S-a întâmplat în 28 iulie1913: Pacea de la Bucureşti. La această dată, se încheia Tratatul de pace de la Bucureşti dintre România, Serbia, Grecia, Bulgaria si Turcia. Cadrilaterul (judeţele Durostor şi Caliacra) revin României (28 iulie/10 august).Tratatul de pace, încheiat la București la 28 iulie 1913 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, fiind în vigoare de la 11 decembrie 1913.
Începutul secolului al XX-lea avea să scoată în evidenţă faptul că la Berlin, Congresul din vara anului 1878 nu rezolvase nici pe departe „problema orientală”, măsurile adoptate de Marile Puteri fiind mai degrabă paleative care au întârziat rezolvarea crizei balcanice. De altfel şi noile alianţe care se făceau şi se desfăceau după interese de moment între principalii protagonişti ai scenei politice şi militare europene depindeau direct de modul în care Rusia ţaristă, Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Italia sau Franţa vedeau noua hartă a Balcanilor după sucombarea „omului bolnav al Europei” – Imperiul otoman. În acest context Bucureştiul este obligat să-şi revizuiască întreaga politică externă, orientată acum spre apărarea intereselor provinciilor româneşti ocupate de Imperiul ţarist şi Imperiul austro-ungar, precum şi ale românilor aflaţi în diaspora sud-dunăreană.
În condițiile declanşării unor conflicte militare în zona Balcanilor, după anul 1910, România a înţeles să-şi declare neutralitatea şi să urmărească foarte atent evoluţia evenimentelor, mai ales după ce, în decembrie 1909, Bulgaria încheiase o convenţie militară secretă cu Rusia, prin care ţarul se angaja să sprijine revendicările teritoriale ale Bulgariei asupra Dobrogei româneşti. Sprijinite de Rusia ţaristă, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia, aveau să constituie, în vara anului 1912, în urma unor acorduri secrete bilaterale, „Alianţa Balcanică”, al cărei scop declarat era lupta comună împotriva Imperiului otoman în scopul rezolvării pretenţiilor teritoriale, pe care statele balcanice le formulaseră în repetate rânduri.
Încurajat de aliaţii săi balcanici, la 8 octombrie 1912, Muntenegrul declara formal război turcilor, a doua zi declanşând ostilităţile militare. Pe 15 octombrie 1912, Turcia semnează pacea cu Italia, prin care renunţă la Tripolitania, şi îşi recheamă miniştrii de la Sofia şi Belgrad, declarând război celor două ţări balcanice. La rândul ei Grecia declară și ea război Turciei, iar din data de 17 octombrie 1912 luptele în Balcani se generalizează.Începea astfel Primul război balcanic, România declarându-și neutralitatea, „atâta vreme cât nu vor fi modificări teritoriale”, după cum afirma prim- ministrul Titu Maiorescu.
Deși Turcia este înfrântă și nevoită să ceară pace, evenimentele vor degenera ca urmare a pretențiilor terioriale exagerate ale Bulgariei și cu toate intervențiile Marilor Puteri care, cu excepția Rusiei, nu sprijineau pretențiile teritoriale ale Bulgariei, pe 29 iunie 1913, conflictele militare din Balcani se reaprind, Bulgaria atacând în forță Serbia. Imediat Muntenegru, Grecia și Turcia vor declara și ele război Bulgariei. Pe 9 iulie 1913, România îşi rechema ministrul său acreditat la Sofia, iar a doua zi, pe 10 iulie 1913, declara oficial război Bulgariei, justificându-şi atitudinea prin următoarea notificare făcută Guvernului bulgar: „Guvernul român a prevenit la timp guvernul bulgar că dacă aliaţii balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi impusese până acum în interesul păcii şi s-ar vedea silită să intre în acţiune. Guvernul bulgar n-a găsit necesar să răspundă acelei comunicări. Dimpotrivă şi din nenorocire războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri fără veste bulgăreşti contra trupelor sârbeşti, chiar fără a observa regulele elementare de notificări prealabile, care cel puţin ar fi dat dovadă de respectul convenţiunilor şi uzanţelor internaţionale. În faţa acestei atitudini, guvernul român a dat ordin armatei de a intra în Bulgaria.”
În faţa evidenţelor de pe front, precum şi a celor diplomatice, Bulgaria acceptă ideea unui armistiţiu, urmat de un tratat de pace ce urma să fie discutat şi parafat între ţările creştine beligerante la Bucureşti. Astfel, după o primă întâlnire a unor experţi militari la Niş, în Bulgaria, pentru a purta discuţii privitoare la măsurile militare provizorii în vederea suspendării luptelor, în după amiaza zilei de 28 iulie 1913, la Bucureşti soseau împuterniciţii statelor creştine angrenate în cel de al doilea război balcanic.
Conferinţa de pace de la Bucureşti era prima consfătuire diplomatică modernă în care statele participante urmau să-şi hotărască soarta fără „contribuţia” Marilor Puteri europene. Într-adevăr, după zece zile de discuţii, în cadrul cărora România a reuşit să tempereze revendicările foştilor aliaţi faţă de Bulgaria şi după mai multe runde de negocieri, delegaţiile ţărilor participante ajung la încheierea unui tratat acceptat şi parafat de toţi, fără să se ceară nici măcar aprobări de principiu din partea Marilor Puteri. În cercurile diplomatice europene, rezultatele Conferinţei de la Bucureşti, au fost privite diferenţiat. Astfel, dacă Parisul, Berlinul şi Londra agreau modul de rezolvare a diferendelor teritoriale, sir Edward Grey, secretarul de stat britanic la externe afirmând chiar că „Pacea trebuie considerată ca definitivă”, împăratul Austro -Ungariei, Franz Joseph se arătase deosebit de iritat de faptul că părerea sa nu fusese ascultată, afirmând: „Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucureşti ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluţie convenabilă”.
Cu toate acestea, cu mici excepţii, majoritatea părerilor exprimate despre Conferinţa de pace de la Bucureşti au scos în evidenţă că, cel puţin pentru moment, a adoptat acele soluţii care puteau asigura o oarecare stabilitate în zona Balcanilor. Tratatul de pace de la Bucureşti cuprindea 10 articole şi era semnat de toţi membrii delegaţiilor participante: pentru România – Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C.G. Dissescu, generalul C. Coandă şi colonelul C. Christescu; pentru Grecia – E.K. Venizelos, D. Panas, N. Politis şi căpitanii A. Exadactylos şi C. Pali; pentru Bulgaria – D. Toncev, S. Ivanciov, S. Radev, generalul Ficev şi lt. col. Stanciov; pentru Serbia – Nik. P Pasici, M.G. Ristici, M. Spalaicovici, colonelul Smilanici şi lt. col. D. Calafatovici; pentru Muntenegru – generalul-serdar I. Vukotici şi I. Matanovici.
În baza prevederilor tratatului, Serbia primea partea de nord a Macedoniei (art.III), Grecia lua cea mai mare parte a Macedoniei istorice şi Bulgaria se angaja să renunţe la orice pretenţie asupra insulei Creta (art. V), iar în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor dintre Bulgaria şi România, art. II stipula: „Noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene… O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comuni-tăţilor de locuitori despărţiţi prin noua linie de graniţă”.
Delegaţia României a făcut eforturi ca în textul Tratatului de pace să fie trecute în mod expres şi prevederi referitoare la drepturile şi libertăţile de care urmau să se bucure românii din teritoriile aflate în componenţa statelor participante la Conferinţă. În acelaşi sens se adresase conducătorilor delega ţiilor şi R. Jackson, ministrul SUA la Bucureşti, care solicita includerea în tratat a unei clauze privind acordarea libertăţilor civile şi religioase locuitorilor din teritoriile ce urmau să intre în componenţa celor cinci state.
În urma unor discuţii bilaterale între primul ministru român Titu Maiorescu, pe de o parte, şi primul ministru grec E.Venizelos, primul ministru sârb, N. Pasici şi conducătorul delegaţiei bulgare, S. Toncev, se cade de acord să se procedeze la un schimb de scrisori cu un conţinut identic prin care semnatarii se angajau să acorde reciproc drepturi şi libertăţi şcolare şi confesionale cetăţenilor lor de alte naţionalităţi. În acest context, Grecia, Serbia şi Bulgaria se obligau să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din Peninsula Balcanică, respectiv din noile teritorii ce urmau să intre în posesia lor. Totodată se obligau a recunoaşte pentru români un episcopat distinct.
De asemenea, îşi exprimau acordul ca pe viitor instituţiile culturale, şcoala şi biserica, să fie subvenţionate de către autorităţile de la Bucureşti, sub supravegherea guvernelor ţărilor respective. În final, s-a convenit ca aceste scrisori să fie considerate ca şi anexe ale Tratatului de pace. Ţările participante, cu excepţia Bulgariei, mai semnează un Protocol secret care cuprindea măsuri concrete ce urmau să fie întreprinse în comun de ţările semnatare (România, Grecia, Serbia şi Muntenegru) în cazul în care Bulgaria n-ar fi respectat prevederile Tratatului de pace semnat la 10 august.
Tratatul de la Bucureşti marca încheierea crizei balcanice şi realiza o configuraţie teritorială în zonă mai echitabilă. În ceea ce o priveşte, România îşi consolidează rolul de mediator în regiune şi îşi măreşte teritoriul naţional cu partea de sud a Dobrogei, care îi fusese oferită de ţar încă din anul 1878. Intra astfel în componenţa statului român un teritoriu de 7780 km.p. şi o populaţie de aproximativ 280.000 locuitori, musulmani în majoritate (turci, tătari, ţigani), urmaţi, ca pondere, de bulgari, români, ruşi, sârbi, evrei, armeni. Din punct de vedere administrativ, teritoriul cedat României, care se afla sub stăpânirea armatei sale încă de la 11 iulie 1913, avea să fie organizat în două judeţe: Durostor – cu capitala în străvechea cetate a Silistrei şi Caliacra – cu reşedinţa la Dobrici (Bazargic).
Odată cu încetarea oficială a stării de război dintre România şi Bulgaria şi după ce comisia mixtă prevăzută de Tratatul de pace a definitivat noua linie de graniţă dintre cele două ţări, va începe şi procesul de instalare a administrai iei civile româneşti în cele două judeţe. Armata, reprezentată de Brigada XVII infanterie, din cadrul Corpului V armată, va asigura trecerea de la administraţia bulgară la cea românească, mai ales c ă perioada de mijloc a anului agricol şi financiar nu permitea o schimbare bruscă. Din acest motiv, administraţia civilă românească se va instala treptat, până în octombrie 1913, când, prin decizii ale guvernului sunt numiţi prefecţii de judeţe şi se introduce justi ţia românească în Cadrilater. În istoria acestor meleaguri începea perioada administraţiei româneşti, care avea să dureze, cu excepţia ocupaţiei militare bulgare din anii 1916-1918, până în septembrie 1940.
Surse:
https://lege5.ro/Gratuit/g42tambu/tratatul-de-pace-incheiat-la-bucuresti-la-28-iulie-1913
http://www.edituramilitara.ro/DownloadFiles/81...RIM_3-4-2013_net1.pdf
https://www.academia.edu/31298610/Tratatul_de_pace_de_la_Bucureşti_din_1913_şi_consecinţele_sale_The_Bucharest_Peace_Treaty_of_1913_and_Its_Consequences_
https://romaniabreakingnews.ro/28-iulie-1913-romania/
https://archive.org/details/ProtocoaleleTratatuluiDePaceDeLaBucuretiDin1913
https://costeltudor.com/2018/08/10/10-august-1913-tratatul-de-pace-de-la-bucuresti-si-preluarea-cadrilaterului-de-catre-regatul-romaniei/
