să schimbe pentru totdeauna cursul gândirii umane: Academia, considerată astăzi un veritabil prototip al universității moderne.


Totul a început când Platon a achiziționat acest teren, transformându-l într-un spațiu pentru întâlniri informale. Într-un cadru restrâns, alături de prieteni și discipoli precum Teet din Sunium, Arhitas din Tarent sau Leodamas din Tasos, filosoful dezbătea marile întrebări ale existenței. Timp de ani de zile, aceste discuții au modelat minți, dar instituția a căpătat un statut oficial abia la mijlocul anilor 380 î.Hr., odată cu venirea matematicianului și astronomului Eudoxus din Cnidos.


Deși nu semăna cu instituțiile de învățământ contemporane, Academia lui Platon este recunoscută drept prima universitate din lume datorită diversității și profunzimii cunoștințelor predate. Diversitatea disciplinelor predate — de la filosofie și politică la matematică și astronomie — nu era întâmplătoare.


Scopul final al lui Platon nu era simpla acumulare de cunoștințe enciclopedice, ci formarea caracterului. Academia era concepută ca un laborator pentru a cultiva viitorii lideri ai cetății, acei „filosofi-regi” descriși în „Republica”, capabili să guverneze cu înțelepciune și dreptate. Prin urmare, fiecare lecție era un pas înspre atingerea celei mai înalte virtuți: cunoașterea Binelui.


Viziunea Academiei: formarea caracterului și spiritul critic


În acest mediu efervescent, un grup select de intelectuali forma nucleul Academiei. Nu existau „studenți” în sensul modern al cuvântului, ci mai degrabă membri juniori și seniori, angajați într-un dialog continuu. Unul dintre acești tineri membri, Aristotel, avea să devină unul dintre cei mai influenți gânditori din toate timpurile. Relația sa cu Academia este, de altfel, o dovadă a spiritului critic încurajat aici. După aproape două decenii petrecute ca discipol, Aristotel a părăsit instituția pentru a-și fonda propria școală, Lyceum, dezvoltând un sistem filosofic distinct și, în multe privințe, opus celui platonic. Această divergență nu anulează importanța Academiei, ci, dimpotrivă, subliniază capacitatea sa de a forma minți suficient de puternice pentru a-și contesta chiar și fondatorul.


Metodele de predare ale lui Platon erau inovatoare, combinând prelegerile clasice cu seminarii interactive, unde dialogul dintre maestru și discipol era esențial. O legendă, deși neverificată istoric, a contribuit la aura locului: se spune că deasupra intrării era inscripționată fraza „Μηδείς αγεωμέτρητος εισίτω μοι τη θύra” – „Nimeni în afară de geometri să nu intre pe această ușă”. Un detaliu remarcabil este că, sub îndrumarea lui Platon, accesul la cunoaștere în cadrul Academiei era gratuit.


Academia lui Platon: destinul și moștenirea eternă


Instituția și-a continuat misiunea timp de aproape două secole după moartea fondatorului său. Biograful Diogenes Laertius a împărțit istoria sa în trei etape distincte: Academia Veche, condusă de Platon, Academia de Mijloc, sub conducerea lui Arcesilaus, și Academia Nouă, avându-l în frunte pe Lacydes.


Sfârșitul a venit brusc și violent. În anul 86 î.Hr., în timpul asediului Atenei, generalul roman Lucius Cornelius Sulla a ordonat distrugerea Academiei. Clădirile au fost rase de pe fața pământului, iar școala nu a mai fost niciodată redeschisă. Cu toate acestea, distrugerea fizică nu a putut stinge flacăra cunoașterii aprinsă acolo.


Moștenirea Academiei nu este doar o notă de subsol în istorie, ci reprezintă chiar ADN-ul universității moderne. Ideea unui spațiu fizic dedicat învățării continue, dialogul socratic ca metodă de a descoperi adevărul și un curriculum care îmbină filosofia (științele umaniste) cu geometria (științele exacte) sunt principii pe care întregul sistem de educație superioară occidental a fost clădit. Fiecare campus universitar de astăzi este, într-un anumit sens, un ecou al acelei grădini din Atena, perpetuând viziunea lui Platon despre cunoaștere ca fundament al unei societăți juste.

$$_

 JOHN WILLIAM GODWARD


Frumusețea senină și execuția tehnică uimitoare a picturilor lui John William Godward contrazic faptul că acest artist important nu a primit practic nicio apreciere critică sau recunoaștere istorică a artei. Știm puține despre viața privată a acestui artist, care nu este trădată de arta sa. Melancolic, amabil, retras, chipeș, talentat și timid, viața lui J. W. Godward este încă un mister, o carte cenzurată, protejată de el însuși și pecetluită de familia sa. Spre deosebire de majoritatea clasiciștilor olimpici dinaintea lui, el a preferat anonimatul și intimitatea.


Ignorat de gusturile în schimbare rapidă ale criticilor de artă, Godward a devenit figura climatică a picturii clasice englezești, deoarece acest gen însuși s-a ofilit sub flacăra avangardei secolului al XX-lea. A fost cel mai bun dintre ultimii mari pictori europeni care au îmbrățișat direct Grecia și Roma clasice în arta lor. Aici se află semnificația sa pentru istoria artei. Cu el și colegii săi, vedem căderea a cinci sute de ani de pictură clasică în arta occidentală.


Disperat de idealist, Godward a fost unul dintre acei artiști pe care, la prima vedere, credem că îi înțelegem complet. Deoarece este adesea respins cu fraze inadecvate: o clonă a lui Alma-Tadema, un clasicist "prea târziu", un "pedant al pensulei", un "cazan de oală" sau pur și simplu pictorul unei lumi insipide de femei languroase pe bănci de marmură, nu s-a întreprins niciun studiu serios al artei sale. Și pentru că suntem o societate care onorează "primii" mai degrabă decât "ultimii", puțini istorici de artă au examinat dispariția picturii clasice, din care Godward este un exemplu principal. Toate aceste judecăți, în lumina distanței istorice, pot fi văzute ca prejudecăți nedrepte.


În lucrarea lui Godward vedem rezumatul final al unei jumătăți de mileniu de influență antică clasică asupra picturii occidentale. Alături de creștinism, a fost de departe cea mai mare influență externă asupra picturii europene. A dispărut în timpul generației lui Godward – ucisă, ca să spunem așa, de filozofiile nihiliste contemporane. În timp ce referințele punctuale la clasicism au continuat, chiar și astăzi, retorica idealistă care îl însoțea a murit. Într-o perioadă de scădere rapidă a interesului pentru antichitatea greco-romană, artiștii curajoși din secolul al XIX-lea au continuat, împotriva tuturor șanselor, în acest domeniu în prima treime a secolului al XX-lea.

$$$

 JOSEPH CONRAD


Viaţa celui care avea să devină Joseph Conrad este viaţa unui personaj de roman. Excentricitatea operei sale este dublată de excentricitatea unui destin: dinspre Polonia natală spre insulele îndepărtate şi mai apoi spre Anglia, drumul său este cel al unui central-european ce descoperă, o dată cu îndepărtarea de patria abandonată, identitatea sa de scriitor.


Ca şi Herman Melville înaintea sa, Conrad este imposibil de imaginat ce artist în afara acestei nelinişti a mării şi a călătoriei. Marinarul dă naştere scriitorului, de vreme ce privirea marinarului ia în stăpânire un domeniu de ocean, de insule şi de ţărmuri. Marginalitatea lui Conrad nu este doar una lingvistică, în măsura în care engleza este limba sa adoptivă: biografia sa e aceea a unui artist care nu se încadrează in marele tablou al finalului de secol XIX.


Marginea şi centrul


Căci polonezul Conrad, absorbit de marele mecanism al unei continent în expansiunea colonială, nu aparţine acestei Europe cuceritoare. Prin obârşie şi prin scepticismul care îl domină, Conrad este un om al al unei alte Europe: experienţa traumatică a marii revolte poloneze din 1863 îi marchează destinul şi îl conduce spre acel itinerariu de îndoială şi de introspecţie al textelor sale. Conrad va privi imperiile pe care le străbate un ochi atent la condiţia umană şi şi la mizeria progresului.


Simbolic, una dintre prozele sale cele mai atroce şi groteşti este dedicată acelui avanpost al progresului. Europa lui Conrad nu are nimic din imaginea de poster colonial. Europenii lui Conrad sunt măcinaţi, neliniştiţi, torturaţi. Comparaţia cu literatura lui .H. Rider Haggard probează până la ce punct Conrad subminează din interior un tipar al viziunii victoriene.


Polonez în căutarea unei alte patrii, Conrad inovează, cu încăpăţânare, în afare recunoaşterii şi a gloriei. Literatura sa lasă în urmă certitudinea unui narator omniscient, spre a explora un teritoriu de nuanţe şi de perspective. Vocile din paginile lui Conrad se amestecă şi se întretaie şi se poate vorbi, în cazul său, de o polifonie care nu poate accepta tirania adevărului unic. Ironia lui Conrad se află în vecinătatea tainei. Identitatea umană este, la Conrad, un element mişcător. Curajul personajelor sale nu este unul de mucava, ci decurge din asumarea şi înfruntarea omenescului. „Lord Jim” este triumful acestui joc de perspectivă: laşitatea şi sacrificiul coexistă în aceeaşi inimă năvalnică.


Geniul lui Conrad se sustrage tentativelor de încadrare facilă. Literatura sa iese din tiparul unui exotism colonial şi se apropie de hotarul unui mister pe care îl contemplă, fără a încerca să ofere explicaţii moralizatoare. Decorul textelor lui Conrad nu este reductibil la cel al oceanului şi al arhipelagurilor. Ironia teribilă din „Agentul secret “ acompaniază coborârea în infernul sordid al Londrei populate de anarhişti şi de agenţi provocatori.


„Nostromo” este triumful unui geniu cosmogonic: ţara pe care o naşte Conrad îşi are legile şi liniile ei. Ispita argintului duce spre dezolare şi moarte. Lectura lui Conrad se desparte de mirajul revoluţiei. Scepticismul său dezvăluie mişcarea unei lumi, dincolo de decorul de cuvinte şi de demagogie. Gândit, poate, ca o replică la „Război şi pace”, „Nostromo” este o vastă pânză pe care arta lui Conrad închipuie misterul genezei. Istorie, geografie, identitate, mister, tentaţii se amestecă în acest cuptor alchimic al imaginaţiei sale.


Relaţia cu Rusia şi cu Dostoievski domină unul dintre cele mai dense şi neliniştitoare texte ale sale. „Sub ochii Occidentului” se hrăneşte din ambiguitate şi din remuşcare. Polonezul Conrad priveşte în inima unei Rusii care înseamnă genunea de patimi a radicalilor şi ubicuitatea poliţiei secrete. Există un văz vizionar al lui Conrad, de vreme ce romanul său pătrunde în intimitatea demonilor ce vor modela patria sovietică de mai târziu.


Scrisul lui Conrad are acces la un nivel al ororii absolute în „Inima întunericului”. Canonică, adaptată infidel în capodopera lui Coppola, denunţată de critica post-colonială, istoria lui Kurtz este însăşi istoria descoperirii acelei Europe copleşită de propria ei nebunie. Progresul invocat de agenţii marii companii ascunde barbaria, cruzimea, teribila rătăcire a ipocriziei.


Dar textul lui Conrad nu poate fi înţeles doar ca o relatare despre infernul colonial: un aer de coşmar pluteşte peste întreaga operă, ca şi cum logica diurnă ar fi înlocuită de o privire a nebuniei. Cadrul documentabil lasă loc unei panorame a delirului. Ca şi colonia penitenciară a lui Kafka, Africa lui Conrad este un domeniu al spiritului, un edificiu în care Europa se contemplă asemeni unui chip întretăiat în rama unei oglinzi sparte. Coşmarul lui Conrad este dens şi fără de ieşire. Dincolo de el nu se mai află decât doar tăcerea.


Experimentul literar al lui Conrad extrage din zăcămintele omenescului o materie aparte, apropiindu-se de un hotar al umbrei. Tăcerea şi ambiguitatea stau alături de curaj şi de aventură : un aliaj de introspecţie şi de acţiune în care se simte ceva din subtilitatea neliniştitoare a condiţiei umane înseşi.

$$$

 JOSEPHINE BAKER


Josephine Baker și-a petrecut tinerețea în sărăcie înainte de a învăța să danseze și de a avea succes pe Broadway. În anii 1920 s-a mutat în Franța și a devenit în curând unul dintre cei mai populari și mai bine plătiți artiști din Europa. A lucrat pentru Rezistența franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în anii 1950 și 1960 s-a dedicat luptei împotriva segregării și rasismului în Statele Unite. După ce și-a început revenirea pe scenă în 1973, Baker a murit de o hemoragie cerebrală pe 12 aprilie 1975 și a fost înmormântată cu onoruri militare.


Baker s-a născut Freda Josephine McDonald pe 3 iunie 1906, în St. Louis, Missouri. Mama ei, Carrie McDonald, a fost spălătoare care a renunțat la visul ei de a deveni dansatoare de music-hall. Tatăl ei, Eddie Carson, a fost toboșar de vodevil. El le-a abandonat pe Carrie și Josephine la scurt timp după nașterea ei. Carrie s-a recăsătorit la scurt timp după aceea și a mai avut câțiva copii în anii următori.


Pentru a-și întreține familia în creștere, la vârsta de opt ani, Josephine făcea curățenie în case și avea grijă de familii albe bogate, fiind adesea maltratată. S-a întors pentru scurt timp la școală doi ani mai târziu, înainte de a fugi de acasă la vârsta de 13 ani și de a găsi de lucru ca chelneriță la un club. În timp ce lucra acolo, s-a căsătorit cu un bărbat pe nume Willie Wells, de care a divorțat doar câteva săptămâni mai târziu.


Tot în această perioadă Josephine a început să danseze, perfecționându-și abilitățile atât în cluburi, cât și în spectacole de stradă, iar până în 1919 făcea turnee în Statele Unite cu Jones Family Band și Dixie Steppers, interpretând scenete comice. În 1921, Josephine s-a căsătorit cu un bărbat pe nume Willie Baker, al cărui nume l-a păstrat pentru tot restul vieții, în ciuda divorțului lor ani mai târziu. În 1923, Baker a obținut un rol în musicalul „Shuffle Along” ca membru al corului, iar atingerea comică pe care a adus-o rolului a făcut-o populară în rândul publicului. Căutând să profite de aceste succese timpurii, Baker s-a mutat la New York City și în curând a cântat în „Chocolate Dandies” și, împreună cu Ethel Waters, în spectacolul de la Plantation Club, unde a devenit din nou rapid o favorită al publicului.


În 1925, la apogeul obsesiei Franței pentru jazz-ul american și tot ceea ce este exotic, Baker a călătorit la Paris pentru a cânta în „La Revue Nègre” la Théâtre des Champs-Elysées. Ea a făcut o impresie imediată asupra publicului francez când, împreună cu partenerul de dans Joe Alex, a interpretat „Danse Sauvage”, în care a purtat doar o fustă cu pene.


Cu toate acestea, în anul următor, la sala de muzică Folies Bergère, una dintre cele mai populare ale epocii, cariera lui Baker a atins un punct de cotitură major. Într-un spectacol numit „La Folie du Jour”, Baker a dansat purtând decât o fustă făcută din 16 banane. Spectacolul a fost extrem de popular în rândul publicului parizian, iar Baker a devenit în curând printre cei mai populari și mai bine plătiți artiști din Europa, având admirația unor figuri culturale precum Pablo Picasso, Ernest Hemingway și E. E. Cummings și câștigându-și porecle precum "Venus Neagră" și "Perla Neagră". De asemenea, a primit peste 1.000 de cereri în căsătorie.


Profitând de acest succes, Baker a cântat profesionist pentru prima dată în 1930, iar câțiva ani mai târziu a obținut roluri de film ca cântăreață în „Zou-Zou” și „Prințesa Tam-Tam”. Banii pe care i-a câștigat din spectacole i-au permis curând să cumpere o proprietate în Castelnaud-Fayrac, în sud-vestul Franței. Ea a numit moșia Les Milandes și în curând a plătit pentru a-și muta familia acolo din St. Louis.


În 1936, călărind pe valul de popularitate de care se bucura în Franța, Baker s-a întors în Statele Unite pentru a cânta în Ziegfeld Follies, sperând să se impună ca interpretă și în țara ei natală. Cu toate acestea, ea a fost întâmpinată cu o reacție în general ostilă, rasistă și s-a întors rapid în Franța, deprimată de maltratarea suferită. La întoarcere, Baker s-a căsătorit cu industriașul francez Jean Lion și a obținut cetățenia din țara care a îmbrățișat-o ca pe una de-a sa.


Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Baker a lucrat pentru Crucea Roșie în timpul ocupației Franței. Ca membru al forțelor franceze libere, ea a distrat trupe atât în Africa, cât și în Orientul Mijlociu. Poate cel mai important, totuși, Baker a lucrat pentru Rezistența Franceză, uneori făcând contrabandă cu mesaje ascunse în partituri și chiar în lenjerie intimă. Pentru aceste eforturi, la sfârșitul războiului, Baker a fost decorată atât cu Croix de Guerre, cât și cu Legiunea de Onoare cu rozeta Rezistenței, două dintre cele mai înalte onoruri militare ale Franței.


După război, Baker și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Les Milandes cu familia ei. În 1947, s-a căsătorit cu dirijorul de orchestră francez Jo Bouillon, iar începând cu 1950 a început să adopte copii din întreaga lume. A adoptat 12 copii în total, creând ceea ce ea a numit "tribul curcubeu" și "experimentul ei de fraternitate". Ea invita adesea oamenii la moșie pentru a-i vedea pe acești copii, pentru a demonstra că oamenii de rase diferite puteau trăi împreună în armonie.


În anii 1950, Baker s-a întors frecvent în Statele Unite pentru a-și acorda sprijinul mișcării pentru drepturile civile, participând la demonstrații și boicotând cluburi și săli de concerte segregate. În 1963, Baker a participat, alături de Martin Luther King Jr., la Marșul asupra Washingtonului și a fost printre numeroșii vorbitori notabili din acea zi. În onoarea eforturilor ei, NAACP a numit în cele din urmă 20 mai "Ziua Josephine Baker".


După decenii de respingere din partea compatrioților ei și o viață petrecută luptându-se cu rasismul, în 1973, Baker a cântat la Carnegie Hall din New York și a fost întâmpinată cu o ovație în picioare. A fost atât de emoționată de primirea ei încât a plâns deschis în fața publicului. Spectacolul a fost un succes uriaș și a marcat revenirea lui Baker pe scenă.


În aprilie 1975, Baker a cântat la Teatrul Bobino din Paris, în primul dintr-o serie de spectacole care sărbătoreau cea de-a 50-a aniversare a debutului ei la Paris. Numeroase celebrități au fost prezente, inclusiv Sophia Loren și Prințesa Grace de Monaco, care a fost o prietenă dragă a lui Baker de ani de zile. Doar câteva zile mai târziu, pe 12 aprilie 1975, Baker a murit în somn de o hemoragie cerebrală. Avea 68 de ani.


În ziua înmormântării, peste 20.000 de oameni s-au aliniat pe străzile Parisului pentru a asista la procesiune, iar guvernul francez a onorat-o cu un salut de 21 de tunuri, făcând-o pe Baker prima femeie americană din istorie care a primit onoruri militare franceze.


CITATE


-Nu eram chiar goală, pur și simplu nu aveam haine pe mine.

-Cu siguranță va veni ziua în care culoarea nu va însemna nimic mai mult decât nuanța pielii, când religia va fi văzută în mod unic ca o modalitate de a-ți vorbi sufletul, când locurile de naștere vor avea greutatea unei aruncări de zaruri și toți bărbații se vor naște liberi, când înțelegerea va naște iubire și fraternitate.

$$$

 JOSEPHINE BONAPARTE


Viața și vremurile Iosefinei Bonaparte – o femeie care a contribuit la modelarea istoriei Franței. Este amintită pentru stilul și influența sa personală. A fost o icoană a modei, a popularizat gențile de mână, a fost o mecena a artelor și prima împărăteasă a Franței. A fost căsătorită cu unul dintre cei mai puternici oameni din lume, Napoleon Bonaparte, iar dacă ar fi fost vedete în ziarele din vremea lor, cei doi ar fi fost, fără îndoială, cunoscuți sub numele de JoBo.


De la începuturile umile de pe insula Martinica și până în zilele petrecute în sălile opulente ale puterii franceze, viața ei a fost una plină de rezistență – o adevărată poveste de la o bogăție la alta. Legenda spune că, atunci când avea zece ani, o ghicitoare i-a spus că va fi căsătorită nefericită, va rămâne văduvă și apoi va deveni regină a Franței. „Mai mult decât o regină”, i s-a spus, cu precizie, „dar numai pentru o scurtă perioadă”.


Viața ei a fost plină de suișuri și coborâșuri. Povestea ei este despre o femeie care a trebuit să fie puternică și hotărâtă pentru a supraviețui, și este o poveste fascinantă.


Primii ani ai vieții lui Josephine Bonaparte


S-a născut Marie Josèphe Rose Tascher de La Pagerie pe 23 iunie 1763, pe insula Martinica. Familia ei deținea o plantație de zahăr, dar nu erau bogați; de fapt, tatăl ei, deși aristocrat, era practic fără un ban, deoarece îi plăcea să joace jocuri de noroc și risipise banii familiei. Când avea 16 ani, tatăl ei a dus-o la Paris pentru o căsătorie aranjată cu un viconte bogat în vârstă de 19 ani, pe nume Alexandre de Beauharnais.


Trebuia să se căsătorească cu sora ei mai mică, Catherine, dar aceasta a murit de tuberculoză. Apoi familia i-a propus o altă soră – Manette, care era și mai tânără. Dar și ea s-a îmbolnăvit. „Dar Josephine?”, a întrebat tatăl ei.


„Aduceți pe oricine”, a venit răspunsul. Ce fermecător – nu. Tatăl vicontelui voia doar ca fiul său să se căsătorească, deoarece acesta trebuia să se căsătorească pentru a moșteni o avere, iar mătușa Josephinei era una dintre cele mai bune prietene ale lui și îl tot insista să se căsătorească cu un membru al familiei.


Nu a fost o căsnicie fericită. Vicontele avea deja o amantă de care era îndrăgostit. Era cu 11 ani mai mare decât el și se presupunea că era rudă cu Josephine. Deși tânăr, era considerat foarte sofisticat și se spunea că este cel mai bun dansator din Paris. Petrecea cât mai puțin timp posibil cu Rose sau Marie-Rose, cum o numea toată lumea pe atunci. Nu era foarte frumoasă după standardele vremii, avea dinți foarte urâți, aproape deloc educată și era puțin plinuță, el o considera un pic cam neastâmpărată de la țară, și chiar era – în comparație cu aristocrații sofisticați din Paris.


Cu toate acestea, a avut doi copii cu el, un băiat și o fată. Cuplul a trăit practic vieți separate după câțiva ani și nu a avut prea multe de-a face unul cu celălalt, iar în acest timp, Josephine a învățat să fie fermecătoare și cultă, sofisticată și spirituală. Dar apoi a venit Revoluția Franceză.


Experiență aproape de moarte în Revoluția Franceză


Alexandre de Beauharnais a fost cu totul de partea Revoluției Franceze, în ciuda faptului că era un aristocrat, dar, așa cum s-a întâmplat cu mulți - fie că erau pro sau contra - a intrat de partea greșită a lui Maximilien Robespierre, poreclit teroarea Revoluției, deoarece părea că nimic nu-i plăcea mai mult decât să taie capete.


În 1794, exact asta s-a întâmplat cu soțul Josephinei. El fusese aruncat în închisoare, la fel și Josephine, într-o fostă mănăstire carmelită supraaglomerată, unde erau ținuți în condiții mizerabile.


Josephine a avut însă noroc. Robespierre însuși a fost dus la ghilotină la doar 5 zile după soțul ei și lucrurile au început să se calmeze la Paris, Josephine a fost eliberată cu doar o zi înainte de a-și pierde capul. Își tăiase chiar și părul scurt pentru a se asigura că nu se prinde în lamă. Deși era liberă, nu avea bani, nici casă, nimic - și doi copii de care să aibă grijă. Dar avea un lucru în favoarea ei: era genială în a-și face prieteni și a-și construi o rețea de contacte. Și se spune că a devenit amanta unui bărbat pe nume Paul Barras, un lider proeminent al noului partid francez de guvernământ.


Napoleon era îndrăgostit de Josephine


Jospehine a avut și mai mult noroc! L-a întâlnit pe Napoleon Bonaparte . Există mai multe relatări despre prima lor întâlnire. Faptul că l-a întâlnit la o cină este una dintre ele. Cealaltă este că, atunci când cetățenilor din Paris li s-a ordonat să predea armele, fiul adolescent al Josephinei l-a implorat pe Napoleon să-l lase să păstreze sabia tatălui său, iar Napoleon a fost atât de impresionat încât a cerut să o întâlnească pe mama băiatului.


Alții spun că s-au întâlnit la un așa-numit „Bal al Victimelor”, o petrecere unde cei condamnați la ghilotină – dar care supraviețuiau – purtau panglici roșii la gât.


Nu vom ști niciodată cu siguranță. Dar în momentul în care au devenit împreună, ea avea 32 de ani. El avea 26. Și s-a îndrăgostit nebunește de ea. Scrisorile lui pasionale către ea dovedesc că era complet nebun. Nu-i plăcea că i se spunea Rose, o numea Josephine și așa a fost cunoscută de atunci.


Împărăteasa Stilului


Napoleon era o stea în ascensiune în armata franceză. A fost captivat de farmecul și rafinamentul Josephinei și a decis că ea era alegerea potrivită pentru el, iar în câteva săptămâni, a cerut-o în căsătorie. Unii istorici spun că ea nu l-a iubit cu adevărat. Alții spun că a ajuns să-l iubească. Nu vom ști niciodată cu siguranță, dar s-au căsătorit în 1796, după ce se cunoșteau doar câteva luni. Amândoi și-au modificat datele de naștere de pe certificatul de căsătorie, Josephine a redus cu patru ani relația, iar Napoleon a adăugat 18 luni pentru a nu avea o diferență de vârstă atât de mare, ceea ce nu era - dar pe vremea aceea oamenii erau puțin ciudați în legătură cu astfel de lucruri.


Mama și tatăl lui Napoleon nu o plăceau deloc pe Josephine. Era o femeie mai în vârstă, avea copii, nu avea bani – dar îi plăcea să-i cheltuiască – prea mult, credeau ei, și era o femeie sofisticată din înalta societate, care se îmbrăca într-un mod indecent. De fapt, părinții lui nu au plăcut-o niciodată cât timp au fost împreună. Napoleon nu era bogat în acea perioadă. Contractul lor de căsătorie prevedea că vor împărți în mod egal cheltuielile de trai și costul nunții.


Napoleon a întârziat două ore la nuntă. Nu sunt sigură că aș fi așteptat atât de mult, dar Josephine a întârziat.


Steaua lui Napoleon a crescut tot mai sus, iar despre el vom vorbi într-un episod viitor al podcastului. Pe măsură ce a ajuns la culmile puterii, a luat-o și pe Josephine cu el. Dar uniunea lor nu a fost doar o alianță personală, ci una strategică, care i-a oferit lui Napoleon o legătură cu aristocrația franceză consacrată. Au avut o relație tumultoasă, dar Josephine a jucat un rol crucial ca consoartă, consilieră și confidentă în timpul ascensiunii lui Napoleon la putere. La trei ani după ce s-au căsătorit, el a devenit cel mai puternic consul al Franței.


5 ani mai târziu, a fost proclamat Împărat al Franței, iar Iosefina a devenit Împărăteasă. Dar mai întâi s-au căsătorit din nou! Napoleon a vrut ca Papa să-i transforme încoronarea într-o ceremonie religioasă, dar Papa nu a fost mulțumit că Napoleon și Iosefina s-au căsătorit într-o ceremonie seculară - Revoluția Franceză a însemnat că ceremoniile bisericești au devenit dizgrație. Așa că, cuplul s-a căsătorit din nou - de data aceasta cu jurăminte religioase.


JoBo, cuplul puternic al Franței secolului al XIX -lea


Încoronarea lor a avut loc la Catedrala Notre Dame din Paris. Napoleon a insistat ca Josephine să-și modereze stilul vestimentar. De fapt, el i-a ales rochia, foarte diferită de stilul ei obișnuit, o rochie amplă, dantelă în jurul gâtului, o trenă lungă căptușită cu hermină – trebuia să arate ca o adevărată regină pentru acest eveniment. Fără îndoială, dacă tabloidele ar fi fost atunci așa cum sunt acum, numele lor s-ar fi combinat pentru a crea portmanteau-ul perfect pentru cuplul puternic – JoBo.


Josephine a fost o influencer în modă


Ca împărăteasă a Franței, Joséphine nu numai că și-a susținut soțul, dar a devenit și o icoană culturală și a modei semnificativă. Când a ieșit din închisoare, ea și cea mai bună prietenă a ei, care fusese și ea în închisoare cu ea, și-au transformat părul scurt într-o tendință la modă. Cu doar câțiva ani înainte, aristocrația își afișa coafuri uriașe, așa că situația era foarte diferită. Și-au transformat rochiile de închisoare în articole de modă, au renunțat la corsete și fuste uriașe. Au preferat rochiile mai fluide și mai confortabile - avem rochii în stil Empire de la Joséphine. Și perechea a făcut gențile de mână la modă!


Până atunci, femeile aveau genți cu legături pe care le ascundeau în jupoane, dar nu existau jupoane mari în noul stil vestimentar, care erau confecționate din materiale fluide precum șifonul și muselinul. Așadar, gențile de mână au devenit un articol vestimentar demn de văzut. Și să fim sinceri, doamnelor - nu ne-am uitat niciodată înapoi. Josephine și prietenele ei au stabilit tendințe, alte femei au copiat, nu doar la Paris, ci și în afara orașului.


Căsătoria cu Napoleon nu a împiedicat-o să devină o creatoare de tendințe, ba chiar i-a oferit și mai multe oportunități. Când el lupta în Italia, ea a mers cu el și a cumpărat acolo un cameu. L-a atașat la bentița ei revoluționară, iar acest lucru a determinat-o să comande o tiară, inițiind încă o tendință.


Chateau de Malmaison o casă potrivită pentru o împărăteasă


Napoleon și Iosefina au locuit în fostele reședințe ale familiei regale, cam atât despre Revoluția Franceză care i-a făcut pe toți egali! Dar acesta este un cu totul alt subiect. Însă, în 1799, în timp ce Napoleon lupta în Egipt, ea a împrumutat 300.000 de franci, moneda vremii (aproximativ 450.000 de dolari americani în moneda de astăzi) și a cumpărat un mic castel lângă Paris, numit Chateau de Malmaison .


Când Napoleon s-a întors acasă, nu era tocmai fericit cu ea. În primul rând, cheltuise toți acei bani; în al doilea rând, îi fusese infidelă, iar el era furios că îl făcuse de râs. Dar ea a reușit să-l cucerească, iar el a crezut că are steaua lui norocoasă, chiar credea că îi aduce noroc.


Josephine a cheltuit o avere modernizând Malmaison și iubea grădinile în care cultiva trandafiri și plante exotice. Pentru a-i face pe plac, Napoleon a ordonat armatei sale să aducă semințe și plante din călătoriile lor. Avea chiar și o seră în care cultiva 300 de ananas. Și a ținut o menajerie de animale exotice, inclusiv canguri și emu, precum și un urangutan pe care îl numea Rose, pe care îl trata ca pe un copil, îmbrăcându-l, învățându-l să mănânce cu un cuțit și o furculiță și, se zvonește, chiar lăsându-l să doarmă în patul conjugal.


Un flux constant de croitoreșe, bijutieri, modiști și parfumieri veneau la Malmaison pentru a o tenta – iubea moda și hainele, iar într-un singur an se spunea că a cumpărat 985 de perechi de mănuși, 520 de perechi de pantofi și 136 de rochii de seară; dressingul, garderoba și budoarul trebuie să fi fost pline până la cusături. De fapt, se zvonea că a cheltuit chiar mai mulți bani decât regina Maria Antoaneta . Și chiar a consolidat economia națională, preferând mătasea și țesăturile franceze în locul celor englezești, care fuseseră anterior la modă.


Napoleon divorțează de Josephine


Din păcate pentru Josephine, vremurile bune nu au durat. Incapacitatea Josephinei de a avea un moștenitor (între timp, un fiu născut de amanta lui Napoleon dovedea că era fertil) l-a determinat să se hotărască să divorțeze în 1809. Căsătoria lor a fost anulată, iar Josephine a purtat o rochie albă, ca o rochie de mireasă, la evenimentul oficial. Trei luni mai târziu, Napoleon s-a căsătorit cu Maria Louise a Austriei (1791-1847), deși nu o întâlnise niciodată personal!


Napoleon i-a donat Josephinei Castelul de Malmaison și a fost un vizitator regulat al acestuia. De asemenea, a continuat să o sprijine financiar (peste 30 de milioane de franci pe parcursul unui deceniu).


A fost, de asemenea, o mecenatoare a artelor, acumulând o colecție semnificativă de picturi și sculpturi, iar mai multe piese pe care le-a deținut cândva pot fi văzute la Muzeul Luvru.


Josephine a murit de pneumonie la Malmaison pe 29 mai 1814, cu doar 26 de zile înainte de a împlini 51 de ani, la o lună după înfrângerea fostului ei soț la Waterloo și abdicarea acestuia. Exilat pe insula Elba, a fost îndurerat de veste, iar la întoarcerea în Franța, una dintre primele sale vizite a fost la Malmaison. Iar când a murit în 1821, se spunea că ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost „Josephine”.


Moștenirea Josephinei Bonaparte este o poveste fascinantă despre depășirea obstacolelor, o călătorie de la sărăcie la saloanele opulente ale societății pariziene, unde a contribuit la influențarea unei epoci. O femeie remarcabilă care continuă să inspire și în ziua de azi.

$$$

 Și vine o zi în care te auzi vorbind ca ea,

gătind ca ea,

certând ca ea,

cântând ca ea,

învățând ca ea,

dansând ca ea,

scriind ca ea,

plângând ca ea.

Și vine o zi în care acei pantofi uriași,

pe care te-ai străduit atât să-i porți,

îți vin și poți merge pe urmele ei.

Și cu fiecare pas înțelegi tot ceea ce ai criticat vreodată.

Înțelegi limitele, provocările, furia, temerile, grijile.

Și ești recunoscătoare că a fost acolo, aproape,

Veghind, îngrijindu-se, iubind în tăcere.

Apreciezi eforturile ei, sacrificiile, timpul petrecut cu tine.

Vine o zi în care te uiți în oglindă și o vezi pe ea.

Pentru că, luni la rând, am fost în pântecele ei,

dar ea va fi mereu în spiritul nostru.

💗Mama💗

ABCDar

$$$

 Mulțumesc, tata,

pentru că m-ai crescut cu tăcerea demnă a unui om care face mai mult decât spune.

Pentru că mi-ai arătat că iubirea nu are nevoie mereu de cuvinte, uneori stă în faptele simple, în privirea blândă, în mâinile care muncesc fără odihnă pentru binele celor dragi.

Mi-ai arătat că un om adevărat nu fuge de greutăți,

le privește drept în ochi și merge mai departe.

Că puterea nu înseamnă duritate, ci echilibru.

Că onoarea nu se spune, se trăiește.

Te-am văzut plecând dis-de-dimineață, obosit și totuși vertical,

te-am văzut gânditor, uneori tăcut, dar mereu prezent.

Și atunci am înțeles că sacrificiul nu are aplauze,

dar lasă urme adânci în cei care l-au privit cu recunoștință.

Astăzi, în felul în care înfrunt viața, te port cu mine:

în tăria de a nu mă plânge,

în liniștea cu care învăț să aștept,

în demnitatea cu care aleg să merg mai departe, oricât de greu ar fi.

Mulțumesc, tată, că mi-ai arătat că protecția nu înseamnă îngrădire,

ci libertatea de a mă ridica singură atunci când cad.

Că iubirea nu strigă, ci se dovedește în fiecare zi, prin fapte.

Dacă am coloana dreaptă și inima loială,

este pentru că am crescut privind cum ții lumea noastră în căușul palmelor, fără să te plângi niciodată.

©️ABCDar

$$$

 Mulțumesc, mama,

pentru că m-ai crescut cu puterea unui războinic și cu inima unei femei nobile.

Pentru că, fără să spui prea multe, m-ai învățat prin exemplul tău ce înseamnă să nu renunți,

să te ridici de o mie de ori, chiar și atunci când viața te lovește tare.

Mi-ai arătat că modestia nu este slăbiciune, ci înțelepciune.

Că munca trebuie să fie demnă, chiar și atunci când nimeni nu o recunoaște.

Că independența nu înseamnă doar să mergi singur,

ci să ai curajul să te agăți de ceea ce ai construit, pas cu pas, lacrimă cu lacrimă.

Te-am văzut obosită, te-am văzut îngrijorată,

te-am văzut zâmbind chiar și atunci când sufletul tău era greu.

Și atunci am înțeles că adevărata putere nu face zgomot, doar continuă.

Că nu se naște o femeie „de toată isprava”;

Ea se formează prin zile grele, prin resemnări și prin visuri care, uneori, trebuie să aștepte.

Astăzi mă uit înapoi și te văd în fiecare parte din mine:

în felul meu de a lupta, de a-mi păsa,

de a rămâne în picioare când totul se clatină.

Mulțumesc, mamă, că m-ai învățat să fiu fermă fără să pierd sensibilitatea,

să fiu curajoasă fără să pierd tandrețea.

Pentru că, dacă sunt o femeie puternică astăzi,

este datorită faptului că am crescut privind cum înfrunți lumea cu sufletul intact.

©️ABCDar

$$_

 Dacă aș ști că este ultima oară când te văd adormind,

te-aș acoperi mai bine,

și m-aș ruga lui Dumnezeu să te păzească în somn.

Dacă aș ști că este ultima oară când te văd ieșind pe ușă,

te-aș îmbrățișa, te-aș săruta

și te-aș chema din nou, doar ca să te pot îmbrățișa încă o dată.

Dacă aș ști că este ultima oară când îți aud vocea,

aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale,

ca să le pot asculta mereu, din nou și din nou.

Dacă aș ști că aceste clipe sunt ultimele în care te văd,

aș spune „te iubesc”,

în loc să cred, în tăcere, că sigur știi deja.

Există întotdeauna un mâine,

și viața ne oferă mereu o nouă șansă

să facem lucrurile altfel,

dar, dacă greșesc,

și ziua de azi e tot ce ne-a rămas,

aș vrea să știi cât de mult te iubesc

și că nu te voi uita niciodată.


Text inspirat dintr-un poem vechi al poetului José Ángel Buesa

ABCDar

_$$$

 

Dacă cineva rămâne în urmă în viață, nu trebuie să-i amintești.

Crede-mă, știe deja.

Dacă cineva este slab, suferă sau este bolnav, știe.

Dacă cineva se luptă cu relațiile sale, cu imaginea de sine, știe.

Asta îi consumă gândurile în fiecare zi, în fiecare noapte...

Ceea ce trebuie să faci pentru cei care trec prin greutăți nu este să-i cerți, ci să-i încurajezi.

Spune-le ce este bun în viața lor, arată-le potențialul pe care îl vezi în ei.

Iubește-i pentru ceea ce sunt, acolo unde sunt.

~ Brianna Wiest ~

$$$

 Dragă mamă,

Într-o zi o să-mi fie dor de tine în feluri pe care nici nu le pot imagina acum.

Așa că vreau să păstrez o parte din tine, în amintiri vii, nu doar în fotografii.

O să te filmez gătind rețeta ta preferată, ca să-mi amintesc nu doar gustul, ci și vocea ta, gesturile tale, felul în care îmi spui „așa făcea și mamaie”.

O să te întreb care a fost clipa care ți-a schimbat viața… și o să te ascult până la capăt.

O să te înregistrez fredonând melodia ta de prin casă, ca să te pot auzi mereu, chiar și atunci când liniștea va fi prea grea.

O să-ți privesc bijuteriile și o să te rog să-mi spui povestea fiecăreia, pentru că în ele se ascunde timpul tău.

O să-ți privesc mâinile când gătesc, când cos, când mă ții strâns, și o să le fotografiez ca pe o comoară.

Și într-o zi, când nu voi mai putea să-ți spun „te iubesc” cu voce tare,

o să dau play la toate aceste clipe,

și o să-ți aud râsul, povestea, și iubirea…toate astea vor fi moștenirea mea…

Pentru că, mamă, tu nu ești doar amintirea mea,

ești acasă, oriunde aș fi. 🤍

Alexandra Pîrvan 

#ABCDar

$$$

 A scris că viața nu are sens, apoi a câștigat Premiul Nobel și a murit trei ani mai târziu, cu un bilet de tren nefolosit în buzunar.

4 ianuarie 1960. Albert Camus se afla în mașina sport luxoasă Facel Vega a editorului său, îndreptându-se spre Paris după sărbători. În servieta lui era un bilet de tren nefolosit, plănuise inițial să călătorească cu trenul, dar acceptase în ultimul moment o plimbare cu mașina.

Mașina s-a izbit violent de un copac. Camus a murit pe loc. Avea 46 de ani.

Biletul de tren nefolosit a devenit un simbol al absurdului despre care scrisese întreaga viață: indiferența totală a universului față de planurile, intențiile și însăși existența noastră.

Dar până în acel moment, Camus trăise o viață care îi demonstra filosofia: în fața unui univers lipsit de sens, trebuie să creăm noi înșine sensul, prin felul în care alegem să trăim.

S-a născut în 1913, în Algeria, atât de sărac încât familia lui nu și-a putut permite nici măcar să-i îngroape tatăl cum se cuvine. Lucien Camus murise în Bătălia de pe Marna, în 1914, când Albert avea doar un an. Mama sa, Catherine, era parțial surdă și nu știa să citească. Curăța case ca să-i poată întreține.

Albert a crescut într-un apartament cu două camere, în cartierul muncitoresc Belcourt din Alger, împărțind spațiul cu mama, bunica și doi unchi. Nu avea nimic, în afară de o minte care nu înceta să pună întrebări.

Un profesor i-a remarcat inteligența și l-a ajutat să obțină o bursă. Pe la douăzeci de ani, Camus studia filozofia la Universitatea din Alger, citea Nietzsche și Dostoievski, era portar la echipa locală de fotbal și suferea de tuberculoză m, o boală care avea să-l urmărească toată viața.

Atunci a început să scrie despre „absurd”.

Pentru Camus, absurdul nu era doar o teorie filozofică. Era o experiență trăită: să-ți vezi tatăl murind într-un război fără sens, să crești în sărăcie în timp ce coloniștii trăiau în lux, să te îmbolnăvești de o boală mortală fără niciun motiv.

Absurdul este coliziunea dintre nevoia noastră disperată de sens și refuzul tăcut al universului de a ni-l oferi.

Majoritatea oamenilor, confruntați cu această revelație, aleg una dintre două căi: sinuciderea sau minciunile reconfortante (religia, ideologia, distracțiile). Camus a propus o a treia cale: să îmbrățișezi absurdul și să trăiești oricum.

Să trăiești plenar, pasionat, rebel, nu pentru că viața ar conta într-un sens cosmic, ci pentru că tu alegi să o faci să conteze.

În 1942, a publicat Străinul, un roman despre un bărbat atât de detașat de convențiile sociale, încât nu plânge la înmormântarea mamei sale și, mai târziu, ucide un om aproape din întâmplare. Personajul principal, Meursault, este condamnat nu pentru crimă, ci pentru că nu afișează emoțiile „așteptate”. Societatea nu poate tolera pe cineva care vede prin fațadele ei.

Romanul a apărut în timpul ocupației naziste. Camus lucra la Paris, departe de soția sa Francine și de gemenii lor, Catherine și Jean, rămași în Algeria. Nu putea să se întoarcă la ei din cauza războiului.

Așa că s-a alăturat Rezistenței.

A devenit redactor la Combat, un ziar clandestin care publica materiale antinaziste, asumându-și riscuri enorme. Dacă ar fi fost prins, ar fi fost executat. Dar Camus credea că, chiar și într-un univers absurd, există lucruri care cer acțiune. Fascismul nu era doar greșit filozofic, era o trădare a demnității umane.

După eliberare, Combat a devenit un ziar legal, iar Camus una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale Franței. Era prieten cu Jean-Paul Sartre, un alt filozof existențialist din cafenelele pariziene.

Apoi au avut una dintre cele mai celebre rupturi intelectuale din istorie.

În 1951, Camus a publicat Omul revoltat, argumentând că violența revoluționară chiar și atunci când e justificată prin scopuri nobile își trădează propriile principii. Uciderea oamenilor pentru a crea o lume mai bună nu duce decât la și mai multă ucidere. Sartre, tot mai apropiat de marxism și comunismul sovietic, a considerat această viziune naivă și iresponsabilă politic.

Prietenia lor s-a destrămat prin eseuri publice acide. Sartre l-a numit pe Camus „burghez” și „filozof ușurel”. Camus l-a acuzat pe Sartre că justifică gulagurile lui Stalin. Nu și-au mai vorbit niciodată.

Între timp, Algeria ardea. Mișcarea pentru independență devenise violentă, cu atrocități de ambele părți. Camus, francez născut în Algeria (pied-noir), era sfâșiat între două lumi. Se opunea colonialismului, dar nu putea susține uciderea civililor inclusiv a mamei sale, care trăia încă la Alger.

Când a fost întrebat dacă ar alege între dreptate și mama sa, a spus: „Cred în dreptate, dar o voi apăra pe mama mea înaintea dreptății.”

O recunoaștere sinceră și dureroasă a faptului că puritatea morală e adesea imposibilă atunci când în joc sunt oamenii pe care îi iubești.

În 1957, la 44 de ani, Camus a devenit unul dintre cei mai tineri laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură. Academia Suedeză i-a lăudat opera pentru „iluminarea problemelor conștiinței umane în vremurile noastre.”

Nu s-a simțit confortabil cu onoarea. Credea că alți scriitori o meritau mai mult. Știa că sănătatea i se degradează, că mariajul său e tulburat și că Algeria iubită se destramă într-un război pe care nu-l putea opri.

Trei ani mai târziu, a murit.

În resturile mașinii s-a găsit manuscrisul unui roman neterminat Primul om, o lucrare autobiografică despre copilăria sa în Algeria. A fost publicată postum, în 1994, și a dezvăluit o tandrețe absentă din operele sale filozofice: un fiu care încearcă să-și înțeleagă mama tăcută, un băiat sărac recunoscător pentru lumina soarelui și pentru mare.

Fiica lui, Catherine, a spus mai târziu că tatăl ei era cel mai fericit jucându-se cu copiii săi, înotând, fumând pe plajă. Filozoful absurdului își găsise sensul în micile momente obișnuite.

Asta e paradoxul pe care Camus l-a întruchipat: viața e absurdă și lipsită de sens dar tocmai de aceea dragostea, frumusețea și dreptatea contează. Tocmai pentru că universul nu ne pasă, trebuie noi să ne pese. Tocmai pentru că nimic nu are sens, tot ce alegem să prețuim devine prețios.

A scris odată: „În mijlocul iernii, am descoperit că în mine se află o vară de neînvins.”

Albert Camus a înțeles întunericul mai bine decât majoritatea. Și totuși, a ales lumina.

Nu a crezut în dreptate cosmică, nici în planuri divine, nici în progres inevitabil. A crezut în oameni care aleg să fie decenți unii cu alții, în ciuda tuturor dovezilor că nimic nu contează.

Biletul de tren nefolosit spune totul: viața este aleatorie, moartea este arbitrară, iar toate planurile noastre sunt fragile în fața întâmplării.

Dar felul în care trăiești între naștere și moarte? Asta este singurul lucru pe care îl poți controla.

Și Camus a trăit luptând împotriva fascismului, scriind adevăruri inconfortabile, iubindu-și copiii, apărându-și mama și susținând împotriva oricărei logici filozofice că demnitatea umană merită apărată.

A murit brusc, fără sens, absurd.

Dar a trăit deliberat.

Și, potrivit propriei sale filozofii, acesta a fost întregul sens.

ABCDar

$$$

 JOHANNES ALBERT NEUHUYS


Johannes Albert Neuhuys (Utrecht, 10 iunie 1844 – Locarno, 6 februarie 1914)a fost unul dintre cei mai cunoscuti pictori ai scolii Laren si prieten cu multi pictori ai scolii Haga.


Neuhuys a mers la Scoala Municipala de Desen din Utrecht intre 1858–1860, apoi a lucrat pentru litograful Van de Weyer din Utrecht, care, din pacate a dat faliment doi ani mai tarziu. De atunci, Neuhuys s-a dedicat desenului si picturii. Din 1868 pana in 1872, a luat ore la Academia din Antwerp, unde a fost sprijinit printro bursa regala. Aici a pictat interioare, s-a specializat in luciul hainelor din satin, dupa modelele pictorului din secolul al XVII-lea, Pieter de Hooch.


In 1872, Neuhuys s-a mutat in Amsterdam, unde i-a cunoscut pe Jozef Israëls, Anton Mauve si pe fratii Jacob Maris si Matthijs. In 1876 s-a mutat in Haga.


Urbanizarea din jurul orasului Hague i-a fortat pe artistii scolii din Haga sa-si caute mai departe locuri potrivite pentru subiectele lor. Cand Israëls i-a spus lui Neuhuys ce pitoresc e orasul Laren, el s-a mutat acolo in 1883; doi ani mai tarziu, Anton Mauve s-a mutat si el acolo, iar impreuna cu Neuhuys sunt considerati fondatorii scolii Laren. A pictat fermierii si tesatorii in casele lor si a inchiriat un hambar de in unde a desenat si pictat torcatori.


In 1885 s-a mutat in Hilversum. Din 1900 pana in 1910 a locuit in Amsterdam, unde era renumit pentru lucrarile cu interioare rurale din Laren. S-a mutat la Zurich in 1910 insa a continuat sa viziteze Laren, primaverile si toamnele. A murit pe 6 februarie 1914, in Orselina langa Locarno si a fost inmormantat in Haga.

$$3

 JOHN McPHEE


Numit cândva „cel mai bun jurnalist din America” de către The Washington Post , John Angus McPhee (născut pe 8 martie 1931, la Princeton, New Jersey) este scriitor și profesor Ferris de jurnalism la Universitatea Princeton. Considerat o figură cheie în domeniul non-ficțiunii creative , cartea sa, Analele lumii anterioare, a câștigat Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală în 1999.


Tinereţe


John McPhee s-a născut și a crescut în Princeton, New Jersey. Fiul unui medic care a lucrat pentru departamentul de atletism al Universității Princeton , a urmat cursurile Liceului Princeton și apoi ale universității, absolvind în 1953 cu o diplomă de licență în arte . Apoi a plecat la Cambridge pentru a studia timp de un an la Magdalene College.


În timp ce era la Princeton, McPhee a apărut frecvent într-o emisiune de televiziune timpurie numită „Douăzeci de întrebări”, în care concurenții încercau să ghicească scopul jocului punând întrebări cu da sau nu. McPhee a făcut parte dintr-un grup de „copii geniali” care au apărut în emisiune.


Carieră profesională în scriere


Din 1957 până în 1964, McPhee a lucrat la revista Time ca redactor asociat. În 1965, a trecut la The New Yorker ca redactor, un obiectiv pe viață; în următoarele cinci decenii, majoritatea articolelor jurnalistice ale lui McPhee aveau să apară în paginile acelei reviste. În același an, a publicat și prima sa carte; A Sense of Where You Are a fost o extindere a unui profil de revistă pe care îl scrisese despre Bill Bradley, jucător profesionist de baschet și, mai târziu, senator american. Aceasta a stabilit un tipar de-o viață pentru lucrările mai lungi ale lui McPhee, începând cu articole mai scurte care apăreau inițial în The New Yorker.


Din 1965, McPhee a publicat peste 30 de cărți pe o gamă largă de subiecte, precum și nenumărate articole și eseuri independente în reviste și ziare . Toate cărțile sale au început ca lucrări mai scurte care au apărut sau erau destinate revistei The New Yorker . Opera sa a acoperit o gamă incredibil de largă de subiecte, de la profiluri de indivizi ( Levels of the Game) la examinări ale unor regiuni întregi ( The Pine Barrens ) și subiecte științifice și academice, în special seria sa de cărți despre geologia vestului Statelor Unite, care au fost adunate în volumul unic Annals of the Former World , care a primit Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală în 1999.


Cea mai faimoasă și citită carte a lui McPhee este „ Coming into the Country” , publicată în 1976. A fost rezultatul unei serii de călătorii prin statul Alaska, însoțit de ghizi, piloți de tufiș și prospectori.


Stil de scriere


Subiectele lui McPhee sunt foarte personale - scrie despre lucruri care îl interesează, inclusiv în 1967 portocalele, subiectul cărții sale din 1967 intitulată, pe bună dreptate, Portocale . Această abordare personală i-a determinat pe unii critici să considere scrierile lui McPhee un gen unic numit Nonficțiune Creativă , o abordare a relatării faptice care aduce o perspectivă intimă și personală operei. În loc să caute doar să relateze fapte și să picteze portrete precise, McPhee își infuzează operele cu o opinie și un punct de vedere prezentate atât de subtil încât sunt adesea trecute cu vederea în mod conștient, chiar dacă sunt absorbite inconștient.


Structura este elementul cheie al scrierilor lui McPhee. El a afirmat că structura este ceea ce absoarbe cea mai mare parte a efortului său atunci când lucrează la o carte și schițează și aranjează cu meticulozitate structura lucrării înainte de a scrie un cuvânt. Prin urmare, cărțile sale sunt cel mai bine înțelese în ordinea în care prezintă informațiile, chiar dacă secțiunile individuale, asemănătoare eseurilor, conțin o scriere frumoasă și elegantă, ceea ce se întâmplă frecvent. Citirea unei opere de John McPhee înseamnă mai degrabă înțelegerea motivului pentru care alege să relateze o anecdotă, o listă de fapte sau un eveniment important în momentul respectiv din narațiunea sa în care o face.


Asta diferențiază nonficțiunea lui McPhee de alte lucrări și ceea ce o face creativă într-un mod în care majoritatea celorlalte lucrări nonficțiune nu sunt - manipularea structurii. În loc să urmeze o cronologie liniară simplă, McPhee își tratează subiecții aproape ca pe niște personaje fictive, alegând ce să dezvăluie despre ei și când, fără a inventa sau ficționaliza nimic. După cum a scris în cartea sa despre arta scrisului, Draft No. 4 :


Ești scriitor de non-ficțiune. Nu poți muta [evenimentele] ca pe un pion al regelui sau ca pe un nebun al reginei. Dar poți, într-o măsură importantă și eficientă, să aranjezi o structură care să fie complet fidelă faptelor.


Ca educator


În rolul său de profesor Ferris de jurnalism la Universitatea Princeton (post pe care îl deține din 1974), McPhee predă un seminar de scriere la doi ani din trei ani. Este unul dintre cele mai populare și competitive programe de scriere din țară, iar printre foștii săi studenți se numără scriitori apreciați precum Richard Preston ( The Hot Zone ), Eric Schlosser ( Fast Food Nation ) și Jennifer Weiner ( Good in Bed ).


Când predă seminarul, McPhee nu scrie deloc. Se pare că seminarul său se concentrează pe meșteșuguri și unelte, până în punctul în care este cunoscut pentru faptul că dă mai departe creioanele pe care le folosește în propriile lucrări pentru ca studenții să le examineze. Prin urmare, este un curs de scriere neobișnuit, o amintire a unei epoci în care scrisul era o profesie ca oricare alta, cu instrumente, procese și norme acceptate care puteau aduce un venit respectabil, chiar dacă nu chiar extravagant. McPhee se concentrează pe construirea de narațiuni din ingredientele brute ale cuvintelor și faptelor, nu pe întoarcerea elegantă a frazelor sau pe alte preocupări artistice.


McPhee a numit scrisul „muncă masochistă, auto-înrobită, care îți fracturează mintea” și păstrează, de asemenea, o fotografie cu păcătoși torturați (în stilul lui Hieronymus Bosch) în fața biroului său de la Princeton.


Viața personală


McPhee a fost căsătorit de două ori; prima dată cu fotograful Pryde Brown, cu care a avut patru fiice - Jenny și Martha, care au crescut și au devenit romanciere la fel ca tatăl lor, Laura, care a crescut și a devenit fotograf la fel ca mama ei, și Sarah, care a devenit istoric arhitectural. Brown și McPhee au divorțat la sfârșitul anilor 1960, iar McPhee s-a căsătorit cu a doua sa soție, Yolanda Whitman, în 1972. A locuit la Princeton toată viața.


Premii și onoruri


1972: Premiul Național pentru Carte (nominalizare), Întâlniri cu Arhidruidul

1974: Premiul Național pentru Carte (nominalizare), Curba energiei de legătură

1977: Premiul pentru Literatură al Academiei de Arte și Litere

1999: Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală, Analele fostei lumi

2008: Premiul George Polk pentru carieră, pentru realizările de-o carieră în jurnalism


Citate celebre


„Dacă, printr-un decret, ar trebui să limitez toată această scriere la o singură propoziție, aceasta este pe care aș alege-o: Vârful Muntelui Everest este calcar marin.”


„Obișnuiam să stau la ore și să ascult termenii plutind prin cameră ca niște avioane de hârtie.”


„În războiul cu natura, exista riscul de a pierde în cazul câștigării.”


„Un scriitor trebuie să aibă un fel de impuls compulsiv pentru a-și face treaba. Dacă nu îl ai, mai bine îți găsești un alt tip de muncă, pentru că este singura impuls care te va duce prin coșmarurile psihologice ale scrisului.”


„Aproape toți americanii ar recunoaște Anchorage, pentru că Anchorage este acea parte a oricărui oraș în care orașul și-a rupt coturile și l-a exmatriculat pe colonelul Sanders.”


Impact


Ca educator și profesor de scriere, impactul și moștenirea lui McPhee sunt evidente. Se estimează că aproximativ 50% dintre studenții care au participat la seminarul său de scriere au continuat carierele de scriitori sau editori, sau ambele. Sute de scriitori cunoscuți își datorează o parte din succesul lui McPhee, iar influența sa asupra stării actuale a scrierii non-ficțiune este enormă, deoarece chiar și scriitorii care nu au avut norocul să participe la seminarul său sunt profund influențați de el.


Ca scriitor, impactul său este mai subtil, dar la fel de profund. Opera lui McPhee este non-ficțiune, în mod tradițional un domeniu sec, adesea lipsit de umor și impersonal, unde acuratețea era apreciată mai mult decât orice fel de plăcere. Opera lui McPhee este corectă din punct de vedere factual și educativă, dar încorporează propria personalitate, viața privată, prietenii și relațiile sale și - cel mai important - un fel de pasiune vibrantă pentru subiectul în cauză. McPhee scrie despre subiecte care îl interesează. Oricine a experimentat vreodată genul de curiozitate care declanșează o lectură amețitoare recunoaște în proza lui McPhee un spirit înrudit, un om care se afundă în expertiză într-un subiect din simplă curiozitate.


Această abordare intimă și creativă a nonficțiunii a influențat mai multe generații de scriitori și a transformat scrierea nonficțiunii într-un gen aproape la fel de bogat în posibilități creative ca și ficțiunea. Deși McPhee nu inventează fapte și nu filtrează evenimentele printr-un filtru de ficțiune, înțelegerea sa conform căreia structura creează povestea a fost revoluționară în lumea nonficțiunii.


În același timp, McPhee reprezintă ultima rămășiță a unei lumi a scrisului și publicării care nu mai există. McPhee a reușit să obțină un loc de muncă confortabil la o revistă celebră la scurt timp după absolvirea facultății și a putut să-și aleagă subiectele jurnalismului și cărților sale, adesea fără niciun fel de control editorial măsurabil sau preocupare bugetară. Deși acest lucru se datorează cu siguranță în parte abilităților și valorii sale ca scriitor, este, de asemenea, un mediu pe care tinerii scriitori nu se mai pot aștepta să-l întâlnească în era listelor, a conținutului digital și a bugetelor tipărite în scădere.


Bibliografie selectată


Un sentiment al locului în care te afli (1965)

Directorul (1966)

Portocale (1967)

The Pine Barrens (1968)

O cameră plină de Hovings și alte profiluri (1968)

Nivelurile jocului (1969)

The Crofter and the Laird (1970)

Întâlniri cu Arhidruidul (1971)

Sămânța de dovleac deltoidă (1973)

Curba energiei de legătură (1974)

Supraviețuirea canoei de scoarță (1975)

Bucăți ale cadrului (1975)

Cititorul John McPhee (1976)

Venirea în țară (1977)

Dând o greutate bună (1979)

Bazin și lanț muntos (1981)

În teren suspect (1983)

La Place de la Concorde Suisse (1984)

Cuprins (1985)

Ridicându-se din câmpii (1986)

În căutarea unei nave (1990)

Arthur Ashe amintit (1993)

Asamblarea Californiei (1993)

Fieruri în foc (1997)

Analele lumii anterioare (1998)

Pește fondator (2002)

Purtători neobișnuiți (2006)

Parașută de mătase (2010)

Proiect nr. 4: Despre procesul de scriere (2017)

$$$

 Ora de religie. Profesoara intreaba elevii: - Daca mi-as vinde casa si masina si as da banii bisericii, as ajunge in rai? Clasa(in cor):  -...