__&&

 Take, Ianke și Cadîr, piesa care i-a adus nemurirea lui Victor Ion Popa

Victor Ion Popa, autorul cunoscutei piese “Take, Ianke și Cadîr”, s-a născut pe 29 iulie 1895 la Bârlad și a fost primul dintre cei trei copii ai învățătorului Ion Popa și ai Aspasiei Pavelescu, fiind urmat, în ordine, de Nicolae și Virginia. Tatăl său a predat în mai multe comune din zonele Vaslui, Tutova, Roman, Tecuci, stabilindu-se în cele din urmă în orașul Bârlad, dar băiatul și-a petrecut copilăria la țară, alături de părinți, sau la bunicii dinspre tată, care locuiau la Dodești, o veche comună de răzeși.

În 1906, Victor Ion a mers pentru prima oară la un spectacol de teatru despre care va povesti mai târziu: “Patima mea pentru teatru s-a născut la unsprezece ani, la Galați, unde am văzut piesa “Manevrele de toamnă”, jucată de Nora Marinescu cu trupa teatrului său, și am descoperit întâia putință de amăgire a scenei care mi-a hârjonit anii de mai târziu”.

A fost trimis apoi la Iași, fiind înscris la un liceu cu internat, unde va urma primele cinci clase. În 1907, impresionat de răscoalele țărănești, scrie prima sa piesă de teatru și o pune în scenă, actori fiind chiar colegii săi. Umează apoi Liceul Național și devine pasionat de matematică și desen, dar scrie și poezii, schițe, redactează reviste satirice, face caricaturi, traduce, joacă teatru, cântă la vioară și construiește aeromodele. La maturitate își va aminti: “Zburda tinereții ni se cheltuia cu frumusețe și rost, în ore suplimentare de citit, discuții literare și joacă în curtea largă, după pornirea fiecăruia și nevoie. Așii tenisului erau Mihail Jora – marele muzician de astăzi -, Emanoil Ciomac, criticul muzical, și actualul procuror general de la Curtea de Casație. La oină era neîntrecut Demostene Botez, scriitorul”.

În 1911 viitorul dramaturg a asistat la zborurile organizate de Aurel Vlaicu la Iași și a notat în jurnal: “Iași, 11 octombrie. Două zboruri peste Cetățuia. Le-am văzut și eu. La 10 octombrie, pe la 5 seara, m-am dus la Copou. Aeroplanul era adus, montat în întregime. Doar cârma nu era pusă. L-am văzut pe Vlaicu acolo”, iar impresiile îl vor determina să scrie romanul “Maistorașul Aurel”. În 1912 tânărul debutează în revista școlii cu poezia “Liniște”, semnată cu pseudonimul G. A. Hamza, iar în 1914, după absolvirea liceului, s-a înscris la cursurile de arta actorului de la Conservatorul de muzică și artă dramatică din Iași, la clasa lui Mihail Codreanu. Tot acum a început să joace mici roluri pe scena Teatrului Național și, deși părinții și-ar fi dorit să devină inginer, este atras de viața literară. Pe 1 noiembrie îi apar primele desene în revista “Versuri și proză” din Iași, care îl prezintă cititorilor ca pe un foarte talentat colaborator artistic al publicației. În 1916, la declanșarea Primului Război Mondial, tânărul a întrerupt cursurile și a urmat o școală de ofițeri, apoi a fost repartizat pe frontul de la Mărăști și Oituz, experiență despre care va scrie în “Floare de oțel, roman de război”.

În perioada 1917 – 1919 este sublocotenent la Regimentul 12 Infanterie, cu care luptă în prima linie a frontului, dar este grav rănit la Oituz. Reîntors la Iași în perioada de convalescență, revine pentru puțină vreme la Teatrul Național unde, în 1918, o cunoaște pe viitoarea sa soție, actrița Getta Kernbach, dar este mobilizat din nou și apoi este trimis la Cluj.

Întors la Bârlad după război, se apropie de cenaclul poetului George Tutoveanu, frecventat și de Vasile Voiculescu și Emil Gârleanu, sub patronajul lui Alexandru Vlahuță.

În 1920 Victor Ion Popa este chemat la București, unde este angajat desenator și redactor la “Revista copiilor și a tinerimei”, în care publică și versuri, iar anul următor povestirea de război “Soldatul Fălfăloaie”, pe care o va integra apoi în romanul “Floare de oțel”. În aceasta perioadă finalizează “Ciuta”, piesa sa de debut, și o predă Teatrului Național.

În 1921 scriitorul se căsătorește cu actrița Getta Kernbach, cu care va avea un singur fiu, pe Sorin, născut în același an, iar din aprilie lucrează la Cluj, alături de Cezar Petrescu, la organizarea revistei Gândirea, pentru care muncește ca redactor tehnic, desenator și cronicar plastic. În toamna anului următor, pe 13 septembrie, are loc la București premiera piesei “Ciuta”, care este primită cu mare entuziasm de public, și este pusă în scenă în scurt timp și de Teatrul Național din Iași, apoi de Teatrul Național din Cluj.

Un an mai tîrziu a primit Marele Premiu Caragiale, a fost angajat ajutor de scenograf la Teatrul Național din București și a fost ales secretar al Societății autorilor dramatici romani.

În 1924 Victor Ion Popa a pus în scenă drama “Micul Eyolf” a lui Ibsen la Teatrul Popular fondat și patronat de Nicolae Iorga, condus de Ion Sân-Georgiu, eminentul profesor care a fost socrul lui Vintilă Corbul.

În această perioadă a devenit interesat de literatura dramatică pentru copii, fiind primul regizor din România care inaugurează, la Teatrul Popular, matineurile pentru cei mici. Primele două piese ale programului au fost scrise chiar de Victor Ion Popa și se numeau “Păpușa cu piciorul rupt” și “Pufușor și mustăcioara”. Dramaturgul a intrat însă în conflict cu Sân-Georgiu, a demisionat, iar pe 1 ianuarie 1926 a fost angajat director de scenă la Teatrul Național din Craiova.

În perioada 1927-1929 a ocupat poziția de director al Teatrului Național din Cernăuți, a făcut o lungă călătorie prin Europa vizitând Parisul, Londra, Berlinul, Viena și a intrat în contact cu viața artistică din marile capitale europene. Inspirat de marile teatre pe care le-a vizitat, inițiază la Cernăuți o serie de expoziții și conferințe, tipărește o publicație-program numită “Spectacol” și acceptă o inovație pentru acea perioadă – montarea în decor natural a piesei “Apus de soare” a lui Delavrancea, care a fost jucată pentru prima dată la Putna. Dramaturgul a organizat apoi o serie de spectacole pentru copii, pentru soldați și muncitori, serbări populare, piese gratuite și turnee fără niciun câștig.

După plecarea de la Cernăuți dramaturgul a venit la Teatrul Maria Ventura din București, unde a pus în scenă în 1930 o serie de piese care au avut un mare succes. Din păcate, relația cu Maria Ventura, care era proprietara și directoarea teatrului, nu era foarte bună, iar Victor Ion Popa, Mircea Ștefănescu și Tudor Mușatescu inițiază, în cadrul instituției, un studio de teatru modern care nu a atras prea mulți spectatori. Dramaturgul a plecat la Paris pentru a definitiva cu Maria Ventura repertoriul stagiunii 1930 -1931, dar anul următor relația cu actrița s-a deteriorat iremediabil și a pus la cale, împreună cu Sică Alexandrescu, fondarea unui Teatru Liber.

În această perioadă a scris piesele “Prietena mea, moartea” și “Take, Ianke și Cadîr”, pe cea din urmă a pus-o în scenă în 1932, dar în același an a părăsit Teatrul Maria Ventura și activitatea dramatică.

Scriitorul a devenit redactor la ziarul Ordinea și a publicat romanul “Velerim și Veler-Doamne”, care a avut un mare succes, fiind considerat de criticul literar Șerban Cioculescu “capodopera epică a lui Victor Ion Popa, un admirabil roman țărănesc și polițist.”

Regele Carol al II-lea i-a oferit oportunitatea de a se ocupa de organizarea teatrului sătesc, a primit misiunea de a îndruma activitatea culturală a Primăriei Capitalei, s-a ocupat de colecția Cartea satului și de activitatea căminelor și ateneelor populare. În 1936, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, Victor Ion Popa a fost unul dintre principalii organizatori ai Muzeului Satului, iar după un an s-a implicat în proiectarea și organizarea pavilioanelor României pentru marile expoziții internaționale. Tot în această perioadă, după divorțul de Getta Kernbach, s-a recăsătorit cu actrița Maria Mohor.

În 1938 Victor Ion Popa a fost numit director al Teatrului “Muncă și Lumină”, cunoscut și sub numele de Teatrul de la strada Uranus și, deși nu a primit susținerea financiară cuvenită din partea oficialităților, a reușit să facă teatrul să pătrundă în comunitățile de muncitori.

Mircea Ștefănescu își amintește: “Locuia, fiind director, într-un mare și vechi local al teatrului în care erau găzduiți aproape toți actorii. Lângă cele două camera ocupate de el se afla atelierul teatrului și magazia de decoruri. Nopțile Victor Ion Popa și le petrecea în acest atelier. Trimitea lucrătorii la culcare, iar el… ce credeți că făcea? Făcea pe tâmplarul, pe dulgherul, pe tapițerul… Era, în același timp, croitor și zugrav. Era de toate. Știa să întindă tapete. Numai cizme și costume nu-mi aduc aminte să-l fi văzut cosând”. În această perioadă i-a cunoscut pe tinerii Radu Beligan, Nineta Gusti, Irina Răchițeanu, Toma Caragiu și Elena Sereda pe care, cu multă răbdare, dăruire, dar și exigență, i-a instruit personal în cele mai sofisticate tehnici dramatice.

În 1943 marele dramaturg a devenit profesor suplinitor la catedra de dramă, comedie și regie scenică a Conservatorului din București și director al Oficiului Național al Cinematografiei, fiind definitivat pe post un an mai târziu. Muncea enorm și, spun apropiații săi, fuma și bea kilograme de cafea pe zi, până când o boală necruțătoare l-a doborât.

Victor Ion Popa a murit pe 30 martie 1946 la București, la doar 51 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Cea mai cunoscută piesă a sa, “Take Ianke și Cadîr”, i-a avut în distribuție, la premiera de la Teatrul Maria Ventura, pe Alexandru Giugaru, Gheorghe Timică, Ion Sârbul, Jules Cazaban, Mihai Popescu, Maria Mohor și Silvia Dumitrescu-Timică, se află și astăzi în distribuția marilor teatre din România și a beneficiat de o ecranizare tv extrem de populară în 1976, avându-i în rolurile principale pe Alexandru Giugaru, Ion Fintesteanu și Marcel Anghelescu.

Printre alte piese ale lui Victor Ion Popa se află: “Câinele-cârciumar”, “Țușcă, pușcă, pițigoi”, “Basm sau povestea poveștilor din lumea basmelor”, “Mușcata din fereastră”, “Shakespeare în infern”, “Vicleimul”, “Acord familiar”, “Cuiul lui Pepelea”, “Încercarea”, “Plata birului”, “Deșteapta pământului”, “Cățelul sau așa ceva….”, “Nu-i pentru cine se pregătește”, “Eu tac, tu taci, el tace…ea vorbește”, “Răzbunarea sufleurului”, “Ghicește-mi în cafea”, “Zece milioane” și “Cantonament buclucaș”.

Surse:

Ilustrațiunea română, noiembrie 1929

Note biografice alcătuite de Corneliu Simionescu (1972)

&&&

 Un tigan cumpara un teren de casa langa un medic. Cheama un inginer , un arhitect şi le spune ca vrea sa construiasca o casa identica cu a medicului. Zis si facut. Cand casa a fost gata, tiganul striga de la balcon la medic:

-Doctore , doctore!

-Ce este tigane?

-Ma pot compara cu tine, ca avem aceeași casa!

-Nu, spune medicul, deoarece nu avem si acelaşi mobilier …

Angajeaza tiganul pe cei care au decorat casa medicului si le da ordin sa ii faca mobilierul intocmai ca al medicului. Cand totul a fost gata, tiganul iese la balcon si striga:

-Doctore, doctore!

-Ce este tigane?

-Acum avem si aceasi mobila, deci ma pot compara cu tine!

- Nu, nu vezi ca nu avem aceasi masina, spuse medicul aratand catre Mercedesul său.

Tiganu’ face comanda de un Mercedes la fel ca al medicului, apoi iese la balcon si striga:

-Doctore, doctore, sunt mai “bine” decat tine!

-De ce mai tigane, spune medicul.

– Pentru ca avem aceeași casa, aceeași mobila, aceeași masina!

-Asa si? De ce esti mai “bine” decat mine?

 -Cum de ce? Eu am vecin un doctor, pe cand tu ai vecin un tigan....

£££

 PENTRU CEI CE VOR SA STIE MAI MULT(E) !

                      15 cărţi pe care oricine ar trebui să le citească 

                      măcar o dată în viaţă

            Fie că sunt citite acasă, în timp ce te relaxezi în fotoliul 

            preferat, fie că preferi să le răsfoieşti în mijloacele de 

            transport în comun, în drum spre serviciu, cărţile ar trebui 

            să aibă un rol important în viaţa fiecăruia dintre noi.

Dedicate copiilor, pasionaţilor de science-fiction, ficţiune sau biografii, anumite volume nu ar trebui să lipsească din „palmaresul” lecturilor fiecăruia dintre noi,

Iată, aşadar, 15 cărţi pe care orice om ar trebui le citească cel puţin o dată în viaţă:

1. „Pentru cine bat clopotele”, de Ernest Hemingway -

Publicat în 1940, romanul prezintă povestea lui Robert Jordan, un tânăr american din Brigăzile Internaţionale alăturate unităţii de gherilă republicană, în timpul Războiului Civil Spaniol. Ca expert în folosirea explozibililor, el primeşte misiunea de a arunca în aer un pod în timpul atacului asupra oraşului Segovia.

2. „Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami –

Scris de autorul japonez în anul 2002, romanul este o relatare fantezistă a aventurilor unui adolescent care pleacă de acasă în căutarea mamei şi a surorii dispărute cu mult timp în urmă. Volumul prezintă şi lungul şir de coincidenţe care îl leagă pe tânăr de un vagabond pe nume Nakata, ce suferă de pe urma unei traume din timpul războiului.

3. „Un veac de singurătate”, de Gabriel Garcia Marquez -

Prima ediţe a romanului a fost publicată pe 5 iunie 1967 la Buenos Aires, Argentina, cu un tiraj iniţial de 8.000 de exemplare. De la prima publicare a cărţii şi până în prezent, s-au vândut peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea a fost tradusă în 35 de limbi.

4. „La răsărit de Eden”, John Steinbeck –

Cartea, publicată pentru prima dată în 1952, recreeaza povestea biblica a lui Cain şi Abel în decorul Văii Salinas din California. Acţiunea se întinde din timpul Războiului Civil american până la sfârşitul Primului Război Mondial şi urmăreşte conflictele dintre două generaţii de fraţi.

5. „Crimă şi pedeapsă”, de Feodor Dostoievski –

Volumul a fost publicat pentru prima dată sub formă de foileton în ziarul „Mesagerul rus”, pe parcursul anului 1866. Cartea urmăreşte drama pe care o trăieşte Raskolnikov, un student care pune la cale uciderea şi jefuirea unei bătrâne cămătare, pentru a-şi putea rezolva astfel problemele financiare, dar şi din dorinţa de a-şi demonstra lui că este îndreptăţit să o facă.

6. „Fraţii Karamazov”, de F. Dostoievski –

Este ultimul roman al lui Dostoievski, scris între anii 1878 – 1880. Autorul rus a murit la doar câteva luni distanţă de la publicarea romanului.

7. „Străinul”, de Albert Camus –

Romanul a fost publicat în 1942. Protagonistul cărţii este Meursault, un franco-algerian indiferent care, după ce participă la înmormântarea mamei sale, ucide un bărbat arab pe care el îl cunoscuse la Alger.

8. „Dune”, de Frank Herbert –

Romanul SF are o acţiune ce se desfăşoară într-un viitor îndepărtat, în mijlocul unui imperiu interstelar în expansiune. Volumul a câştigat premiul Hugi în 1966 şi premiul Nebula pentru „Cel mai bun roman”.

9. „Ferma animalelor”, de George Orwell –

Publicată în Anglia în anul 1945, cartea este cea mai cunoscută satiră politică din secolul al XX-lea. A fost tradusă în peste 70 de ţări şi inclusă în programele şcolare şi universitare din întreaga lume.

10. „1984”, de George Orwell –

Romanul politic a fost lansat în anul 1949. Volumul prezintă o parte din viaţa intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist. Acţiunea se petrece în Marea Britanie, după un război nuclear ipotetic, care ar fi avut loc în anii ’50.

11. „Contele de Monte Cristo”, de Alexandre Dumas –

Cartea a fost publicată pentru prima dată în anul 1844 şi povesteşte viaţa lui Édmond Dantes, care a fost închis fiind considerat informator al lui Napoleon Bonaparte.

12. „Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley –

Romanul publicat în 1932 porneşte de la ideea unei societăţi distopice care, pentru a‑şi controla cetăţenii, recurge la orice subterfugiu.

13. „Flori pentru Algernon”, de Daniel Keyes –

Volumul urmăreste cum, supuşi împreună unui experiment, şoarecele Algernon şi omul Charlie trăiesc, fiecare în felul său, excepţionalul situaţiei de a vedea lumea printr-un alt coeficient de inteligenţă.

14. „Cosmos”, de Carl Sagan -

La peste 30 de ani de la apariţie, cartea astrofizicianului Carl Sagan încă influenţează viziunea ştiinţifică asupra Universului. Sagan dezvăluie o lume albastră asemănătoare unei pietre preţioase locuită de o formă de viaţă, care abia începe să-şi descopere propria identitate şi să se aventureze în marele ocean al spaţiului.

15. „Micul prinţ”, de Antoine de Saint-Exupéry –

Publicat în anul 1943, romanul este una dintre cele mai apreciate cărţi atât de publicul tânăr, cât şi de cel matur. Cartea aduce în prim plan valorile umane, responsabilitatea şi legătura dintre oameni.

£¢£

 *Strigături 2026 pe litoral pentru turiștii curajoși:* 

_„Hai la ultima pozare, cât drona încă-i pe mare!“, 

„Vacanța e monotonă fără o poză cu dronă!“, 

„Cine astăzi se pozează mâine nu mai explodează!“, 

„Scoatem poze pe hârtie, fiindcă mâine nu se știe!“. 

„Cu nămol dacă mă ung, dronele nu mă ajung!“, 

„Mâncați azi un ciocălău, că mâine va fi mai rău!“, 

„Luați, cât mai sunteți vii, acadele la copii!“

„Cumpărați acum saltele: nu trec dronele prin ele!“,  

„Când beți bere la terasă nici de drone nu vă pasă!“, 

„Fără zece mici în burtă, viața este și mai scurtă!“,

„Drona pe valuri plutește ușor“.. _

___&&&

 13.04.1519- s-a născut Caterina de Medici. Puţini ştiu că ea a introdus pantofii cu toc, parfumul, chiloţii şi i-a învăţat să mânânce cu furculiţa pe cei de la curtea franceză. A introdus baletul la curte, culoarea neagră în caz de doliu, consultarea zodiacului şi a inventat un nou fel de a călări, pentru femei.

La 13 aprilie 1519, s-a născut Caterina de Medici, primind la naştere numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de Medici. A fost fiica lui Lorenzo II de Medici, ducele de Urbino, nepotul lui Lorenzo Magnificul şi a prinţesei Madeleine de la Tour d’Auvergne. Mama Caterinei de Medici a murit de febră puerpurală, iar tată ei a murit câteva zile mai târziu. Ca urmare, Caterina a fost încredinţată spre creştere mătuşilor ei şi papei Leon al X-lea, care aparţinea şi el familiei Medici. O parte din copilărie şi-a petrecut-o într-o mănăstire, apoi la Roma, la unchiul ei. Florentinii o numeau „duchessina”, mica ducesă. În 1523, un alt unchi al ei, Giulio de Medici, a fost ales papă sub numele de Clement al VII-lea. La vârsta de numai 14 ani, este logodită cu cel de-al doilea fiu al regelui Francisc I, Henric, duce de Orléans, din raţiuni politice. Pontiful şi-a condus personal nepoata în Franţa, demonstrând în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie. Caterina şi-a făcut intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care purta Sfintele Daruri, Clement al VII-lea înainta aşezat în jilţul gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile unor catârce albe. Urma Caterina, înconjurată de doamne şi de gentilomi călare.16 zile mai târziu, nunta a fost celebrată cu mare fast. Se spune că mignona florentină a purtat pantofi cu tocuri înalte special făcuți pentru a-i crește statura și statutul (nu avea pic de sânge albastru). Constienta de o parte din defectele ei fizice, precum statura mignona si conformatia corpului ce nu se incadra in standardele de frumusete ale vremii, ea a comandat pantofarilor incaltaminte care sa o faca sa para mai inalta. De aici si pana la asocierea tocurilor cu statutul social nu a mai fost decat un pas.

Caterina era mică de statură, urâtă și geloasă pe Diane de Poitiers, amanta Ducelui de Orleas, viitorul rege al Franței și soțul Caterinei. În încercarea de a găsi un avantaj competitiv, a hotărât că are nevoie de o soluție prin care să-și manifeste ascendența la propriu. Și iată cum, din nesiguranța și nefericirea unei tinere neveste s-a născut unul dintre cele mai puternice simboluri ale sexualității.

În perioada renascentistă, Veneţia şi Florenţa erau capitalele parfumurilor. Moda parfumurilor pătrunsese puternic în Europa şi parfumierii combinaseră reţete şi formule adunate din toată lumea. Celebra familie Medici a rămas în istorie ca fiind renumită pentru apetitul faţă de esenţele frumos mirositoare. Despre Caterina de Medici se spune că avea o adevarata obsesie pentru parfum. A avut un parfumier personal, Renato din Florenţa pe care l-a adus în Franţa unde a deschis primul magazin de parfumuri din Paris. Legendele spun că celebra Caterina de Medici ar fi folosit parfumurile în scopuri diabolice, cerându-i alchimistului personal să creeze bijuterii în care erau ascunse otrăvuri mascate sub arome parfumate. Acestuia avea sa i se amenajeze un laborator in care Caterina putea intra oricand, printr-un pasaj secret, pentru ca retetele sa nu poata fi furate. Timp de 10ani, regina rămâne sterilă. „Supravieţuieşte“ la curte printr-o disimulare florentină: devine prietena, chiar confidenta, favoritei. La rândul ei, Diana îl determină pe Henric să-şi achite datoriile conjugale. Şi miracolul se produce: Caterina de Medici aduce pe lume 10 copii în 12 ani. Fiorentinul parfumier nu este străin de poțiunile pe care i le administrează reginei pentru ca aceasta să facă moștenitori. Caterina de Medici a introdus uzanta chilotilor printre femeile nobile fiindcă iubea călăria și nu dorea să o împiedice nimic în vederea intrării în grațiile socrului, Francis I. A inventat până şi un nou fel de a călări, cu piciorul stâng fixat în scară şi cu dreptul sprijinit de vârful şeii, inaugurând astfel „stilul amazoană”. Alaiul ei de nunta cuprindea poeti, artisti, maestri dansatori,a fost protectoarea artelor,numeroși artiști de geniu reușind să creeze la Curtea Franței în timpul domniei ei. Tot de la Florența și-a adus și bucătarii, reușind să impună gastronomia toscană la Curte, să despartă dulcele de sărat și să creeze practic, bazele faimoase bucătării franceze (adusă din Italia). A reușit să educe nobilii să mănânce cu furculița un câştig din punct de vedere al igienei. Când i-a murit bărbatul s-a sustras de la regulile obișnuite de a sta izolată 40 de zile, folosirea albului, și a inventat negrul ca și culoare de doliu. Contemporană cu Nostradamus, consulta frecvent astrele și în acest domeniu creând o modă. A murit in 5.01.1589

£££

 NELSON MANDELA. 

După ce am devenit președinte, am cerut escortei mele să mergem la un restaurant la

prânz. Ne-am așezat și fiecare dintre noi a cerut ce vrea.

La masa din față, era un bărbat, care aștepta să fie servit. Când a fost servit, i-am spus unuia dintre soldații mei: să i spună acelui om să ni se alăture. Soldatul s-au dus și i-a transmis invitația. Bărbatul se ridică, își luă farfuria și se așeză chiar lângă mine.

Pe măsură ce mânca, mâinile îi tremurau constant și nu ridica capul din farfurie.

Când am terminat, și a luat la revedere fără să mă privească, i-am strâns mâna și a plecat.

Soldatul mi-a comentat:

-Madiva, acel om trebuie să fie foarte bolnav, din moment ce mâinile lui nu încetau să

tremure în timp ce mânca.

-Deloc! motivul tremurului său este altul.

Apoi le-am spus:

-Acest bărbat era gardianul închisorii unde mă aflam. După ce m-a torturat, am țipat

și am plâns cerând apă și el a venit m-a umilit, a râs de mine și în loc să-mi dea apă, a urinat pe capul meu.

Nu era bolnav, era speriat, așteptându-se ca eu, acum președintele Africii de Sud, să-l trimit la închisoare și să-i fac același lucru ,cum a făcut el cu mine. Dar eu nu sunt așa, acel comportament nu face parte din caracterul meu și nici din etica mea.

„Mintile care caută răzbunare distrug națiunile în timp ce cele care caută reconciliere

construiesc națiuni. În timp ce ieșeam pe ușa libertății mele, știam că, dacă nu renunț

la toată furia, ura și resentimentul, aș rămâne încontinuare prizonier.

&&&

 O POEZIE GENIALĂ

 scrisă de Camil Petrescu, ȋn care găsim „PORTRETUL“ naţiei noastre !!!

Scrisă, probabil, prin anii ’50, ne face să ȋnţelegem că românii, de atunci și pâna astăzi, nu s-au schimbat prea mult! 

Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet.

ZEFLEMEAUA, de CAMIL PETRESCU 

{ Motto: „Românii e deştepţi!“}

Cînd va veni sfîrşitul lumii

Românii nu vor fi atenţi

Isus a spus: „Talita kumi“

Dar nu pentru inconştienţi.

Iar Ziua Domnului, ca hoţul

În miez de noapte va sosi

Femeia va dormi, iar soţul

Reviste porno va citi.

N-avem conştiinţa tragediei

Şi totul luăm „à la légere“

Noi, campionii băşcăliei

Am compromis orice mister.

Avem o scuză de faţadă:

„Lasă, că merge şi aşa!“

Trădăm la primul colţ de stradă

Şi-apoi încălecăm pe-o şa.

Senzaţia e de plutire

De infinit paraşutism

Noi am făcut mişto subţire

Şi de marxism, şi de fascism.

Ce Decebal şi Burebista?

Ce patriotul cărturar?

Trăiască Miţa Biciclista

Şi berea rece la pahar!

Mitică veşnic să trăiască

Şi noi pe lîngă el, noroc!

Filozofia chelnărească

E tot pe loc, pe loc, pe loc!

Întreaga drojdie se scurse

Din mahalale de Fanar

Şi-n loc să fim un roib de curse

Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura

Ea pentru toate e un leac

Simţi cum îţi umple toată gura

O moştenim din veac în veac.

Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma

Noi suduim neîncetat

Iar la acest popor, sudalma

E o religie de stat.

La treburile serioase

Noi nu ne concentrăm destul

Avem o somnolenţă-n oase

Şi-o zeflemea de prost fudul.

Si doar la reluări de faze

Parcă ne mai trezim puţin

N-avem profil de kamikaze

Tiparul nostru-i byzantin.

Apocalipsa furtunoasă

Îi sperie pe pămînteni…

Pe noi nu ne-o găsi acasă –

Vom fi la meci, sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta

S-o tragem şi pe asta-n piepţi

N-aveţi decît să-nchideţi poarta

Dacă tot face ea pe moarta…

Hai, că românii e deştepţi!

Camil Petrescu