__&&

 Take, Ianke și Cadîr, piesa care i-a adus nemurirea lui Victor Ion Popa

Victor Ion Popa, autorul cunoscutei piese “Take, Ianke și Cadîr”, s-a născut pe 29 iulie 1895 la Bârlad și a fost primul dintre cei trei copii ai învățătorului Ion Popa și ai Aspasiei Pavelescu, fiind urmat, în ordine, de Nicolae și Virginia. Tatăl său a predat în mai multe comune din zonele Vaslui, Tutova, Roman, Tecuci, stabilindu-se în cele din urmă în orașul Bârlad, dar băiatul și-a petrecut copilăria la țară, alături de părinți, sau la bunicii dinspre tată, care locuiau la Dodești, o veche comună de răzeși.

În 1906, Victor Ion a mers pentru prima oară la un spectacol de teatru despre care va povesti mai târziu: “Patima mea pentru teatru s-a născut la unsprezece ani, la Galați, unde am văzut piesa “Manevrele de toamnă”, jucată de Nora Marinescu cu trupa teatrului său, și am descoperit întâia putință de amăgire a scenei care mi-a hârjonit anii de mai târziu”.

A fost trimis apoi la Iași, fiind înscris la un liceu cu internat, unde va urma primele cinci clase. În 1907, impresionat de răscoalele țărănești, scrie prima sa piesă de teatru și o pune în scenă, actori fiind chiar colegii săi. Umează apoi Liceul Național și devine pasionat de matematică și desen, dar scrie și poezii, schițe, redactează reviste satirice, face caricaturi, traduce, joacă teatru, cântă la vioară și construiește aeromodele. La maturitate își va aminti: “Zburda tinereții ni se cheltuia cu frumusețe și rost, în ore suplimentare de citit, discuții literare și joacă în curtea largă, după pornirea fiecăruia și nevoie. Așii tenisului erau Mihail Jora – marele muzician de astăzi -, Emanoil Ciomac, criticul muzical, și actualul procuror general de la Curtea de Casație. La oină era neîntrecut Demostene Botez, scriitorul”.

În 1911 viitorul dramaturg a asistat la zborurile organizate de Aurel Vlaicu la Iași și a notat în jurnal: “Iași, 11 octombrie. Două zboruri peste Cetățuia. Le-am văzut și eu. La 10 octombrie, pe la 5 seara, m-am dus la Copou. Aeroplanul era adus, montat în întregime. Doar cârma nu era pusă. L-am văzut pe Vlaicu acolo”, iar impresiile îl vor determina să scrie romanul “Maistorașul Aurel”. În 1912 tânărul debutează în revista școlii cu poezia “Liniște”, semnată cu pseudonimul G. A. Hamza, iar în 1914, după absolvirea liceului, s-a înscris la cursurile de arta actorului de la Conservatorul de muzică și artă dramatică din Iași, la clasa lui Mihail Codreanu. Tot acum a început să joace mici roluri pe scena Teatrului Național și, deși părinții și-ar fi dorit să devină inginer, este atras de viața literară. Pe 1 noiembrie îi apar primele desene în revista “Versuri și proză” din Iași, care îl prezintă cititorilor ca pe un foarte talentat colaborator artistic al publicației. În 1916, la declanșarea Primului Război Mondial, tânărul a întrerupt cursurile și a urmat o școală de ofițeri, apoi a fost repartizat pe frontul de la Mărăști și Oituz, experiență despre care va scrie în “Floare de oțel, roman de război”.

În perioada 1917 – 1919 este sublocotenent la Regimentul 12 Infanterie, cu care luptă în prima linie a frontului, dar este grav rănit la Oituz. Reîntors la Iași în perioada de convalescență, revine pentru puțină vreme la Teatrul Național unde, în 1918, o cunoaște pe viitoarea sa soție, actrița Getta Kernbach, dar este mobilizat din nou și apoi este trimis la Cluj.

Întors la Bârlad după război, se apropie de cenaclul poetului George Tutoveanu, frecventat și de Vasile Voiculescu și Emil Gârleanu, sub patronajul lui Alexandru Vlahuță.

În 1920 Victor Ion Popa este chemat la București, unde este angajat desenator și redactor la “Revista copiilor și a tinerimei”, în care publică și versuri, iar anul următor povestirea de război “Soldatul Fălfăloaie”, pe care o va integra apoi în romanul “Floare de oțel”. În aceasta perioadă finalizează “Ciuta”, piesa sa de debut, și o predă Teatrului Național.

În 1921 scriitorul se căsătorește cu actrița Getta Kernbach, cu care va avea un singur fiu, pe Sorin, născut în același an, iar din aprilie lucrează la Cluj, alături de Cezar Petrescu, la organizarea revistei Gândirea, pentru care muncește ca redactor tehnic, desenator și cronicar plastic. În toamna anului următor, pe 13 septembrie, are loc la București premiera piesei “Ciuta”, care este primită cu mare entuziasm de public, și este pusă în scenă în scurt timp și de Teatrul Național din Iași, apoi de Teatrul Național din Cluj.

Un an mai tîrziu a primit Marele Premiu Caragiale, a fost angajat ajutor de scenograf la Teatrul Național din București și a fost ales secretar al Societății autorilor dramatici romani.

În 1924 Victor Ion Popa a pus în scenă drama “Micul Eyolf” a lui Ibsen la Teatrul Popular fondat și patronat de Nicolae Iorga, condus de Ion Sân-Georgiu, eminentul profesor care a fost socrul lui Vintilă Corbul.

În această perioadă a devenit interesat de literatura dramatică pentru copii, fiind primul regizor din România care inaugurează, la Teatrul Popular, matineurile pentru cei mici. Primele două piese ale programului au fost scrise chiar de Victor Ion Popa și se numeau “Păpușa cu piciorul rupt” și “Pufușor și mustăcioara”. Dramaturgul a intrat însă în conflict cu Sân-Georgiu, a demisionat, iar pe 1 ianuarie 1926 a fost angajat director de scenă la Teatrul Național din Craiova.

În perioada 1927-1929 a ocupat poziția de director al Teatrului Național din Cernăuți, a făcut o lungă călătorie prin Europa vizitând Parisul, Londra, Berlinul, Viena și a intrat în contact cu viața artistică din marile capitale europene. Inspirat de marile teatre pe care le-a vizitat, inițiază la Cernăuți o serie de expoziții și conferințe, tipărește o publicație-program numită “Spectacol” și acceptă o inovație pentru acea perioadă – montarea în decor natural a piesei “Apus de soare” a lui Delavrancea, care a fost jucată pentru prima dată la Putna. Dramaturgul a organizat apoi o serie de spectacole pentru copii, pentru soldați și muncitori, serbări populare, piese gratuite și turnee fără niciun câștig.

După plecarea de la Cernăuți dramaturgul a venit la Teatrul Maria Ventura din București, unde a pus în scenă în 1930 o serie de piese care au avut un mare succes. Din păcate, relația cu Maria Ventura, care era proprietara și directoarea teatrului, nu era foarte bună, iar Victor Ion Popa, Mircea Ștefănescu și Tudor Mușatescu inițiază, în cadrul instituției, un studio de teatru modern care nu a atras prea mulți spectatori. Dramaturgul a plecat la Paris pentru a definitiva cu Maria Ventura repertoriul stagiunii 1930 -1931, dar anul următor relația cu actrița s-a deteriorat iremediabil și a pus la cale, împreună cu Sică Alexandrescu, fondarea unui Teatru Liber.

În această perioadă a scris piesele “Prietena mea, moartea” și “Take, Ianke și Cadîr”, pe cea din urmă a pus-o în scenă în 1932, dar în același an a părăsit Teatrul Maria Ventura și activitatea dramatică.

Scriitorul a devenit redactor la ziarul Ordinea și a publicat romanul “Velerim și Veler-Doamne”, care a avut un mare succes, fiind considerat de criticul literar Șerban Cioculescu “capodopera epică a lui Victor Ion Popa, un admirabil roman țărănesc și polițist.”

Regele Carol al II-lea i-a oferit oportunitatea de a se ocupa de organizarea teatrului sătesc, a primit misiunea de a îndruma activitatea culturală a Primăriei Capitalei, s-a ocupat de colecția Cartea satului și de activitatea căminelor și ateneelor populare. În 1936, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, Victor Ion Popa a fost unul dintre principalii organizatori ai Muzeului Satului, iar după un an s-a implicat în proiectarea și organizarea pavilioanelor României pentru marile expoziții internaționale. Tot în această perioadă, după divorțul de Getta Kernbach, s-a recăsătorit cu actrița Maria Mohor.

În 1938 Victor Ion Popa a fost numit director al Teatrului “Muncă și Lumină”, cunoscut și sub numele de Teatrul de la strada Uranus și, deși nu a primit susținerea financiară cuvenită din partea oficialităților, a reușit să facă teatrul să pătrundă în comunitățile de muncitori.

Mircea Ștefănescu își amintește: “Locuia, fiind director, într-un mare și vechi local al teatrului în care erau găzduiți aproape toți actorii. Lângă cele două camera ocupate de el se afla atelierul teatrului și magazia de decoruri. Nopțile Victor Ion Popa și le petrecea în acest atelier. Trimitea lucrătorii la culcare, iar el… ce credeți că făcea? Făcea pe tâmplarul, pe dulgherul, pe tapițerul… Era, în același timp, croitor și zugrav. Era de toate. Știa să întindă tapete. Numai cizme și costume nu-mi aduc aminte să-l fi văzut cosând”. În această perioadă i-a cunoscut pe tinerii Radu Beligan, Nineta Gusti, Irina Răchițeanu, Toma Caragiu și Elena Sereda pe care, cu multă răbdare, dăruire, dar și exigență, i-a instruit personal în cele mai sofisticate tehnici dramatice.

În 1943 marele dramaturg a devenit profesor suplinitor la catedra de dramă, comedie și regie scenică a Conservatorului din București și director al Oficiului Național al Cinematografiei, fiind definitivat pe post un an mai târziu. Muncea enorm și, spun apropiații săi, fuma și bea kilograme de cafea pe zi, până când o boală necruțătoare l-a doborât.

Victor Ion Popa a murit pe 30 martie 1946 la București, la doar 51 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Cea mai cunoscută piesă a sa, “Take Ianke și Cadîr”, i-a avut în distribuție, la premiera de la Teatrul Maria Ventura, pe Alexandru Giugaru, Gheorghe Timică, Ion Sârbul, Jules Cazaban, Mihai Popescu, Maria Mohor și Silvia Dumitrescu-Timică, se află și astăzi în distribuția marilor teatre din România și a beneficiat de o ecranizare tv extrem de populară în 1976, avându-i în rolurile principale pe Alexandru Giugaru, Ion Fintesteanu și Marcel Anghelescu.

Printre alte piese ale lui Victor Ion Popa se află: “Câinele-cârciumar”, “Țușcă, pușcă, pițigoi”, “Basm sau povestea poveștilor din lumea basmelor”, “Mușcata din fereastră”, “Shakespeare în infern”, “Vicleimul”, “Acord familiar”, “Cuiul lui Pepelea”, “Încercarea”, “Plata birului”, “Deșteapta pământului”, “Cățelul sau așa ceva….”, “Nu-i pentru cine se pregătește”, “Eu tac, tu taci, el tace…ea vorbește”, “Răzbunarea sufleurului”, “Ghicește-mi în cafea”, “Zece milioane” și “Cantonament buclucaș”.

Surse:

Ilustrațiunea română, noiembrie 1929

Note biografice alcătuite de Corneliu Simionescu (1972)