$$$

 Drumul înapoi acasă

BMW-ul german arăta ciudat pe drumul de țară care ducea spre casa părintească. Mașina părea să protesteze la fiecare groapă, la fiecare piatră ascuțită care îi zgâria cauciucurile scumpe. În ultimii doi ani, Vasile făcuse drumul acesta doar de sărbători - de Paște, de Crăciun, când timpul îi permitea să "treacă pe acasă".

Astăzi nu mai era o vizită. Astăzi venise să rămână.

Poarta casei cu numărul 15 era tot atât de albastră, dar vopseaua se cojise în colțuri. Curtea era îngrijită - mama încă se zbatea să țină totul curat, deși la șaizeci și trei de ani forțele nu o mai țineau ca altădată. Prin fereastra bucătăriei o văzu mutându-se încet, sprijinindu-se de masa de lemn masiv moștenită de la bunica.

"Vasile? Tu ești?" strigă ea când auzi pașii pe prispa de lemn.

Tata stătea în fotoliul din sufragerie, același fotoliu în care se așeza să se uite la știri. Dar acum privea în gol, cu ochii pierduți undeva între prezent și amintirile care încă mai pluteau în mintea lui afectată de Alzheimer.

"Bună ziua," îi spuse politicos, ca unui străin. "Vă cunosc de undeva?"

Pentru un bărbat care își crescuse copilul cu mâinile lui, care l-a dus prima zi la școală, care se mândrise cu fiecare notă bună și se chinuise pentru fiecare taxă de facultate, să nu-și recunoască propriul fiu era o cruzime pe care nu o merita nimeni.

"Sunt Vasile, tată. Fiul dumitale."

"Ah, da," zâmbi el vag. "Vasile e plecat la oraș. Lucrează la calculator. E băiat deștept."

Mama îl luă de braț și îl trase în bucătărie. În ultimele luni, vorbise cu ea doar la telefon. Acum vedea cu ochii lui cât de mult se subțiase, câte riduri noi îi apăruseră pe față, cum îi tremurau mâinile când îi pregătea o cafea.

"Nu mai pot singură, băiete," îi spuse în șoaptă. "Noaptea se ridică, uneori nu mă recunoaște nici pe mine. Ieri a încercat să plece în pijama, să meargă la serviciu. Este la pensie de zece ani."

Doar cei care văzuseră cum o boală îți ia părintele cu bucățica știau ce înseamnă să vezi cum omul care te-a crescut devine, treptat, copilul tău.

În sufragerie, pe masa acoperită cu fața de masă brodată de mama în tinerețe, erau risipite toate actele medicale. Rețete pentru medicamente scumpe, programări la neurolog, analize care arătau doar confirmarea inevitabilului. Pe perete, poza lui de la absolvirea facultății privea ironic spre această realitate pe care nu voise s-o vadă.

"Doctorul spune că o să se înrăutățească," continuă mama. "Și eu nu mai am puterea de altădată. Tensiunea îmi face probleme, spatele mă doare..."

În după-amiaza aceea, își aduse bagajele din mașină. Două valize și laptopul - toată viața lui din București încăpută în portbagajul unei mașini. Colegii credeau că luase o pauză temporară, că se va întoarce când "se rezolva situația". Nu înțelegeau că unele situații nu se rezolvă niciodată - doar se trăiesc, zi cu zi, cu răbdare și dragoste.

Noaptea, când auzi pașii tatei prin casă, se ridică să-l conducă înapoi la pat. "Unde e nevastă-mea?" îl întrebă confuz. "Trebuie să merg la serviciu, că-mi taie din salar."

"E târziu, tată. Mâine mergi la serviciu. Acum să dormi."

Îl conduse de braț înapoi în dormitor, unde mama dormea obosită după o zi întreagă de grijă. Tata se așeză ascultător în pat, ca un copil cuminte, și îi zâmbi cu încredere.

Câteva zile mai târziu, încercă să-i explice că venise să se întoarcă definitiv. Pentru o clipă, păru să înțeleagă.

"Tu ești Vasile? Fiul meu Vasile?"

"Da, tată."

"De ce ai venit? Nu aveai de lucru la oraș?"

"Am renunțat. Am venit să stau cu voi."

Se uită la el lung, cu o strălucire de claritate în ochi. "Dar tu aveai o slujbă bună. De ce să renunți?"

Era prima oară în săptămânile acelea când părea cu adevărat prezent, când îl recunoștea nu doar ca pe un străin prietenos, ci ca pe copilul lui.

"Pentru că voi sunteți mai importanți decât orice slujbă, tată."

Se apropie de el și îi puse mâna pe umăr - o mână care tremura, dar care încă își amintea gestul de a-și mângâia copilul.

"Ești băiat bun, Vasile. Dar nu voiam să-ți stric viața."

"Nu mi-ai stricat nimic, tată. Mi-ai dat viața. Acum e rândul meu să am grijă de tine."

Pe măsură ce săptămânile treceau, rutina lor se stabilise. Dimineața îl ajuta pe tata să se îmbrace, îi dădea medicamentele, îi pregătea micul dejun. Mama se odihnea mai mult, forțată de el să accepte ajutorul. După-amiezile le petreceau în grădină, unde tata părea mai liniștit, mai apropiat de sine.

Uneori, când vremea era frumoasă, stăteau pe prispa casei și priveau spre deal. Tata nu mai vorbea mult, dar îi ținea mâna în a lui și părea să înțeleagă că era acolo pentru el.

"Nu cumva ție îți pare rău că ai renunțat la tot?" îl întrebă mama într-o seară.

"Mama, la ce am renunțat? La ore de birou, la întâlniri nesfârșite, la o carieră care oricum nu-mi dădea fericirea? În schimb, am câștigat ceva ce nu se poate cumpăra cu niciun salariu - ultimele momente de luciditate ale tatei, liniștea că voi sunteți îngrijiți, certitudinea că fac ce trebuie."

Seara, când tata dormea, iar mama se uita la serialul ei preferat, lucra pe laptop. Deschisese o mică afacere de consultanță IT, pe care o făcea de acasă. Nu câștiga cât câștigase în corporație, dar câștiga ceva mai prețios - timpul petrecut cu cei pe care îi iubea.

Într-o dimineață, tata se trezi și îl recunoscu din prima.

"Vasile! Când ai venit?"

"Sunt aici de două luni, tată."

"De două luni? Și eu nu am știut?"

Pentru o clipă, păru să realizeze amploarea bolii lui, să înțeleagă cât din el se pierduse deja. În ochii lui văzu o tristețe profundă, dar și o recunoștință imensă.

"Îmi pare rău că ai fost nevoit să renunți la viața ta pentru mine."

"Nu am renunțat la nimic, tată. Mi-am găsit viața adevărată."

În lumea în care trăiau, succesul se măsura în cifre, în poziții, în mașini și apartamente. Dar adevăratul succes se măsura în alte unități de măsură - în zâmbetul unei mame care știa că nu era singură, în mâna unui tată care își recunoștea fiul, în liniștea de a ști că faci ce trebuie.

După un an de când se întorsese, tata murise liniștit, într-o dimineață de primăvară, ținându-i mâna. Ultimele lui cuvinte fuseseră: "Mulțumesc că ai venit acasă."

Acum mama era sănătoasă și activă, grădina înflorea, iar el avea o afacere care mergea din ce în ce mai bine. Dar cel mai important, avea amintirea că făcuse alegerea corectă - că alegese iubirea în locul carierei, familia în locul banilor, inima în locul minții.

Pentru că, în definitiv, nu conta câți bani lași moștenire, ci câtă dragoste dai cât timp mai poți s-o dai. Ei îl crescuseră cu mâinile lor, acum fusese rândul lui să le țină mâinile când nu-și mai aminteau cum îl cheamă.