**"

 Doamna Oltea, legendară mamă a lui Ștefan cel Mare

Maria Oltea s-a născut în 1405 sau 1407 și a fost fiica unor boieri de lângă Bacău, dar nu se știe cu exactitate dacă a fost sau nu oficial soția domnitorului Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Bogdan era, după unii istorici, copilul din flori al lui Alexandru cel Bun, mama sa fiind necunoscută, iar alții consideră că a fost fratele lui Alexandru cel Bun. Aflat în relații foarte bune cu Iancu de Hunedoara, care l-a susținut pentru a ajunge la tron, Bogdan al II-lea a devenit domnitorul Moldovei după alungarea domnitorului Alexăndrel.

Până la relația cu Bogdan, Maria-Oltea mai fusese căsătorită, dar soțul îi murise, și avea deja cinci copii: Ioachim, Ion, Cârstea, Maria și Sora. După calculele istoricilor, domnița era cam de aceeași vârstă cu domnitorul, adică avea în jur de 35 de ani când l-a adus pe lume, în 1438 sau 1439 (deși există surse care indică faptul că viitorul domnitor s-a născut mult mai devreme, în 1433), pe fiul lor, Ștefan, la moșia din Borzești a lui Bogdan, cu zece ani înainte ca acesta din urmă să devină domnitor al Moldovei.

Când Bogdan al II-lea a fost atacat și ucis la Reusani, în 1451, în urma intrigilor lui Petru Aron, după doar doi ani de domnie, Maria-Oltea a rămas pentru a doua oară văduvă. Femeia a reușit să îl salveze pe Ștefan și pe ceilalți cinci copii ai săi fugind pentru șase ani din Moldova și ascunzându-și identitatea în lungul ei exil prin Transilvania și Țara Românească. Dintre rudele apropiate ale Mariei-Oltea este cunoscut doar fratele ei, Vlaicul, care făcuse parte din sfatul domnesc al lui Bogdan al II-lea și pe care Ștefan cel Mare îl menționează în hrisoavele domnești ca “unchiul nostru Vlaicul”.

Maria Oltea și acest frate, Vlaicul, au încercat să îl pregătească încă din copilărie pe Ștefan pentru viitoarea sa misiune de domnitor al Moldovei, iar în primii lui ani pe tron mama sa, Maria-Oltea, i-a fost alături în organizarea acțiunilor politice interne și externe.

Spre sfârșitul vieții, Doamna Oltea s-a călugărit. Mama domnitorului a murit pe 4 noiembrie 1465, la vârsta de 54 sau 57 de ani, și a fost înmormântată în județul Suceava, la biserica de lemn Sfântul Nicolae din Poiana Siretului, numită Sihăstria din Poiană, fiind mutată apoi la Mănăstirea Probota, unde se află astăzi și osemintele lui Bogdan al II-lea. Piatra sa funerară a fost descoperită de arheologi în 1904 și are inscripționat mesajul „Roaba lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Ștefan Voievod, a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”.

În august 1908, cu prilejul strămutării și așezării în interiorul Mănăstirii Probota a pietrei mormântale, Alex Lapedatu, ministru al Cultelor și Artelor la acea vreme, a rostit un emoționant cuvânt comemorativ redat în paginile revistei Convorbiri literare:

“Nenorocită soţie, căci, trăind pe vremea sângeroaselor lupte dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun, ea văzu cu groază desfăşurându-se înainte-i întreagă acea tragedie istorică care răpuse, cu aspră vrăşmăşie şi crâncenă urgie, pe mai toţi cei ce se încumetară a apuca sceptrul vrednicei stăpâniri a bunului şi înţeleptului Voivod, între care pe însuşi viteazul ei soţ, pe acel Bogdan-Voda biruitor al Leşilor în pădurile Crasnei, care căzu, se ştie, lovit de paloşul ucigaşului său frate, la Răuseni.

Fericită mumă, căci văzu statornicindu-se în Moldova vremurilor grele domnia menită de la Providenţă a fi cea mai glorioasă şi mai strălucită din câte a cunoscut vreodată neamul românesc, domnia propriului ei rod, a tânărului cu însuşiri sufleteşti alese şi cu porniri bărbăteşti avântate, ce-i dădu mângâierea zilelor ei de pribegie şi durere, — a lui Ştefan Vodă cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt.

Opt ani de zile şi mai bine, cât timp trăi la umbra Tronului pe care Moldova toată, într-un glas, îl dădu, la Direptate, alesului ei fiu: — Oltea-Doamna văzu oştile viteze adunându-se, ţara răscolită întemeindu-se, pacea dorită asigurându-se, cetăţile cucerite întărindu-se, hotarele vechi apărându-se şi vecinii vrăşmaşi izbândindu-se, cu un cuvânt întreagă acea înţeleaptă şi temeinică operă de pregătire şi apărare care premerse epoca strălucitelor lupte ce aveau să aşeze cununa gloriei eterne pe fruntea marelui Domn. Astfel că atunci când, în acea zi de Luni 4 Noemvrie 1465, sufletul său fu chemat la Ceruri, ea putea ofta ca odinioară bătrânul Simeon în templul Ierusalimului: Acum slobozeşte, Doamne, pre roaba ta în pace, că văzură ochii mei mântuirea ţării.

Acesta fu, în câteva cuvinte, rostul pământesc al aceleia pentru a cărei slăvită pomenire ne-am întrunit astăzi aici, în acest străvechi şi măreţ lăcaş dumnezeiesc.

Adevărat, Oltea-Doamna nu apucă vremea glorioaselor biruinţe ale fiului său, ea nu văzu ruşinoasa înfrângere a lui Mateiaş Craiul la Baia, nici fulgerătoarea zdrobire a Tătarilor la Lipnic, nici urgisita bătaie a lui Radu-Vodă la Soci şi Cursul-Apei, nici grozava nimicnicire a lui Soliman- Paşa la Podul-Înalt, nici grabnica fugărire a lui Ţepeluş- Vodă la Râmnic, nici crâncena sfărâmare a lui Schender-Beg la Cătlăbuga, nici norocoasa răpunere a lui Hromot la Şcheia, nici, în sfârşit, înfricoşata înmormântare a Leşilor lui Albert Craiul în Codrii Cozminului.

Dar dacă ea nu văzu aievea toate aceste strălucite isprăvi vitejeşti, sufletul ei, mare în nenorocire şi tare în primejdie, rămase în amintirea tuturor şi fu, dacă e să credem legendei, spre mântuirea ţării în acele momente de grea cumpănă şi pieire, când bătrânul cuceritor al Ţarigradului ridicase asupra Moldovei „toate ale sale răsăritene puteri”. Căci, după ce Ştefan-Vodă căzu cu toţi ai săi la Valea- Albă — „dar nu fieşte cum, ci până la moarte apărându se şi nici biruiţi de puterea armelor, ci stropşiţi de mulţimea Turcilor” — rănit şi descurajat, zice legenda, el căută mântuire şi adăpost îndărătul puternicelor ziduri ale Cetăţii Neamţului. Aci însă cuvintele neîndurătoare ale maică-sa, „că pasărea în cuibul său piere”, îl opriră afară, îl îmbărbătară şi-l porniră din nou pe urma păgânilor.

Şi aşa „pre cuvântul mâne-sa” — scrie cronicarul cel iscusit la vorbă — se întoarse Ştefan-Vodă şi, strângându-şi oaste „fel-de-fel”, curăţi şi răcori Moldova de mulţimea cotropitoare a vrăjmaşilor. Fireşte, pre cuvântul mâne-sa, dar nu al celei în carne şi oase, care acum nu mai putea simţi decât doară greaua povară a oştilor ce se frământau în apropiere, ci al supravieţuitoarei ei fiinţi sufleteşti, din amintirea căreia închipuirea poetică a poporului şti şi plăzmui această minunată legendă, transmiţând astfel urmaşilor din neam în neam, în lumină pe cât de frumoasă pe atât de măreaţă, icoana istorică a aceleia prin sângele căreia se făcu fericita legătură a celor două bătrâne şi vestite neamuri domneşti — Muşatinii şi Basarabii — şi se dădu Moldovei şi neamului românesc pre cel mai glorios şi strălucit fiu al lor.

Atât e tot ceea ce ni s-a păstrat în lumea închipuirii despre Oltea-Doamna. Căci vremurile neprielnice ce veniră, peste tot în ţară şi îndeosebi in această sfântă mănăstire, nimiciră şi întunecară cele câteva mărturii pe care contemporanii le lăsară întru amintirea vieţii ei pământeşti.

Într-adevăr, curând după moartea lui Ştefan-Vodă, se stinse și lumina de veghe pe care el o aprinse pe mormântul scump al mumei sale. Alegându-şi şi înălţându-şi nou lăcaş de îngropare la Putna, grija urmaşilor se îndreptă într-acolo; iar aci preţioasele moaşte fură lăsate pe seama călugărilor, cărora marele Domn le hărăzise în acest scop bogate şi însemnate prinoase şi danii. Dar aceştia nu se dovediră vrednici a le păstră după putinţă şi cuviinţă în altarul la care erau chemaţi a se ruga şi sluji. Căci optzeci de ani după ce Ştefan-Vodă rezidise bătrâna ctitorie a moşului său Alexandu cel Bun, biserica cu toate ale sale se găsea în cea mai ticăloasă stare. Astfel că atunci când Petru-Vodă Rareş se dădu al treilea şi cel mai de seamă ctitor al Probotei, el trebui să facă o altă de iznoavă: ruga aceasta mare, frumoasă şi luminoasă.

Atunci biserica din Valea Sf. Nicolae, zisă din Poiana Siretului, fu părăsită: călugării se strămutară dincoace, iar ruinele îngropară mormântul Doamnei Oltea, pentru ca după trecerea anilor să şteargă însăşi amintirea lui.

Acum numele săpat pe întunecatul mormânt nu se mai păstra decât în ascunse hrisoave domneşti, pe care însă oamenii erau din ce în ce mai puţin destoinici a le ceti şi într-un vechiu pomelnic, după care el se va fi rostit, rar de tot şi fără multă înţelegere, între aceste trainice ziduri care nu avură nici ele o soartă prea bună. Căci, după alţi optzeci de ani de la înălţarea lor, cei ce-şi pierduseră credinţa în Dumnezeu, „călugării cei răi“ — mărturiseşte o amărâtă scrisoare arhierească — „au băgat tâlharii [în mănăstire] de-au jefuit averea boerilor ţării“ care, vreme de primejdie fiind, căutară aci, în această puternică cetăţuie, mântuire şi adăpost.

„Şi au stătut sfânta mănăstire” — odinioară de cuviinţă şi laudă în toată ţara—„urâtă tuturor şi nimeni n-au mai căutat de nevoia ei”, zice aceeaşi scrisoare arhierească. Trebui banul bogatului şi evlaviosului Vasile-Vodă pentru ca să se înceapă reîntemeierea ei şi trebui, mai ales, jertfa şi grija părintească a Mitropolitului Dosoftei pentru ca să se readucă la strălucirea ei de odinioară, întru lauda lui Dumnezeu, pentru a cărei mărire îşi alesese el în această mănăstire metania, postrigul cucernicei şi harnicei sale călugării.

Dar tocmai acum, când Probota fu reîntemeiată, ea îşi pierdu, pentru noi, rostul său de până aci, deoarece marele Arhiereu, spre mai bună asigurare a noii sale ctitorii, crezu de bine a o închină locului „de unde izvorăşte viaţa şi lumina pentru toată lumea” — Sfântului Mormânt. Cu acest prilej constatăm cu durere că la Probota şi deci in Moldova toată se pierduse orice mărturie istorică cu privire la Oltea-Doamna. Căci în actul său de închinare, în care se enumără toţi ctitorii după vremuri — „de’nceputul ţării” — ai acestei mănăstiri şi se pomenesc toţi Domnii îngropaţi aci, cel mai învăţat cărturar român al timpului nu ştie să ne spue nimic despre ea. Da, amintirea mumei lui Ştefan cel Mare dispăruse cu totul în negura vremurilor apuse, de unde, de bună seamă, nu eră de aşteptat s-o mântuiască Grecii ce luaseră în stăpânire sfânt lăcaşul ei de îngropare.

În această tristă uitare trecură anii cu sutele şi pe pământul ţării Moldovei se priminiră multe rânduri de oameni. Cu întoarcerea vremurilor mai bune însă, a căror zoriri abia părinţii părinţilor noştri le apucară, năzuinţele şi silinţele tuturor întru câştigarea bunurilor naţionale prilejuiră şi înlesniră o harnică şi fructoasă operă de cercetare şi reconstituire a vieţii strămoşeşti. Şi din sumedenia bogatelor şi preţioaselor suveniruri istorice ce de zeci de ani, rând pe rând, se tot scot la lumină, apărură, una după alta, cele două-trei mărturii, pe care contemporanii le lăsară, cum ziceam, spre amintirea vieţii pământeşti a Doamnei Oltea, dar pe care veacurile le îngropară şi oameni le uitară.

Şi nu e fără interes a releva că tocmai când se împlineau patru sute de ani de la moartea acestei vestite femei, în aceeaşi lună chiar, se dădea la iveală numele şi — presupus — locul ei de îngropare. Şi iarăşi, tocmai atunci când se împliniau patru sute de ani de la moartea marelui ei fiu se dădea la iveală însuşi vechiul epitaf de pe mormântul ei, — epitaf pe care ochii cercetători ai unui zelos tânăr îl descoperise puţin mai înainte, acolo jos, unde zăcea aruncat afară, fără preţ şi fără glas. Coincidenţă tainică, dar semnificativă!

Astfel, în anul când poporul românesc întreg, ca dovadă a solidarităţii şi unităţii conştiinţei sale naţionale, pomenea, într-un cuget şi-o simţire, amintirea prea strălucitului său Erou,—el capătă, ca un fel de dar al Norocului ce-o mântuise de pieire, cea mai scumpă mărturie istorică cu privire la Oltea-Doamna, această piatră mormântală pe care ochii noştri sufleteşti trebue să citească mult mai mult decât ceea ce spun slovele-i vechi şi stricate. Se cuvenea dar ca ea să fie strămutată şi aşezată spre adăpost şi păstrare în locul de cinste şi de îngropare al Domnilor, lângă mădularele lui Petru- Vodă Rareş şi ale soţiei sale, Elena-Doamna, însemnându-se aceasta întru amintirea generaţiilor următoare, ceea ce s-a şi făcut acum, din îndemnul luminat şi stăruinţa patriotică a bărbaţilor chemaţi a îndrepta şi povăţui rosturile culturale ale neamului.

Fie dar ca aceste seculare ziduri şi geniul cel bun al naţiunii române să adăpostească şi să ocrotească de-a lungul veacurilor viitoare aceste două pietre: una întru veşnica pomenire a aceleia ce a fost doamnă a viteazului Bogdan şi mumă a marelui Ştefan; cealaltă întru modesta amintire a actului de pietate ce acum se îndeplineşte în jurul acestui nou închipuit mormânt, în faţa căruia, închinându-ne cu respect, să zicem, precum strămoşii de acum patru sute patruzeci şi trei de ani:

Lăudată şi binecuvântată fie-n veci de veci amintirea Doamnei Oltea!”

*** Alex. Lapedatu, Convorbiri literare, august 1931