$$$

 Mâinile Tatălui Meu

"Mâinile astea murdare sunt pentru ca ale tale să rămână curate", îmi spunea tata în fiecare seară când îl rugam să nu mai muncească atât.

Palmele lui poartă parfumul pământului proaspăt săpat și al uleiului de tractor, un miros ce persistă chiar și după ce le freacă cu săpunul aspru făcut în casa bunicii. Văd cum se străduite să le ascundă sub masă atunci când doamna dirigintă ne face vizita. Sunt mâini care au uitat textura blândă a tinereții, brăzdate acum de vene proeminente și bătături care s-au transformat într-o a doua piele, mai rezistentă.

Mâini care au reparat tractoare pentru alții în fiecare weekend, ca eu să pot călători zilnic la liceul din orașul aflat la patruzeci de kilometri distanță. Mâini care au ridicat garduri, au tăiat lemne, au cărat saci de ciment. Mâini care nu cunosc înțelesul adevăratei odihnei.

"Lasă, tată, că meriți", îmi spune el în fiecare duminică seara când se întoarce de la lucru. Și-a luat al doilea serviciu ca mecanic la ferma din sat. În timpul zilei lucrează pământul nostru, seara și în weekend repară utilajele vecinilor. Totul pentru ca eu să pot sta la cămin și să am bani de rechizite și de autobuz.

Aseară l-am găsit adormit pe bancă în curtea casei, cu hainele încă pătate de ulei și mâinile negre de unsoare. Lângă el, într-o pungă de hârtie, era o tabletă grafică nouă. "Ai zis că ai nevoie pentru facultatea de arhitectură", mi-a șoptit când l-am trezit să intre în casă. Nu i-am spus că am văzut chitanța căzută lângă bancă. A dat tot salariul de luna trecută pe acel dispozitiv pentru mine.

Și-a vândut ceasul primit cadou de la mama în tinerețe ca să-mi poată plăti taxa de înscriere la facultate. Și-a vândut și motocicleta la care ținea atât de mult, singura lui bucurie după o zi de muncă. "Nu-mi mai trebuie, fiule. Am îmbătrânit, nu mai e de mine", a zis zâmbind, în timp ce-mi întindea banii pentru chiria primei luni în București.

Noaptea, când crede că dorm, îl aud vorbind la telefon cu unchiul Vasile: "Trebuie să reușească băiatul. E singura șansă să iasă din satul ăsta. Să nu ajungă ca mine, cu mâinile distruse la patruzeci și cinci de ani..."

Aș vrea să-i spun că el e cel mai mare om pe care-l cunosc. Că mâinile lui aspre sunt cea mai frumoasă moștenire pe care aș putea-o primi. Că noblețea nu stă în cât de curate sunt mâinile unui om, ci în ce fac ele pentru alții.

Doar cei care au crescut cu părinți care muncesc pământul înțeleg cu adevărat sacrificiul unei generații pentru alta. Acele mâini aspre care niciodată nu s-au plâns, care niciodată nu au cerut recunoștință, care au continuat să muncească în tăcere pentru un viitor pe care ei înșiși nu-l vor trăi.

E greu să le explic colegilor mei de la facultate de ce mă trezesc în fiecare dimineață la cinci și jumătate, de ce nu arunc niciodată mâncare, de ce economisesc fiecare leu. Cum să le explic că fiecare ban cheltuit în plus înseamnă încă o oră în care tatăl meu stă aplecat peste un motor stricat?

Ieri l-am sunat și i-am spus că am luat nouă și optzeci la examenul de matematică. A tăcut câteva secunde, apoi a spus cu vocea gâtuită: "Bravo, tată. Mă duc să le spun la băieții de la atelier!" Aproape l-am putut vedea cum își îndreaptă umerii obosiți, cum pentru câteva clipe mâinile lui nu mai dor.

Când voi termina facultatea, primul lucru pe care-l voi face va fi să-i cumpăr o cremă bună pentru mâini. Știu că va râde și va spune că e pentru femei. Știu că probabil n-o va folosi niciodată. Dar vreau să știe că am văzut acele mâini, că înțeleg sacrificiul din fiecare zgârietură, din fiecare bătătură, din fiecare unghie ruptă.

Pe biroul meu de student, lângă compas și calculatoare, am pus o fotografie cu mâinile tatălui meu. Când colegii mă întreabă ce înseamnă, le spun simplu: "Sunt fundația pe care stau."

Dar deocamdată învăț. Pentru că asta e tot ce pot să-i dau înapoi - să fac ca toate aceste sacrificii să merite. Să construiesc cu mâinile mele încă tinere o viață care să onoreze bătăturile de pe ale lui.

Și poate într-o zi, când voi avea propriii copii, le voi arăta cum arată mâinile unui om cu adevărat nobil - aspre, bătătorite, dar niciodată, niciodată obosite să dăruiască.