Jurnalul Cristinei: noiembrie 2024

luni, 18 noiembrie 2024

***

Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire” (Sunt fericita; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti fie suficient) ii spunea Iulia Hasdeu tatalui ei, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Iulia se stinsese fiind rapusa de tuberculoza dar Hasdeu a continuat sa o caute si dincolo de mormant si in cele din urma Iulia i-a raspuns. I-a vorbit despre lumea de dincolo si l-a ghidat in constructia celui mai bizar conac din Romania, templul de spiritism de la Campina. Hasdeu s-a refugiat in spiritism si si-a gasit intr-un final linistea. Iulia trecuse dincolo, dar nu il uitase. Il iubea la fel de mult cum il iubise atunci cand era in viata.

Iulia Hasdeu – un copil genial

Iulia Hasdeu s-a nascut in Bucuresti pe 14 noiembrie 1869 si inca din primii ani de viata s-a remarcat ca fiind un copil genial. La 11 ani a absolvit Colegiul National Sfantul Sava, in timp ce in paralel urma cursurile Conservatorului din Bucuresti. La 16 ani a plecat la studii in Paris si a fost prima romanca studenta la Sorbona. In 1888 apar primele semne ale tuberculozei, boala care a fortat-o sa paraseasca Parisul pentru clima mai calduroasa si mai prietenoasa din Italia si Elvetia. Din pacate, nici cei mai buni medici nu au putut-o salva pe Iulia, care s-a stins din viata in Bucuresti, la 29 septembrie 1888. Iulia a scris mult in timpul scurtei sale vieti, in special poezie, dar si dramaturgie si proza scurta. Majoritatea operelor ei au fost publicate post-mortem de catre Bogdan Petriceicu Hasdeu. De mentionat este si un jurnal si bogata corespondenta pe care a avut-o cu tatal ei.

Bogdan Petriceicu Hasdeu se refugiaza in lumea spiritelor

Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost o personalitate enciclopedica a culturii romanesti, explorand domenii variate de la istorie, folclor, politica, filozofie, lingvistica pana la spiritism. Din pacate nici influenta si nici bagajul cultural enorm nu l-au ajutat in momentul in care si-a pierdut comoara cea mai de pret, pe fiica sa Iulia. Dupa decesul fulgerator al Iuliei, Hasdeu a fost profund zguduit iar viata sa a luat o turnura radicala. Consolarea si-a gasit-o in spiritism, caci numai asa putea sa fie alaturi de fiica sa. Iata cum descrie chiar el momentul in care spiritele au deschis portile si l-au lasat sa priveasca dincolo:

“Trecusera sase luni dupa moartea fiicei mele. Era in martie: iarna plecase, primavara nu sosise inca. Intr-o seara umeda si posomorata sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu, dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si-i rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata mana mea se puse intr-o miscare fara astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede:

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”

Era scris si iscalit cu slova fiicei mele. Ce sa fie? O va spune aceasta carte.” (Sic Cogito)

In mod neasteptat, Iulia ii simtise durerea si ii raspunsese. Era bine, era fericita si avea sa aline batranetile tatalui ei. Dupa ce a primit mesajul fiicei sale, Hasdeu s-a dedicat complet spiritismului si a scris prima lucrare spiritista din literatura romana “Sic Cogito“. Dar Iulia a facut mult mai mult pentru tatal ei decat sa il ajute sa scrie o carte; sub indicatiile ei pretioase Hasdeu a constuit castelul de la Campina, denumit si Castelul Magului sau Templul Spiritist de la poalele Carpatilor. Si cavoul familiei, aflat in cimitirul Bellu, a fost construit tot urmand indicatiile Iuliei.

Spiritism in cel mai misterios conac din Romania

Constructia castelului de la Campina a inceput in 1893 si s-a finalizat trei ani mai tarziu. Edificiul este o creatie arhitecturala unica, un templu dedicat spiritelor, incarcat de simbolistica sacra. Fundatia constructiei are forma unei cruci, iar cifrele 3 si 7, considerate mistice, sunt prezente la orice pas (3 turnuri, 3 pivnite, 7 trepte la intrarea in castel, la intrare sunt inscriptionate cele 7 incarnari posibile ale Iuliei). Deasupra usii sunt incrustate citatele: “Pro fide et patria” (Pentru credinta si patrie) si “E pur si muove” (Si totusi se invarte – citat celebru al lui Galileo Galilei). Mai sus, priveste neobosit Ochiul Divin incadrat in trunghi.

Principala atractie o reprezinta camera de spiritism, in al carei perete se observa o gaura, prin care se spune ca intra spiritul Iuliei in timpul sedintelor. Cei care calca pragul castelului sunt impresionati in egala masura si de statuia Mantuitorului, cu bratele ridicate catre cer.

Conacul de la Campina a gazduit numeroase sedinte de spiritism. Noaptea luminile clipoceau neincetat, uneori peretii se zdruncinau iar cei care locuiau in vecinatate au jurat ca au vazut-o pe Iulia plimbandu-se prin curte cu margarete in par. Dar Hasdeu, alaturi de prietenii lui carturari, nu facuse un pact cu diavolul si nu se temea de lumea de dincolo. Pur si simplu explora ce se afla dincolo. Sedintele de spiritism au fost transcrise si publicate. Sunt peste 100 de sedinte, limba preferata a comunicarii fiind in special franceza, limba de suflet a Iuliei, insa exista si sedinte in romana, engleza, rusa sau araba. La conacul de la Campina nu venea doar Iulia, ci ulterior si sotia lui Hasdeu, decedata la scurt timp dupa fiica sa, fratele lui Hasdeu si Alexandru Hasdeu, tatal scriitorului.

***

Katia Dolgorukova, amanta lui Alexandru al II-lea, ajunsă soție oficială a țarului

Ecaterina Dolgorukova l-a întâlnit pentru prima dată pe țarul Alexandru al II-lea pe când avea doar 12 ani. Familia ei era una dintre cele mai vechi familii nobiliare din Rusia, străbunicul ei, Iuri Dolgoruki, fiind considerat întemeiatorul Moscovei. Însă tatăl ei, Prințul Mihail, s-a ruinat din cauza speculațiilor financiare și a fost nevoit să-și crească fetele pe cheltuiala împăratului.

Moartea neașteptată a acestuia, la scurt timp după vizita ipe care țarul o făcuse la moșia familiei, lasă familia Dolgorukov fără aproape nicio resursă financiată, iar fetele familiei sunt trimise la Institutul Smolnîi din Petersburg, un pension special pentru tinerele ce proveneau din familii nobile.

Când țarul Alexandru vizitează pensionul, patru ani mai târziu, o remarcă imediat pe adolescenta Ecaterina. O vizitează des la școală și aranjează să devină domnișoară de onoare a țarinei Maria Alexandrovna. Soția țarului, bolnavă de tuberculoză din 1863, cu o stare de sănătate ce se deteriora de la o zi la alta și izolată de fastuoasa viață de la curtea imperială, acceptă fără rezerve primirea tinerei domnișoare de onoare.

Țarul avusese multe amante până în momentul acela, iar țarina știa bine că nimic nu-l poate opri, mai ales că medicii îi interziseseră să aibă relațiile sexuale după ce boala i s-a agravat. Țarina Maria era extrem de frumoasă, distinsă, iubită de curtea imperială. Apariția acestei tinere care venea în apartamentul țarului de 3 - 4 ori pe săptămână a adus, în mod evident, dezaprobarea familiei lui Alexandru care nu o privea deloc cu ochi buni pe metresa imperială.

Ecaterina a primit un apartament luxos în Sankt Petersburg. Acolo i-a născut pe primii doi copii pe care i-a avut cu țarul - George și Olga. Alexandru i-a ridicat pe copiii iubitei sale la rang de prinți și i-a tratat ca pe propriii lui copii. Nu după mult timp, amanta imperială a rămas din nou însărcinată. Urma al treilea fiu nelegitim al marelui țar. Era februarie 1876, iar mofturoasa Ecaterina a cerut să nască la Palatul de Iarnă, în apartamentele imperiale. Dorința i-a fost îndeplinită, dar, imediat după naștere, bebelușul a fost dus în casele mamei sale, în timp ce ea a rămas să se refacă în palatul țarului. Copilul s-a îmbolnăvit și a murit nu după mult timp.

Relația Ecaterinei cu țarul prinde, însă, rădăcini. În 1880, țarul ia decizia să o primească pe Ecaterina și pe copiii ei într-un apartament din Palatul de Iarnă (între timp mai adusese pe lume o fetiță, Catherina), sub același acoperiș cu țarina ce se afla într-o stare fizică extrem de proastă. O convinge pe Maria Feodorovna să-i primească și să-i binecuvânteze, iar aceasta, slăbită de puteri, acceptă. Imediat ce țarina a murit, Alexandru a luat-o de nevastă pe amanta sa, explicându-le celor din familie că se teme că va fi asasinat și că, după moartea sa, Elisabeta nu ar rămâne cu nimic. Și așa a făcut, în ciuda dezaprobării fățișe a anturajului său.

În scurt timp a ordonat senatului să-i acorde Ecaterinei titlul de prințesă Iurievskaia și a legitimat copiii, deși nu aveau nici un drept la tron fiind proveniți dintr-o căsătorie morganatică. Temerile lui s-au împlinit. Un an mai târziu, pe 13 martie, țarul Alexandru al II-lea a fost asasinat în timp ce asista la schimbarea gărzii.

După decesul Țarului, Ecaterina a primit o pensie de 3,4 milioane de ruble și a fost de acord să renunțe să trăiască la Palatul de Iarnă sau în orice reședință imperială din Rusia în schimbul unei reședințe pentru ea și cei trei copii. S-a stabilit la Paris, unde a trăit timp de 47 de ani, până în 1922.

A devenit cunoscută pentru că, în ultimii ei ani, găzduia întâlnirile emigrației rusești la Paris, avea 20 de servitori și un tramvai privat, deși urmașii familiei Romanov o disprețuiau profund.

Prințesa Martha Bibesco a publicat o biografie a prințesei Ecaterina, iar cartea a stat la baza a două filme. Primul, Katia, a apărut în 1938, cu Danielle Darrieux în rol principal și a fost regizat de Maurice Tourneur, iar cel de-al doilea, purtând același nume, Katia, a fost lansat în 1959, în rolul Ecaterinei fiind Romy Schneider, iar regia a fost semnată de Rober t Siodmak.

***

Nineta Gusti, actriță: „Cred că plictiseala e o boală“

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

Nineta Gusti s-a născut în 14/27 noiembrie 1913, la Iaşi. Şi, după cum va declara prin interviuri, „a avut trei mame şi un tată cu mare trecere la femei, care pleca des de acasă”. A fost prima soţie a actorului Radu Beligan, fiind cu 5 ani mai în vârstă decât acesta. Nu au avut copii.

De la mama ei naturală, Penelope, de origine greacă, moşteneşte trăsăturile, ochii şi tenul. Era frumoasă şi mică de înălţime. „Hazul l-am moştenit de la mama. Avea un haz sec. Nu râdea niciodată şi spunea nişte lucruri de te prăpădeai de râs. Tata era mult mai liniştit şi cult, dar n-avea haz. Dar hazul ăsta e o treabă serioasă. Şi de aceea actorii care fac comedie joacă apoi mai bine dramă.”

Prima ispită a fost desenul, pentru că soţul mătuşii ei (sora tatălui) era Nicolae Tonitza. Dar n-a fost calea ei. La Bucureşti a locuit cu cea de-a treia mamă, lângă Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, pe care o va pomeni ca pe o mamă vitregă bună, pentru că n-a lovit-o niciodată.

Acolo unde locuiau aveau zilnic o privelişte generoasă “de domni şi domnişoare care mai de care mai dichisiţi”, ce intrau şi ieşeau în Conservator şi o atmosferă amplificată de glasurile studenţilor ce rosteau poezii, replici, sau care cântau. Într-o zi, Nineta Gusti vede un afiş ce anunţa înscrierea pentru admiterea la Teatru. “Trebuia să reciţi două poezii – una veselă şi una tristă – iar pe deasupra să spui o fabulă.”

“A fost o vreme când am scris poezii. Stăteam cu mama, într-o mansardă, vizavi de Cişmigiu. Mă suiam pe acoperiş, vedeam tot Cişmigiul de acolo, cânta fanfara militară şi cu caieţelul pe genunchi scriam, scriam… Îmi venea inspiraţia de la muzică, dar şi de la iubirile mele multe, că pe timpul acela nici eu nu ştiam pe care iubesc mai tare, dar mi-era sufletul plin de dragoste… Se vede însă că nici poezia n-a fost chemarea mea. Nici teatrul. Mi-am făcut meseria corect. Am vrut să fiu medic. Numai că nu s-a putut. Eram foarte săracă, poate că eram şi un pic comodă. Mi-am organizat viaţa cu energia mea. M-am obligat să fiu energică. “ (Gong, 1997)

N-avea bani, era prea săracă. În ziua concursului se strecoară în sala unde se ţinea examenul, îmbrăcată în tenişi şi în trening. Avea 16 ani. Intră în clasă membrii comisiei: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Nicolae Soreanu. La final, după ce trec toţi candidaţii prin faţa comisiei, Nineta Gusti ţâşneşte din bancă şi cere să o asculte şi pe ea. Lucia Sturdza Bulandra o ascultă şi o admite pe adolescenta Climescu-Gusti Nineta la clasa sa.

La puțin timp după ce a intrat la Conservator a început să joace într-un rol secundar de balerină de circ, despre care va spune, mai târziu: “Eu vorbeam moldoveneşte pe atunci şi doamna Bulandra mi-a pus condiţia: «vrei rolul?» În două săptămâni să nu mai aud la tine nici un «şî», nici un «şe». Nici c-a auzit. Era grozavă. Avea prestanţă, avea o forţă extraordinară. Şi era o profesoară.

Îi plăcea să o înfrunţi. La început n-am îndrăznit, dar când am văzut eu că mai mult spor am la dânsa cu înfruntarea decât cu supunerea, mi-am luat inima în dinţi şi m-am apucat să-i spun cum nu sunt eu de acord cu plânsul pe scenă. Că – ziceam eu – totul e să plângă cel din sală, nu eu pe scenă. Şi nu s-a supărat. «Bine, am să te văd cum ai să râzi pe scenă şi lumea o să plângă în sală.» Şi mi-a dat un rol într-o piesă lacrimogenă.

Ea se ducea în sală, de acolo ne urmărea întotdeauna. Îmi spune «mititica». Mă iubea. Tony nu putea să mă sufere. Şi nu ştiu cum trebuia să joc femeia amorezată de Tony. Îşi spunea rolul lui şi se uita în altă parte. La repetiţie m-am oprit în mijlocul replicii. Ce este acolo, ce se întâmplă?, a întrebat domna Bulandra din sală.

«Mititica dumitale s-a oprit», zice Tony. I-am spus că ştiu rolul, dar domnul Tony se uită în altă parte şi nu pot da replica. Atunci doamna Bulandra mi-a dat dreptate. Ei, pe urmă se uita Tony la mine cu o ură în ochi de-ţi tăia tot amorul.”

Până să devină o mare actriţă a jucat mult timp roluri secundare de care nu s-a ferit toată cariera ei. Slujinicile jucate nu semănau între ele. A debutat pe scena Teatrului “Nottara”, cu Suzzane din “Nunta lui Figaro”, în regia lui Vlad Mugur.

Apoi a jucat la Teatrul de Comedie, unde a fost distribuită în spectacole de către regizorii: Moni Ghelerter, George Rafael, Dinu Cernescu, Radu Penciulescu şi mulţi alţii. L-a avut partener de scenă şi pe Birlic.

În film a avut roluri secundare, personaje mărunte, dar irezistibil de fermecătoare. A debutat în 1958 în “Avalanşa” în regia lui Gheorghe Turcu. Au urmat: “Doi vecini”, “Astă seară dansăm în familie”, “Un surâs în plină vară” în regia lui Geo Saizescu, “Telegrame”, “Bădăranii”, în regia lui Sică Alexandrescu.

Ultimi ani din viaţă, după ce s-a pensionat, i-a petrecut la Crevedia, localitate situată după Buftea, într-o căsuţă ţărănească verde, înconjurată de paradisul unei grădini cu arbori pletoşi, tufe de clopoţei, alb, mov, roz; bujori şi maci.

Şi-a dorit să se retragă în peisajul de rai pentru că, aşa cum spunea, a iubit „florile şi iarba, cerul fără de hotare”. Dintr-un coridor verzui cu acoperişul înclinat, ca într-un acvariu, mansardat se ajungea într-o încăpere dotată cu sobă de teracotă, un pat, televizor, nişte rafturi, patru pisici.

Nineta Gusti, despre teatru şi despre viaţă

“După ce am ieşit la pensie m-am educat să nu regret nimic. Să mi se pară aşa, că n-am fost niciodată actriţă. Şi ca să nu regreţi, trebuie să te desprinzi de toate legăturile strânse care există între noi actorii. Nişte legături, aşa de suflet, tot mai rămân. Cum este pentru mine doamna Bulandra. Eram ditamai actriţa bătrână şi când o vedeam roşeam şi îmi bătea inima de emoţie. Aşa mă impresiona.”

“Cred că plictiseala e o boală. Îmi place să rostuiesc prin grădină la floricele şi atâta le chiţibuşăresc că se satură de mine. Am observat că florile sunt ca omenii: fac mofturi când le cauţi prea mult în coarne…”

“Când eram tânără făceam filme de dragoste. Că eu toată viaţa am aşteptat să vină Făt Frumos pe un cal alb… Îmi pare rău că televiziunea şi radioul îşi aduc aminte de noi mai mult după ce murim.”

Am jucat cu Ion Manolescu cu Storin, alte emoţii… de Ion Manolescu am fost atât de îndrăgostită că nu-mi vedeam capul. Dar câte colege de-ale mele, aşa frumoase, nu ca mine, nu-l iubeau! Şi pe Storin l-am iubit… Daaa! Erau atât de talentaţi, erau atât de mari, aveau atâta farmec şi personalitate şi nu se putea să nu-i iubeşti.

“În film n-am făcut nimic. Nişte bucăţele acolo… Eu mititică, rolurile mititele. Şi nu mi-a plăcut filmul. Trebuie să încropeşti un sentiment din fărâmiţe. În «Doi vecini» al lui Geo Saizescu a fost rolul de întindere.”

“M-am înţeles extraordinar cu Sanda Toma. Făcea parte din generaţia tânără. Am jucat cu George Constantin. Era la început de tot şi cuminte, ascultător. Cu Beligan m-am înţeles întotdeauna foarte bine. Nu, nu aveam nevoie de cuvinte. Din ochi, din priviri înţelegeam totul. Aşa ceva se întâmplă rar.”

“Am avut reuşite frumoase. «Femeia îndărătnică» s-a jucat ani în şir, «Fizicienii», «Gaiţele», «Nunta lui Figaro>>». N-am rămas impresionată de putinţele mele actoriceşti. M-am retras la timp. Uite, sunt multe actriţe talentate: Gina Patrichi, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ…”

“Am iubit oamenii şi animalele. Toţi prăpădiţii, urâţii, şchiopii, bolnavii… n-ai să vezi animal frumos. Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva. Toată viaţa am fost săracă, dar dintotdeauna am spus că sunt bogată pentru că din sărăcia mea am putut să dau altora mai săraci decât mine…”

“Mi-a plăcut dragostea. Am crezut şi cred în forţa ei benefică, în puterea ei catalizatoare. Mi-au plăcut bărbaţii zdraveni ca arborii. Bărbaţii copaci. I-am iubit cum iubesc copacii. Dar sunt încredinţată că o singură dată în viaţă iubeşti cu adevărat.” ( Eva Sîrbu – Interviuri uitate)

***

Gogea Mitu – misterul vieții și al morții celui mai înalt român din toate timpurile

Olteanul de 2,42 metri provenea dintr-o familie cu 11 copii, era sărac lipit, peltic și nu știa să scrie. Și-a câștigat pâinea ca boxer și circar. Se prezenta Gogu Ștefănescu, dar a intrat în istorie cu supranumele Gogea Mitu, poreclă care a dat limbii române expresia „cogeamite”. Uriașul frământat din glodul Mârșanilor, un sat afl at la 50 de kilometri de Craiova, și-a găsit sfârșitul la doar 22 de ani, după ce uluise Micul și marele Paris. Moartea sa a rămas până astăzi o enigmă. Mai mult sau mai puțin deslușită.

În cumpăna anilor 1911- 1912, pe ulițele prăfuite ale Mârșanilor vedea lumina zilei „Goliat de România”, așa cum avea să fie alintat de occidentali, în perioada interbelică, lunganul Gogu. Urmașii acestui uriaș blând își amintesc, lăcrimând, povestea celui mai înalt român din toate timpurile: „După spusele mamei mele, Mărioara, care a fost sora lui Gogea Mitu, unchiul meu era destul de inteligent, îi plăceau glumele și vorbea din vârful limbii. A fost foarte matur de mic, a învățat să citească singur și, pe la 10-12 ani, în clasele primare fiind, nu mai avea loc în bancă. Nici nu bănuiți cât de harnic era și cât de mult iubea animalele”. .

Electriza prostimea îndoind bare de fier

Cu 11 copii de hrănit, familia lui Gogu n-a stat însă pe gânduri când a venit oferta unui patron de circ din Praga. Și-au lăsat băiatul în grija acestui profitor rătăcit cine știe cum pe drumurile Olteniei. Adolescentul de 17 ani nu s-a supărat însă pe părinți. Ba chiar ar fi glumit, potrivit nepoatei Constanța Burada, cu tatăl său: „Lasă, tată, șiașa te plângi mata că n-o să mă ia nici o fată din sat! Mergând la circ, poate mă însor cu una care, suită pe trapez, poate ajunge la mine”. A început, astfel, marea aventură a lui Gogea Mitu. Una tristă, indiferent dacă citim cartea adevărului sau miile de pagini încărcate de legendă urbană. Prizonier într-un cort din diverse târguri și bâlciuri bucureștene, copilul Mârșanilor, care cântărea 120 de kilograme și măsura aproape doi metri și jumătate, era scos în fața mulțimii pentru demonstrații ieftine. Îndoia, în palmele sale generoase, bare de metal și drugi de fier pe care, probabil, un om obișnuit n-ar fi reușit să le dovedească. De fapt, electriza prostimea prin simpla apariție, fizicul său intimidant fiind „vânat” de amatorii de fotografii, care plăteau gologani frumoși să se tragă în cadru cu cogeamite flăcău.

Lumea circului s-a destrămat pentru Gogea Mitu când a realizat că ar putea câștiga mai mulți bani din box, un sport la modă în perioada dintre războaie. Hotărât să-și ia viața în propriile mâini, bravul oltean a descins la redacția Gazetei Sporturilor, interesânduse de un impresar. A pus ochii pe jurnalistul care scria despre box, Radu Ottulescu, și, cel mai probabil, acesta i-a făcut lipeala cu Umberto Lancia, un fost pugilist italian născut și crescut în București. Chestionat ulterior de Ottulescu dacă a semnat contractul cu alunecosul Lancia, uriașul avea să răspundă senin: „Nu încă. De fapt, nici nu știu să scriu. Cred că o să semnez prin punerea degetului”. Ceea ce s-a și petrecut. Gogea Mitu i-a cedat macaronarului 50% din viitoarele burse, pe o perioadă de cinci ani.

Afaceristul Umberto și uriașul Mitu s-au pus pe treabă. Primul meci, neoficial, s-a consumat la Galați, în fața a 2.500 de curioși, iar în ring au urcat managerul și elevul! Succesul a fost asigurat, bineînțeles, de bizareria combatantului mai tânăr. Cu mențiunea că în ring s-a derulat tot un număr de circ. Prima luptă oficială, după ce Gogea fusese chinuit cu antrenamente aiuritoare – i se cerea să se cațere în copaci, pentru dezvoltarea agilității! – a avut loc în iunie 1935. „Goliat” s-a bătut cu „pensionarul” Severio Grizzo, un conațional de-al mentorului Lancia, boxer care, cu doar două săptămâni în urmă, fusese făcut KO de Motzi Spakow, campion profesionist al României la categoria grea. Organizat pe arena Venus, plină-ochi, meciul n-a avut istoric. Obositul Grizzo n-a rezistat decât câteva secunde în fața pumnilor stângaci ai lui Gogea. Șase pumni și trei eschive largi au fost de ajuns pentru ca în mintea lui Mitu să încolțească iluzia unei cariere în box. Din păcate, a mai urmat o singură înfruntare oficială, în octombrie 1935, când Mitu l-a trimis la podea, tot în prima rundă, pe Dumitru Pavelescu, un golan brutal de 38 de ani, fost campion la amatori, fără rezultate notabile la profesioniști, cunoscut mai mult pentru implicarea, contra-cost, în ciomăgelile electorale ale vremii.

Gogea Mitu s-a stins la doar 22 de ani, oficial din cauza unei tuberculoze. Rudele uriașului din Oltenia au susținut, însă, și mai susțin și astăzi, fără nici o dovadă palpabilă, varianta asasinatului. El ar fi fost omorât, pe un pat al Spitalului Filantropia, de patru injecții letale executate în burtă! Motivul? Succesul fulminant din ring! A murit după turneul de la Paris Varianta uciderii la comandă este infirmată de declarațiile lui Umberto Lancia, oferite Gazetei Sporturilor cu două luni înainte să-i moară elevul: „Am avut mare ghinion că Gogea nu și-a făcut debutul la Paris în condițiuni satisfăcătoare. Vlăguit de boală, nu a putut avea viteza necesară cuceririi entuziasmului. Am consultat pe dr Simionescu, cel mai proeminent medic de plămâni al serviciului pentru profilaxia tuberculozei. Domnia sa m-a anunțat că Mitu Gogea nu este amenințat de nici o boală pulmonară. Cu toate acestea, elevul meu s-a resimțit timp de două luni și nu a putut să activeze”. Cu alte cuvinte, în ciuda părerii medicului Simionescu, uriașul era deja bolnav când a urcat în ring la Paris. La data de 9 iunie 1936, ziarele interbelice titrau pe prima pagină: „Gogea Mitu a murit!”

Perioada în care Gogea Mitu a boxat, în meciuri mai mult sau mai puțin aranjate de Umberto Lancia, a fost însoțită de zvonuri care mai de care mai spumoase. Se spune că atunci când a început să câștige bani mulți, „Goliat al României” trimitea părinților, la Mârșani, câte trei saci cu bancnote! Poștașul îi aducea la poartă flancat de jumătate de sat, iar părinții lui Gogea numărau banii chiar în uliță, spre încântarea oamenilor.

De la uriașul Gogea Mitu, care se prezenta Gogu Ștefănescu, dar care s-ar fi numit, de fapt, Dumitru Goagă, a rămas în limba română cuvântul „cogeamite”, adică foarte mare, foarte înalt. Coșcogea și coșcogeamite fac parte din aceeași familie de cuvinte.

Înmormântat în satul natal, la Mârșani, Gogea Mitu sau, mai precis, rămășițele sale au fost exhumate în anii ’80, la solicitarea Catedrei de Anatomie şi Istorie a Medicinei din cadrul Universităţii de Medicină Craiova. Scheletul lui Gogea a fost folosit ca material didactic.

În iulie 1935, Gogea Mitu avea să uluiască Parisul. Dar nu grație talentului de pugilist, ci tot datorită șarmului personal. A întâlnit, e adevărat, în cadrul unei partide demonstrative, tot un italian – pe Giuseppe Sanga – , boxer mediocru. Se întâmpla în decembrie, timp de o lună titanul venit din România făcând deliciul parizienilor la diverse evenimente mondene orchestrate de Lancia. Și această încleștare a fost lipsită de miez, victoria anemică a olteanului dezamăgind presa franceză de specialitate: „Acest gigant dă impresia unei neobișnuite slăbiciuni fizice. Pe ring el seamănă cu un mare cangur care ar avea nevoie de fortifiante. A obținut doar un anemic succes de amuzantă curiozitate”. Observația ziariștilor de pe Sena s-a dovedit a fi corectă. Curiozitatea iubitorilor de box s-a risipit ca un fum, Gogea și Lancia strângând, ulterior, parale din reprezentații penibile, de circ, luând la pas orașele Franței pentru a le arăta urmașilor lui Napoleon cum rupe un român-sadea clești din fier cu palmele goale. Așadar, după două partide oficiale și câteva amicale, cariera de boxer a celui mai înalt român din toate timpurile s-a încheiat. Din păcate, la puțin timp după periplul în Hexagon, în anul 1936 avea să se frângă, dramatic, și viața blândului uriaș Gogea Mitu

***

7 curiozități despre Claude Monet, artistul care își distrugea picturile cu cuțitul

Născut la 14 noiembrie 1840, la Paris, Claude Monet a devenit un pictor renumit, iar creațiile sale au devenit sinonime cu mișcarea impresionistă. Marcat de depresie întreaga viață, artistul francez era cunoscut pentru faptul că picta aceleași subiecte în mod obsesiv, iar unul dintre acestea erau nuferii.

În acest articol îți prezentăm șapte curiozități despre Claude Monet, pictorul care a revoluționat arta.

În adolescență vindea caricaturi

Una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet este faptul că avea talent la caricatură. A manifestat înclinații spre artă încă din copilărie, iar în 1851 a intrat la școala de arte din Le Havre.

Însă artistul nu a fost cunoscut dintotdeauna pentru picturile sale. În adolescență, Monet realiza caricaturi în cărbune, pe care le vindea cu 10-20 de franci.

A fost printre primii care au pictat în aer liber

Astăzi, Monet este celebru pentru capacitatea sa de a surprinde lumina în peisaje dramatice. Cel care l-a îndreptat spre pictura peisagistică a fost pictorul Eugene Boudin.

În 1856, pe când Monet avea doar 16 ani, Boudin l-a învățat să picteze în aer liber, pe plajele din Normandia. La acea vreme, pictura în aer liber era ceva neobișnuit, cu toate că ulterior a devenit o parte importantă a mișcării impresioniste.

A încercat să se sinucidă

În 1868, după ce soția sa, Camille, a dat naștere fiului lor, Jean, Monet a încercat să se sinucidă aruncându-se de pe un pod în râul Sena. La acel moment, artistul avea o stare financiară precară, nu dobândise celebritatea, așa cum își dorise, și nu avea bani să întrețină o familie.

Deși a sărit de pe pod, Monet a supraviețuit căderii, dar s-a luptat cu depresia pentru tot restul vieții.

A botezat fără să vrea mișcarea impresionistă

Pictura lui Monet intitulată „Impresie, răsărit de soare”, realizată în 1873, a devenit inspirația pentru numele mișcării artistice impresioniste.

În 1874, Claude Monet, Edgar Degas, Camille Pissarro, Édouard Manet și Paul Cézanne au fondat Societatea Anonimă de Pictori, Sculptori și Gravatori. Din organizație mai făceau parte și alți artiști ale căror opere fuseseră respinse de societatea artistică pariziană.

În acel an, grupul a organizat o expoziție care a rămas în istorie drept prima expoziție impresionistă. Lucrările expuse au primit numeroase critici, iar una dintre ele folosea termenul „impresie” pentru a arunca o lumină proastă asupra operelor expuse.

Ulterior, artiștii din grupare au adoptat în mod sfidător termenul „impresionist” pentru a-și descrie mișcarea.

A avut probleme cu vecinii din cauza grădinii sale

Iată una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre Claude Monet. În 1879, la trei ani după ce soția sa, Camille, a murit de tuberculoză, Monet a cunoscut-o pe Alice Hoschedé, soția magnatului Ernest Hoschedé, care l-a ajutat să îi crească pe cei doi fii ai săi.

Ulterior, între Monet și Alice s-a înfiripat o relație, iar cei doi s-au mutat împreună, deși Alice a rămas căsătorită cu Ernest Hoschedé. În 1883, Monet, cei doi fii ai săi și Alice cu cei șase copii ai săi s-au mutat într-o casă situată în satul Giverny, situat la 80 de kilometri de Paris.

Aici, artistul a început să construiască faimoasa grădină care mai există și astăzi. În 1893, Monet a mai cumpărat pământ în zonă și a deviat cursul unui râu pentru a crea o „grădină de apă”.

Dorind să facă din grădină o adevărată operă de artă, pictorul a adus plante din întreaga lume, inclusiv faimoșii nuferi, pe care i-a pictat obsesiv de-a lungul carierei sale.

Însă vecinilor lui Monet, care erau crescători de vite, le era teamă că noile plante acvatice vor otrăvi apa și le vor ucide animalele. Au făcut sesizări la autorități, iar acestea i-au ordonat lui Monet să îndepărteze plantele.

Totuși, artistul a ignorat ordinul, iar nuferii au devenit una dintre cele mai importante surse de inspirație pentru operele sale.

Când aud numele lui Claude Monet, iubitorii de artă se gândesc imediat la nuferi. Asta deoarece, în ultimii 30 de ani de viață, artistul a pictat nu mai puțin de 250 de tablouri cu nuferi.

Potrivit cărții „Fascinația nebună: Claude Monet și picturile cu nuferi”, de Ross King, artistul i-a ordonat grădinarului său să șteargă de praf nuferii din grădină.

Potrivit aceleiași surse, Monet era atât de obsedat de aceste plante, încât în 1907 a plătit asfaltarea drumului care trecea pe lângă grădina sa, din cauză că mașinile ridicau praful, care se așeza pe nuferi.

Își distrugea propriile picturi

Artistul era celebru pentru faptul că își distrugea propriile creații atunci când era furios sau când era nemulțumit de ele.

În 1908, a tăiat cel puțin 15 picturi cu nuferi cu un cuțit, fapt care a dus la amânarea expoziției sale din Paris. Istoricii estimează că pictorul a distrus de-a lun gul vieții aproximativ 500 de tablouri.

***

Barbara Hutton, săraca fată bogată

Barbara Hutton s-a născut la New York, pe 14 noiembrie 1912, fiind singurul copil al Ednei Woolworth, fiica fondatorului magazinelor de succes Woolworth. Tatăl Barbarei a fost Franklyn Laws Hutton, proprietarul unei firme de investiții și brokeraj din New York.

Edna Hutton a murit la vârsta de 33 de ani, pe 2 mai 1917, sufocată din cauza unei otite suprainfectate, dar a existat și zvonul că s-a sinucis ingerând otravă, disperată din cauza hărțuirii la care o supunea soțul său. Cum nu s-a făcut autopsia cadavrului, cauza exactă a morții tinerei mame nu a fost niciodată cunoscută. Se știe însă cu certitudine că Barbara, fetița de nici cinci ani, a fost cea care a descoperit trupul mamei sale decedate.

După moartea Ednei, copila a fost preluată de diverse rude și apoi dată în grija unei guvernante. Deși a fost înscrisă la școli publice, a devenit un copil introvertit și a avut o interacțiune limitată cu alți copii de vârsta ei.

În 1924, bunica Barbarei Hutton, Jennie Woolworth, a murit și i-a lăsat fetei o moștenire în valoare de 26,1 milioane de dolari, iar alte 2,1 milioane de dolari au fost plasate într-un fond separat, ambele depozite fiind administrate de tatăl ei, Franklyn Hutton. Până când fata a împlinit 21 de ani, moștenirea ei a ajuns la valoarea de 42 de milioane de dolari, adică peste 1 miliard de dolari astăzi, Barbara devenind una dintre cele mai bogate tinere din lume.

În 1930, la aniversarea de 18 ani, i s-a organizat un bal de debut în societate, unde oaspeți de seamă au fost familiile Astor și Rockefeller. Recepția a costat 60.000 de dolari, o adevărată avere în zilele crizei economice. Pentru a scăpa de atacurile dure ale presei, tânăra a fost trimisă la scurt timp într-un turneu în Europa.

Deși considerată o norocoasă a soartei datorită uriașei averi de care a putut să dispună singură când a devenit majoră, Barbara a avut grave probleme emoționale. A fost căsătorită cu nu mai puțin de șapte bărbați, dar a sfârșit prin a muri singură și săracă.

Primul ei soț a fost Alexis Mdivani, care pretindea că este prinț georgian și că a fugit din Tbilisi în 1921, din cauza invaziei sovietice. Alexis era căsătorit cu Louise Van Alen, o prietenă a Barbarei, când a cunoscut-o pe tânăra milionară la Biarritz, în Franța. Întâlnirea lor a fost aranjată de sora lui Alexis, Roussie, care plănuiese să îl facă pe tânăr să divorțeze de Louise, să o seducă pe Barbara și să forțeze căsătoria celor doi. Barbara a fugit la Paris pentru a evita să se confrunte cu scandalul, dar Roussie a amenințat-o că întreaga poveste va apărea în presă dacă nu se căsătorește cu fratele ei.

Alexis și Barbara s-au căsătorit pe 22 iunie 1933 la Biserica Ortodoxă Rusă din Paris. Tatăl ei i-a oferit o zestre de un milion de dolari din moștenire cu această ocazie, dar Barbara și soțul georgian au cheltuit mare parte din bani cumpărându-și o casă luxoasă, câțiva ponei pentru jocul de polo de care el era pasionat, haine de lux și bijuterii. Când banii aproape se terminaseră, cei doi au divorțat. Era martie 1935.

Al doilea ei soț a fost contele Kurt Haugwitz-Reventlow, cu care a avut singurul ei copil, un fiu pe nume Lance. Reventlow a avut un comportament violent, a abuzat-o verbal și fizic, relațiile extrem de proaste au escaladat și Barbara a fost la un moment dat bătută sălbatic, iar soțul abuziv a fost trimis pentru un timp la închisoare. Tot el a convins-o să renunțe la cetățenia americană și să își ia cetățenie daneză pentru a scăpa de impozitele fiscale, lucru pe care l-a făcut în decembrie 1937. Toate aceste abuzuri au dus-o spre consumul de droguri, apoi a dezvoltat anorexie, boală care a afectat-o pentru tot restul vieții.

În final, Barbara a divorțat de contele Reventlow și instanța i-a acordat custodia fiului lor după un lung proces. Din păcate, exact la fel cum făcuse tatăl ei, a lăsat creșterea copilului în grija unui internat privat foarte scump și bine cotat.

În 1938, Barbara Hutton a avut o scurtă aventură cu producătorul și regizorul Howard Hughes, la Londra, la hotelul Savoy. Prin intermediul lui Hughes, care era prieten cu Cary Grant de multă vreme, milionara l-a cunoscut pe faimosul actor american ce va deveni al treilea ei soț.

Cei doi s-au căsătorit pe 8 iulie 1942, iar presa a numit noul cuplu „Cash and Cary”, deși lui Grant nu-i trebuiau banii ei și nici nu avea nevoie să beneficieze de numele celebru al Barbarei. Cu toate acestea, nici această căsătorie nu a reușit, dar Grant nu a solicitat și nici nu a primit niciun ban după divorț.

“Săraca fată bogată”, cum începuse să fie numită de presă, a părăsit California și s-a mutat la Paris, nu înainte de a achiziționa un palat luxos în Tanger, în nordul Marocului. Barbara a început apoi să se întâlnească pe Igor Troubetzkoy, un prinț rus dintr-o veche familie nobiliară ce era foarte cunoscut în societatea pariziană, dar avea resurse materiale limitate.

În primăvara anului 1948, s-a căsătorit cu el la Zurich, în Elveția. În acel an, prințul a condus primul Ferrari care a concurat vreodată în cursele de mașini la Marele Premiu de la Monaco. Relația cu Troubetzkoy a făcut deliciul ziarelor mondene, dar capriciosul prinț a decis brusc să depună actele de divorț în 1951. Barbara Hutton a încercat să se sinucidă și acest eveniment dramatic a fost urmărit cu mult interes de publicul european fascinat de viața tumultoasă a frumoasei americance.

Următoarea căsătorie a durat 50 de zile, între 30 decembrie 1953 și 20 februarie 1954, iar mirele a fost diplomatul dominican Porfirio Rubirosa, un cunoscut playboy internațional. Presa a scris despre Rubirosa că a avut relații cu cele mai cunoscute femei ale anilor ‘50: Dolores del Río, Eartha Kitt, Marilyn Monroe, Ava Gardner, Maria Montez, Rita Hayworth, Dorothy Dandridge, Lupe Velez, Soraya Esfandiary, Peggy Hopkins Joyce, Joan Crawford, Veronica Lake, Kim Novak, Judy Garland și Eva Peron numărându-se printre iubitele cunoscutului aventurier.

Despre nunta Barbarei cu Porfirio, ziariștii au scris: „Mireasa milionară aflată la cea de-a cincea nuntă s-a îmbrăcat în negru și a băut scotch and soda”. Cheltuielile ei generoase au continuat, și, deși era deja proprietara mai multor conace în întreaga lume, în 1959 și-a construit un luxos palat în stil japonez pe o proprietate uriașă din Cuernavaca, în Mexic.

Următorul ei soț a fost un vechi prieten, jucătorul german de tenis Gottfried von Cramm, cu care s-a căsătorit în 1955, dar și această căsătorie s-a încheiat cu un divorț patru ani mai târziu, în 1959.

În Tanger, Barbara Hutton l-a cunoscut pe cel de-al șaptelea soț, prințul Pierre Raymond Doan Vinh na Champassak, cu care s-a căsătorit în 1964 pentru doar doi ani, pentru că în 1966 Barbara a decis să divorțeze.

În sfârșit, femeia a renunțat la căsătorii după atâtea experiențe nefericite, dar apărea deseori în stare de ebrietate în public și a devenit celebră pentru cheltuielile ei extravagante. Era cunoscută că face cadouri luxoase străinilor pe care îi cunoștea conjunctural, dar a făcut și achiziții profitabile.

A cumpărat picturi și sculpturi ale marilor maeștri, a avut o colecție magnifică de porțelanuri și bijuterii valoroase, inclusiv piese care aparținuseră cândva Mariei Antoaneta și împărătesei Eugenie a Franței și lucrări importante ale caselor Fabergé și Cartier.

În colecția ei de bijuterii s-a numărat tiara Pasha Diamond, care aparținuse în 1848 sultanului Egiptului, o piesă extrem de de valoroasă.

Moartea singurului ei fiu, Lance Reventlow, într-un accident aviatic, în 1972, a distrus-o complet pe vulnerabila Barbara. Și-a petrecut ultimii ani în Los Angeles, locuind la hotelul Beverly Wilshire, unde a murit în urma unui atac de cord în mai 1979, la vârsta de 66 de ani.

Un biograf a scris că, în momentul în care a murit, în conturi mai avea doar 3.500 de dolari, ultimii bani care mai rămăseseră din uluitoarea ei avere.

***

Andrei Mureşanu, poetul stins la doar 47 de ani

Andrei Mureşanu s-a născut pe 16 noiembrie 1816 în Bistriţa, într-o familie de țărani săraci. În lipsa unei şcoli româneşti în oraș, primele noțiuni de scris, citit și socotit în limba română le-a primit de la ofiţerul de grăniceri Dănilă Boboş din Valea Rodnei. A urmat apoi cursurile gimnaziului german din Bistriţa, perioadă în care s-a dovedit a fi un elev eminent, și a studiat filozofia şi teologia la Blaj, unde i-a avut profesori pe erudiţii Simion Bărnuţiu şi Timotei Cipariu.

După încheierea studiilor, Mureşanu a devenit mai întâi învăţător la Şcoala românească de la Capela Sf. Adormiţi din Braşov (1838-1840), iar mai târziu profesor la Gimnaziul romano-catolic din oraș (1840-1850). În aceşti ani, pe lângă activitatea didactică, a colaborat cu mare entuziasm la revistele “Gazeta Transilvaniei” şi “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, redactate de George Bariţiu.

În anul 1842, dascălul s-a căsătorit cu fiica preotului ortodox din Braşov, Susana Creceanu, având împreună opt copii, iar în anul 1851 a fost numit translator la Guvernul Transilvaniei de la Sibiu, ocupându-se de traduceri în limbile germană, latină, maghiară şi română.

Activitatea literară a lui Andrei Mureşanu a început în 1839, la vârsta de 23 de ani, cea mai cunoscută dintre poeziile sale fiind „Deșteaptă-te, române!” (Un răsunet), care a apărut pe 21 iunie 1848, în numărul 25 al revistei braşovene „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”. În acelaşi număr a fost publicată şi „Proclamaţia de la Izlaz”, precum şi poezia lui Vasile Alecsandri „Către români”, devenită „Deşteptarea României”.

Mureşanu a fost socotit de Titu Maiorescu „poetul unei singure poezii”, iar Nicolae Bălcescu a numit poemul său care a devenit imn național „Marseilleza românilor“, în timp ce George Coşbuc a aşezat poemul în “tripticul celor trei valori”, alături de „Marşul oştirii românilor“ al lui Vasile Cârlova, şi „Deşteptarea României”, poezia lui Alecsandri.

“Andrei Mureşanu a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie: Deşteaptă-te Romane. Această poezie (deşi prea lungă) arată un simţămănt patriotic adevărat, a venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, a fost din întâmplare singura care a dat expresie acelei agitări în acel moment (1848) şi astfel a devenit populară şi a rămas cunoscută de toată lumea română.

Aşa de întinsă şi de adâncă era pe atunci mişcarea sufletească a poporului, încât nu putea să fie stăpânită în marginile obicinuite, ci, precum s-a revărsat în acţiuni istorice neobicinuite, a căutat să se exprime şi în oarecare forme estetice ale emoţiunii, în poezie şi în cântare. Cântarea era o trebuinţă neapărată a situaţiei, şi pentru cântare se cerea şi poezie”, scria Titu Maiorescu în Convorbiri literare, în articolul “În lături” publicat pe 1 iunie 1886, iar Aron Densușianu scria despre poet: “Limba lui este curată românească, ferită de cuvinte vulgare sau de forme şi de sunete neestetice precum şi de neologisme, afară de vreo câteva latinisme. Din punctul de vedere gramatical şi sintactic, limba este cât se poate de corectă. A. Mureşanu nu este numai un poet, el este un om inspirat de divinitate, este profet pătrunzător de cele viitoare. În adevăr, poeziile lui conţin profeţii. În poezia ‘O privire de pe Carpaţi’ de la 1844 prezice „norii de ghiaţă ce vin spre ţară” (ruşii, 1848), în ‘Deşteaptă-te Române’ profeţeşte „furarea Dunării prin intrigă şi silă”.

„Prin a doua jumătate a lunii mai 1848 erau adunaţi la Braşov mai mulţi fruntaşi ai românilor din Principate, spunea soţia poetului, Suzana Mureşanu, între care Bălcescu, fraţii Brătieni, Magheru, Cezar Bolliac, Alecsandri, G. Sion, Bolintineanu, fraţii Goleşti şi alţii din care unii se înapoiaseră de la Adunarea Naţională de la Blaj. De la o asemenea întrunire s-a întors odată târziu, după miezul nopţii, Andrei Mureşanu, fiind foarte agitat. El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu”.

Aşa s-au născut primele versuri, iar după o serie de întâlniri cu Bariţiu şi cu revoluţionarii pașoptiști, acestea s-au completat şi s-au îmbogăţit.

Poetul, care a suferit mult în ultimii ani ai vieții, fiind afectat de un “morb nervos îndelungat”, după cum menționa Gazeta Transilvaniei, a încetat din viață în noaptea de 11 spre 12 octombrie în anul 1863, la doar 47 de ani, la Braşov și a fost înmormântat în cimitirul de la Biserica ortodoxă Sf. Adormiţi din oraș.

Ziarul Lupta din 1934 consemnează o relatare emoționantă redată după o conferinţă ţinută la Radio de medicul Ion Jianu:

“Strecurându-mă prin Braşov cu 12 sanitari, nu ştiu cum un glas tainic m-a chemat să cercetez cimitirul de sub Tâmpa, în care zace nemuritorul Andrei Mureşanu. Paznicul, după ce i-am arătat scopul venirii, m-a sfătuit ca înainte de toate să vedem pe Suzana Mureşanu, soţia Bardului. Dânsa locuia chiar în incinta cimitirului. Bucuros de această invitaţie, am fost condus la o căsuţă scundă acoperită de verdeaţă şi de trandafiri tomnatici agăţători. Înăuntru găsesc pe bătrâna de peste 80 ani lucrând la ciorapi fără ochelari încovoiată pe un scaun.

Aveam în faţa mea icoana vie a generaţiei de la 1848.

După ce îi sărut mâna, bătrâna îmi spune: „Sunt veselă că sunt vizitată de un ostaş român, zilele trecute a venit la mine şi d. Dissescu, care mi-a lăsat un autograf pe o carte poştală. I-am arătat şi lui cum vreau să-ţi arăt şi dumitale aceste două tablouri, singurele lucruri de preţ din casa asta. Unul este tabloul lui Andrei, iar celălalt este al prietenului său, generalul Magheru de la Craiova. Se iubeau ca fraţii. Magheru și familia lui au venit la noi în timpul pribegiei sale. Ei se sfătuiau şi încă de atunci plănuiau Unirea tuturor românilor. Ei, ei, Unirea!… Sfânta Unire!”

Şi cu aceste cuvinte bătrâna îşi pierdu privirea în zarea îndepărtată a vremurilor de altădată.

„Dar să mergem, domnule, la mormântul lui Andrei”. Dânsa înainte cu paşi mărunţi, însă sprinteni, mă duse pe micile alei până la mormântul aceluia ce a sunat din trâmbiţă „Deşteaptă-te Române”. După câteva momente de tăcere mută şi de reculegere, îmi arătă pe Tâmpa sus pe munte rămăşiţele monumentului lui Arpad aruncat în aer şi pe care ostaşii noştri înfipseseră tricolorul român. Sus, simbolul opresiunei milenare ce urma să fie înfrântă peste puţin timp, jos, la poalele muntelui, simbolul reacţiunii româneşti şi al dreptăţii lui Dumnezeu. Era în apusul soarelui şi razele lui formau o splendidă aureolă care cuprindea pe bătrână şi monumentul soţului ei…

În atmosferă, umiditatea muntelui şi umiditatea de toamnă. Vaporii de apă condensaţi făceau şiruri de lăcrămioare care curgeau din vârful coloanei lui Mureşanu. Mormântul lui Mureşanu plângea şi nu m-am putut opri de a întreba pe aceea care mai bine ca oricine putea să tălmăcească acest plâns:

Maică, pentru ce plânge mormântul lui Mureşanu?

Bătrâna mi-a răspuns imediat şi hotârât:

Plânge, fiule, de bucuria ce o să vie”.

Andrei Mureșanu

Surse:

Lupta, ianuarie 1934

Tribuna Sibiului, 1898

Convorbiri literare, 1886

***

Magda Isanos care suferea de poliomelita din copilarie, s-a stins din viata pe 17 noiembrie 1944, lasand in urma doar un volum de versuri...

Magda Isanos și Eusebiu Camilar

Eusebiu Camilar s-a născut pe 7 octombrie 1910, în comuna Udeşti, Suceava, într-o familie de ţărani săraci, şi a debutat la vârsta de 16 ani. Primul său volumul de poezie, “Chemarea cumpenelor”, a apărut în 1937.

În volumele “Cordun” (1942), “Prăpădul Solobodei” (1943) şi “Avizuha” (1945) scriitorul a înfăţişat tragediile satului sub efectul unor mari calamităţi naturale şi sociale, iar după instaurarea regimului comunist s-a adaptat foarte ușor noilor cerințe ale literaturii. Au urmat romanul “Negura” (voi I, în 1949 și voi. II, un an mai târziu) în care vorbește despre drama războiului, apoi “Valea Hoţilor” (1948), “Poarta Furtunilor” (1955), “Pămîntul zimbrului (1962) şi piesa de teatru “Focurile” (1945), scrisă în colaborare cu soția sa, delicata poetă Magda Isanos.

În a doua jumătate a anilor ’30 scriitorul a cunoscut-o pe Magda Isanos, fiica lui Mihai și a Elizei, ambii medici psihiatri din Basarabia. Magda a venit pe lume la Iaşi pe 17 aprilie 1916, a debutat la vârsta de 16 ani în revistele şcolare din Chişinău, a urmat facultatea la Iași, obținând licenţa în Drept și, în perioada studenţiei, a atras atenţia gazetelor ieşene prin talentul său neobişnuit. “Murim… ca mâine…”, scria la 20 de ani.

Cei doi s-au căsătorit în 1938, împotriva voinţei familiei poetei, iar în 1941 a venit pe lume fetiţa lor, Elisabeta Isanos, care va deveni, și ea, scriitoare. În această perioadă boala Magdei, poliomielita de care suferea din copilărie, s-a agravat, iar războiul şi perspectiva morţii i-au accentuat viziunea tragică pe care o găsim imprimată în scrierile sale. Magda Isanos s-a stins din viaţă pe 17 noiembrie 1944 la Bucureşti, lăsând în urmă un singur volum publicat, o plachetă ce includea 38 de poezii. Deşi versurile ei au fost reeditate și incluse în manualele școlare ale epocii, opera, de o sensibilitate aparte, nu este astăzi foarte cunoscută.

“Poeta, în tinereţea ei, simte viaţa care trece prea repede; cântecele ei sunt chemări pentru viaţă şi moarte.

Florilor le găseşte legături strânse cu moartea prin morţi: Poezia Magdei Isanos este, în primul rând, o poezie umană, deşi cu teama de moarte, poezia vieţii cotidiene”, scria Al. Popovici în Revista Fundațiilor Regale la dispariția tinereri scriitoare.

“Puteam încă mult să mă bucur

râzând sub verzile ramuri,

puteam să mai cânt mult

cu tâmpla pe orga pădurilor!

Viaţă pentru unii ai fost

masă pururi întinsă

pentru mine – ploaie pustie,

tu, cu nedreptele-ţi cumpene;

Și totuşi plecând, te salut, regretându-te.”

(Cântarea munților, volum postum, 1945)

Eusebiu Camilar nu s-a recăsătorit, a continuat să publice mult, printre volumele sale din anii următori s-au aflat “Turmele” (1946), “Cartea poreclelor” (1957) şi “Nopţi udeştene” (1960), dar și seria “Povestiri eroice” pentru copii, cele mai cunoscute fiind “Stejarul din Borzești” și “Mitriță, fiul Dumitriței”.

Scriitorul a murit pe 27 august 1965, după o grea suferinţă, și a fost înmormântat lângă soția sa, Magda Isanos, la Cimitirul Bellu.

“Vântul gelos al sferelor subpămîntene ne jefuie continuu, îndoliind ferestrele şi pupitrele artelor noastre cu nişte scrumuri capcane şi pierderile nu sunt dintre cele mai puţin inconsolabile. Nu-i mai avem nici pe Ion Barbu, nici pe Bacovia, nici pe Camil Petrescu, nici pe Blaga. S-au despărţit de noi Călinescu, Vianu, Balea, Ion Marin Sadoveanu, Vinea. Au părăsit pana, dalta şi bagheta Mihail Sadoveanu, George Georgescu, Brâncuşi, Corneliu Medrea.

Se face parcă un frig şi parcă se ridică vocea unor cumplite îndatoriri şi mesaje vacante în faţa noului schimb de literaţi, actori, pictori, muzicieni, zilieri ai luminii şi ai iluziei.

Eusebiu Camilar e ultimul scriitor de cuvintele cărţilor căruia a trebuit să ne despărţim înainte de a şi le fi scris pe toate. N-a crezut-o el. Noi am fi crezut-o cu atât mai puţin”, scria, la dispariția sa, revista Viața românească.

Fiica scriitorilor, Elisabeta Isanos-Camilar, ea însăși poetă, eseistă, traducătoare și prozatoare, a încetat din viață în ianuarie 2018 la București.

Surse:

Revista Fundațiilor Regale, 19 44

Viața românească, 1965

???

Stiati ca?

• Stiati ca... Marilyn Monroe a avut 11 degete la picioare

• Stiati ca... Hitler si Napoleon aveau fiecare numai cate un testicul;

• Stiati ca... Persoanele dreptace, traiesc, in general, cu 7 ani mai mult decat persoanele stangace;

• Stiati ca... atunci cand stranuti, toate functiile corpului se opresc, chiar si inima;

• Stiati ca... Brazilia este singura tara care a jucat in fiecare Cupa Mondiala;

• Stiati ca... Daca iei orice numar, il dublezi, aduni 10, imparti prin 2, si apoi scazi numarul initial, raspunsul va fi 5;

• Stiati ca... Winston Churchill a fost nascut intr-o toaleta a femeilor in timpul unui dans;

• Stiati ca... Inima unei femei bate mai repede decat cea a unui barbat.

• Stiati ca... In America de Nord creste un copac (pe care bastinasii il numesc "pomul dracului"), a carui coaja contine foarte mult fosfor, incat noaptea, langa tulpina lui, se poate citi ca in orice sala de lectura.

• Stiati ca... Jocul de carti a fost inventat de chinezi in 1120.

• Stiati ca... Fructele culese in orele de dimineata sau de seara sunt mult mai gustoase decat cele culese la amiaza

• Stiati ca... In padurile tropicale, unde nu se schimba anotimpurile, copacii nu au inele anuale.

• Stiati ca... Pensatul sprancenelor devine nedureros daca in prealabil se anesteziaza arcada cu un cub de gheata.

• Stiati ca... Cateva picaturi de zeama de lamaie puse in nari desfunda nasul, fara sa dea dependenta. Tratamentul e cam neplacut, dar sigur.

• Stiati ca... China reprezinta consumatorul de carne de porc numarul I pe plan mondial;

• Stiati ca... Vacile nu au dinti superiori

• Stiati ca... La nastere, crevetele este mascul, apoi, pe masura ce creste, devine femela.

• Stiati ca... Pestii de apa sarata beau apa, iar cei de apa dulce nu.

• Stiati ca... Podul Universitatii din Boston (pe Commonwealth Avenue, Boston, Massachusetts) este singurul loc din lume unde un vapor trece pe sub un tren, care trece pe sub o masina, care trece pe sub un avion.

duminică, 17 noiembrie 2024

Pairing perfect pentru un vin însemnat – Sigillum Moldaviae

Se simte deja parfum de sărbătoare. Iar sărbătoarea, pentru mulți dintre români, vrând-nevrând, înseamnă nu atât partea spirituală cât mai ales imbinarea cât mai bună între mâncarea delicioasă și extrem de consistentă pe de o parte și un vin bun și cât se poate de nobil pe de altă parte.

Mâncare consistentă de sărbători înseamnă implicit multă carne, grăsimi și zahăr. O mâncare care abundă în calorii dar și anevoie de digerat. Așa că asocierea unui vin bun se cere nu numai pentru un plus de savoare cât mai ales pentru ușurarea digestiei.

Se apropie sărbătorile și trebuie făcute planuri pentru masa festivă. În ceea ce privește mâncarea, nu sunt în mod deosebit fan delicatesuri din țări mai mult sau mai puțin îndepărtate, așa că mă orientez spre felurile tradiționale. Iar în ceea ce privește vinul, voi alege unul de proveniență moldovenească. Dacă vinul băut zi de zi in timpul anului provine de obicei din podgoriile Bucium sau Bohotin, cred că de sărbători mă voi reorienta spre podgoriile, renumite și ele nu doar în Moldova ci și dincolo de granițele ei, Cotești, Huși, Odobești și Panciu. Și asta pentru că există o firmă care produce vinuri de proveniență din aceste podgorii: Beciul Domnesc. Și mai mult ca sigur voi alege un vin dintr-unul dintre brandurile firmei și anume Sigillum Moldaviae.

Revin la mâncare... Tradiționale pentru sărbătorile de iarnă, sau cel puțin ceea ce caracterizează preferințele culinare ale românilor, sunt preparatele din carne de porc. Și asta cel puțin din câteva motive:

Multă vreme carnea de porc a fost una dintre cele mai accesibile pentru români: porcul nu este pretențios la mâncare; omnivor ca și omul, mănâncă la fel ca el, așa că, chiar dacă în gospodăriile de la sate sau de la marginea orașului nu toți își permit să crească animale mari (vaci, oi, capre, cai), porcii și păsările nu prea lipsesc din ogradă. Pe lângă faptul că hrana lor nu e pretențioasă și se poate procura ușor, nici nu necesită mult spațiu pentru adăpostirea lor
Carnea de porc, de obicei bogată în grăsimi, asigură din plin necesarul caloric pentru sezonul rece, putând fi ușor de conservat și de depozitat.

Iar la carnea de porc, friptură sau sarmale, se poate asocia un vin din soiurile Fetească neagră sau Pinot Noir.

Asta în ceea ce privește felul principal. La aperitive, de preferat sunt vinurile albe.

Neintrând prea mult în amănunte, se merge progresiv de la vinurile tinere, consumate la începutul mesei, spre vinurile din ce in ce mai vechi spre final, și de la vinurile seci la început la vinurile dulci spre desert.

Să nu uităm un lucru: de regulă consumul de vin, de alcool in general, produce deshidratarea organismului, ca atare se recomandă să avem și apă alături de vin. Consumul de apă alături de vin ne va scuti de durerile de cap și alte neplăceri de a doua zi.

Abia aștept sărbătorile de iarnă, chiar dacă știu că vor trece mult prea repede pentru a mă putea bucura din plin de ele. Și chiar dacă sărbătorile nu înseamnă neapărat o masă exagerat de abundentă, totuși masa festivă se cere bine pregătită.

Pentru început un aperitiv gustos. Predominant carne. Fiind sezonul rece, carnea va fi bine maturată, suficient de bine uscată, nu neapărat afumată dar de preferat pregătită cu multe condimente și plante aromatice.

Astfel preparatul va fi suficient de consistent și cu o savoare deosebită.

Friptura va fi de asemenea bine făcută și automat asezonată cu plante aromatice, sosuri, legume și stropită suficient de bine cu vinul potrivit.

La ambele preparate merge perfect un vin roșu, demisec sau demidulce.

Nu știu dacă mă voi înfrupta și din desert. Mai bine mă opresc aici și las dulciurile pentru mai târziu. Prefer să nu transform plăcerea in suferință inutilă.

Articol scris pentru SuperBlog 2024

joi, 7 noiembrie 2024

***

CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie

"O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.

Să fii fericit ori de câte ori revii la ea. Fiindcă o porţi

mereu în tine. Şi fiindcă o cauţi pretutindeni, în afară

de tine."

– Ziua internaţională de prevenire a exploatării mediului în războaie şi conflicte armate: stabilită de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 5.XI.2001, prin Rezoluţia 56/4; marcarea acestei zile urmăreşte sensibilizarea opiniei publice şi a factorilor de decizie asupra consecinţelor acţiunilor armate asupra mediului.

1999 – În cadrul unui referendum constituțional, australienii au respins, cu 54% din voturi, instaurarea republicii în această țară.

1990 – A luat fiinţă Alianţa Civică, din iniţiativa Asociaţiei „15 Noiembrie” – Braşov, Solidarităţii Universitare, Societăţii „Timişoara”, GDS, Societăţii „Agora” – Iaşi, Grupului Independent pentru Democraţie, Asociaţiei Pro Democraţia şi a peste 200 de intelectuali şi muncitori. Alianţa Civică a dat publicităţii o „Declaraţie de principia” şi a devenit în scurt timp reprezentativă pentru societatea civilă românească.

1988 – A decedat acad. prof. univ. dr. doc. Theodor V. Ionescu, membru al Academiei Române, fizician și inventator roman, care a făcut descoperiri remarcabile în fizica plasmei, fizica ionosferei, cuplaje de ioni cu electroni în plasme dense, maseri, amplificare cu magnetroni, efectul Zeeman, efecte legate de fuziunea nucleară controlată, mecanisme cuantice ale emisiei în plasme fierbinți.

1984 – Ronald Reagan a fost reales în funcția de președinte al SUA, învingându-l pe candidatul democrat Walter F. Mondale.

1965 – Cuba comunistă şi Statele Unite au căzut de acord în mod oficial să înfiinţeze un pod aerian pentru cubanezii care doreau să se stabilească în Statele Unite. Până în 1971, 250.000 de cubanezi şi-au părăsit ţara.

1962 – Adunarea Generală a ONU a condamnat printr-o rezoluţie regimul de segregare rasială, apartheid, din Africa de Sud.

1921 – Gruparea lui Pantelimon Halippa a convocat la Chişinău un Congres al Partidului Ţărănesc Basarabean, la care n-a participat gruparea lui Ion Inculeţ, A. Crihan, fiind împuternicit să facă o declaraţie din partea acestei grupări. Congresul a pledat pentru fuziunea cu Partidul Ţărănesc din vechiul Regat.

1905 – La Pittsburgh a fost deschis primul cinematograf permanent din SUA, numit „Nickel Odeon”, deoarece intrarea se făcea pe baza unei monede de nichel de 5 cenţi; zilnic, de la 8 la 24, se prezentau spectacole de 20 de minute. Într–un singur an au apărut peste o mie de asemenea săli.

1861 – Jefferson Davis a fost ales preşedinte al Statelor Confederate ale Americii, în timpul Războiului civil american.

1861 – S-a născut James Naismith, inventatorul baschetului. A creat popularul joc în 1891, la cererea şefului Departamentului de Educaţie Fizică al Springfield College din statul american Massachusetts, având la dispoziţie două săptămâni pentru a inventa un joc de echipă în sală, care să ofere elevilor posibilitatea de a face mişcare şi în timpul iernii. Misiunea nu a fost uşoară pentru Naismith, dar pe ultima sută de metri i-a venit ideea să creeze un joc simplu, cu numai 13 reguli, care să implice aruncarea mingii la un coş suspendat. La început, mingea era cea folosită pentru jocul de fotbal. Abia în 1893 s-a folosit o minge de dimensiuni mai mari, precum şi modelul de coş folosit azi, confecţionat dintr-un inel de fier pe care era prinsă o plasă. Fără să fie nevoie de multă mediatizare, sportul a început să aibă rapid succes, profesorii de educaţie fizică încurajându-şi elevii să îl practice. Cu toatea acestea, a fost nevoie de timp până ca baschetul să devină din activitate recreaţională un sport, însă datorită popularităţii sale, în 1936, a devenit sport olimpic.Numele lui Naismith a fost inclus în Basketball Hall of Fame (1959).

1860 – Abraham Lincoln a devenit cel de-al 16-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi primul republican care a deţinut această funcţie.

1784 – A avut loc asaltul nereuşit al Devei în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania. În cadrul acestei lupte, 44 de ţărani au fost luaţi prizonieri şi executaţi. O altă ceaţă de ţărani au distrus curtea din Săvârşin, alta a înaintat pe valea Mureşului şi a intrat în comitatul Sibiului.

1528 – Conchistadorul Álvar Núñez Cabeza de Vaca a devenit primul european care a ajuns pe teritoriul actualului Texas.

Álvar Núñez Cabeza de Vaca a fost un explorator spaniol al Lumii Noi, unul dintre cei patru supraviețuitori ai expediției Narváez. El este considerat a fi un proto-antropolog, datorită descrierilor detaliate ale numeroaselor triburi de amerindieni, studii publicate în 1542 sub titlul La Relación (Relatarea), denumită mai târziu Naufragios (Naufragiile).

La începutul lui 1527, Cabeza de Vaca a plecat din Spania într-o expediție regală de ocupare a continentului Americii de Nord. Ca trezorier, el a fost unul dintre principalii ofițeri ai expediției Narváez. Au debarcat în zona Tampa Bay, Florida la 15 aprilie 1528, și în câteva luni, el și cu încă trei oameni au rămas singurii supraviețuitori ai grupului de 600.

Întrucât navigatorii nu erau siguri unde se află, Cabeza de Vaca a considerat prudent ca forțele terestre și cele maritime să rămână împreună. Narváez și ceilalți ofițeri, agitați de zvonurile că ar exista aur, au trecut peste sfatul său și s-au lansat într-un marș prin Florida, rătăcindu-se imediat. După mai multe luni de lupte cu băștinașii prin păduri și mlaștini, grupul a ajuns la golful Apalachee cu 242 de oameni. Ei credeau că sunt în apropierea altor spanioli din Mexic, dar până la ei mai erau în realitate peste 2000 de kilometri de coastă. Ei erau înfometați, răniți, bolnavi și rătăciți prin terenul mlăștinos, dar au alcătuit un plan de salvare.

Și-au ucis caii și i-au mâncat, au topit scărițele de la șale, pintenii, potcoavele și alte obiecte de lemn și au făcut foale din piele de căprioară pentru a aprinde un foc suficient de puternic pentru a face din metalul obținut cuie și unelte. Au construit patru bărci primitive pentru a pleca cu el în căutarea Mexicului. Cabeza de Vaca a comandat una dintre aceste vase, în care încăpeau doar 50 de oameni. Fără hrană și apă, ei au urmat linia coastei spre vest, până la gurile râului Mississippi. Curentul i-a împins în golf și cele cinci plute au fost împrăștiate de un uragan; unele, printre care cea a lui Narváez, s-au pierdut definitiv.

Două plute cu circa 40 de supraviețuitori, inclusiv Cabeza de Vaca, au naufragiat în zona Insulei Galveston. Exploratorii au denumit insula Malhado („Nenorocul”), sau Insula Pierzaniei. Au efectuat o tentativă de a repara plutele, utilizând resturile de haine drept câlți pentru astuparea găurilor, dar au pierdut plutele din cauza unui val mare. Numărul de supraviețuitori a scăzut rapid, iar aceștia au fost capturați câțiva ani mai târziu de diverse triburi amerindiene din zona superioară a coastei Golfului Mexic. Printre acestea se numărau triburile Hans și Capoques.

Călătorind în această formație, Cabeza de Vaca a explorat teritoriul actual al statului american Texas, precum și statele mexicane de nord-est Tamaulipas, Nuevo León și Coahuila, posibil unele zone din New Mexico și Arizona. A călătorit pe jos de-a lungul teritoriilor deținute de Imperiul Spaniol în zona coastei Golfului Mexic. A continuat prin Coahuila și Nueva Vizcaya; apoi de-a lungul coastei Golfului California până la actualul Sinaloa, Mexic, călătorie ce a durat opt ani. A trăit în stare de sărăcie totală și, ocazional, în sclavie.

În peregrinările sale, trecând de la trib la trib, Cabeza de Vaca a devenit înțelegător față de populația indigenă. A devenit negustor, ceea ce i-a permis să călătorească liber între triburi. Cabeza de Vaca a înțeles călătoria sa și supraviețuirea în termeni religioși, susținând apoi că a fost călăuzit de Dumnezeu să învețe și să-i vindece pe cei bolnavi. A căpătat o așa mare notorietate de vindecător, încât el și tovarășii săi au strâns un mare număr de băștinași pe care îi considerau „copiii Soarelui”, cu harul de a vindeca și de a distruge. Mulți băștinași i-au însoțit pe aceștia în călătorii prin sud-vestul actualelor State Unite ale Americii și prin nordul Mexicului de astăzi.

După ce în cele din urmă au ajuns la pământurile colonizate ale Noii Spanii, unde s-au întâlnit cu alți spanioli lângă actualul Culiacán, Cabeza de Vaca a mers la Ciudad de México. De acolo, a plecat înapoi în Europa în 1537.

Numeroși cercetători au depus eforturi de a afla ruta exactă a lui Cabeza de Vaca. Întrucât el a început să-și scrie cronica de călătorie abia când s-a întors în Spania, a trebuit să se bazeze pe amintiri. Cabeza de Vaca nu era sigur pe unde a mers el anume. Istoricii știu că în relatarea sa există numeroase greșeli de cronologie și geografie, dar mulți au încercat să asambleze frânturile într-o hartă a drumului său.

366 – Viitorul împărat Iulian Apostatul a fost numit caesar de vărul său Constanțiu al II-lea.

Flavius Claudius Iulianus a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân.

Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian a fost elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351, în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355, aceasta a fost desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.

În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian a fost recunoscut ca unic împărat al imperiului și a venit la Constantinopol. Scurta lui domnie a stat sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. A adoptat edicte anticreștine, care i-au adus cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă.

În 363, nu cu mult timp înainte ca Iulian să părăsească Antiohia pentru a lansa o campanie împotriva Persiei, ca urmare a efortului său de a promova alte religii decât creștinismul, a ordonat reconstrucția templului. Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:

Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.

Eșecul de a reconstrui Templul a fost atribuit unui cutremur din Galileea din 363 și ambivalenței evreilor în legătură cu acest proiect. Sabotajul este o posibilitate, dar și un incendiu accidental. Intervenția divină a fost explicația preferată în rândul istoricilor creștini ai timpului. Sprijinul lui Iulian acordat evreilor, venind după ostilitățile manifestate de împărații dinaintea sa, au făcut ca evreii să-l numească „Iulian Păgânul” (sau „Apostatul”).

Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian a murit câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el s-a sfârșit dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

15 – A venit pe lume Agrippina Minor Iulia, a patra soție a împăratului roman Claudius.

A fost fiica lui Germanicus și a Agrippinei Major, sora lui Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa, nepoata și soția lui Claudius și mama împăratului Nero.

Primul său soţ, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost tatăl lui Nero. Acuzată că şi-a otrăvit al doilea soţ (49), s-a căsătorit cu Claudius, unchiul ei, şi l-au adoptat pe Nero ca moştenitor al tronului. I-a otrăvit pe rivalii fiului ei, iar atunci când Claudius a murit în anul 54, a fost suspectată că l-ar fi otrăvit şi pe acesta.

A devenit regentă atunci când Nero s-a urcat pe tronul imperial la vârsta de 16 ani, dar a pierdut treptat puterea. În jurul anului 57 a fost expulzată din Roma de fiul ei, împăratul Nero, şi în cele din urmă a fost omorâtă în casa ei de la ţară, din ordinul acestuia, în anul 59.

Circumstanţele care înconjoară moartea Agrippinei sunt totuşi incerte din cauza contradicţiilor istorice şi partinirii celor care au scris despre Nero.

Calendar creştin ortodox – Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimi; Sfinţii Silvan şi Grigorie arhiepiscopul

***

Pentru cei ce vor sa stie mai mult(e) !

10 strategii de manipulare

Cunoscutul politolog evreu, filozof şi lingvist nord-american Noam Chomsky a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală şi pe care el le numeşte „strategii ale diversiunii”.

Potrivit lui, acestea sunt concepute pentru a dezorienta şi a deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi financiare, de la adevăratele probleme.

După cum veţi vedea şi veţi putea recunoaşte, acestea sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Le putem vedea la lucru foarte bine în România prin mijlocirea aceloraşi medii de informare în masă.

Procedura de bază este aceiaşi cu cea a prestidigitatorilor, care îşi pun în practică numerele de iluzionism îndreptând toată atenţia publicului în direcţii false.

Pentru Chomsky „libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine”.

1. Strategia diversiunii

Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, pe care le suportă americanii.

„A distrage în permanenţă atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivat de subiecte fără importanţă adevărată. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun timp pentru gândire”.

2. A cauza probleme şi, apoi, a oferi soluţii

Această metodă se mai numeşte şi „problemă – reacţie – soluţie”. La început se creează problema sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile dinainte stabilite pentru a fi acceptate.

De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase pentru ca publicul să ceara legi represive, în detrimentul libertăţii.

3. Strategia „în degradeu”

Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în „degradeu”, pe o durată de zece ani.

În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi din 1980 până în 1990.

Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acţiunii cu date diferite

O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca „dureroasă, dar necesară”, obţinând acordul publicului în prezent pentru aplicarea ei în viitor.

Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui („totul va merge mai bine mâine”) că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul respectiv.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici

Cea mai mare parte a adresărilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic, de 12 ani, sau un handicapat mental. De ce oare ?

„Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani”.

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire

Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsaţii sau comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie

A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui.

Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă care separă clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de către cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate

A încuraja publicul să creadă că e „bine” să fii prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovăţirea

A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare.

Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie!

10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi

În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi cele deţinute şi folosite de elitele conducătoare.

Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, „sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic.

Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât se cunoeşte el însuşi.

Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.