&&&

 Licitația pentru o fată

În sat se știa clar: dacă aveai intenții serioase cu Ancuța, trebuia mai întâi să treci de tatăl ei, Ilie, om gospodar, atent și cu un simț al umorului care îi speria pe flăcăi mai tare decât câinii din curte. Își crescuse fata cu grijă, cu reguli clare și cu privirea aceea care spunea fără cuvinte că nimeni nu pleacă prea ușor cu comoara lui.

Într-o zi, la poartă apare un tânăr elegant, cu pantofi lucioși și emoții cât pentru trei oameni, hotărât să ceară mâna Ancuței, doar că Ilie nu era omul care să spună simplu „da” sau „nu”, ci unul care transforma orice într-un spectacol.

L-a poftit în casă, a tras perdelele, a aprins veioza și a început ceea ce el a numit foarte serios „licitația matrimonială”, unde întrebările nu erau despre bani sau avere, ci despre lucrurile care contează cu adevărat într-o căsnicie: vase spălate, cumpărături lungi fără comentarii și supraviețuirea strategică atunci când soția se supără fără explicații.

Tânărul încerca să răspundă cât mai sigur pe el, deși fiecare condiție părea mai complicată decât precedenta, iar când a auzit și despre socrul care vine duminica și pleacă miercuri, aproape că a vrut să renegocieze tot contractul.

După mai multe „oferte” absurde, de la credit pe treizeci de ani până la lecții de croșetat cu soacra, băiatul a acceptat varianta cea mai „sigură”, iar Ilie, mulțumit, i-a strâns mâna și i-a spus râzând că a câștigat nu doar o soție minunată, ci și un socru cu simțul umorului.

Iar înainte să plece, i-a aruncat ultima avertizare: — Să n-o superi prea tare… că restul licitației se ține în curte, cu furca.

Morala: Când intri într-o familie, nu iei doar iubirea, ci și tot spectacolul care vine odată cu ea.

#povestiamuzanta #socrușiginerică #umor #fam ilie #glume

&&&

 „Acri de piele” – Experimentul care a distrus vieți în tăcere

Philadelphia, 1951. Un medic dermatolog pe nume Albert Kligman pășea în închisoarea Holmesburg pentru a trata o banală epidemie de ciupercă la picioare, însă ceea ce avea să vadă acolo nu au fost oameni, nu au fost tați, fii sau suflete aflate în suferință, ci, după propriile lui cuvinte, „acri de piele”, un câmp uman pe care îl putea folosi pentru experimente medicale fără limite și fără milă.

În spatele gratiilor se aflau mii de bărbați, aproape toți de culoare sau portoricani, mulți dintre ei necondamnați încă, ținuți acolo doar pentru că erau prea săraci ca să plătească o cauțiune, iar pentru următorii douăzeci și trei de ani acești oameni aveau să devină cobai umani pentru companii farmaceutice, agenții guvernamentale și programe secrete finanțate de statul american.

La început li s-au testat creme și deodorante, apoi experimentele au devenit din ce în ce mai crude și mai întunecate, pentru că li s-au injectat virusuri, infecții și substanțe toxice, li s-au ars pielea și carnea cu chimicale industriale, li s-au administrat droguri halucinogene fără să știe ce conțin, iar pe corpurile lor au fost aplicate substanțe radioactive și doze uriașe de dioxină, componenta toxică a Agentului Orange, de sute de ori mai puternice decât limitele cerute chiar și de companiile care finanțau testele.

Bărbații dezvoltau răni deschise, chisturi pline de puroi, boli de piele care nu se mai vindecau niciodată și, în multe cazuri, cancer, însă continuau să accepte experimentele pentru câțiva dolari pe zi, bani de care familiile lor disperate aveau nevoie pentru a supraviețui, fără să știe cu adevărat ce li se injecta în corp și fără să înțeleagă documentele pe care erau puși să le semneze.

În timp ce deținuții sufereau în tăcere, Albert Kligman își construia averea și reputația, devenind celebru pentru dezvoltarea produsului Retin-A, unul dintre cele mai profitabile tratamente dermatologice din lume, creat pe baza datelor obținute din experimentele făcute pe pielea acelor oameni uitați de societate.

Ani la rând, universitatea, autoritățile și agențiile federale au știut ce se întâmplă și au ales să privească în altă parte, iar când scandalul a devenit public și experimentele au fost în cele din urmă interzise, victimele nu au primit nici dreptate, nici despăgubiri și nici măcar adevărul complet despre ceea ce fusese introdus în trupurile lor.

Albert Kligman nu și-a cerut niciodată scuze. A murit bogat, respectat și onorat de lumea medicală, în timp ce mulți dintre foștii deținuți au murit săraci, bolnavi și uitați, purtând pe piele și în suflet urmele unor experimente care le-au distrus viața pentru totdeauna.

Și poate că partea cea mai dureroasă a acestei povești este faptul că acești oameni nu au fost văzuți ca ființe umane, ci ca material de laborator, ca un „recoltă” din care alții puteau obține faimă, bani și prestigiu, într-o lume care a ales prea mult timp să tacă.

Cum poate o societate să vorbească despre progres și umanitate atunci când știința a fost clădită, uneori, pe suferința celor mai vulnerabili oameni?

#Holmesburg #AlbertKligman #ExperimenteUmane #IstorieAscunsă #DrepturileOmului #Suferință #Adevăr #Justiție #PoveștiAdevărate #Memorie #DiasporaSufletelor #Is torieCareDoare

$$&

 S-a întâmplat în 10 mai1838: Sub presiunea Porţii Otomane, Adunarea Obştească a Ţării Româneşti a votat introducerea în Regulamentul Organic a „articolului adiţional” care prevedea obligativitatea aprobării puterii suzerane (Poarta) şi puterii protectoare (Rusia) pentru orice modificare constituţională; acest fapt a semnificat o restrângere a autonomiei Ţării Româneşti şi o întărire a protectoratului Rusiei asupra acesteia (10/22).

După 1822, protectoratul Rusiei asupra Principatelor, rezultat până atunci doar al raporturilor de forţă din zonă, capătă un gir european. Protocolul anglo-rus din 23 martie 1826 a separat problema greacă (în Grecia se desfăşura războiul ce avea să se încheie cu independenţa acesteia) de cea românească, barând accesul Rusiei în Mediterana, dar dându-i mână liberă în Principate.Înfrângerea flotei otomane la Navarino, la 8 octombrie 1827, de o forţă navală franco-ruso-engleză, deschide Rusiei calea unui război cu Poarta, cu angajamentul de a nu face anexiuni teritoriale. Conflictul, început în 1828, s-a încheiat prin Tratatul de la Adrianopol (2 septembrie 1829).Principatelor le era acordată libertatea comerţului şi recunoscut dreptul la administraţie naţională şi li se restituiau teritoriile ocupate de otomani în stânga Dunării (raialele).

Deşi, după cum aprecia consulul francez Viollier, invazia rusă din 1828-1829 i-a costat pe români „mai mult sânge şi lacrimi decât toate cele precedente la un loc“, a marcat şi începutul unui amplu proces de reformare a societăţii româneşti, de ieşire din sfera economiei-lume otomană (după expresia lui Fernand Braudel), în care intrase la mijlocul secolului al XVI-lea, şi revenire la Europa. Reorganizarea Principatelor s-a făcut sub supravegherea Rusiei. Ne aflăm în faţa unui fenomen ciudat: ruşii, în timpul cât ocupă Principatele după încă un război (1828-1829), care se termină cu pacea de la Adrianopol (septembrie 1829), vor impune în Principate un fel de nouă constituţie care se va numi Regulamentul Organic.Iată ironia: ruşii, aflaţi sub un regim autocrat, fără libertăţi, fără parlament la ei în ţară, vor impune în Principate un regim relativ mai liberal decât al lor. În instrucţiunile trimise de la Sankt Petersburg se prevedea ca instituţiile celor două principate să fie similare, pentru „a apropia două noroade, al căror nume, de lege, de începutul neamului, de starea locului se cuvine a se ţine strâns legate“. În iunie 1829, s-au constituit cele două comisii pentru redactarea proiectelor Regulamentelor Organice.Fiecare comisie avea câte patru membri (doi aleşi de Divan, doi de ruşi) şi un secretar. În timpul lucrărilor, boierii moldoveni au propus unirea, cu dublă reşedinţă, fie şi sub un prinţ străin.

Un rol esenţial în opera de reformare a jucat generalul rus Pavel Kiselev, pe care Nicolae Iorga îl caracteriza astfel: „Administrator de mare talent, unul dintre ultimii elevi ai acelei filosofii de stat din secolul al XVIII-lea, cu toate părţile pozitive şi negative ale acesteia, anexionist convins, care nu credea nici în dreptul la viaţă al naţiunilor mici şi nici în posibilitatea statelor mici de a face faţă ferocităţii imperiilor, şi-a îndeplinit misiunea justificând şi încrederea suveranului său şi îndeplinind opera de drept şi ordine, nu dând – am spune noi –, ci veghind la aplicarea celei mai bune constituţii posibile pentru Principate, compatibilă atât cu trecutul şi în acord cu interesele marelui imperiu, al cărui mandatar şi reprezentant era.“ Multe dintre măsurile administrative iniţiate sau patronate de generalul Kiselev erau pe linia progresului. Dar erau evidente şi contradicţiile dintre adevăratele nevoi ale societăţii româneşti şi limitele impuse de prevederile Regulamentului Organic. Erau alcătuite de reprezentanţii marii boierimi şi reflectau interesele lor de mari proprietari.

Regulamentele Organice au reprezentat totuşi un progres pentru societatea românească. Se recunoştea existenţa unei naţiuni române şi se stabileau norme comune de organizare, se stipula că „nedespărţita unire“ reprezintă o „necesitate mântuitoare“, se înlăturau o serie de practici şi instituţii feudale. Se legifera principiul separării puterilor în stat. Puterea legislativă revenea unei Adunări Obşteşti, iar cea executivă domnului, ajutat de un sfat administrativ extraordinar (şase membri) şi un sfat administrativ (trei membri).Sistemul judecătoresc era organizat pe baze moderne, recunoscându-se autoritatea lucrului judecat. S-au creat departamente, s-au înfiinţat servicii publice specializate. S-a instituit o capitaţie unică şi s-a adoptat principiul de alcătuire a bugetului.Pentru prevenirea şi combaterea epidemiilor, s-au constituit carantine la graniţe şi în interiorul Principatelor. S-a organizat administraţia sanitară şi spitalele.S-a pus pentru prima oară ideea interesului public ca fiind deasupra celui individual. A.D. Xenopol arăta că „ideea statului se naşte pentru prima oară la români în concepţia ei modernă, ca viaţă a unui tot, întocmit pe norme obşteşti, adică pe legi“. În 1831 s-a alcătuit o catagrafie, în baza căreia să se aplice noul sistem de impunere. S-au organizat arhivele şi un sistem de evidenţă a actelor. S-au constituit magazii de rezervă, pentru situaţii de foamete sau secetă şi sistemul de poştă.

Regulamentul organic a întâmpinat o puternică opoziţie. Mai ales marea boierime moldoveană s-a opus, creând lui Kiselev destule probleme. Această opoziţie era oarecum ilogică, căci marea boierime căpăta o putere aproape deplină asupra pământului şi a muncii ţăranilor. Consulul Marii Britanii, Blutte, afirma că opoziţia avea, în ambele principate, un caracter mai adânc, naţional, faţă de puterea pe care o căpăta Rusia asupra societăţii din Principate.Se adăuga impresia produsă de reprimarea răscoalei poloneze la Varşovia, în noiembrie 1831. Boierii ar fi dorit o garanţie colectivă a puterilor europene, în locul protectoratului rus. Tot Blutte i-a mijlocit lui Mihai Sturdza demersul pe lângă guvernul englez din 1830. Era prima cerere pentru obţinerea unei garanţii anglo-franceze pentru Principate, dar a rămas fără rezultat. Regulamentul Organic, elaborat sub ocupaţie rusă, urât de toţi şi ars chiar de la începutul Revoluţiei din 1848, a reprezentat totuşi debutul procesului de modernizare şi reoccidentalizare a societăţii româneşti, inclusiv prin impunerea limbii franceze în locul celei greceşti pentru conversaţiile de salon.

Surse:

http://www.romania-actualitati.ro/regulamentul_organic_in_tarile_romane-42017

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-contribuit-rusia-la-modernizarea-societatii-romanesti-regulamentele-organice-deschid-drumul-spre-constitutionalism

http://www.eualegromania.ro/2018/10/23/regulamentul-organic-debutul-procesului-de-modernizare-si-reoccidentalizare-a-societatii-romanesti/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/17/ocupatia-rusa-din-1828-1834-regulamentu l-organic/

$$&&&

 S-a întâmplat în 10 mai1866, 10/22: La această dată, prinţul Carol (1839-1914) din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen era proclamat de către Adunarea Constituantă (aleasă la 9/21.IV.1866) domnitor al României sub numele de Carol I; el a fost ales prin plebiscitul din 2/14-8/20.IV.1866, organizat după detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (11/23.II.1866); încă de la urcarea sa pe tron, Carol I s-a pronunţat, în domeniul politicii externe, pentru menţinerea şi consolidarea statutului internaţional de stat autonom, iar în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice şi militare ale ţării.

Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen - (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. Carol s-a născut în Germania la Sigmaringen ca prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termina cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. 

Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat şi, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene.Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României.După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. 

Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puţin amical că va fi nevoit să pupe „papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia). După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până la podul Mogoşoaiei. Traseul prin ţară, de la Drobeta Turnu-Severin la Bucureşti, a cuprins oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. 

Şi-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.Imediat după sosirea în ţară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831.Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării.S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituţionalizării obligaţiilor faţă de Poartă), acţiune care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă. Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (dreptul primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe."

Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteţă regală”.Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura.Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane.În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după războiul cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878, în care contribuţia României a fost decisivă.În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea relativei „şubrezimi" şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de Independenţă, confirmat de Tratatul de la Berlin. Prestigiul intern şi internaţional a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie" încheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, principesa Maria, a murit la 4 ani) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania, pentru a-şi găsi o mireasă. În final, a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied (3 noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma pierderii unicului copil. Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni. Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. 

Sculptorul croat Ivan Meštrović a executat statuia ecvestră a lui Carol I din Bucureşti, care a fost amplasată în faţa Bibliotecii Centrale Universitare. Din notaţiile contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de comunişti. Deşi se cunoaşte că, după demolare, statuia a fost topită, iar din bronzul ei a fost turnată Statuia lui Lenin din Bucureşti, realizată de sculptorul Boris Caragea, care a stat în parcul din faţa Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până în 3 martie 1990, când clădirea fusese deja rebotezată Casa Presei Libere, totuşi unii istorici susţin că statuia ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Au existat planuri ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmaşilor lui Meštrović, dar, în final, a fost făcută o nouă statuie, de sculptorul Florin Codre, care a fost inaugurată în 6 decembrie 2010, fiind prezenţi Principesa Margareta a României, principele Radu al României şi primarul Capitalei, Sorin Oprescu.Statuia din bronz are o greutate de 13 tone şi o înălţime totală de 13 metri, din care 7 metri statuia propriu-zisă şi 6 metri soclul.

Surse:

Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I, Editura Militară, 1992.

Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, București, 2005.

Sorin Cristescu, Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen 1878 - 1905, Editura Paideia, București, 2011.

Sorin Liviu Damean, Carol I al României,1866-1881, Editura Paideia, București, 2000.

Vasile Docea, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Timișoara, Presa Universitară Română, 2001.

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

https://peles.ro/personalitati/ regele-carol-i/

&&&

 S-a întâmplat în 10 mai 1877, 10/22: La această dată, a fost instituită prima decoraţie românească, „Steaua României", în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român. Ordinul Steaua României este cel mai vechi ordin naţional românesc.

A fost creat initial de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Neputând să instituie un ordin prin lege şi să confere decoraţii, pentru că țara depindea de Poarta Otomană, Al. I. Cuza a comandat la Casa Kretly din Paris un număr de decoraţii pentru trei grade (cavaler, ofiţer şi comandor), care au sosit în ţară în anul 1865. Ele se deosebeau de cele instituite de Carol I prin faptul că pe medalionul roşu din centrul crucii se aflau pe faţă două mici coroane de lauri, cu cifrele 5 şi 24, care simbolizau datele la care a fost ales Cuza ca domn (5 ianuarie în Moldova şi 24 ianuarie în Muntenia), iar pe bordură scria „Genere et corde fratres"; pe revers se afla cifrul lui Cuza, un A. Decoraţiile au fost acordate „proprio motu" doar câtorva devotaţi ai domnitorului.

Ordinul a fost instituit definitiv de regele Carol I, în anul 1877, prin legea din 10 mai 1877, stabilindu-se cinci grade: cavaler, ofiţer, comandor, mare ofiţer şi mare cruce. Lăzile cu decoraţii comandate de Cuza s-au păstrat la palat şi au fost descoperite în preajma Războiului pentru Independenţa României. Regele Carol I a hotărât modificarea lor şi instituirea a două noi clase, mare ofiţer şi mare cruce. Modificarea a constat în faptul că pe faţa medalionului din centrul crucii s-a aplicat o acvilă cruciată stând pe un fulger, iar pe bordură s-a inscripţionat „In fide salus". Pe revers s-a aplicat cifrul regelui Carol I. S-a mai confecţionat o variantă care avea sub coroana regală spade încrucişate, iar pentru fapte de vitejie în timp de război s-a creat o variantă care avea spadele încrucişate puse peste cruce la gradele superioare şi peste panglică la gradul de cavaler şi cel de ofiţer.

Ordinul a fost reorganizat de regele Carol al II-lea în două rânduri (1932 şi 1937), înfiinţându-se un grad în plus şi anume clasa I, care s-a interpus ca ierarhie între gradul de mare ofiţer şi cel de mare cruce.Reprezentarea ordinului este următoarea: o cruce bizantină repetată de metal smălţuit în culoarea albastru închis, având în centru un medalion de smalţ roşu cu bordură de culoare albastru închis, înconjurat de o coroană verde de frunze de stejar. Medalionul are pe faţă cifrul regelui Carol I, iar pe bordură inscripţia „In fide salus", iar pe verso anul „1877". Între aripile crucii se află câte o acvilă cruciată din metal, iar deasupra crucii se află coroana regală, de metal. Panglica ordinului este de culoare roşie, cu câte o dungă argintie pe margini.

Diferenţele în funcţie de grade rezidă în:

- la cavaleri şi la ofiţeri mărimea crucii este de 40 milimetri, iar marginile, acvilele cruciate şi coroana sunt din argint la cavaleri, în timp ce la ofiţeri sunt din aur.

- la gradul de ofiţer pe panglică se află o rozetă.

- gradele de cavaler şi ofiţer poartă decoraţia pe partea stângă a pieptului, atât militarii, cât şi civilii, iar civilii în ţinută de gală o poartă pe reverul stâng al fracului.

- la gradul de comandor crucea are dimensiunea de 50 milimetri, marginile, acvilele cruciate şi coroana sunt din aur şi decoraţia se poartă la gât.

- la gradul de mare ofiţer crucea este identică cu cea de la gradul de comandor şi se poartă tot la gât, dar i se adaugă o placă de argint cu dimensiunea de 65 milimetri şi de forma unei stele cu opt raze diamantate. Pe stea este aşezat medalionul din centrul crucii şi cele patru acvile cruciate. Placa se poartă pe partea dreaptă a pieptului.

-pentru gradul clasa I însemnele sunt crucea ordinului, din argint, în dimensiune de 60 milimetri, atârnată la capătul unei lente şi placa ordinului, în formă de stea pătrată, cu raze din argint, în dimensiune de 75 milimetri şi având aplicată în mijloc crucea ordinului. Lenta este de mătase roşie, lată de 120 milimetri, cu o dungă argintie la mijloc, lată de 18 milimetri. Se poartă de umărul drept spre şoldul stâng. Însemnele militare au două spade încrucişate pe crucea ordinului.

La gradul de mare cruce se adaugă un cordon de panglică în culoarea ordinului, lat de 100 milimetri. Se poartă transversal pe piept, de la umărul drept spre şoldul stâng şi se termină în partea de jos printr-o fundă de care atârnă crucea de comandor, de 60 milimetri. Este însoţită de o placă de argint de 75 milimetri pe care se află crucea ordinului. Placa poartă pe pieptul drept. Însemnele acestui grad, dacă se acordă militarilor, are sub coroana regală două spade încrucişate, cu vârfurile în sus.

Primele decernări ale Ordinul Steaua României s-a făcut în lunile septembrie şi octombrie 1877, cu ocazia luptelor de la Plevna.Primul regulament datează din anul 1885. Al doilea a fost redactat în anul 1906 şi a fixat numărul membrilor la 2.000, dintre care cavaleri 1.000, ofiţeri 720, comandori 200, mari ofiţeri 60 şi mari cruci 20. Atât legea, cât regulamentul acestui ordin au fost modificate radical în anii 1932 şi 1937.

Surse:

https://canord.presidency.ro/ro/istoric/istoricul-decoratiilor

https://lege5.ro/Gratuit/ge3tmmzv/regulamentul-ordinului-steaua-romaniei-din-25061998

http://www.constantinescu.ro/decoratii/ordine24.html

http://web.archive.org/web/20110616123440/http://www.colectionarul-roman.ro/stiri/78/ordinul-steaua-romaniei-(1948-1989).htm

https://canord.presidency.ro/ro/pagina/ordinul-national-steaua- romaniei1511508728

&&&

 S-a întâmplat în 10 mai1894: În această zi, s-a născut actriţa Elvira Popescu. Elvira Popescu (Popesco, născută la București –decedată la 11 decembrie 1993, Paris) a fost o actriță română de teatru și film, directoare de scenă, care a făcut carieră în Franța. Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a dat dovadă încă din copilărie de talente scenice: grație în mișcări, prestanță la mers, vioiciune și limpezime în grai, un dar de imitație ascuțit și plin de haz.

A absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică din București și a fost angajată la Teatrul Național, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale.Întemeiază Teatrele Mic și Excelsior, împreună cu actorii Ion Manolescu și respectiv Ion Iancovescu. Autorii francezi au ocupat un loc de predilecție în repertoriul ei, dintre care Louis Verneuil, la vremea aceea unul din cei mai spirituali și în vogă autori de vodeviluri, a fost favoritul ei.  Același Verneuil, care va scrie mai târziu special pentru Elvira Popescu numeroase piese de teatru, va juca de fapt un rol decisiv în viața și cariera talentatei actrițe. Tot el a angajat-o pentru prima dată în 1923 la Teatrul De la Michodière din Paris - printr-o întâmplare, protagonista titulară fiind bolnavă - în rolul principal din piesa Ma Cousine de Varsovie, în care a debutat cu un succes extraordinar, deși nu stăpânea perfect limba franceză. Aproape instantaneu, „L'accent d'Elvira Popescu" a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franța, supranumindu-o „Reine du Boulevard", „Notre Dame du Théâtre", „Monstre Sacré" etc.

Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat neîntrerupt timp de 65 de ani. Pentru o atât de lungă perioadă de timp, repertoriul pieselor interpretate de ea a fost totuși relativ restrâns.În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Explicația repertoriului relativ redus este simplă, toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă țineau afișele cu anii, fiind extrem de solicitată de public. Unele dintre ele au depășit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanță rareori egalată de alți actori și/sau actrițe. Cariera cinematografică a actriței se întinde pe o perioadă cuprinsă între anii 1920 și 1970, cu o activitate mult mai intensă în anii 1930 și 1940. Chiar dacă Elvira Popescu a fost considerată de critică ca neegalând în calitate de protagonistă a ecranului triumfurile teatrale, actrița a creat totuși și pe memoria de celuloid anumite personaje remarcabile. A jucat în filmele „La Présidente", „Ils étaient neuf célibataires", „Austerlitz", „Plein Soleil" etc. În schimb, ca actriță pe scenă, Elvira Popescu era realmente inegalabilă, posedând toate atuurile, subtilitățile, nuanțele și finețele profesiunii.

Elvira Popescu și-a asumat și răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-directoare alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris și Théâtre Marigny. La o vârstă foarte înaintată, fără să-și piardă farmecul, a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați. A fost distinsă cu premiul „Molière" pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincții ale statului francez. A încetat din viață la venerabila vârstă de 99 de ani, la Paris. 

Este înmormântată într-un splendid cavou în marmură (no. 119,diviziunea 89), pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise din Paris.Filmografia Elvirei Popescu se întinde pe o perioadă destul de lungă, da la începutul anilor 1920 și până în anii 1970. Vârful activității filmice se găsește într-o perioadă de circa 12 ani,1931 - 1943, urmată de o revitalizare în anii 1960. 

Surse: 

Charles Ford, Elvire Popesco: reine du boulevard, Paris, Editions France-Empire, 1989.

Christian Gilles, Théâtre: passions, Paris, Harmattan, 2002

http://www.ziarulmetropolis.ro/elvira-popescu-si-triumful-parizian/

http://fresques.ina.fr/europe-des-cultures-en/fiche-media/Europe00065/elvire-popesco.html

http://www.ziare.com/vedete/actori/mandru-ca-sunt-roman-elvira-popescu-steaua-teatrului-si-cinematografiei-france ze-1200978

$&&

 S-a întâmplat în 10 mai1936: La această dată, se deschidea oficial Muzeul Satului din Bucureşti, în prezenţa regelui Carol al II-lea. Pentru public, acesta s-a deschis cu o săptămână mai târziu, la 17 mai 1936, concomitent cu cea a întregului parc Herăstrău. Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Muzeul a luat fiinţă cu sprijinul material al Fundaţiei Regale „Principele Carol”. În etapa sa de început, între 1936-1940, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” dispunea de 4,5 hectare de teren, pe care au fost amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate şi dispuse după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa. Acest plan, care în bună măsură este valabil şi astăzi, tinde să reproducă harta României, în sectoare reprezentând marile provincii istorice ale ţării. Pe 17 mai se serbează anual „Ziua Muzeului Naţional al Satului Dimitrie Gusti”

În România, ideea creării unui muzeu în aer liber se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziției Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcaș avea să preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială din București, înființat de el în 1906, a unor „gospodării autentice și complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”. Proiectul său se va concretiza prin expunerea, în 1909, în acest muzeu, a casei „Ceauru”, adevărata bijuterie arhitectonică în lemn, din zona Gorj. Toate aceste inițiative au constituit premisele întemeierii celor dintâi muzee etnografice în aer liber de la noi: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, și Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, cu caracter național.

Ducând mai departe această idee, între anii 1925-1935, Universitatea din București, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale țării, încheiate de fiecare dată cu o expoziție temporară: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rușețu-Brăila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Drăguș-Făgăraș, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova-Basarabia. Pe măsura obținerii de noi rezultate în cercetare, prof. Dimitrie Gusti și-a dat seama că expozițiile temporare organizate la seminarul de sociologie aveau un caracter de improvizație care nu serveau la demonstrarea ideilor sale, și a propus organizarea Muzeului Satului Românesc din București. La înfăptuirea și concretizarea acestei idei și-a adus contribuția un grup de mari specialiști care au coordonat cercetările monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc.. Preocupat de găsirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti și colaboratorii săi apropiați au acceptat propunerea primăriei Municipiului București de a-l organiza în Parcul Național Carol al II-lea (Parcul Herăstrău), pe o suprafață de 4.500 de metri pătrați, la marginea Lacului Băneasa. Lucrările pentru amenajarea terenului au început în luna martie a anului 1936.

Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a susținut moral și material proiectul. Pe parcursul lucrărilor, regele vizitează de patru ori șantierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului să aibă loc la data stabilită când se sărbătorea și împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei de Hohenzollern în România. Construcțiile selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit și 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp record. Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu, pe 17 mai 1936. Muzeul Satului a fost conceput ca un muzeu social și nu ca unul etnografic. Dimitrie Gusti a declarat: „El [muzeul] este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăția și varietatea de viață țărănească, ideile de atâtea ori adânci, de stil arhitectonic țărănesc, marea știință a adaptării la mediu și a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire și siguranța instinctivă sau chibzuită a folosirii spațiului mai larg pentru oameni, vite și lucruri; arta și tehnica românească de la brazdă își dau mâna.”

În discursul inaugural, Dimitrie Gusti precizează că nu i-au fost sursă de inspirație muzeele în aer liber din țările nordice. Muzeele din Skansen, Bigdo, Lillehammer erau, după părerea sa, prea romantice și etnografice, preocupate mai mult de piesele muzeale și mai puțin de problemele omului contemporan, de mediul și faptele acestuia. Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci și să înfățișeze lucruri adevarate”, el fiind, în viziunea sa „un muzeu sociologic al satului românesc de azi”, „un sat-muzeu”, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie.Totodată, după cum preciza Henry H. Stahl, muzeul urma să-și exercite și funcția de principal mijloc „... de acțiune al pedagogiei sociale”.

Ceea ce este surprinzător este că Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” se află în București, în pofida specificului său. Astfel, Muzeul Satului este una din principalele atracții ale capitalei României, cunoscută fiind chiar și peste hotare. El este amplasat într-o admirabilă zonă verde, pe malul lacului Herăstrău, adresa sa fiind: Șoseaua Kiseleff nr. 28-30, sector 1, București. Din Parcul Herăstrău există o poartă de acces în muzeu, Poarta Miorița.Atmosfera se aseamănă mai mult cu cea a unui parc natural decât cu cea a unui muzeu, fiind reconstruite aproximativ toate elementele ce puteau aduce aminte de vremurile de demult și de atmosfera pitorească. În muzeu există o umiditate ridicată de peste 80% și o temperatură care variază. Pe de altă parte există și riscul permanent al atacului biologic, cel mai periculos fiind constituit de Merulius lacrymans pentru monumentele din lemn, dar și numeroase tipuri de insecte cum ar fi coleopterele pentru lemn și moliile pentru textile și blănuri.

Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” și-a obișnuit publicul vizitator cu noutăți în diferite segmente ale activității sale complexe, bogate și variate. Muzeul își anunță o nouă performanță, înscriindu-se în fruntea muzeelor în aer liber din țară, care au implementat noul și modernul sistem de supraveghere video, ceea ce conferă patrimoniului său, cuprins în expoziția în aer liber de arhitectură populară și în colecții, un plus de siguranță și securitate. 

Surse:

Muzeul Satului, 1936-2003, Ioan Godea, Editura Coresi, 2004

https://muzeul-satului.ro/

https://www.infoghidromania.com/muzeul-satului.html

https://www.facebook.com/muz eulsatului/