***

 Viața și iubirile lui Pablo Picasso. Artistul ce a abandonat în repetate rânduri școala pentru a ajunge inventatorul cubismului și cel mai important pictor al secolului trecut

Viața lui Pablo Picasso ar putea fi asemuită oricărei opere de artă semnată de el, de o complexitate impresionantă ce lasă un milion de emoții să ne inunde sufletele.

Pablo Picasso a fost unul dintre cei mai mari artiști ai secolului al XX-lea, renumit pentru picturi precum ‘Guernica’ și pentru mișcarea artistică cunoscută sub numele de cubism.

Pablo Picasso a fost pictor, sculptor, gravor, ceramist și scenograf spaniol considerat unul dintre cei mai mari și mai influenți artiști ai secolului XX. Picasso este creditat, alături de Georges Braque, drept creatorul cubismului.

Pablo Picasso s-a născut la Málaga, Spania, pe data de 25 octombrie 1881. Mama lui Picasso era Doña Maria Picasso y Lopez. Tatăl său a fost Don José Ruiz Blasco, pictor și profesor de artă.

Numele său complet, ce onorează o varietate de rude și sfinți, este Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso 😀

Un copil serios și prematur obosit din lume, tânărul Picasso poseda o pereche de ochi negri pătrunzători, vigilenți, care păreau să-i marcheze destinul pentru măreție.

Pablo Picasso în 1908

„Când eram copil, mama mi-a spus: Dacă devii soldat, vei fi general. Dacă devii călugăr vei ajunge ca papa”. „În schimb, am devenit pictor și am ajuns să fiu Picasso”.

Deși era un student relativ sărac, Picasso a manifestat un talent extraordinar pentru desen la o vârstă foarte fragedă. Potrivit legendei, primele sale cuvinte au fost „piz, piz”, încercarea lui copilărească de a spune „lápiz”, cuvântul spaniol pentru creion.

Tatăl lui Picasso a început să-l învețe să deseneze și să picteze când era copil și, până la vârsta de 13 ani, talentul său îl depășise deja pe cel al tatălui. Nu se știe din ce motiv, puțin mai târziu, Picasso și-a pierdut orice dorință pentru orice fel de activitate școlară, alegând să-și petreacă orele în bancă mâzgălind în caietul său.

„Pentru că eram un elev rău, am fost alungat la„ calaboose ”, o celulă goală, cu pereți văruiți și o bancă în care să stau”, și-a amintit mai târziu. „Mi-a plăcut acolo, pentru că am luat un bloc de desen și am desenat neîncetat … aș fi putut rămâne acolo pentru totdeauna, desenând fără oprire.”

În 1895, când Picasso avea 14 ani, familia sa s-a mutat la Barcelona, Spania, unde l-a înscris rapid la prestigioasa Școală de Arte Plastice a orașului. Deși, de obicei, școala accepta doar elevi puțin mai mari decât el, examenul de admitere al lui Picasso a fost o revelație pentru profesorii de acolo care au decis să-l primească fără ezitare.

Cu toate acestea, Picasso nu a putut accepta regulile și formalitățile stricte ale Școlii de Arte Frumoase și a început să lipsească de la cursuri, astfel încât să poată rătăci pe străzile Barcelonei, schițând scenele pe care le-a observat în oraș.

În 1897, la vârsta de 16 ani, Picasso s-a mutat la Madrid pentru a participa la Academia Regală din San Fernando. Cu toate acestea, a devenit din nou frustrat de atenția pe care școala sa o acorda subiectelor și tehnicilor clasice.

În acest timp, el i-a scris unui prieten: „Pur și simplu continuă cam aceleași lucruri vechi: Velázquez pentru pictură, Michelangelo pentru sculptură”. Încă o dată, Picasso a început să lipsească de la clasă pentru a rătăci prin oraș și a picta ceea ce a observat: țigani, cerșetori și prostituate, printre altele.

În 1899, Picasso s-a mutat înapoi la Barcelona și a început să se aventureze și să petreacă timpul cu o mulțime de artiști și intelectuali care își făceau veacul la o cafenea numită El Quatre Gats („Cele patru pisici”).

Inspirat de anarhiștii și radicalii pe care i-a întâlnit acolo, Picasso a ales să se dezică definitiv de metodele clasice în care fusese instruit și a început ceea ce avea să devină un proces de experimentare și inovare pe tot parcursul vieții.

Picasso rămâne renumit pentru că s-a reinventat la nesfârșit, trecând prin stiluri atât de radical diferite încât opera vieții sale pare să fie produsul a cinci sau șase mari artiști, mai degrabă decât a unuia singur.

Pornind de la înclinația sa pentru diversitatea stilului, Picasso a insistat asupra faptului că opera sa variată nu indică schimbări radicale de-a lungul carierei sale, ci mai degrabă dedicarea sa de a evalua obiectiv fiecare forma și tehnică pentru a-și atinge efectul dorit.

„Ori de câte ori am vrut să spun ceva, am spus-o așa cum credeam că ar trebui”, a explicat el. „Diferite teme necesită în mod inevitabil metode diferite de exprimare. Acest lucru nu implică nici evoluție, nici progres; este o chestiune de a urma ideea pe care vrei să o exprimi și modul în care vrei să o exprimi.”

Criticii de artă și istoricii au împărțit cariera adultă a lui Picasso în perioade distincte, dintre care prima a durat din 1901 până în 1904 și se numește „Perioada albastră”, după culoarea care a dominat aproape toate picturile sale în acești ani.

La începutul secolului al XX-lea, Picasso s-a mutat la Paris, Franța – centrul artei europene – pentru a-și deschide propriul studio. Singur și profund deprimat de moartea prietenului său apropiat, Carlos Casagemas, a pictat scene de sărăcie, izolare și angoasă, aproape exclusiv în nuanțe de albastru și verde.

Cele mai faimoase picturi ale lui Picasso din perioada albastră sunt „Nud albastru”, „La Vie” și „Bătrânul chitarist”, toate trei fiind finalizate în 1903.

În contemplarea lui Picasso și a perioadei sale albastre, scriitorul și criticul Charles Morice a întrebat odată: „Oare acest copil înspăimântător de precoce nu este destinat să ofere consacrarea unei capodopere asupra simțului negativ al vieții, boala de care pare să sufere mai mult decât oricine altcineva?”

Până în 1905, Picasso a depășit în mare măsură depresia care îl stăpânise anterior, iar manifestarea artistică a faptului că lucrurile mergea înspre bine a fost introducerea unor culori mai calde – inclusiv bejuri, roz și roșii – în ceea ce este cunoscută sub numele de „Perioada roz” (1904-1906).

Nu numai că a fost îndrăgostit nebunește de un frumos model, Fernande Olivier, dar a intrat și într-o perioadă de prosperitate datorită patronajului generos al dealerului de artă Ambroise Vollard. Cele mai faimoase picturi ale sale din acești ani sunt „Familia la Saltimbanques” (1905), „Gertrude Stein” (1905-06) și „Două nuduri” (1906).

Cubismul a fost un stil artistic inițiat de Picasso și de prietenul și colegul său, pictorul Georges Braque.

În picturile cubiste, obiectele sunt despărțite și reasamblate într-o formă abstractizată, subliniind formele lor geometrice compozite și reprezentându-le din puncte de vedere multiple, simultane, pentru a crea efecte care sfidează fizica, asemănătoare colajului. În același timp distructiv și creativ, cubismul a șocat, îngrozit și fascinat lumea artei.

În 1907, Picasso a produs o pictură care astăzi este considerată precursorul și inspirația cubismului: „Les Demoiselles d’Avignon”.

O descriere îngrozitoare a cinci prostituate nud, abstracte și distorsionate cu trăsături geometrice ascuțite și pete puternice de albastru, verde și gri, lucrarea nu seamănă cu nimic din ce a pictat el sau oricine altcineva vreodată, însă va influența profund direcția artei în secolul al XX-lea.

„M-a făcut să mă simt de parcă cineva bea benzină și scuipă foc”, a spus Braque, explicând cât de șocat a fost când a văzut pentru prima dată „Les Demoiselles”, de Picasso. Braque a devenit rapid intrigat de cubism, văzând noul stil ca o mișcare revoluționară.

Scriitorul și criticul francez Max Jacob, un bun prieten atât al lui Picasso, cât și al pictorului Juan Gris, a numit cubismul „cometa vestitoare” a noului secol, afirmând: „Cubismul este … o imagine de dragul său. Cubismul literar face același lucru în literatură, folosind realitatea doar ca mijloc și nu ca scop. ”

Picturile cubiste timpurii ale lui Picasso, cunoscute sub numele colecției „Cubist analitic”, includ „Trei femei” (1907), „Vase de pâine și fructe pe masă” (1909) și „Fată cu mandolină” (1910).

Lucrările sale cubiste ulterioare se disting în colecția „Cubism sintetic” pentru că s-au îndepărtat și mai mult de tiparele artistice ale vremii, creând colaje vaste dintr-un număr mare de fragmente minuscule, individuale. Aceste picturi includ „Jucător de cărți” (1913-14) și „Trei muzicieni” (1921).

Lucrările lui Picasso între 1918 și 1927 sunt clasificate ca parte a „perioadei sale clasice”, o scurtă revenire la realism într-o carieră dominată altfel de experimentare. Izbucnirea Primului Război Mondial a inaugurat următoarea mare schimbare a artei lui Picasso.

A devenit mai sumbru și, din nou, preocupat de descrierea realității. Cele mai interesante și importante lucrări ale sale din această perioadă includ „Trei Femei la Izvor” (1921), „Două Femei alergând pe plajă” (1922) și „Naiul lui Pan” (1923).

Începând din 1927, Picasso a fost prins de o nouă mișcare filosofică și culturală cunoscută sub numele de suprarealism, a cărei manifestare artistică a fost produsul propriului său cubism.

Cea mai cunoscută pictură suprarealistă a lui Picasso, considerată una dintre cele mai mari picturi din toate timpurile, a fost finalizată în 1937, în timpul războiului civil spaniol: „Guernica”. După ce bombardierele germane naziste care susțineau forțele naționaliste ale lui Francisco Franco au efectuat un atac aerian devastator asupra orașului basc Guernica la 26 aprilie 1937, Picasso, revoltat de bombardament și de inumanitatea războiului, a pictat această operă de artă.

În negru, alb și gri, tabloul este un testament suprarealist al ororilor războiului și prezintă un minotaur și mai multe figuri asemănătoare omului în diferite stări de angoasă și teroare. „Guernica” rămâne una dintre cele mai mișcătoare și puternice picturi anti-război din istorie.

Spre deosebire de complexitatea orbitoare a cubismului sintetic, picturile ulterioare ale lui Picasso afișează imagini simple, copilărești și tehnică brută. Atingând validitatea artistică a acestor lucrări ulterioare, Picasso a comentat odată trecerea unui grup de copii de la școală către bătrânețe: „Când eram la fel de mare ca acești copii, puteam desena ca Rafael, dar mi-a trebuit o viață să învăț să desenează ca ei „.

În urma celui de-al doilea război mondial, Picasso a devenit mai deschis politic, aderând la Partidul Comunist. A fost onorat de două ori cu Premiul internațional Lenin pentru pace, primul în 1950 și din nou în 1961.

În acest moment al vieții sale, el era, de asemenea, o celebritate internațională, cel mai faimos artist viu din lume. În timp ce paparazzi i-au relatat fiecare mișcare, totuși puțini au acordat atenție artei sale în acest timp. Picasso a continuat să creeze artă și să mențină un program ambițios în ultimii ani, crezând superstițios că munca îl va ține în viață.

Picasso a creat simbolul lucrării sale ulterioare, „Autoportret în fața morții”, folosind creion și cărbune, cu un an înainte de moartea sa. Subiectul autobiografic, desenat cu tehnică brută, apare ca ceva între un om și o maimuță, cu fața verde și părul roz. Cu toate acestea, expresia din ochii lui, surprinzând o viață de înțelepciune, teamă și incertitudine, este lucrarea inconfundabilă a unui stăpân la înălțimea puterilor sale.

Afemeiat pe tot parcursul vieții, Picasso a avut nenumărate relații cu prietene, amante, muze și prostituate, căsătorindu-se doar de două ori.

S-a căsătorit cu o balerină pe nume Olga Khokhlova în 1918 și au rămas împreună timp de nouă ani, despărțindu-se în 1927. Au avut împreună un fiu, Paulo. În 1961, la vârsta de 79 de ani, s-a căsătorit cu a doua sa soție, Jacqueline Roque.

În timp ce era căsătorit cu Khokhlova, a început o relație de lungă durată cu Marie-Thérèse Walter. Au avut împreună o fiică, Maya. Walter s-a sinucis după moartea lui Picasso.

Între căsătorii, în 1935, Picasso a întâlnit-o pe Dora Maar, o colegă artistă, pe platoul de filmare orchestrat de Louis Jean Renoir, pentru lungmetrajul „Le Crime de Monsieur Lange” (lansat în 1936). Cei doi s-au angajat în curând într-un parteneriat atât romantic cât și profesional. Relația lor a durat mai mult de un deceniu, în timpul și după care Maar s-a luptat cu depresia; s-au despărțit în 1946, la trei ani după ce Picasso a început să aibă o aventură cu o femeie pe nume Françoise Gilot, cu care a avut doi copii, Claude și Paloma. În 1953, Picasso și Gilot au ales să meargă pe căi separate. Gilot s-a căsătorit mai târziu cu omul de știință Jonas Salk, inventatorul vaccinului împotriva poliomielitei.

Picasso a avut patru copii: Paulo, Maya, Claude și Paloma Picasso. Fiica sa Paloma – prezentată în mai multe picturi ale tatălui ei – a devenit un designer celebru, realizând bijuterii și alte articole pentru Tiffany & Co.

Picasso a murit pe data de 8 aprilie 1973, la vârsta de 91 de ani, în Mougins, Franța. A murit de insuficiență cardiacă, în timp ce el și soția sa, Jacqueline, se distrau cu prietenii invitați la cină.

Considerat radical în opera sa, Picasso continuă să obțină venerație pentru măiestria sa tehnică, creativitatea vizionară și empatia profundă. Împreună, aceste calități au făcut din acest spaniol „neliniștit” cu ochii „pătrunzători”, un artist revoluționar.

***

 “Războiul Lumilor” la radio. Farsa care a îngrozit America

“Războiul lumilor”, un episod din seria de teatru radiofonic The Mercury Theatre on the Air regizat și prezentat de viitorul regizor Orson Welles după romanul cu același nume scris de H.G. Wells în 1898 a fost cel mai cunoscut episod de panică în masă din istoria americană. Programul a fost interpretat și difuzat în direct prin rețeaua de radio Columbia Broadcasting System duminică, 30 octombrie 1938, la ora 20:00.

Presa de la București a relatat cu multe detalii evenimentele din Statele Unite.

“O panică de nedescris în America. Transmisiunea unei nuvele la Radio care vorbea de începerea răsboiului interplanetar a dat naştere la scene de grozavă panică”, titra cotidianul Viitorul după două zile, continuând:

NEW YORK, 31 (Rador). — O panică indescriptibilă a cuprins ieri largi cercuri ale populaţiei din Statele Unite, cu prilejul transmiterii la radio a nuvelei lui H. G. Wells „Răsboiul interplanetar”. Îndată după începerea transmisiunii, au început mii de chemări telefonice la staţiunea de radio şi la redacţiile ziarelor, fiind nevoie ca, în mai multe rânduri, să se anunţe la microfon că este vorba numai de o „ficţiune“.

O adevărată criză de isterie în masă a cuprins unele cercuri de auditori. În New York începuse o mişcare de panică şi numeroşi locuitori se pregăteau să părăsească oraşul. Sute de persoane au afirmat la poliţie şi în redacţii că „au văzut invazia”.

În Atlanta mulţi au crezut că a sosit sfârşitul lumii. Mulţimea a început să înalţe rugăciuni. În bisericile din Indianapolis femeile au pătruns în biserici strigând „New Yorkul a fost distrus, să mergem să murim acasă”.

Zvonul unor atacuri cu raze ale morţii şi gaze au făcut ca mii de medici şi infirmiere să-şi ofere serviciile. Spitalele au avut numeroase internări pentru şocuri nervoase. Până şi din Canada au fost numeroase chemări la telefon, spre a afla detalii asupra dezastrului.

Faţă de această panică colectivă, a fost interzisă retransmisiunea, care, în realitate, trata despre o imaginară invazie pe pământ a locuitorilor planetei Marte.

Paris, 4 noiembrie. — Telegramele din New-York aduc amănunte asupra nemaipomenitei panice care s-a dezlănţuit duminică seara, când mai multe staţiuni de radio au retransmis o adaptare prea realistă a romanului lui H. G. Wells intitulat „Războiul lumilor”. Între altele, adaptarea radiofonică anunţa o invazie a New-Yorkului şi cuprindea un decor sonor impresionant. Panica a cuprins nu numai New-York-ul, ci s-a întins în toată America.

La San Francisco de pildă ascultătorii au avut impresia că o armată străină a invadat coasta de răsărit a Statelor Unite şi numeroşi voluntari s-au oferit imediat să apere patria. În statele din sud panica a cuprins mai ales pe negri. În cartierul Harlem din New-York, bisericile au fost invadate de credincioşi în lacrimi şi pastorii au început să predice, anunţând sfârşitul lumii.

Ceea ce a sporit realismul programului a fost că radioreporterul a imitat la microfon vocea preşedintelui Roosevelt. Imitaţia a fost atât de bună, încât foarte mulţi ascultători erau convinşi că ascultă pe preşedinte în persoană, adresându-se naţiunii.

Nefericitul autor al acestei panici naţionale este un speaker de 23 ani numit Orson Wells. El este deprimat cu desăvârşire de reuşita involuntară a programului său.

Toată lumea este de acord că niciodată în istoria America nu s-a cunoscut o asemenea panică, căci fenomenul rămâne inexplicabil: cu tot realismul adaptării radiofonice, e cu neputinţă de înţeles confuzia produsă în sute de mii de minţi.

Dar acestea sunt faptele. Oameni foarte raţionali şi-au pierdut capul cu desăvârşire. Astfel, o femeie voia să-şi ucidă copiii şi să se sinucidă apoi, ca să scape de grozăviile războiului. Numai cu mare greutate soţul ei a reuşit să o împiedice să-şi pună planul în aplicare.

LONDRA, 31. (Prin telefon particular). — Marele scriitor englez H. G. Wells a acordat astăzi corespondentului nostru un interview în legătură cu panica provocată în Statele Unite de transmisiunea unui fragment dintr-o lucrare a sa, „Războiul Lumilor”.

H.G. Wells a declarat că, într-adevăr, a vândut societăţii de radiodifuziune „Columbia” dreptul de a retransmite versiunea dramatizată a operei sale, însă în contract se precizează că această transmisiune va trebui să aibă un caracter literar de actualitate, dar nu a autorizat societatea de a intoduce în text schimbarea numelor localităților care a dus la crearea confuziei în rândurile auditorilor americani.

Sub titlul “Panică și mistificare”, gazetarul Bonifaciu I. Roman, dezvoltă subiectul:

“Ziarele din străinătate, şi după ele ale noastre, au comentat în coloane întregi extraordinarul caz de înnebunire colectivă petrecut acum câteva zile în America, unde difuzarea unei nuvele de H. G .Wells la radio a produs o panică atât de grozavă încât aproape îţi stătea inima în loc. Cum de s-a putut produce o asemenea colosală întâmplare?

Faptul e cunoscut. Un tânăr regizor radiofonic, pentru a imprima cât se poate mai mult aer de verosimilitate unei fantasmagorii literare a celebrului scriitor englez, închipuind o invaziune pe globul pământesc a locuitorilor de pe planeta Marte, a prezentat nuvela lui H. G. Wells sub formă de reportaj radiofonic, situând acţiunea că s-ar fi petrecând in New Jersey din Statele Unite şi înlocuind numele oraşelor şi localităţilor din textul scris cu nume reale de diferite oraşe din America.

Totul era aşa dichisit pentru a da cât mai mult impresiunea realităţii, cu gând pentru cei ce aranjaseră transmisiunea să facă audierea ei cât mai interesantă şi atrăgătoare. Astfel, relatează jurnalele, în timp ce se cânta o arie oarecare, muzica încetă brusc şi se auzi vocea emoţionată a speakerului, care anunţa la microfon căderea în acel moment a unui formidabil bolid pe teritoriul statului New Jersey.

După această primă anunţare, muzica reîncepu; fu însă din nou întreruptă de glasul îngrozit al speakerului care striga din răsputeri, cu o voce strangulată de groază, că nu e vorba, cum s-a crezut la început de un meteorit, ci de nenumărate proiectile uriașe zvârlite deasupra New-Jersey-ului, nu se știe de unde. Detalii vor urma. Muzica își reîncepu melodia; din modul cum cânta însă, se putea ghici o excepţională stare de nervozitate la executanţi.

Pentru a treia oară emisiunea muzicală e întreruptă; se aude desluşit prin difuzoarele aparatelor de radio o rumoare deosebită, dovada unei panici care începea să se işte în locul unde se făcea transmisiunea; apoi iar vocea speakerului, de data asta având în timbrul ei expresiunea groazei celei mai terifiante, făcând reportajul unei invaziuni din văzduh, a unor fiinţe ce nu puteau fi altceva decât locuitori ai planetei Marte care, cu unelte neştiute şi nemaivăzute până acum, seamănă moartea printre locuitorii Statului New Jersey. De asemenea, New-York-ul prefăcut în ruine e învăluit în trombe gigantice de flăcări ce izbucnesc din mii și mii de focare pârjolind șapte milioane de cadavre.

În mijlocul acestei descrieri apocaliptice, se aude deodată vocea mult cunoscută a preşedintelui Roosevelt (bineînţeles imitată la perfecţie), care, deşi invită populaţia americană la calm şi linişte pentru a putea ţine piept atacului fiinţelor năpustite din astral asupra pământenilor, nu avu darul decât să mărească şi mai mult groaza şi panica. Şi deodată toată mulţimea de ascultători la radio, părăsind aparatele şi locuinţele, au început să alerge înnebuniţi de spaimă pe străzi, care încotro apuca. Mii de automobile se năpusteau în iuţeli vertiginoase către ieşirile din oraşe; gările erau asaltate după cum asaltat era tot ce putea să reprezinte mijloc de vehiculare.

S-au întâmplat multe accidente cu morţi şi răniţi, ba unii au încercat să se sinucidă, în timp ce marea mulţime se îmbulzea să părăsească oraşele îndreptându-se înnebunită către câmpii şi păduri. În învălmăşeală, cei mai slabi au fost călcaţi şi zdrobiţi. Armata şi pompierii au pornit în goană turbată către locurile unde se petrecea grozava tragedie anunţată la radio, pentru a se prinde de piept cu criminalii marţieni ce semănau moartea şi distrugerea în rândurile slabelor fiinţe omeneşti.

Într-un cuvânt, scenele cele mai veridice de groază şi teroare s-au desfăşurat într-un ritm halucinant.

N-au lipsit nici scenele de eroism şi abnegaţie care în împrejurări grele pun în valoare ascunsele calităţi de sublim altruism sădite în sufletul omenesc. Astfel s-au constituit imediat echipe voluntare de medici şi infirmiere care, într-un admirabil elan de solidaritate social, au pornit şi ele pline de avânt şi spirit de sacrificiu să salveze ce se mai putea salva din infernul anunţat a fi din ce în ce mai pârjolitor.

Apoi astronomi şi savanţi, mânaţi de focul sacru al ştiinţei şi absenţi la partea de înfiorător cataclism al focului celuilalt, real, revărsat asupra populaţiei statului New Jersey şi a New-York-ului au pornit din primele momente ale anunţării căderei meteoritului, cu scule şi aparate, cu lunete şi retorte, cu microscoape şi alambicuri pentru a da de urma incandescendentului mesager interplanetar, mulţumiţi savanţii că o asemenea întâmplare aşa de neaşteptată cu bolizi îi va pune în măsură să facă cine ştie ce mari descoperiri.

Ne lipseşte spaţiul pentru a putea face măcar un rezumat al celor ce s-au petrecut pe continentul nou săptămâna trecută în urma fantasticei difuzări radiofonice de care vorbim mai sus.

Ceea ce a făcut şugubăţul regizor cu ideea localizării nuvelei aceleia fantastice credem că a întrecut chiar imaginaţia şi aşteptarea renumitului ei autor, H. G. Wells.

Dar dacă am putea califica drept nebunie sau americanism trăznaia de la microfon, ce să spunem despre o populaţie întreagă care, mizând prea mult pe seriozitatea transmisiunilor radio-ului american, a luat drept adevărate formidabilele gogoși debitate cu prefăcută tremolare de glas de către un năbădăios reporteraș radiofonic.

Adicătelea nu găsea, complicata şi în acelaşi timp naiva populaţiune americană în desfăşurarea atâtor evenimente îngrijorătoare ce preocupă în vremurile acestea lumea întreagă alt motiv mai puternic ca să se aşeze pe o panică mai… serioasă, ca să zicem aşa, decât festa radiofonică jucată de postul de radiodifuziune din New-York?

Un imberb reporteraş care a reuşit să îmbrobodească până într-atâta lumea întreagă încât a făcut-o să ia câmpii, orbăcăind în groaza ce o cuprinsese să găsească adăpost prin coclaurile cele mai depărtate de acoperişul casei lor, menită tocmai să-i adăpostească!

Dacă de la distanţă farsa poate părea unora reuşită de tot, incontestabil că ea conţine într-însa, prin consecinţele ei, ceva care excede calificativul de glumă proastă. Căci farsa, şotia, sau cum veţi binevoi a-i spune, trebue să-şi păstreze întotdeauna intrinsecul ei de umor sănătos şi reconfortant.

Cum am putea însă râde de sutele şi miile de băjenari americani stâlciţi şi striviţi la încrucişările drumurilor de puhoiul în panică a zecilor de mii de semeni înnebuniţi de groaza morţii, care cu ghearele şi cu dinţii îşi croiau în momente de teroare pârtia egoistă a individualei mântuiri.

Farsă? Da! Mistificare în masă, cât poftiţi! Dar nu aşa şi pe preţul acesta”.

Regizorul Orson Welles, care a devenit celebru după acest eveniment, a fost nevoit să susțină o conferință de presă la doar câteva ore după difuzarea programului:

“Întrebare: Erați conștient de teroarea pe care o astfel de difuzare ar putea-o crea?

Welles: Categoric nu. Tehnica pe care am folosit-o nu îmi aparține. Nici măcar nu era nouă. Nu am anticipat nimic neobișnuit.

Întrebare: Ar fi trebuit să înmuiați limbajul dramatic?

Welles: Nu, nu joci crima în cuvinte blânde.

Întrebare: De ce a fost schimbată povestea utilizând nume de orașe și de ofițeri guvernamentali americani?

Welles: H.G. Wells a folosit orașe reale din Europa, iar pentru a face piesa mai credibilă pentru ascultătorii americani am folosit orașe reale din America. Desigur, îmi pare foarte rău acum”.

***

 

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18!

Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact.

Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie.

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg.

Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.

Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie.

Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul sau, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul.

Şi cuvintele de încheiere au fost: "Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg, să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.

Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

În final, Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine.

Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele.

Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu.

Au trecut mai mult de 450 ani. Sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri, etc). sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ne este familiară doar una singură, a cărei reproducere o putem avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii mâini în rugăciune .

Data viitoare când veţi vedea o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priviţi-o odată.

Daţi-i voie să vă amintească, dacă mai era nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

MÂINILE - CELEBRUL TABLOU AL LUI ALBRECHT DURER❤️

***

 6 lucruri interesante despre manuscrisele de la Marea Moartă

Puține artefacte au captat atenția istoricilor religiei mai mult decât manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite întâmplător de niște ciobani în peșterile săpate în dealurile sterpe din Cisiordania.

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt celebre în lumea întreagă. De la descoperirea lor accidentală și până la faptul că au fost vândute prin anunțuri în ziare, iată câteva detalii interesante despre această uimitoare colecție de texte antice.

1

Niște ciobani adolescenți au dat din întâmplare peste primul set de manuscrise de la Marea Moartă

Potrivit National Geographic, în 1947, niște beduini adolescenți care își pășteau caprele și oile lângă așezarea antică Qumran, situată pe țărmul nord-vestic al Mării Moarte, în zona cunoscută acum drept Cisiordania, au făcut o descoperire care nu avea nimic de-a face cu păstoritul.

Unul dintre tineri a aruncat o piatră într-o deschizătură din coasta unui deal și, spre surprinderea sa, a auzit un zgomot de vase sparte. Mai târziu, el și prietenii lui au intrat în peșteră și au găsit o colecție de recipiente de lut, dintre care șapte conțineau suluri de piele și papirus.

Un comerciant de antichități le-a cumpărat de la ei și, până la urmă, manuscrisele au ajuns în mâna mai multor cărturari, care au estimat că aveau în jur de 2.000 de ani vechime.

După ce vestea despre descoperire s-a răspândit, căutătorii de comori beduini și arheologii au scos la iveală zeci de mii de fragmente de suluri din zece peșteri aflate în apropiere. În total, este vorba de aproximativ 900 de manuscrise.

2

Unele dintre manuscrisele de la Marea Moartă au fost vândute la mica publicitate

Athanasius Yeshue Samuel, un arhiepiscop sirian ortodox al Ierusalimului, a cumpărat patru dintre manuscrisele originale de la un cizmar care se ocupa și de antichități, plătind pentru ele mai puțin de 100 de dolari.

Când, în 1948, a izbucnit Războiul Arabo-Israelian, Samuel a plecat în SUA și a oferit manuscrisele mai multor universități, printre care și Yale, însă fără succes, potrivit History.com.

În cele din urmă, în 1954, a publicat un anunț în Wall Street Journal – în categoria „diverse” – care spunea:

„Manuscrise biblice datând din cel puțin 200 î.e.n. de vânzare. Ar fi un cadou ideal pentru o instituție religioasă sau de educație din partea unei persoane sau a unui grup.”

Arheologul israelian Yigael Yadin, al cărui tată obținuse celelalte trei manuscrise din colecția inițială în 1947, a negociat în secret achiziționarea manuscriselor pentru nou-fondatul stat Israel.

Din nefericire pentru Samuel, mare parte din cei 250.000 de dolari pe care i-a primit au ajuns la autoritățile fiscale americane, deoarece chitanța de vânzare nu fusese întocmită corespunzător.

3

Nimeni nu știe cu siguranță cine a scris manuscrisele de la Marea Moartă

Originea manuscriselor, care au fost scrise între 150 î.e.n. și 70 e.n., este, până în ziua de azi, subiect de dezbatere între savanți.

Potrivit celei mai larg acceptate teorii, manuscrisele sunt opera unei populații evreiești care a locuit la Qumran până când trupele romane au distrus așezarea, în jurul anului 70.

Se crede că acești evrei aparțineau unei secte pioase și ascetice – esenienii. Reprezentau unul dintre cele patru grupuri iudaice diferite care au locuit în Iudeea înainte și după epoca romană, conform Enciclopediei Britannica.

Cei care susțin această teorie atrag atenția asupra similarităților dintre tradițiile menționate în „Legile comunității” – un manuscris care detalia regulile unei secte iudaice nenumite – și felul în care istoricul antic Flavius Josephus descrie ritualurile esenienilor.

Dovezile arheologice de la Qumran, inclusiv ruinele clădirilor în care aveau loc băile rituale iudaice, indică, de asemenea, că aici au locuit cândva niște evrei pioși.

Unii savanți au pus manuscrisele pe seama altor grupuri, inclusiv pe seama creștinilor timpurii și a evreilor din Ierusalim care au trecut prin Qumran în timp ce fugeau de romani.

4

Aproape toată Biblia ebraică e reprezentată în manuscrisele de la Marea Moartă

Manuscrisele includ fragmente din fiecare carte a Vechiului Testament, în afară de Cartea Esterei. Savanții au speculat că această carte lipsă, care spune povestea reginei iudaice a Persiei, s-a dezintegrat în timp sau încă nu a fost descoperită.

Alții au speculat că această carte nu făcea parte din canonul esenienilor sau că secta nu sărbătorea Purimul, sărbătoare bazată pe Cartea Esterei.

Singura carte biblică păstrată în întregime este Isaia. Copia acestei cărți, datată în secolul I î.e.n., este considerată cel mai vechi manuscris al Vechiului Testament care există.

Alături de textele biblice, sulurile conțin documente referitoare la regulile sectei, cum ar fi „Legile comunității”, precum și scrieri religioase care nu apar în Vechiul Testament.

5

Ebraica nu este singura limbă folosită în manuscrise

Majoritatea sulurilor sunt în ebraică, iar unele fragmente sunt scrise în alfabetul paleoebraic, despre care se crede că nu a mai fost uzitat din secolul V î.e.n.

Alte fragmente sunt în aramaică, o limbă vorbită de mulți evrei – inclusiv, cel mai probabil, de Isus – între secolul VI î.en. și asediul asupra Ierusalimului din anul 70.

În plus, mai multe texte conțin traduceri ale Bibliei ebraice în greacă, pe care unii evrei o foloseau în locul ebraicei sau concomitent cu aceasta la vremea în care au fost create sulurile.

6

Manuscrisele de la Marea Moartă includ harta unei comori fabuloase

Unul dintre cele mai misterioase manuscrise este Sulul de Cupru, un soi de hartă antică a comorilor, pe care sunt reprezentate zeci de comori din aur și argint.

Celelalte texte sunt scrise cu cerneală pe pergament sau pe piele de animal, însă acest document ciudat conține litere încrustate pe folii de metal – probabil, după cum au spus unii, pentru a rezista trecerii timpului.

Folosind un vocabular neconvențional și o scriere ciudată, Sulul de Cupru descrie 64 de ascunzători subterane din Israel care conțin tot felul de bogății.

Nicio comoară nu a fost recuperată, probabil din cauza faptului că romanii au jefuit Iudeea în secolul I. Potrivit diferitelor ipoteze, comorile fie aparțineau esenienilor, fie au fost scoase din Al Doilea Templu înainte ca acesta să fie distrus, fie nu există.

**"

 Doamna Oltea, legendară mamă a lui Ștefan cel Mare

Maria Oltea s-a născut în 1405 sau 1407 și a fost fiica unor boieri de lângă Bacău, dar nu se știe cu exactitate dacă a fost sau nu oficial soția domnitorului Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Bogdan era, după unii istorici, copilul din flori al lui Alexandru cel Bun, mama sa fiind necunoscută, iar alții consideră că a fost fratele lui Alexandru cel Bun. Aflat în relații foarte bune cu Iancu de Hunedoara, care l-a susținut pentru a ajunge la tron, Bogdan al II-lea a devenit domnitorul Moldovei după alungarea domnitorului Alexăndrel.

Până la relația cu Bogdan, Maria-Oltea mai fusese căsătorită, dar soțul îi murise, și avea deja cinci copii: Ioachim, Ion, Cârstea, Maria și Sora. După calculele istoricilor, domnița era cam de aceeași vârstă cu domnitorul, adică avea în jur de 35 de ani când l-a adus pe lume, în 1438 sau 1439 (deși există surse care indică faptul că viitorul domnitor s-a născut mult mai devreme, în 1433), pe fiul lor, Ștefan, la moșia din Borzești a lui Bogdan, cu zece ani înainte ca acesta din urmă să devină domnitor al Moldovei.

Când Bogdan al II-lea a fost atacat și ucis la Reusani, în 1451, în urma intrigilor lui Petru Aron, după doar doi ani de domnie, Maria-Oltea a rămas pentru a doua oară văduvă. Femeia a reușit să îl salveze pe Ștefan și pe ceilalți cinci copii ai săi fugind pentru șase ani din Moldova și ascunzându-și identitatea în lungul ei exil prin Transilvania și Țara Românească. Dintre rudele apropiate ale Mariei-Oltea este cunoscut doar fratele ei, Vlaicul, care făcuse parte din sfatul domnesc al lui Bogdan al II-lea și pe care Ștefan cel Mare îl menționează în hrisoavele domnești ca “unchiul nostru Vlaicul”.

Maria Oltea și acest frate, Vlaicul, au încercat să îl pregătească încă din copilărie pe Ștefan pentru viitoarea sa misiune de domnitor al Moldovei, iar în primii lui ani pe tron mama sa, Maria-Oltea, i-a fost alături în organizarea acțiunilor politice interne și externe.

Spre sfârșitul vieții, Doamna Oltea s-a călugărit. Mama domnitorului a murit pe 4 noiembrie 1465, la vârsta de 54 sau 57 de ani, și a fost înmormântată în județul Suceava, la biserica de lemn Sfântul Nicolae din Poiana Siretului, numită Sihăstria din Poiană, fiind mutată apoi la Mănăstirea Probota, unde se află astăzi și osemintele lui Bogdan al II-lea. Piatra sa funerară a fost descoperită de arheologi în 1904 și are inscripționat mesajul „Roaba lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Ștefan Voievod, a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”.

În august 1908, cu prilejul strămutării și așezării în interiorul Mănăstirii Probota a pietrei mormântale, Alex Lapedatu, ministru al Cultelor și Artelor la acea vreme, a rostit un emoționant cuvânt comemorativ redat în paginile revistei Convorbiri literare:

“Nenorocită soţie, căci, trăind pe vremea sângeroaselor lupte dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun, ea văzu cu groază desfăşurându-se înainte-i întreagă acea tragedie istorică care răpuse, cu aspră vrăşmăşie şi crâncenă urgie, pe mai toţi cei ce se încumetară a apuca sceptrul vrednicei stăpâniri a bunului şi înţeleptului Voivod, între care pe însuşi viteazul ei soţ, pe acel Bogdan-Voda biruitor al Leşilor în pădurile Crasnei, care căzu, se ştie, lovit de paloşul ucigaşului său frate, la Răuseni.

Fericită mumă, căci văzu statornicindu-se în Moldova vremurilor grele domnia menită de la Providenţă a fi cea mai glorioasă şi mai strălucită din câte a cunoscut vreodată neamul românesc, domnia propriului ei rod, a tânărului cu însuşiri sufleteşti alese şi cu porniri bărbăteşti avântate, ce-i dădu mângâierea zilelor ei de pribegie şi durere, — a lui Ştefan Vodă cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt.

Opt ani de zile şi mai bine, cât timp trăi la umbra Tronului pe care Moldova toată, într-un glas, îl dădu, la Direptate, alesului ei fiu: — Oltea-Doamna văzu oştile viteze adunându-se, ţara răscolită întemeindu-se, pacea dorită asigurându-se, cetăţile cucerite întărindu-se, hotarele vechi apărându-se şi vecinii vrăşmaşi izbândindu-se, cu un cuvânt întreagă acea înţeleaptă şi temeinică operă de pregătire şi apărare care premerse epoca strălucitelor lupte ce aveau să aşeze cununa gloriei eterne pe fruntea marelui Domn. Astfel că atunci când, în acea zi de Luni 4 Noemvrie 1465, sufletul său fu chemat la Ceruri, ea putea ofta ca odinioară bătrânul Simeon în templul Ierusalimului: Acum slobozeşte, Doamne, pre roaba ta în pace, că văzură ochii mei mântuirea ţării.

Acesta fu, în câteva cuvinte, rostul pământesc al aceleia pentru a cărei slăvită pomenire ne-am întrunit astăzi aici, în acest străvechi şi măreţ lăcaş dumnezeiesc.

Adevărat, Oltea-Doamna nu apucă vremea glorioaselor biruinţe ale fiului său, ea nu văzu ruşinoasa înfrângere a lui Mateiaş Craiul la Baia, nici fulgerătoarea zdrobire a Tătarilor la Lipnic, nici urgisita bătaie a lui Radu-Vodă la Soci şi Cursul-Apei, nici grozava nimicnicire a lui Soliman- Paşa la Podul-Înalt, nici grabnica fugărire a lui Ţepeluş- Vodă la Râmnic, nici crâncena sfărâmare a lui Schender-Beg la Cătlăbuga, nici norocoasa răpunere a lui Hromot la Şcheia, nici, în sfârşit, înfricoşata înmormântare a Leşilor lui Albert Craiul în Codrii Cozminului.

Dar dacă ea nu văzu aievea toate aceste strălucite isprăvi vitejeşti, sufletul ei, mare în nenorocire şi tare în primejdie, rămase în amintirea tuturor şi fu, dacă e să credem legendei, spre mântuirea ţării în acele momente de grea cumpănă şi pieire, când bătrânul cuceritor al Ţarigradului ridicase asupra Moldovei „toate ale sale răsăritene puteri”. Căci, după ce Ştefan-Vodă căzu cu toţi ai săi la Valea- Albă — „dar nu fieşte cum, ci până la moarte apărându se şi nici biruiţi de puterea armelor, ci stropşiţi de mulţimea Turcilor” — rănit şi descurajat, zice legenda, el căută mântuire şi adăpost îndărătul puternicelor ziduri ale Cetăţii Neamţului. Aci însă cuvintele neîndurătoare ale maică-sa, „că pasărea în cuibul său piere”, îl opriră afară, îl îmbărbătară şi-l porniră din nou pe urma păgânilor.

Şi aşa „pre cuvântul mâne-sa” — scrie cronicarul cel iscusit la vorbă — se întoarse Ştefan-Vodă şi, strângându-şi oaste „fel-de-fel”, curăţi şi răcori Moldova de mulţimea cotropitoare a vrăjmaşilor. Fireşte, pre cuvântul mâne-sa, dar nu al celei în carne şi oase, care acum nu mai putea simţi decât doară greaua povară a oştilor ce se frământau în apropiere, ci al supravieţuitoarei ei fiinţi sufleteşti, din amintirea căreia închipuirea poetică a poporului şti şi plăzmui această minunată legendă, transmiţând astfel urmaşilor din neam în neam, în lumină pe cât de frumoasă pe atât de măreaţă, icoana istorică a aceleia prin sângele căreia se făcu fericita legătură a celor două bătrâne şi vestite neamuri domneşti — Muşatinii şi Basarabii — şi se dădu Moldovei şi neamului românesc pre cel mai glorios şi strălucit fiu al lor.

Atât e tot ceea ce ni s-a păstrat în lumea închipuirii despre Oltea-Doamna. Căci vremurile neprielnice ce veniră, peste tot în ţară şi îndeosebi in această sfântă mănăstire, nimiciră şi întunecară cele câteva mărturii pe care contemporanii le lăsară întru amintirea vieţii ei pământeşti.

Într-adevăr, curând după moartea lui Ştefan-Vodă, se stinse și lumina de veghe pe care el o aprinse pe mormântul scump al mumei sale. Alegându-şi şi înălţându-şi nou lăcaş de îngropare la Putna, grija urmaşilor se îndreptă într-acolo; iar aci preţioasele moaşte fură lăsate pe seama călugărilor, cărora marele Domn le hărăzise în acest scop bogate şi însemnate prinoase şi danii. Dar aceştia nu se dovediră vrednici a le păstră după putinţă şi cuviinţă în altarul la care erau chemaţi a se ruga şi sluji. Căci optzeci de ani după ce Ştefan-Vodă rezidise bătrâna ctitorie a moşului său Alexandu cel Bun, biserica cu toate ale sale se găsea în cea mai ticăloasă stare. Astfel că atunci când Petru-Vodă Rareş se dădu al treilea şi cel mai de seamă ctitor al Probotei, el trebui să facă o altă de iznoavă: ruga aceasta mare, frumoasă şi luminoasă.

Atunci biserica din Valea Sf. Nicolae, zisă din Poiana Siretului, fu părăsită: călugării se strămutară dincoace, iar ruinele îngropară mormântul Doamnei Oltea, pentru ca după trecerea anilor să şteargă însăşi amintirea lui.

Acum numele săpat pe întunecatul mormânt nu se mai păstra decât în ascunse hrisoave domneşti, pe care însă oamenii erau din ce în ce mai puţin destoinici a le ceti şi într-un vechiu pomelnic, după care el se va fi rostit, rar de tot şi fără multă înţelegere, între aceste trainice ziduri care nu avură nici ele o soartă prea bună. Căci, după alţi optzeci de ani de la înălţarea lor, cei ce-şi pierduseră credinţa în Dumnezeu, „călugării cei răi“ — mărturiseşte o amărâtă scrisoare arhierească — „au băgat tâlharii [în mănăstire] de-au jefuit averea boerilor ţării“ care, vreme de primejdie fiind, căutară aci, în această puternică cetăţuie, mântuire şi adăpost.

„Şi au stătut sfânta mănăstire” — odinioară de cuviinţă şi laudă în toată ţara—„urâtă tuturor şi nimeni n-au mai căutat de nevoia ei”, zice aceeaşi scrisoare arhierească. Trebui banul bogatului şi evlaviosului Vasile-Vodă pentru ca să se înceapă reîntemeierea ei şi trebui, mai ales, jertfa şi grija părintească a Mitropolitului Dosoftei pentru ca să se readucă la strălucirea ei de odinioară, întru lauda lui Dumnezeu, pentru a cărei mărire îşi alesese el în această mănăstire metania, postrigul cucernicei şi harnicei sale călugării.

Dar tocmai acum, când Probota fu reîntemeiată, ea îşi pierdu, pentru noi, rostul său de până aci, deoarece marele Arhiereu, spre mai bună asigurare a noii sale ctitorii, crezu de bine a o închină locului „de unde izvorăşte viaţa şi lumina pentru toată lumea” — Sfântului Mormânt. Cu acest prilej constatăm cu durere că la Probota şi deci in Moldova toată se pierduse orice mărturie istorică cu privire la Oltea-Doamna. Căci în actul său de închinare, în care se enumără toţi ctitorii după vremuri — „de’nceputul ţării” — ai acestei mănăstiri şi se pomenesc toţi Domnii îngropaţi aci, cel mai învăţat cărturar român al timpului nu ştie să ne spue nimic despre ea. Da, amintirea mumei lui Ştefan cel Mare dispăruse cu totul în negura vremurilor apuse, de unde, de bună seamă, nu eră de aşteptat s-o mântuiască Grecii ce luaseră în stăpânire sfânt lăcaşul ei de îngropare.

În această tristă uitare trecură anii cu sutele şi pe pământul ţării Moldovei se priminiră multe rânduri de oameni. Cu întoarcerea vremurilor mai bune însă, a căror zoriri abia părinţii părinţilor noştri le apucară, năzuinţele şi silinţele tuturor întru câştigarea bunurilor naţionale prilejuiră şi înlesniră o harnică şi fructoasă operă de cercetare şi reconstituire a vieţii strămoşeşti. Şi din sumedenia bogatelor şi preţioaselor suveniruri istorice ce de zeci de ani, rând pe rând, se tot scot la lumină, apărură, una după alta, cele două-trei mărturii, pe care contemporanii le lăsară, cum ziceam, spre amintirea vieţii pământeşti a Doamnei Oltea, dar pe care veacurile le îngropară şi oameni le uitară.

Şi nu e fără interes a releva că tocmai când se împlineau patru sute de ani de la moartea acestei vestite femei, în aceeaşi lună chiar, se dădea la iveală numele şi — presupus — locul ei de îngropare. Şi iarăşi, tocmai atunci când se împliniau patru sute de ani de la moartea marelui ei fiu se dădea la iveală însuşi vechiul epitaf de pe mormântul ei, — epitaf pe care ochii cercetători ai unui zelos tânăr îl descoperise puţin mai înainte, acolo jos, unde zăcea aruncat afară, fără preţ şi fără glas. Coincidenţă tainică, dar semnificativă!

Astfel, în anul când poporul românesc întreg, ca dovadă a solidarităţii şi unităţii conştiinţei sale naţionale, pomenea, într-un cuget şi-o simţire, amintirea prea strălucitului său Erou,—el capătă, ca un fel de dar al Norocului ce-o mântuise de pieire, cea mai scumpă mărturie istorică cu privire la Oltea-Doamna, această piatră mormântală pe care ochii noştri sufleteşti trebue să citească mult mai mult decât ceea ce spun slovele-i vechi şi stricate. Se cuvenea dar ca ea să fie strămutată şi aşezată spre adăpost şi păstrare în locul de cinste şi de îngropare al Domnilor, lângă mădularele lui Petru- Vodă Rareş şi ale soţiei sale, Elena-Doamna, însemnându-se aceasta întru amintirea generaţiilor următoare, ceea ce s-a şi făcut acum, din îndemnul luminat şi stăruinţa patriotică a bărbaţilor chemaţi a îndrepta şi povăţui rosturile culturale ale neamului.

Fie dar ca aceste seculare ziduri şi geniul cel bun al naţiunii române să adăpostească şi să ocrotească de-a lungul veacurilor viitoare aceste două pietre: una întru veşnica pomenire a aceleia ce a fost doamnă a viteazului Bogdan şi mumă a marelui Ştefan; cealaltă întru modesta amintire a actului de pietate ce acum se îndeplineşte în jurul acestui nou închipuit mormânt, în faţa căruia, închinându-ne cu respect, să zicem, precum strămoşii de acum patru sute patruzeci şi trei de ani:

Lăudată şi binecuvântată fie-n veci de veci amintirea Doamnei Oltea!”

*** Alex. Lapedatu, Convorbiri literare, august 1931

****

 …Escu și Titanic-Vals, comediile nemuritoare ale lui Tudor Mușatescu

Tudor Mușatescu, decedat la 67 de ani, pe 4 noiembrie 1970, poate cel mai îndrăgit dramaturg român, ale cărui piese fac, în continuare, săli arhipline în teatrele românești, s-a născut pe 22 februarie 1903 la Câmpulung-Muscel și a fost fiul unui avocat cunoscut, Alexandru Mușatescu, decanul Baroului din Muscel, deputat în mai multe rânduri și fost primar al orașului, și al profesoarei Elena Mușatescu. “Titanic-Vals” și “…Escu” sunt doar dou[ dintre cele mai cunoscute piese ale sale, dar la fel de fascinante sunt “Visul unei nopți de iarnă”, “Țara fericirii”, “Madona”, “Profesorul de franceză” sau “Sosesc diseară”.

În Revista Teatrul din martie 1968, jurnalistul și dramaturgul Alecu Popovici publică un interviu-document care surprinde fragmente biografice deosebit de valoroase din viața lui Tudor Mușatescu.

“La poarta de fier a casei cu nr. 33 de pe Strada Luigi Cazzavillan, la semnalul soneriei răspunde un dulău fioros care te face să te dai cu câţiva paşi înapoi. Cârnu, câinele de pază al casei Muşatescu, te avertizează parcă de faptul că drumul spre umor este păzit de câini, greu şi primejdios cel puţin pentru pantaloni. Urci câteva trepte pe sub portice şi coloane şi pătrunzi într-o cameră uriaşă, pe ai cărei pereţi figura maestrului zîmbeşte la fel de ironic în portretele în ulei ca şi în caricaturi. Vrafuri imense de dosare (dând poate apă la moara birocraţilor, care află că şi umorul se află câteodat în dosare), foi, manuscrise, solicitanţi (de la ziare, reviste, radio, televiziune) şi peste tot acest univers zâmbitor domneşte silueta lui Tudor Muşatescu, nelipsit de aureola nedespărţitului său basc albastru. Responsabilă organizatorică peste împărăţia de hârtie şi vorbe se află artista Kitty Muşatescu (soția scriitorului), totodată o secretară plin de energie.

— Am aflat că aţi împlinit 65 de ani. lată o ocazie să încercăm să facem o mică incursiune biografică. Dacă acum 65 de ani v-aţi născut ca stare civilă, fiţi bun şi povestiţi-ne cînd v-aţi născut ca scriitor…

— Deci, toate se află. Şi, neavând nimic de ascuns, voi recunoaşte că în calitate de scriitor sunt cu 8 ani mai tânăr. La noi acasă, adică la Câmpulung-Muscel, trăia pe vremuri cea mai frumoasă femeie din România, poate cea mai frumoas femeie din lume — mi se părea mie. Silueta ei graţioasă trecea pe străzile oraşului într-un tillbury după care se întorceau cu toţii ca fermecaţi. Bineînţeles, frumoasa era logodită cu un frumos sublocotenent. Şi această tragedie — pentru mine — mi-a inspirat prima poezie, care vede lumina tiparului abia acum:

Tudor Mulatescu

„Ochii tăi frumoaso, vioi de drac

Capul sec şi prost mi-l fac.

I-am văzut privind spre mine

M-am făcut roşu ca un mac

Și când au privit spre altul

Am fost trist şi-am fost posac.

Sunt bogat, ştiu carte mult (eram în clasa Il-a)

Dar cu banii ce-o să fac?

Fără ochii tăi iubito

Sunt şi prost, sunt şi sărac”

Mai scosesem şi revista „Ghiocelul”, pe care o scriam şi tipăream singur, cu litere de cauciuc, în patru pagini. Ediţia era de trei numere şi principalul abonat era bunicul. Bineînţeles, revista avea rubrici de umor, satiră acidă, pe care, ca să spun aşa, am păstrat-o până astăzi. Printre primele exerciţii literae figurau epigramele, având concursul aceluiaşi bunic, om de haz. Numele familiei noastre este Muşat, acel “escu” fiind adăugat de Maiorescu numelui tatălui meu, în perioada când i-a fost student la Universitatea din Bucureşti. De altfel, mai târziu m-am răzbunat pentru acest sufix. Am scris comedia „…Escu”.

La noi în casă se adunau aproape săptămînal, sub auspiciile mamei mele, iubitoare a artelor , pictorul N. Grant, I. U. Soricu, D. Nanu, celebrul profesor de istorie G. Şapcaliu, D. Scurei, conşcolarul lui Eminescu, o figură pitorească, Popescu-Pletosu — om de cultură care umbla costumat în straie ţărăneşti, cu plete; aici venea în vacanţe Al. Rosetti…

Tudor Mulatescu

— La Câmpulung v-aţi găsit prototipurile pentru Titanic?

— Emil Procopiu, cel din piesă, exista în realitate în oraş, dar sub chipul unui încântător director de şcoală primară. După primele mele comedii, mi-a reproşat că, spre deosebire de alţii, pe el nu l-am pomenit niciodată. Am reparat greşeala. În ceea ce priveşte evenimentele din piesă, nu toate ţin de aceeaşi familie. Le-am cules, autentice, din mai multe locuri. De pildă, povestea cu înecul şi moştenirea s-a petrecut în familia Bumbulici. Iar soacra a fost într-adevăr o rudă de-a noastră.

— Unde s-a cristalizat sarea umorului dv.?

— În afară de Câmpulung, Iaşii sunt oraşul la care ţin cel mai mult (în afară și de Paris). Aici, în timpul războiului, în 1916, m-am refugiat cu familia, pe strada Sfîntul Teodor nr. 35, la doamna Ghiţescu. Mai târziu ne-am mutat pe str. Hotin 1 (la doamna Rozalia), fiind vecini cu doamna Soroceanu, al cărei fiu colabora permanent la „Missceleanea” de la „Viaţa Românească”. Acesta a fost primul meu mentor literar. Şi primele mele versuri i le citeam numai lui. Și el mi-a făcut cadou prima carte mai importantă, un volum de Lamartine. Iată-l, e aici, în biblioteca mea, datat cu nr. de ordine 54. În umbra vechilor porţi ale laşului, urmam la „Liceul refugiaţilor”, instalat în câteva barăci de lemn în curtea Universităţii ieşene. La română îl aveam profesor pe Valentin Bude, cunoscut şi ca umorist. (…)

Ca elev fruntaș şi cercetaș de război, făceam de serviciu deseori la spital, ca asistent al sorei de ocrotire Maria Ventura şi al doctorului franţuz Sorel. Eram delegat şi cu controlul elevilor la teatru, la „Naţional”. Aici, de aici începe cariera mea de dramaturg. Ţin să spun că n-am reclamat niciodată vreun elev şi am avut norocul să fiu remarcat de Alexandru Kiriţescu, care m-a prezentat lui Tănase, care mi-a purtat o simpatie şi o preţuire caracterizate printr-una din celebrele fraze ce-i erau atât de proprii: „Ai haz, mă urechiatule!” 

Cum să nu îndrăgesc laşiul, când tot aici am devenit ziarist profesionist, plătit cu trei lei pe lună, la un ziar condus de Octavian Goga, unde publicam notiţe despre fapte de arme de pe front.

Liceul l-am terminat la Liceul „Sf. Sava”, iar bacalaureatul l-am susţinut la Piteşti. Ca să anticipez, am terminat trei facultăţi: latină, filozofie şi drept. Tata dorea teribil de mult să ajung profesor de limba latină, dar după absolvire n-am practicat niciuna din profesiunile pe care mi le-ar fi conferit terminarea facultăţilor. Am fost doar cândva suplinitor (la română) la Şcoala normală din Câmpulung. În continuare, am făcut… ce-am făcut. Tata a suferit groaznic din pricina meseriei alese, numindu-mă frecvent un „scârţa-scârţa”. Durerea tatei a durat pînă la premiera piesei “Sosesc diseară”, când, în holul teatrului, bătrânul profesor mi-a spus la final: „Tudore, să ştii că mi-a plăcut lucrarea”. A fost cel mai grozav compliment pe care l-am primit vreodată.

Prima mea piesă jucată a fost “Panţarola”. Piesa a fost premiată în anul 1927 de Asociaţia autorilor dramatici şi lirici. Conform statutului premial, orice piesă laureată se juca de drept la Teatru l Naţional din Bucureşti. (înaintea mea fuseseră premiate “Muşcata din fereastră” de V. I. Popa şi “Pavilionul cu umbre” al dragului meu prieten Gib. Mihăescu). Pe atunci funcţiona Teatrul Mic, condus de Sică Alexandrescu, care a avut ideea înfiinţării unui teatru al autorilor dramatici, hotărând să deschidă stagiunea cu piesa mea. Sică Alexandrescu era secondat, din partea autorilor, de Mihai l Sorbul. Din păcate, din lipsă de fonduri, teatrul nu s-a mai deschis, dar Sică Alexandrescu, atunci proaspăt sosit de la Cluj, a deschis stagiunea (la Teatrul Mic) cu “Panţarola”.

Am intrat în dramaturgie singur, prin piesele mele şi numai prin ele, încercând să rezist ostilităţii cu care am fost întâmpinat atunci când am început să am succes. Aveam împotriva mea, deseori, o presă vehementă şi nici un sus-pus nu-mi era amic. Am avut însă un singur sprijin care nu m-a părăsit, orice s-a întâmplat, un prieten credincios: publicul. Fiindcă eu ştiu sigur şi ar fi bine să înveţe şi cei care nu ştiu încă, că teatrul are o destinaţie precisă și numai una: spectatorul, publicul. Cine scrie sau face teatru pentru ambiţii sau viziuni personale greşeşte şi nu va rezista. Atunci poate am făcut şi o ierarhie, socotind că există trei feluri de piese: bune, proaste şi cele care se joacă. Tot de-atunci am ţinut minte că cele mai reuşite intrigi în teatru sunt cele în afara textului.

Referindu-mă la Titanic Vals, ea a fost pusă în scenă la premieră de Vasile Enescu. Iniţial, în rolul soacrei fusese distribuită marea noastră actriţă, admirabila mea asociată de mai târziu la conducerea Teatrului din Sărindar, draga mea prietenă dintotdeauna, Maria Filotti. Eu nu eram de aceeaşi părere. Exista în Teatrul Naţional, la „recuzita” lui, o actriţă cu numele de Sonia Cluceru. 0 văzusem în Efimiţa din “Conu Leonida…” Atunci cînd Mavrodi (directorul Teatrului Național) m-a chemat pentru a face distribuţia, am spus răspicat: „Domnule director, îl joacă Sonia Cluceru, iar pe Maria Filotti o rog să joace în Dacia”.

— Cine e Sonia Cluceru? m-a întrebat Mavrodi. Enice (aşa i se spunea lui Enescu), tu o cunoşti? La răspunsul lui afirmativ, a programat-o rapid într-un matineu cu Conu Leonida… A doua zi de dimineaţă, Mavrodi mi-a declarat: „Va juca Sonia!”

Din păcate, puţin înainte de premieră, Maria Filotti s-a accidentat, aşa că a trebuit să fie înlocuită chiar înainte de premieră cu Gabi Danielopol, care, fiind soţia directorului de scenă, ştia rolul. Pe Spirache l-a jucat Calboreanu, primul lui rol de comedie. Poate că pare curioasă azi această interpretare, dar eu socotesc că hazul personajului izvorăşte din situaţiile în care e pus. Spirache nu e comic ca atare şi Calboreanu a fost, în acest sens, interpretul meu ideal. Mai jucau I. Finteşteanu (Nercea), Niki Atanasiu (Traian), G. Demetru (Ofiţerul), V. Valentineanu, Puia Ionescu, Marietta Sadova şi, bineînţeles, Sonia Cluceru.

Titanic a ţinut stagiunile 1932 şi 1933, până când a intrat pe scenă “…Escu”, care a durat până în 1934. Mi-aduc aminte de reacţia presei când, într-o singură săptămînă, pe afişul Teatrului Naţional figura de patru ori Titanic şi de trei ori …Escu. În aceasta din urmă, jucau, la premieră, Elvira Godeanu, Kitty Muşatescu, soţia mea, Gr. Mărculescu, Pap-Marţian, Niki Atanasiu, C. Stăncescu, N. Soreanu, Al. Ghibericon, Al. Marius, Eugenia Zaharia, Tanţi Economu, I. Anastasiad.

Între timp, din 1929, am devenit, prin concurs, inspector al artelor, luptând să organizez categoriile cele mai oropsite ale artiştilor ambulanţi, de varieteuri. O problemă a fost modalitatea încadrării piticilor de circ, a înghiţitorilor de flăcări şi sticlă. Pentru ei am creat serviciul „Fenomene”. Împreună cu Grigoraș Dinicu, am organizat Sindicatul instrumentiştilor. M-am reîntors la „genul meu” în 1937, cu “Visul unei nopţi de iarnă” în care jucau George Vraca şi Leny Caler, Iordănescu-Bruno, V. Ronea, Mişu Fotino, Marcel Anghelescu, Ecaterina Ionescu (după mine, unica continuatoar e a Măriei Ciucurescu), Tina Radu. (…)

— Deci, care au fost teatrele dumneavoastă?

— La început, în asociaţie cu Sică Alexandrescu, am deschis Teatrul Vesel (în Pasajul Eforie, vecin cu Cărăbuş). La a doua stagiune a ars până în temelii şi vecinul nostru şi noi… Privind flăcările, i-am spus lui Sică: „Ce zici, Sică, localizăm sau nu incendiul?”

Am renăscut din cenuşă la Teatrul din Sărindar, unde, împreună cu Maria Filotti, am căutat să alcătuim un repertoriu valoros. (…) Am deschis şi teatrul din str. C.A. Rosetti („Boema”), grădina de vară pe care am început-o cărând pămînt de la marginea oraşului. A urmat Teatrul „Tudor Muşatescu”, deschis într-o fostă sală de dans pe str. Lipscani. Echipa era compusă din Dina Cocea, Fory Etterle, Marcel Anghelescu etc. Teatrul „Tudor Muşatescu” nu prea mergea financiarmente. Am angajat un plasator, am cumpărat o bicicletă şi, în serile cînd reţeta nu acoperea gajurile actorilor, plasatorul biciclist gonea acasă, unde soţia mea făcea rost de bani ce proveneau de multe ori din bijuteriile pe care şi le vindea. De altfel, actorii îi spuneau: “Despina-Doamna care-şi vinde podoabele ca să-şi facă Tudorică biserici”.

Aproape toți marii actori ai României interbelice și postbelice au jucat în piesele lui Tudor Mușatescu, iar după venirea comuniștilor la putere dramaturgul și-a continuat cariera artistică, devenind, datorită recunoașterii publicului, unul dintre cei mai îndrăgiți autori români. Mușatescu a murit pe 4 noiembrie 1970 la București, la vârsta de 67 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Unicul său fiu, Bogdan Mușatescu, actor al Teatrului Național din București, a încetat din viață în anul 2016.

În 1980, la zece ani de la dispariția sa, unul dintre bunii lui prieteni, regretatul actor Mircea Șeptilici, a scris un omagiu plin de sensibilitate în revista “Teatul”:

Oamenii pe care-i iubim nu mor niciodată. Sau mor, odată cu noi. E un gând, un adevăr al meu, în care cred, şi pe care nu mă sfiesc să-l repet. Pentru mine, Tudor Muşatescu e tot atât de viu, la fel de prezent, aşa cum m-a întâmpinat, la începutul drumului în viaţă şi în teatru. Au trecut, de atunci – vai! – foarte mulţi ani, şi totuşi nu-mi vine să vorbesc “la trecut” despre un om a cărui amintire mă urmăreşte, care face parte din mine şi pe care îmi vine să-l citez mereu. Pentru cei ce n-au cunoscut omul şi i-au cetit numai scrierile, portretul, imaginea lui Tudor Muşatescu e incompletă. Câți mai sunt cei care să-şi amintească scăpărătoarele “şuete”, înţepăturile subţiri ale replicilor vii, pentru toate nedreptăţile, pentru toată prostia şi răutatea vremurilor, pe care “Nenea Tudorică” nu le ierta, ci, dimpotrivă, le comenta cu glas tare, cu umor, curajos, bătăios, spadasin neobosit al cuvîntului?

Dar, în ciuda aparenţei de “copil teribil” – poate să pară oarecum subiectivă afirmaţia mea – Tudor Muşatescu era… un poet. De la “Vitrinele toamnei”, primul său volum de versuri – şi până la ultimul “muşatism”, urmăritorul atent al scrierilor lui Tudor Muşatescu îşi va da seama că, sub gluma acidulată, se află – aproape întotdeauna – zâmbetul îngăduitor, uneori dureros, al celui care-şi ascundea sensibilitatea şi sentimentalismul, sub armura hazului. Haz pe care l-a răspândit cu generozitate de nabab. Este imensă – şi, în parte, necunoscută azi – cantitatea de piese – şi de “piesuţe” – teatrul îşi trăia, din plin, “momentul bulevardier” – pe care Tudor Muşatescu le-a tradus, localizat, reconsiderat, de multe ori rescrise, refăcute structural, eliminind, adăugând şi punând, în toate, pigmentul adevărului uman, sarea sprinţară a replicii “de teatru”, scurtă, vie, directă, pe care o stăpânea ca un mare maestru.

Mi-am îngăduit, cândva, când am fost admis ucenic la masa meşterului, să-i spun că e păcat de tot timpul pierdut cu “reparaţiile”, şi că face prea multă “ortopedie dramatică” pentru alţii. Mi-a dat una după ceafă şi mi-a spus, în limbajul lui colorat, că n-o face pentru alţii, ci pentru măgarii noştri, care trebuie să înţeleagă că traducerea unui text de teatru este, ar trebui să fie, o nouă scriere a piesei”.

Nu comentăm, acum, câtă dreptate avea. Termenul de “ortopedie teatrală” l-a adoptat şi a rămas, între noi, peste vreme, un punct comun. Răscolesc, mai departe, prin sacul cu amintiri… Cândva am făcut o expoziţie – desene şi caricaturi teatrale – din care, bineînţeles, nu lipsea Tudor Muşatescu. A reţinut lucrarea şi, la închiderea expoziţiei, i-am trimis-o acasă. Nu fusese vorba de preţ. Mi-a trimis o scrisoare – pe care din nefericire n-o mai am – în care, după mulţumiri şi alte “muşatisme”, mă întreba cât îmi datorează, pentru că, citez, “eu nu ştiu cât fac! Trebuie să-mi spui… cât cost?” l-am răspuns că, pentru mine, “n-are cost”, că e de nepreţuit şi că – deci – “preţul lui e şi preţul meu”. Peste câteva zile ne-am întâlnit pe stradă şi, ameninţându-mă cu bastonul, mi-a spus:

-Eşti prea şmecher, Domnule Mirciule! Adică, dacă tu ştii cât face un­ Tudor Muşatescu, vrei să-ti plătesc, tocmai eu, un asemenea preţ? Ce vrei, să mă laşi sărac?! Sau să-ţi plătesc, în rate, toată viaţa?!

Am râs împreună şi desenul meu a fost încă un reper de prietenie şi preţuire – peste vreme – în casa lui, alături de cei dragi, care – sunt convins – n-au cum să creadă că Tudor Muşatescu nu e lângă ei. Şi câtă exigenţă, câtă dragoste, pentru litera scrisă de el! Amintesc o frază, inedită şi caracteristică, cu care ne-a prezentat, în final, o piesă comandată cândva.

P.S. şi N.B. Cine îşi va permite să schimbe un singur cuvînt din piesă, fără voia autorului, va fi pedepsit cu tăierea capului!” Fie-mi îngăduit să închei aceste rânduri cu un “muşatism” spus altădată, când îi făceam reproşuri că nu se gîndeşte să traducă, cu harul lui unic, comediile lui Moliere:

– Ai dreptate, mi-a răspuns, sunt arhaice şi fără sare traducerile noastre din Moliere. Dar acum n-am timp să-l traduc pe Moliere. Trebuie să-l scriu pe Muşatescu!

Şi l-a scris. Mult. Diferit. Scânteietor. Dar nu cred că l-a scris pe deplin; faţă de tot ce ne-ar mai fi putut dărui, dacă… dacă… dacă…

***

 Povestea relaţiei pasionale dintre Vivien Leigh şi Laurence Olivier

.  

 Vivien Leigh s-a nascut pe 5 noiembrie 1913 

„Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient“ 

 Doi dintre cei mai faimoşi actori ai tuturor timpurilor, Vivien Leigh şi Laurence Olivier, au avut o relaţie întinsă pe parcursul a 23 de ani, dintre care aproape 20 de ani au fost căsătoriţi. O relaţie presărată cu numeroase momente conflictuale.   Laurence Olivier a văzut-o prima oară pe Vivien Leigh în filmul The Mask of Virtue în 1936 şi s-au împrietenit după ce el a felicitat-o pentru rolul foarte bun. Cei doi au devenit amanţi în timpul filmărilor la „Foc deasupra Angliei” în 1937. Amândoi erau căsătoriţi, însă asta nu i-a împiedicat să aibă o relaţie extraconjugală foarte pasionată şi intensă. În acea perioadă, Vivien Leigh a citit „Pe aripile vântului” şi i-a cerut agentului ei să o recomande lui David O. Selznick, care se pregătea să facă un film după carte. Deşi nu avea foarte mare experienţă, Vivien Leigh a fost aleasă de Olivier să o joace pe Ofelia în Hamlet, pus în scenă la Old Vic Theatre. Laurence Olivier şi-a amintit peste ani un incident survenit înainte de unul dintre spectacole, când starea ei de spirit s-a schimbat brusc, a început să ţipe la el, după care s-a liniştit brusc. În scurt timp, cei doi au început să trăiască împreună, în timp ce partenerii lor refuzau să divorţeze. În 1938, Vivien Leigh i-a cerut agentului ei-Myron Selznick (fratele lui David O. Selznick) să fie luată în considerare pentru rolul lui Scarlett O'Hara în „Pe aripile vântului”. David O. Selznick o văzuse jucând în Fire Over England şi A Yank at Oxford, îi plăcuseră foarte mult interpretările ei, însă nu credea că ar putea fi o posibilă Scarlett pentru că era „prea britanică”. Vivien Leigh a mers la Los Angeles şi a dat o probă într-unul dintre studiourile unde urma să se facă filmul, impresionându-i pe toţi şi primind rolul lui Scarlett. „Pe aripile vântului” a avut un succes uriaş, iar Vivien Leigh a câştigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă. În perioada filmărilor la „Pe aripile vântului”, Vivien Leigh şi Laurence Olivier şi-au expediat zeci de scrisori pline de pasiune şi iubire. Într-una dintre ele, Vivien Leigh îi spunea lui Laurence Olivier: „Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient. Te iubesc mult mai mult de atât. Tot sufletul meu îţi aparţine“. Marele actor îi mărturisea la rândul său: „Eşti în mod constant în gândurile mele. Nu am trăit până când nu te-am cunoscut pe tine“. În februarie 1940, Jill Esmond a fost de acord să divorţeze de Laurence Olivier, iar Leigh Holman a fost şi el de acord să divorţeze de Vivien. Pe 31 august 1940, Vivien Leigh şi Laurence Olivier s-au căsătorit în Santa Barbara.  Cei doi au jucat împreună în 1941 în filmul That Hamilton Woman (1941), foarte apreciat în S.U.A. şi în Uniunea Sovietică, devenind una dintre peliculele favorite ale lui Winston Churchill. Vivien Leigh filma Caesar şi Cleopatra în 1945 când a descoperit că era gravidă şi a făcut avort. La scurt timp, ea a căzut într-o depresie acută presărată cu crize de isterie. În 1948, cei doi au fost într-un turneu în Australia timp de şase luni, iar în acea perioadă neînţelegerile dintre ei s-au accentuat, ajungând la palme şi ţipete. Deşi relaţia ei cu Laurence Olivier se deteriorase, Vivien Leigh nu a lăsat ca dramele personale să se vadă şi în activitatea profesională. Iar în 1949 a făcut un rol memorabil în filmul „Un tramvai numit dorinţă”,câştigând al doilea Oscar. În 1956, Vivien Leigh a mai făcut un avort, iar în 1958, după 10 ani de aparenţe păstrate, cei doi s-au separat. Vivien a început să se vadă cu actorul Jack Merivale, iar Laurence Olivier a început o relaţie cu actriţa Joan Plowright, cu 22 de ani mai tânără ca el. În toamna lui 1960, Vivien Leigh şi Laurence Olivier au divorţat. Cei doi au continuat însă să îşi scrie până la moartea marii actriţe, survenită în mai 1967. Laurence Olivier a murit în 1989. Se spune că cu puţin timp înainte să moară, Laurence Olivier a fost văzut uitându-se la un film cu Vivien Leigh, cu lacrimi în ochi şi spunând: „A fost dragoste între noi”.

**"

 O batrana merge la magazin pentru a cumpara mancare pentru pisica. Pune in cos trei conserve si se indreapta spre casiera.

Casiera ii spune:

– Imi pare rau, dar nu putem vinde conservele pentru pisica fara a avea dovada ca aveti una. O multime de oameni in varsta cumpara conserve de pisica pentru a le manca, iar managementul nostru nu doreste asa ceva.

Batrana merge acasa, aduce pisica la magazin si in fine cumpara conservele. Ziua urmatoare batranica doreste sa cumpere trei conserve pentru caine, dar casiera ii cere dovada de a avea un caine, caci o multime de batrani cumpara conservele pentru a le manca.

Iar merge acasa batranica si isi aduce cainele. Ziua urmatoare ea vine direct la casiera, ii intinde o cutiuta cu o gaura in capac si o roaga sa introduca degetul inauntru.

– Nu, poate aveti un sarpe inauntru.

Batranica a asigurat-o ca nu era nimic care s-o impacienteze, asadar casiera introduce degetul in cutiuta, apoi il scoate si-i spune batranei:

– Miroase a ceva urat!

– Asa este, raspunde batrana. Acum, pot cumpara trei suluri de hartie igienica?

***

 Trenul lui Kasztner, o istorie controversată

Rudolf Kasztner, cel care va deveni cunoscut pentru afacerea „Trenul lui Kasztner”, s-a născut în anul 1906 în Cluj, oraș aflat în acel moment în Austro-Ungaria, fiind fiul lui Izsak Kasztner, un evreu foarte religios care își petrecea mare parte din zi la sinagogă și al Helénei, mama sa ocupându-se de magazinul familiei și de creșterea celor trei copii ai săi. Tânărul a urmat facultatea de drept, apoi a lucrat ca jurnalist pentru publicația Új Kelet. Mai târziu a devenit asistent al doctorului József Fischer, membru al Partidului Național Evreiesc, cu a cărui fiică, Erzsébet, s-a căsătorit în 1934.

Tânărul Kasztner s-a alăturat partidului Ihud, cunoscut mai târziu sub numele de Mapai, un partid sionist de stânga, sprijinind înființarea Comitetului de ajutor și salvare, împreună cu Joel și Hansi Brand, Samuel Springmann, Ottó Komoly și Ernő Szilágyi.

Potrivit lui Joel Brand, grupul lor a ajutat 22.000-25.000 de evrei din Austria, Polonia și Slovacia ocupate să ajungă în Ungaria. În 1941, guvernul maghiar a închis toate ziarele evreiești din Cluj, inclusiv Új Kelet, iar Kasztner, ajuns la vârsta de 36 de ani, a decis să se mute la Budapesta pentru a-și căuta un loc de muncă, lăsându-și soția în oraș. Aici a devenit unul din intermediarii dintre comunitatea evreiască din Ungaria și autoritățile naziste.

În vara lui 1944, Kasztner s-a întâlnit în mod repetat cu Adolf Eichmann, ofițerul responsabil de deportarea comunității evreiești din Ungaria, formată din aproximativ 800.000 de oameni, la Auschwitz. Cei doi au ajuns la un acord care prevedea că aproximativ 1.685 de evrei vor fi cruțați pentru un preț de 1.000 de dolari de persoană și vor fi transportați cu un tren în Elveția. Majoritatea pasagerilor nu-și puteau permite această sumă, așa că avocatul a scos la licitație 150 de locuri oferindu-le evreilor bogați care plăteau, în acest fel, pentru ceilalți. În plus, ofițerul SS Kurt Becher, trimisul lui Heinrich Himmler, a insistat ca 50 de locuri să fie rezervate familiilor persoanelor care îi plătiseră lui personal o sumă de aproximativ 25.000 de dolari de persoană.

Pasagerii au fost aleși de un comitet din care făceau parte Rudolf Kasztner, Ottó Komoly și Hansi Brand, reprezentanți ai Comitetului de ajutor și salvare. Juristul israelian Asher Maoz a scris că Kasztner ar fi declarat în fața Congresului Sionist de după război, într-un raport despre acțiunile Comitetului de ajutor și salvare, că a considerat operațiunea cun fel de „arcă a lui Noe”.

În trenul care avea 35 de vagoane de vite au urcat 972 de pasageri de sex feminin și 712 de bărbați. Cel mai în vârstă avea 82 de ani, iar cel mai tânăr avea doar câteva zile. Unul dintre pasageri, Ladislaus Löb, a scris că numărul exact al celor care au urcat în trenul care a plecat din Budapesta a fost incert, pentru că în primele etape ale călătoriei mai mulți pasageri au coborât temându-se că vor ajunge la Auschwitz. Ceea ce se știe cu exactitate este că 1.684 de persoane au fost înregistrate când au ajuns în lagărul de concentrare Bergen-Belsen de lângă Hanovra, pe 9 iulie. Potrivit lui Löb, printre pasageri s-au numărat 199 de sionişti din Transilvania, 230 din Budapesta şi 126 de evrei ortodocşi şi ultraortodocşi, dintre care 40 de rabini, unul dintre aceștia fiind Joel Teitelbaum, fondatorul școlii rabinice de tradiție hasidică înființată în anul 1905 la Satu Mare.

Ceilalți pasageri din „trenul lui Kasztner” au fost selectați astfel încât să acopere toate clasele socio-profesionale: profesori, artiști, casnice, țărani, fermieri, industriași, bancheri, jurnaliști, profesori și asistente medicale. Printre cei mai cunoscuți au fost scriitorul Béla Zsolt, psihiatrul Léopold Szondi, cântărețul de operă Dezső Ernster, artistul István Irsai și Peter Munk, care va deveni om de afaceri în Canada, dar și aproximativ 273 de copii, mulți dintre ei orfani. Alte 388 de persoane proveneau din Cluj, orașul natal al lui Rudolf Kasztner. Helene, mama avocatului, a primit și ea un loc în tren, la fel și fratele său, Ernő, soția sa, care era însărcinată, și tatăl acesteia, József Fischer.

Fiecărui pasager i s-a permis să-și aducă două rânduri de haine de schimb, șase seturi de lenjerie intimă și mâncare pentru 10 zile. Când trenul a fost oprit la granița ungaro-austriacă, oamenii au intrat în panică, pentru că de aici se putea îndrepta fie spre vest, fie spre est, spre Auschwitz.

Adolf Eichmann a decis, din motive care rămân neclare, să devieze trenul către lagărul de concentrare Bergen-Belsen aflat în nord-vestul Germaniei, lângă Hanovra, vagoanele au trecut prin Linz, Austria, unde pasagerii au fost coborâți și au fost trimiși la o unitate militară unde li s-a făcut o examinare medicală. Oamenii au fost forțați să se dezbrace și să stea goi ore întregi așteptând să fie văzuți de personalul medical sau să intre la dușuri.

Când „trenul lui Kasztner” a ajuns la Bergen-Belsen, călătorii au fost transportați într-o secțiune specială, cunoscută sub numele de Ungarnlager (tabăra maghiară), unde au fost ținuți săptămâni întregi. Löb a scris că dieta lor zilnică consta în 330 de grame de pâine, 15 grame de margarină, 25 de grame de dulceață, 1 litru de supă de legume, cafea și, uneori, brânză sau cârnați, lapte și rații suplimentare pentru copiii sub 14 ani. Grupului i s-a permis să-și organizeze diverse activități, iar Józef Fischer a fost cel care a coordonat programul zilnic, existau cercuri de lectură și se țineau prelegeri de istorie, filozofie și educație religioasă. Condițiile de viață erau foarte proaste, în fiecare cameră erau înghesuiți între 130 și 160 de oameni.

Una dintre pasagere, Szidonia Devecseri, a descris în jurnalul său atmosfera: „Soția rabinului încearcă în zadar să-și potolească cei doi copii, de patru și opt ani, care se luptă în patul ei. Vecinii ei, treziți de zgomot, îi înjură. O femeie țipă pentru că un șoarece i-a trecut peste față. O altă femeie țipă pentru că băiețelul din patul de deasupra a vărsat peste ea borcanul de gem pe care îl folosește ca oală de noapte. Cineva suferă de tuse convulsivă. Un alt băiețel o roagă pe mama lui să nu-l bată pentru că a udat patul, femeia îl pleznește, iar el începe să plângă cu sughițuri. O fostă dansatoare de club de noapte își povestește amintirile sordide unei profesoare rafinate, care nu știe dacă să-și acopere urechile sau să râdă”.

Primul lot format din 318 pasageri a plecat din lagăr și a sosit în Elveția pe 18 august 1944, iar ceilalți aproximativ 1.350 de oameni au ajuns în decembrie. Între timp avuseseră loc mai multe nașteri și decese, iar aproximativ 17 persoane au continuat să fie reținute în Bergen-Belsen sub diverse pretexte. De exemplu, unii dintre pasagerii inițiali care se declaraseră români la sosirea în lagăr au fost forțați să rămână pe loc după ce Ion Antonescu a fost arestat pe 23 august la București.

Cei 1.670 de oameni au fost cazați în satul elvețian Caux, lângă Montreux, în foste hoteluri de lux rechiziționate, evreii ortodocși fiind găzduiți în Regina (fostul Grand Hotel), iar ceilalți în Hotel Esplanade (fostul Palat Caux).

Rudolf Kasztner a emigrat în Israel în 1947 și a devenit purtător de cuvânt al ministrului comerțului și industriei. Afacerea “trenul lui Kasztner”, cum a fost numită operațiunea, a jucat un rol major în procesul prin care a trecut avocatul în 1954. Guvernul Israelului l-a dat în judecată atunci pe jurnalistul Malchiel Gruenwald pentru calomnie, după ce acesta a publicat un pamflet în care îl acuza pe Kasztner pentru faptul că a fost de acord cu salvarea oamenilor urcați în tren în schimbul păstrării tăcerii despre soarta marii mase a evreilor maghiari. În plus, faptul că printre pasageri s-a aflat familia sa, precum și 388 de oameni din Cluj a întărit sentimentele opiniei publice că acțiunile lui au fost egoiste. Acuzațiiile lui Gruenwald au fost acceptate de instanță, iar judecătorul Benjamin Halevi a declarat că Kasztner „și-a vândut sufletul diavolului”.

Bărbatul va fi asasinat în fața casei sale din Tel Aviv în martie 1957, la scurt timp după ce a fost făcută publică decizia instanței care l-a declarat vinovat de colaboraționism. Hotărârea tribunalului a fost anulată în mare parte de Curtea Supremă a Israelului la un an după moartea lui, în 1958.

Surse:

The Kastner Affair, https://www.jewishhistory.org

http://www.kasztnermemorial.com

http://www.kasztnerscrime.com/

***

 10 lucruri interesante din viața lui Coco Chanel, stăpâna lumii modei

Coco Chanel a fost, probabil, cea mai influentă femeie din istoria modei. Devenită un simbol al eleganței, a reușit să construiască un imperiu într-o industrie dominată de bărbați.

Cu o viziune revoluționară și gusturi impecabile, a reușit să influențeze generații întregi și este un reper și în ziua de astăzi. Pe lângă o carieră strălucită, Chanel a avut și o viață demnă de film.

Iată câteva lucruri interesante despre Coco Chanel, de la începuturile sale umile până la ultimele cuvinte rostite pe patul de moarte.

1

Cu toții am auzit de Coco Chanel, însă adevăratul ei nume era Gabrielle Bonheur Chanel. Înainte de a se lansa în lumea modei, tânăra obișnuia să cânte la un cabaret frecventat de ofițeri de cavalerie. Ofițerii au fost cei care au poreclit-o „Coco”.

2

S-a născut într-o familie săracă

Coco Chanel a devenit foarte bogată și celebră, însă începuturile ei au fost umile. Era fiica unui țăran și a unei vânzătoare și s-a născut într-un adăpost pentru săraci. A avut doi frați și două surori.

3

A trăit zece ani la orfelinat

Pe când Coco avea opt ani, mama ei a murit de tuberculoză. Rămas singur cu copiii, tatăl ei i-a trimis pe băieți la muncă, iar pe cele trei fete le-a lăsat la orfelinatul mănăstirii Aubazine.

Coco a petrecut aici zece ani, timp în care a învățat să brodeze, să calce și să coasă.

4

Pălăriile au fost primele ei creații

Coco Chanel și-a început cariera în modă făcând pălării. Cu ajutorul unuia dintre admiratorii săi, a deschis primul magazin în Paris, în 1913.

Pe măsură ce magazinul a câștigat popularitate, a început să vândă și haine.

5

Micuța rochie neagră

În anii ’20, Coco Chanel a introdus în lumea modei așa-zisa „rochie neagră mică”. Rochia era creată cu intenția de a conferi o ținută elegantă și ușor de purtat, la un preț rezonabil.

Revista Vogue a prezis că mica rochie neagră va fi purtată peste tot în jurul lumii și a avut dreptate. Chiar și astăzi, acest tip de rochie este un simbol al eleganței și simplității.

6

Coco Chanel și coafura sa legendară

Chanel nu a influențat doar moda vestimentară. La un moment dat, a apărut la Operă cu părul scurt, inspirând multe femei să adopte coafura garçon (coafura băiețească).

7

Norocul numărului 5

În 1921, a creat primul ei parfum, Chanel Nr. 5, primul parfum care purta numele unui designer. Numele Chanel era însoțit de cifra 5 fiindcă o ghicitoare îi spusese creatoarei de modă că acesta era numărul ei norocos.

Și probabil că așa și era, pentru că parfumul se vinde cu succes și astăzi, la aproape un secol de la lansare.

8

„Doamnelor, ieșiți din corset!”

Creațiile revoluționare ale lui Coco Chanel erau elegante, însă și confortabile și practice, eliberând femeile de povara corsetului. Tot ea a fost cea care a îndrăznit să scurteze fustele astfel încât să se vadă gleznele.

9

A fost acuzată că a spionat pentru naziști

În 1939, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Coco Chanel și-a închis toate magazinele, păstrând doar apartamentul situat deasupra atelierului său.

În timpul ocupației germane, ea a locuit la Hotel Ritz, locul preferat al ofițerilor germani de rang superior. De altfel, Coco Chanel a fost adesea acuzată că a avut relații strânse cu elita germană și că ar fi avut o aversiune pentru evrei.

Creatoarea de modă a avut și o relație amoroasă cu diplomatul german Hans Günther von Dincklage, cunoscut pentru legăturile sale cu serviciile de spionaj germane.

Mai mult, o serie de documente ale Rezistenței franceze indică faptul că Chanel ar fi spionat pentru naziști, fiind „agentul 7124” (nume de cod „Westminster”).

Magazinele ei au rămas închise timp de 15 ani, până în 1954, când Coco Chanel, în vârstă de 71 de ani, a revenit în lumea modei. Ulterior, i-a spus actriței Marlene Dietrich că și-a redeschis afacerea fiindcă „murea de plictiseală”.

10

A avut un sfârșit pe măsura vieții ei

La 9 ianuarie 1971, după ce s-a întors de la o plimbare cu prietenul ei Claude Baillen, Coco Chanel a început să se simtă rău. S-a retras mai repede decât de obicei.

Adoua zi, pe 10 ianuarie, a murit în patul ei din Hotelul Ritz, care-i fusese casă timp de 30 de ani. Ultimele ei cuvinte, pe care i le-a adresat cameristei, impresionează prin franchețe și simplitate: „Vezi? Așa se moare.”

***

 O batrana merge la magazin pentru a cumpara mancare pentru pisica. Pune in cos trei conserve si se indreapta spre casiera.

Casiera ii spune:

– Imi pare rau, dar nu putem vinde conservele pentru pisica fara a avea dovada ca aveti una. O multime de oameni in varsta cumpara conserve de pisica pentru a le manca, iar managementul nostru nu doreste asa ceva.

Batrana merge acasa, aduce pisica la magazin si in fine cumpara conservele. Ziua urmatoare batranica doreste sa cumpere trei conserve pentru caine, dar casiera ii cere dovada de a avea un caine, caci o multime de batrani cumpara conservele pentru a le manca.

Iar merge acasa batranica si isi aduce cainele. Ziua urmatoare ea vine direct la casiera, ii intinde o cutiuta cu o gaura in capac si o roaga sa introduca degetul inauntru.

– Nu, poate aveti un sarpe inauntru.

Batranica a asigurat-o ca nu era nimic care s-o impacienteze, asadar casiera introduce degetul in cutiuta, apoi il scoate si-i spune batranei:

– Miroase a ceva urat!

– Asa este, raspunde batrana. Acum, pot cumpara trei suluri de hartie igienica?

***

 “Bucurați-vă seara când în casă este gălăgie, şi nu vă puteţi odihni de râsetele pruncilor voştri, băgaţi devreme în pat. Nu-i mai apostrofaţi că nu adorm liniştiţi. Şi nici atât de repede ca voi. Într-o zi, liniştea o să vă pară înspăimântătoare! 

Bucuraţi-vă când dimineaţa găsiţi o jumătate de tub de pastă de dinţi risipită în chiuvetă. Într-o zi veţi găsi Colgate-ul întărit şi nedesfăcut de nimeni!

Bucuraţi-vă când faţa de masă e plină de dulceaţă. Şi chiar şi atunci când gemul vă ajunge-n galoşi. Într-o zi, borcanul va face mucegai în dulap.

Bucuraţi-vă când pantofiorii lasă urme de noroi pe covorul din sufragerie sau, uneori, chiar şi pe cearceaful din dormitor. Într-o zi, la uşa voastră nu vor mai fi nici măcar pantofii. 

Bucuraţi-vă când fiii şi fiicele stau cu lumina aprinsă până noaptea târziu, chirciţi la birou să scrie referate. Nu-i mai certaţi că e ”lumina scumpă!” Într-o zi o să vă speriaţi că-i prea devreme întuneric. 

Bucuraţi-vă când în casă este debandadă şi hainele sunt aruncate în toate ungherele! Într-o zi veţi deschide şifonierul şi veţi găsi păianjeni. 

Bucuraţi-vă când sunteţi bombardaţi de întrebări la care nici nu ştiţi şi nici nu aveţi chef să oferiţi răspunsul. Într-o zi n-o să mai fiţi întrebaţi de nimeni nici măcar când v-aţi născut. 

Bucuraţi-vă când pruncii vă scotocesc prin genţi şi vă împrăştie mărunţişurile prin casă. Într-o zi, când veţi deschide uşa casei venind încărcaţi de la piaţă, veţi fi întâmpinaţi de … nimeni! 

Bucuraţi-vă acum… Într-o zi aţi da tot ce aveţi mai scump, numai să trăiţi macar o clipă ”stresul de altădată”, când pruncii vă umpleau casa… şi urechile de zgomot! 

Bucuraţi-vă că Domnul ne-a dat copii. Ei ne învaţă să fim părinţi.

Fără prunci n-am înţelege dragostea de Tată a lui Dumnezeu.

Fiţi ca taximetriştii: căraţi-vă peste tot copiii, dar mai ales la Biserică. Într-o zi, Dumnezeu vă va umple casa de Sfinți.”

✍️ Emeric Imre

***

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️LA MEDELENI!!!

"LA MEDELENI" este o carte care se citește încet, pe îndelete, așa cum este scris și romanul. 

"Un roman pătruns de nostalgie, tristețe și durere, închinat primelor vîrste ale omului, atît de trecătoare și de nestatornice și, totuși, atît de dragi și sublime". N. Ciobanu - critic literar 

Cele trei volume ale romanului au apărut la Editura "CARTEA ROMÂNEASCĂ", între anii 1925-1927, având un succes imens de public, neobișnuit în istoria romanului românesc pînă atunci. Trilogia "LA MEDELENI" a cunoscut, de-a lungul anilor, un tiraj impresionant. 

Vara anului 1906. Cei trei copii ai familiei avocatului Iorgu Deleanu, se întorc la moșia de la Medeleni, acolo unde-și petreceau, în mod obișnuit, vacanțele. Olguța, Dănuț și Monica, așa se numeau copiii, aduceau cu ei voia bună și însuflețeau locurile. Monica era orfană și fusese adoptată de familia Deleanu, care nu făcea nicio diferență între ea și cei doi copii ai lor.

Cea mai zburdalnică dintre copii, Olguța este un personaj fascinant, astfel că, într-un dialog citat de Nicolae Ciobanu, George Călinescu spunea că "Olguța e o adevărată Diana modernă, grație eleganței ei sportive." 

La rândul său, G. Ibrăileanu afirma că "prin Olguța, Ionel Teodoreanu atinge, în scrisul său, treapta creației pure și că scriitorul are halucinația vieții."

"În treacăt, Olguța-i sărută mîna mamei și se repezi la vizitiu.

- Moș Gheorghe! Moș Gheorghe! Am venit!"

Olguța nu avea bunici, astfel că îl iubea pe Moș Gheorghe cu toată afecțiunea de care era capabil un suflet pur de copil. Avea doar zece ani, dar n-a uitat să-i cumpere Moșului ei drag "un pac de tiutun".

"Chipul vioi și ghiduș al moșneagului se încruntă de înduioșare. Ochii mici se micșorară sclipitori; mustățile-mproșcate-a neastîmpăr, tremurară zburlite.

Cuprinzând cu-o mînă hățurile încrustate cu mîinile Olguței, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garoafă sălbatecă și, binișor, înfipse în pletele întunecate ale fetiței roșul luceafăr al dedeochiului."

Spre deosebire de Olguța, Dănuț, fratele mai mare cu un an, era o fire meditativă, care se visa singur pe o insulă pustie, aidoma eroului său preferat, Robinson Crusoe. Avea o închipuire bogată, prevestind pe viitorul romancier, cel care avea să facă din "Medeleni" un nume cunoscut în întreaga Românie, un nume sinonim cu frumosul. Monica, copilul crescut de familia Deleanu, era expresia feminității în stare pură, o idealistă pură și generoasă pînă la sacrificiu, cea mai potrivită parteneră de viață pentru viitorul scriitor Dan Deleanu.

Revin la Olguța, personajul preferat din literatura română, și la prietenia ei cu Moș Gheorghe. De altfel, Olguța nu era iubită numai de moș Gheorghe, ci de toți cei care erau în slujba familiei Deleanu. Era atentă cu fiecare, trecînd cu ușurință pragul acela al relației dintre stăpîn și servitor. Era un prieten pentru fiecare.

Ultimul capitol din volumul prim, "Hotarul nestatornic", se numește, sugestiv, "Moș Gheorghe, nu tragi din lulea?"

"... Cresc uneori în fața caselor copilăriei masivi și blînzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cu zilele și anii tot mai scump îți este, fiindcă în frunză și în cuiburi trăiesc și cîntă amintiri și fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Și dacă se întâmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbușire de trecut, și golul lipsei lor vaier și jale.

În tăcerea odăiței nu s-auzea decât suflarea hurducată și șuierătoare a lui moș Gheorghe. Cu hîrșcăit de ferăstrău, moartea dobora un blînd stejar. Doamna Deleanu plîngea. 

Ograda casei lui moș Gheorghe, încetul cu încetul, se umpluse de țărani. Veniseră să afle vești despre cel mai bătrân și mai bun dintre ei. Unii ședeau jos la pământ, alții pe prispă, alții în picioare, tăcuți și solemni ca la moartea unui voievod.

 Doctorul îi luă pulsul. Moș Gheorghe deschise ochii și văzînd chipul străin, ochii se întrunară. Privi prin încăpere... o recunoscu... începu să caute. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. Doamna Deleanu își trecu mîinile peste frunte: uitase.

- Du-te repede acasă, șopti ea Oțelancei (bucătăreasa care o iubea mult pe Olguța), și ad-o repede pe Olguța. 

- A trimis cuconița după duduia Olguța.

- Lui moș Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica. 

- Ce-ai spus? sări Olguța. 

Anica fugise. Olguța se uită la domnul Deleanu cu fruntea încrețită. 

- Ce-a spus, papa?

Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olguței, strîns de tot, sărutîndu-l pe frunte. Olguța clipi, se smuci, deschise ușa și o rupse la fugă. 

Văzînd-o pe Olguța, țăranii din ogradă se descoperiră ridicându-se în picioare. Olguța trecu în goană printre ei, privindu-i zăpăcită. 

- Moș Gheorghe! țipă ea din tindă, gîfîind. Oțelanca intrase după ea. Doamna Deleanu și doctorul se ridicară în picioare. Olguța se uita cînd la unul, cînd la altul, fără să primească niciun răspuns. Tinda se umpluse de capete. Toți tăceau apăsător. Obrajii Olguței albiră. Se apropie de laviță, privindu-l pe moș Gheorghe cu spaimă și neîncredere. Moș Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să-i zâmbească. Abia o zărea poate - cu aburul de suflet rătăcit în ochi.

- Moș Gheorghe, nu tragi din lulea? îl întrebă Olguța tainic, aplicându-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. 

Pleoapele moșneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguța luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toți se fereau din calea ei, un copil de zece ani. Așeză luleaua în mîna lui moș Gheorghe, zăbovind îndelung cu mînuța ei rece pe înghețul degetelor albe. Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropie de laviță. Aprinse chibritul. Luleaua căzu din degetele țapene. Chibritul ardea pîlpîind în mînuța tremurătoare. Oțăleanca întinse lumînarea și o aprinse de la chibritul pe sfîrșite, stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguței. 

- Dumnezeu să-l ierte!

- Pentru ce? întrebă rugându-se Olguța, cu o sfâșietoare duioșie. 

Dar toți plecară capetele. 

Și icoanele din părete tăceau severe."

Așa se încheie primul volum din trilogia "La Medeleni", intitulat "Hotarul nestatornic".

Închei, invitîndu-vă la lectură pentru a afla destinul personajelor create cu atîta obiectivitate de IONEL TEODOREANU, personaje atît de vii și atît de deosebite unul de altul. 

Celelalte două volume ale trilogiei sunt intit ulate "DRUMURI" și "ÎNTRE VÎNTURI".

M.I.

***

 Vlad Țepeș a iubit o fată de 17 ani! A fost cât pe ce să dea foc Brașovului când a auzit că a fost bătută, iar ea a vrut să se sinucidă după moartea lui! Cum s-au îndrăgostit, de la prima întâlnire...

Ajunul Crăciunului din 1455 a fost unul memorabil pentru Vlad Țepeș. Un mare cuceritor, domnitorul, în vârstă de 24 de ani la acea vreme, s-a îndrăgostit pe loc. Două cosițe blonde și doi ochi albaștri i-au venit de hac. Numele fetei care i-a furat inima era Katharina. Avea doar 17 ani și se chinuia să tragă o sanie grea, plină de provizii pentru soldați, în Brașov. Povestea de iubire ce a urmat a fost tumultoasă și s-a încheiat tragic.

În momentul în care l-a cucerit pe Vlad Țepeș, Katharina, o săsoaică extrem de frumoasă, era însoțită de mai multe fete. Nu se gândea niciuna la cuceriri, ci se chinuiau toate să tragă sania grea cu provizii pentru soldați. Văzând scena, domnitorul le-a oferit ajutorul. Atât i-a fost!

„Când a văzut-o sus, la bastion, Vlad Dracula, care tocmai se afla atunci acolo cu ofiţerii săi, a sărit s-o ajute. Spre uimirea tuturor. Deşi era speriată din cauza grozăviilor pe care le auzise despre celebrul principe, fata a fost impresionată de gestul său. Adevărul a fost că Vlad, la vederea frumoasei tinere cu ochii ei mari şi albaştri şi cozi aurii, foarte lungi şi bogate, a fost lovit de o dragoste atît de năpraznică încît nu a mai luat în considerare sfaturile apropiaţilor săi care îl avertizau despre implicaţiile şi pericolele la care se expune prin această legătură. Se pare că, tot din acel moment, a uitat şi de toate celelalte aventuri pe care le întreţinea în cetatea Coronei“, a povestit Diana Krausser, expert în istoria medievală.

Katharina Siegel era fiica starostelui ţesătorilor din cetatea Brașovului şi a crescut la mănăstire. Când l-a cunoscut pe Vlad Țepeș, locuia cu părinţii ei, la rude, într-o casă aflată la Poarta Șchei numărul 14, după ce un incendiu a distrus locuința familiei ei. Ea și ai ei erau săraci lipiţi.

Vlad Țepeș, Domnul Țării Românești în trei rânduri, 1448, 1456 - 1462 și 1476, a curtat-o mult pe Katharina. Venea să o vadă foate des şi îi comanda rochii scumpe, făcute din mătase și dantelă din Occident.

Domnitorul, care a avut mai multe soții și idile, a fost cucerit definitiv de Katharina. Ea avea să îi fie amantă vreme de 20 de ani. A vrut să o ia de nevastă, dar nu s-a putut.

„Vlad Ţepeş era cunoscut ca un mare cuceritor, dar niciodată nu s-a logodit cu fetele cu care avea aventuri. Avea grijă să le căsătorească cu apropiaţi de-ai săi pentru a le avea mereu aproape. Katarina a fost însă marea sa iubire şi era în stare să facă moarte de om pentru ea“, spunea istoricul Alexandru Mihailov.

A rănit un preot cu sabia, pentru Katharina

Cronicile vremii au scris că Vlad Ţepeş era foarte gelos şi nu odată a lovit cu sabia în lucrurile din jur sau i-a ameninţat pe cei care doreau să o ia pe Katharina de soţie. Într-unul dintre aceste accese de furie a fost rănit şi un preot.

Mai exact, căutând-o într-o seară pe Katharina, Vlad Țepeș s-a supărat că tânăra nu era acasă și a așteptat-o până ce și-a făcut apariția, dintr-un gang, însoțită de verișoarele sale. Se zice că a întrebat-o de ce umblă așa târziu pe stradă, iar ea a rupt-o la fugă pe gang. Țepeș a prins-o și a dat s-o sărute, moment în care a intervenit un preot ieșit să vadă cine face gălăgie.

În întuneric, preotul n-a văzut chipul lui Țepeș și a sărit s-o scape pe Katharina din mâinile bărbatului care o ataca. Se pare că Țepeș l-a rănit atunci pe preot cu sabia.

A vrut să pârjolească Cetatea Brașovului pentru ea, când a auzit ce a pătimit din cauza legăturii amoroase cu el

Frumoasa Katharina avea să plătească pentru relația ei cu Vlad Țepeș, pe care a păstrat-o timp de două decenii, până la moartea lui.   

La 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi de intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi, şi i-a tras în ţeapă.

Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la Stâlpul Infamiei din Piaţa Sfatului. Ea era însărcinată cu cel de-al doilea copil pe care i l-a făcut lui Țepeș.

Furia lui a fost grozavă când a auzit că iubita lui a fost lovită și umilită la stâlpul infamiei. A ameninţat că va da foc Braşovului, dar, până la urmă, a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.

Legendele spun că Vlad Ţepeş ar fi recuperat una dintre cosiţele Katarinei, pe care a păstrat-o până la moarte, pe o pernuță, într-un dulap. Pentru această cosiță adorată și-ar fi lovit chiar și nevasta, după ce aceasta ar fi descoperit-o ascunsă.

A făcut două încercări de a se căsători cu ea

Katarina a fost singura femeie pentru care Vlad Ţepeş a vrut să divorţeze. A mers până la Papa Pius II pentru a cere anularea căsătoriei sale cu Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei, dar nu a primit aprobare.

Mai târziu, după ce soția lui de la acea vreme s-a sinucis, în 1462, pentru a nu ajunge pe mâna turcilor, Vlad Țepeș a vrut să se căsătorească, în sfârșit, cu iubita lui, Katarina. Dar nu a fost să fie! Pe 26 noiembrie în acel an, a fost arestat în Munţii Piatra Craiului, în apropiere de Castelul Bran. Conform istoricilor, Vlad Ţepeş a fost arestat de Matei Corvin, rege al Ungariei si principe al Transilvaniei, pentru a-l proteja de saşii care voiau să-l omoare, nemulţumiţi de relaţia acestuia cu Katharina Siegel.

Deşi nu s-au căsătorit niciodată, Vlad Țepeș şi Katharina au avut cinci copii: Vladislav (1456), Catherina (1459), Christian (1461), Hanna (1463) şi Sigismund (1468). Domnitorul s-a îngrijit de toţi urmaşii săi, lăsându-le moştenire pământuri şi case.

După 14 ani de detenţie, întorcându-se în Ţara Românească, Vlad Țepeș a fost numit din nou domnitor al statului. Domnia sa a fost una de scurtă durată, el fiind asasinat, pe 14 decembrie 1476. A fost decapitat şi capul a fost trimis sultanului turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. 

Moartea lui a însemnat sfârșitul vieții și pentru Katharina. Ajunsă la vârsta de 39 de ani, ea s-a întors la mânăstirea unde copilărise. Legenda spune că nu a mai vorbit niciodată şi că a murit de inimă rea, deşi anul în care a decedat nu este cunoscut. Se pare, însă, că a mai trăit doar doi ani după moartea domnitorului. Ar fi vrut să se sinucidă, dar a împiedicat-o cr edința.

   Sursa Gigel Stănculeanu