$$$

 Facebook-ul de pe Bancă

În satul Dărăști, pe banca de lemn din fața porții lui nea Vasile, se întâmplă în fiecare zi cea mai importantă întâlnire din comunitate. De la ora șapte dimineața până pe la cinci după-amiaza, patru bătrâni stau acolo și comentează tot ce mișcă în sat. Ei sunt adevăratul Facebook al satului, doar că algoritmul lor funcționează de șaptezeci de ani și nu dă niciodată rateuri.

Banca aceea de lemn scorojit, cu vopseaua crăpată și picioarele șubrede, e așezată strategic. De aici se vede tot: cine pleacă la serviciu dimineața, cine vine de la piață la prânz, cine se întoarce de la oraș seara. E centrul informațional al satului, locul unde se formează și se răspândesc toate știrile importante.

— Uite-o pe Leana lu' Gheorghe, spune nea Ion ridicând bățul spre femeia care trece grăbită pe drum cu două sacoșe în mâini. Merge la piață să vândă roșii. Are cele mai bune roșii din sat, dar le vinde prea ieftin. N-are suflet de negustor, femeia.

Ceilalți trei dau din cap aprobator. Nea Gheorghe, cel mai în vârstă dintre ei de optzeci și șapte de ani, nea Costică care suferă de artroză dar nu ratează nicio zi pe bancă, și nea Ion, fostul învățător al satului, care încă mai corijează gramatica celorlalți. Ei știu totul despre toți: cine se duce unde, cine vine de unde, cine cu cine se ceartă, cine se împacă, cine are probleme cu banii sau cu sănătatea.

— Iar trece băiatul Mariei fără să salute, observă nea Gheorghe cu un oftat adânc. Copiii ăștia de azi au telefoanele în mână și nu mai văd oamenii. Pe vremea noastră, treceai pe drum și salutai fiecare suflet. Era o rușine să nu spui "bună ziua".

Tinerii din sat evită strada aceasta. Știu că vor ajunge subiect de discuție, că fiecare haină nouă, fiecare vizită la cineva, fiecare ieșire în oraș va fi analizată și comentată până în cele mai mici detalii. Pentru bătrâni însă, aceasta e distracția și misiunea zilnică - să observe, să comenteze, să fie la curent cu pulsul satului, să vegheze asupra comunității.

— Măi, da' cred că o să plouă azi, zice nea Costică, privind spre norii care se adună. Am văzut că la Mărioara n-a fost aprinsă lumina în curte azi-noapte, să dea apă la roșii. Înseamnă că știe ea ceva de la televizor.

— Cum știi tu când s-a aprins lumina la ea? întreabă nea Ion cu o curiozitate autentică.

— Păi stau și eu pe prispă noaptea, când nu pot dormi de la picioare. Văd tot ce se întâmplă în sat. Cine se întoarce târziu, cine are lumină aprinsă pe la ora asta, cine are probleme și nu doarme.

Adevărul e că fiecare dintre ei are programul său de supraveghere. Nea Vasile se trezește primul și vede cine pleacă la lucru. Nea Ion observă mișcarea de la prânz, când lumea se întoarce acasă. Nea Costică monitorizează seara și noaptea, pentru că oricum nu doarme bine. Nea Gheorghe are cea mai bună memorie și ține evidența tuturor evenimentelor importante.

E după-amiaza târziu când trece primarul cel tânăr, Mihai, un băiat de treizeci și cinci de ani care s-a întors din București să conducă satul. Se oprește respectuos în fața bătrânilor, știind foarte bine că aici, pe această bancă, se iau adevăratele decizii ale comunei.

— Bună ziua, nene! Ce mai ziceți? Ce mai e nou pe la noi?

— Apăi, răspunde nea Vasile dându-și jos șapca să-și mângâie capul chel, zicem că ar trebui să puneți și o bancă în fața primăriei. Să stea și tinerii pe undeva, că tot stau pe telefoane. Măcar să stea împreună, nu fiecare în casa lui.

Primarul zâmbește cu bunăvoință.

— Avem wifi gratuit în parc, nene Vasile. Am pus și semnal bun, să se conecteze copiii.

— Wifi? râde nea Gheorghe izbucnind în hohote. Noi avem 'asta de când lumea, băiete! Se cheamă să stai pe bancă și să vorbești cu oamenii. Merge și fără baterie, și fără să plătești la firmă.

— Și știi ce, Mihai, adaugă nea Ion cu autoritatea fostului învățător, pe vremea mea, toți elevii din sat știau să vorbească frumos cu bătrânii. Acum vin copii de la oraș care nici nu știu să spună "săru'mâna".

După ce primarul pleacă, bătrânii reiau subiectul lor preferat - trecutul. Fiecare are povești despre sat, despre oamenii care au trăit aici, despre vremuri care nu se mai întorc. Ei sunt memoria vie a comunității, arhiva ambulantă a tuturor întâmplărilor din ultimii optzeci de ani.

— Știți cine a plantat salcâmul ăsta? întreabă nea Vasile, arătând spre copacul mare din fața casei, cu coroana întinsă și frunzele care fâlfâie în briza de seară. Bunicul meu, în '38, când s-a născut tata. A zis că vrea să lase ceva care să ajute și alte generații. Acum umbra lui ne ține și pe noi în viață.

— Și teiul de la școală, intervine nea Ion, l-a plantat primul director, prin '52. Când am început eu să predau, era încă subțirel. Acum e atât de mare, că umbra lui acoperă toată curtea.

— Dar stejarul de la biserica veche? Ăla e din vremea bunicilor noștri. A văzut toate nunțile și toate înmormântările din sat.

Conversația lor e întreruptă de trecerea lui Gigi, un băiat de douăzeci de ani care se întoarce de la lucru cu tricoul murdar și cu oboseala pe chip.

— Bună ziua, nenilor!

— Bună, Gigi! Cum e la fabrică? întreabă nea Costică.

— Merge, nene. Muncim, ne câștigăm pâinea.

— Asta e băiat bun, comentează nea Gheorghe după ce Gigi se îndepărtează. Nu ca alții care stau în casă la calculator și cred că așa își câștigă viața.

Pe la cinci după-amiaza, când soarele începe să coboare către orizont și umbra salcâmului se lungește pe toată strada, fiecare se ridică încet de pe bancă. Articulațiile scârțâie, spatele doare, dar spiritul e încă tare.

— Rămâi cu bine, Vasile! Mâine iar venim la ora obișnuită, spune nea Ion, sprijinindu-se în bățul său de lemn cioplat.

— Să fiți sănătoși, băieți! Da' unde să mă duc? răspunde Vasile cu un zâmbet obosit. Doar satul ăsta mai are nevoie de paznici ca noi. Cine să vegheze dacă nu noi?

— Ai dreptate, nene Vasile, confirmă nea Costică. Cine să știe că Ionel bea iar prea mult dacă nu îl vedem noi cum se întoarce de la cârciumă? Cine să-i spună soției să-l mai oprească?

— Și cine să vadă că Mărioara are nevoie de ajutor cu grădina, că nu mai poate singură să care găleata? adaugă nea Gheorghe.

În timp ce se îndepărtează fiecare spre casa lui - nea Ion cu mersul său încet dar sigur, nea Costică șchiopătând ușor, nea Gheorghe sprijinindu-se pe gardul unor vecini - banca rămâne goală, așteptând ziua de mâine. Iar mâine, la aceeași oră, aceiași bătrâni se vor așeza din nou aici, continuând o tradiție neîntreruptă - aceea de a veghea asupra satului, de a fi ochii și urechile comunității, de a păstra vie memoria locului.

Într-o lume unde toată lumea se grăbește și nimeni nu mai are timp să observe, ei sunt ultimii păzitori ai poveștilor, ultimii care mai știu să citească viața satului așa cum citești o carte - pagină cu pagină, om cu om, poveste cu poveste. Ei știu că Leana lu' Gheorghe face cea mai bună zacuscă din sat, că fiul Mariei e un băiat bun chiar dacă pare morocănos, că primarul Mihai chiar vrea să ajute satul chiar dacă nu înțelege întotdeauna cum.

Când cade seara peste Dărăști și luminile se aprind în case, banca de sub salcâm pare să păstreze încă căldura conversațiilor zilei. Poate că această bancă de lemn, cu vopseaua scorojită și picioarele care se clatină, e mai importantă pentru comunitate decât orice rețea de socializare modernă. Pentru că aici, pe această bancă, se păstrează sufletul satului - în poveștile spuse și reluate, în amintirile împărtășite, în grija pentru fiecare suflet care trece pe drum.

Cine va mai sta pe băncile din fața porților când ultimii bătrâni nu vor mai fi? Cine va mai ști povestea fiecărui copac, a fiecărei case, a fiecărei familii din sat? Cine va mai observa că Mărioara are nevoie de ajutor sau că băiatul Mariei e de fapt un om bun sub aparența lui morocănoasă?

Poate că odată cu ei dispare nu doar o generație, ci un întreg mod de a privi lumea - cu răbdare, cu atenție la detalii, cu grija pentru comunitate care pare să se fi pierdut în era vitezei și a ecranelor. Dar până atunci, în fiecare dimineață, patru bătrâni se vor așeza pe banca de sub salcâm și vor continua să fie Facebook-ul satului, cu algoritmul lor de șaptezeci de ani care nu dă niciodată rateuri.