Jurnalul Cristinei

sâmbătă, 9 mai 2026

&&&

🔴 Cel mai strălucit creier al României din secolul al nouăsprezecelea s-a închis într-o cameră întunecată, abandonând știința pentru a asculta loviturile unei mese de spiritism. Aceasta este contradicția halucinantă care a marcat destinul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, eruditul pe care Mircea Eliade îl numea „un geniu de o înfricoșătoare vastitate”. Bărbatul care stăpânea zeci de limbi străine și decripta taine antice a fost redus la tăcere de o tragedie inumană: moartea propriului copil. Pentru mintea sa colosală, ideea că Iulia a dispărut pur și simplu în neant era inacceptabilă. A decis să anuleze granița dintre lumi, sfidând legile morții.

Tragedia a fost cu atât mai cumplită cu cât fiica pierdută nu era un copil obișnuit, ci un fenomen intelectual care promitea să îi eclipseze gloria. La doar șaisprezece ani, Iulia Hasdeu devenise prima româncă admisă la Universitatea Sorbona din Paris. Scria poezii profunde, piese de teatru și vorbea fluent șapte limbi străine, având o capacitate de memorare ireală. Era extensia perfectă a geniului patern care sfărâma lejer orice barieră academică a vremii. Dar tuberculoza, boala epocii, nu a ținut cont de genialitate. În 1888, la doar optsprezece ani, trupul firav al Iuliei a cedat fără drept de apel, stingându-se prematur și lăsând în urmă un tată paralizat de durere.

🔴 Refuzând cu încăpățânare disperată verdictul medicilor, bătrânul savant a părăsit lumina rațiunii și s-a aruncat voluntar într-un univers tenebros. În martie 1890, în timp ce plângea la masa de lucru, mâna i s-a mișcat incontrolabil pe hârtie, scriind în franceză: „Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea”. Semnătura era inconfundabilă: Iulia. A fost punctul de ruptură definitivă, clipa în care eruditul a abandonat dicționarele monumentale pentru a deveni sclavul spiritismului. Ședințele de chemare a spiritelor, derulate cu mediumuri, au devenit singura lui rațiune de a exista. A cheltuit averi pe aparatură fotografică specială, încercând obsesiv să prindă ecoul vocii ei dincolo de tăcerea mormântului.

Această obsesie nu s-a limitat la simple notițe febrile, ci a căpătat o formă arhitecturală unică, transpunerea fizică a durerii unui tată. La indicațiile stricte primite aparent direct de la spiritul Iuliei, Hasdeu a construit la Câmpina un veritabil castel-templu, un edificiu bizar încărcat de o simbolistică ezoterică grea. Totul în acea fortăreață de piatră se supunea legilor mistice ale numărului trei, reprezentând un altar ridicat nu pentru o divinitate cerească, ci pentru idolul său pierdut. Acolo, departe de bârfele aristocrației bucureștene, tatăl s-a zidit de viu cu fantomele sale, dotând castelul cu scaune goale destinate spiritelor, creând o poartă tangibilă între viață și moarte.

Ultimele două decenii ale existenței sale au reprezentat o agonie intelectuală lentă, o dramă privită cu un amestec de fascinație morbidă și dispreț ascuns. Colegii îl ocoleau, presa literară îl privea ca pe o curiozitate, iar admiratorii nu puteau înțelege cum cel mai luminat creier a decăzut într-o asemenea iraționalitate. Pentru el, realitatea banală din afara castelului nu mai avea absolut nicio valoare practică, fiind absorbit total de ritualurile nocturne cu masa cu trei picioare. Vorbea ore în șir cu fiica sa și transcria zeci de mesaje misterioase, lăsând neterminată capodopera sa lingvistică națională. O viață trăită exclusiv pentru o iluzie.

🔴 Finalul rătăcirii s-a consumat în cea mai profundă izolare și tristețe, lăsând posterității imaginea cutremurătoare a unui titan prăbușit sub greutatea dorului sfâșietor. La 25 august 1907, marele erudit B.P. Hasdeu s-a stins din viață la șaizeci și nouă de ani, în castelul pustiu de la Câmpina, uitat de lumea pe care o dominase. Savantul uriaș care a demonstrat vitalitatea limbii române, omul care a deschis drumuri academice, a părăsit lumea ca un bătrân copleșit, înfrânt de tăcerea morții. Sfârșitul i-a adus singura alinare dorită cu adevărat: certitudinea reîntâlnirii cu fiica sa în universul etern. Căutarea umbrelor se sfârșise.

Însă detaliul absolut tulburător, o dovadă fizică ce provoacă fiori oricărui vizitator al templului, stă ascuns chiar în arhitectura stranie a ușii de la intrare. Printre zecile de elemente oculte, masiva ușă grea de piatră a castelului nu a fost concepută doar pentru a ține lumea profană la distanță de suferința sa interioară. Dictat din lumea de dincolo prin scriere telepatică, proiectul arhitectural prevedea o gaură circulară misterioasă tăiată direct în piatra de deasupra ușii, lăsată mereu liberă pentru ca spiritul Iuliei să zboare neîngrădit. Cel mai rațional om al Europei de Est a murit privind obsesiv spre o gaură dintr-un perete rece, așteptând ca un curent de aer să îi aducă înapoi copilul pe care știința nu i-l putuse salva.

$$&

S-a întâmplat în 9 mai1502: La această dată, Cristofor Columb părăsea Spania pentru cea de-a patra şi ultima călătorie către „Lumea Nouă". În iarna şi primăvara anilor1501-1502, Cristofor Columb a fost foarte ocupat. Cele patru corăbii alese au fost cumpărate, pregătite şi echipate şi tot atunci au fost scrise cca 20 dintre scrisorile care s-au păstrat şi memoriile în care se disculpa faţă de acuzaţiile aduse de Bobadilla, sau în care insista şi mai mult asupra vecinătăţii Paradisului terestru şi a nevoii de a recuceri Ierusalimul. Columb a început să-şi spună, în scrisori, „Susţinătorul lui Christos” şi să folosească o semnătură stranie şi mistică, niciodată explicată îndeajuns de mulţumitor. Cu aceste gânduri apăsătoare în minte, a început să scrie Cartea Privilegiilor, care cuprindea titlurile şi pretenţiile financiare ale familiei Columb, şi apocaliptica sa Carte a Profeţiilor, care conţine câteva pasaje biblice.

Prima compilaţie pare o explicaţie foarte ciudată pentru cea de a doua, la vremea lor fiind însă strâns legate în mintea amiralului. El era pesemne încredinţat că misiunea sa beneficiază de o îndrumare divină. De aceea aspiraţiile sale spirituale sporeau pe măsură ce ameninţările faţă de cele personale se înteţeau. În vâltoarea tuturor acestor eforturi şi întâmplări, Columb a plecat din Cadiz, pe 9 mai 1502, în cea de-a patra călătorie.Suveranii lui Columb îşi pierduseră mare parte din încrederea avută în el şi multe indicii arată că l-au susţinut cu un fel de milă amestecată cu puţină speranţă. Cele patru corăbii contrastau puternic cu cele 30 care îi fuseseră puse la dispoziţie guvernatorului Ovando. Bolile i se agravau şi ostilitatea faţă de felul în care condusese Hispaniola nu se stinsese, aşa că Ferdinand şi Isabela i-au interzis să se mai întoarcă acolo. Avea să se mulţumească în schimb cu explorarea întreruptă a „celeilalte lumi” pe care o găsise către sud în cea de-a treia călătorie, cu scopul de a descoperi aur şi o trecătoare spre India.

Columb se aştepta să-l întâlnească pe navigatorul portughez Vasco da Gama şi suveranii i-au sugerat o purtare curtenitoare în cazul unei astfel de întâlniri, un alt semn, probabil, că nu aveau încredere totală în el. Expediția a pornit din Cadiz în mai 1502, a acostat în Martinica pe 15 iunie (după cea mai rapidă traversare din acele timpuri) şi a cerut permisiunea să intre pe 29 iunie în Santo Domingo, în Hispaniola. Abia după ce Ovando i-a refuzat intrarea, a navigat mai departe către vest şi către sud. Din iulie până în septembrie 1502, a explorat coasta Jamaicăi, malul sudic al Cubei, Honduras şi Coasta Mosquito din Nicaragua. Curajoasa lui traversare a Caraibelor, care l-a purtat de la insula Bonacca dincolo de Capul Honduras pe 30 iulie, merită să stea pe picior de egalitate, ca dificultate, cu cea a traversării Atlanticului, amiralul fiind pe bună dreptate mândru de acest lucru.

Flota a continuat să meargă spre sud de-a lungul Costa Ricăi. Căutând în permanenţă o trecătoare, Columb a navigat de-a lungul lagunei Chiriqui (Panama) în octombrie, apoi, în căutare de aur, a explorat regiunea panameză Veragua (Veraguas), înfruntând vremea neprielnică. Ca să poată organiza promisa producţie de aur pe care urma să-l descopere acolo, amiralul a încercat în februarie 1503 să înfiinţeze un post comercial la Santa María de Belén, pe malul râului Belén (Bethlehem), sub comanda lui Bartolomeu Columb. Rezistenţa indienilor şi starea jalnică a corăbiilor sale (din care nu mai rămăseseră decât două, găurite în mod primejdios de un soi de moluşte numite „viermi de corabie”) l-au obligat să se întoarcă la Hispaniola.În timpul acestei călătorii a suferit un nou dezastru.Împotriva comenzii lui Columb, cârmacii săi au îndreptat flota către nord mult prea devreme. orăbiile n-au putut să parcurgă distanţa şi au eşuat pe coasta Jamaicăi. În iunie 1503, Columb şi echipajul său erau naufragiaţi. Columb sperase, aşa cum le-a spus suveranilor săi, că „această călătorie grea şi plină de dificultăţi avea poate să se dovedească a fi cea mai nobilă”; a fost, de fapt, cea mai dezamăgitoare dintre toate şi cea mai lipsită de noroc. În explorările sale, flota a ratat descoperirea Pacificului (de-a curmezişul istmului Panama) şi n-a reuşit să stabilească contacte cu populaţia maya din Yucatán, în zonele cele mai înguste ale continentului. Doi dintre oamenii săi, Diego Méndez şi Bartolomeo Fieschi, căpitani ai corăbiilor distruse La Capitana şi Vizcaíno, au plecat pe 17 iulie într-o canoe să caute ajutor pentru naufragiaţi; cu toate că au reuşit să traverseze 720 km în plin ocean până la Hispaniola, Ovando nu s-a grăbit deloc să le ofere ajutorul cerut.

Între timp, amiralul a făcut, încă odată, dovada perspicacităţii sale, prezicând corect o eclipsă de lună cu ajutorul tablelor astronomice, ceea ce i-a convins pe localnicii înspăimântaţi să le ofere mâncare; salvatorii au sosit de abia în iunie 1504, iar Columb şi oamenii săi au ajuns la Hispaniola pe 13 august. Pe 7 noiembrie, Columb a navigat înapoi la Sanlúcar şi a găsit-o pe regina Isabela, principalul său susţinător, pe moarte, dictându-şi testamentul. Columb a afirmat dintotdeauna că a descoperit adevăratele Indii şi China, în ciuda dovezilor tot mai numeroase că nu făcuse asta. Poate că el credea cu adevărat că fusese acolo; în orice caz, contestarea Lumii Noi de către ceilalţi i-a zădărnicit ambiţiile de înnobilare şi îmbogăţire, ştirbindu-i reputaţia. Columb a fost respins de tovarăşii săi şi de viitorii colonişti, ceea ce arată că a judecat mereu greşit ambiţiile şi poate sentimentele celor cu care a navigat. Această situaţie s-a dovedit dăunătoare pentru majoritatea speranţelor sale.

Ar fi totuşi greşit să presupunem că amiralul Columb şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă numai în boală, sărăcie şi uitare. Fiul său, Diego, avea o poziţie bună la curte şi el însuşi trăia la Sevilla într-un oarecare confort. „Zecimea” sa din zăcămintele de aur din Hispaniola, garantată în 1493, i-a oferit un venit substanţial (din care bancherii săi genovezi îi permiteau să retragă) şi una dintre puţinele corăbii plecate din Hispaniola care a scăpat de uragan în 1502 (când Bobadilla s-a înecat) era chiar aceea care transporta aurul lui Columb. S-a simţit totuşi folosit şi dispreţuit, anii din urmă fiind umbriţi, atât pentru el, cât şi pentru regele Ferdinand, de constantele sale cereri de reabilitare. Columb a mers pe urmele curţii de la Segovia la Salamanca şi la Valladolid, tot încercând să obţină o audienţă. Ştia că viaţa i se apropia de sfârşit şi în august 1505 a început să-şi redacteze testamentul.

A murit pe 20 mai 1506. El a fost înmormântat iniţial la mănăstirea franciscană din Valladolid, apoi mutat în cavoul familiei construit la mănăstirea cartusiană din Las Cuevas din Sevilla. În 1542, prin voinţa fiului său Diego, osemintele lui Columb au fost puse lângă ale sale în catedrala Santo Domingo din Hispaniola (azi Republica Dominicană). După ce Spania a cedat Hispaniola Franţei, rămăşiţele au fost mutate în 1795 la Havana, în Cuba, revenind apoi la Sevilla în 1898. Cu toate acestea, în 1877, nişte muncitori de la catedrala Santo Domingo au pretins că au găsit adevăratele oseminte ale lui Columb. În 1992, aceste oase au fost depuse în clădirea Farului lui Columb (Faro a Colon).

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010

Marcel D. Popa, Horia C. Matei: Mică enciclopedie de istorie universală, Editura politică, București, 1988

Eliot Morison, Samuel: Christophe Colomb, Amiral de la Mer océane, Saint-Clair, Neuilly-sur-Seine, 1974

https://www.academia.edu/33402903/Descoperirile_lui_Cristofor_Columb

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cristofor-columb-cel-care-a-redescope rit-america/

$$$

S-a întâmplat în 9 mai 1805: În această zi, a murit poetul şi dramaturgul german Friedrich von Schiller, considerat unul din clasicii poeziei germane. (n. 10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Sfântul Imperiu Roman – d. Weimar, Saxa-Weimar, 1759).

Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susținuse o dizertație cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relația dintre natura animală și cea spirituală a omului”).

Încă din adolescență se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau și poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influențat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găsește ecou în frământările sociale ale timpului.În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.Profund romantică, povestea celor doi frați cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale și două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat inițial reticențele autorităților, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice opreliști.

Datorită ideilor revoluționare din piesa Hoții, Schiller va fi numit în 1792 cetățean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp și alte lucrări cu carater radical și este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjurația lui Fiesco, și Kabale und Liebe („Intrigă și iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia și, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene.

În 1787, el se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea marelui duce Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Johann Wolfgang von Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).

În 1790, el s-a căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, a muncit mult și s-a îmbolnăvit, devenind incapabil să-și desăvârșească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie. În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă.După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.În vara anului 1804 Schiller s-a îmbolnăvit din nou și a murit la Weimar, la 9 mai 1805.

Surse:

https://biography.yourdictionary.com/johann-christoph-friedrich-von-schiller

https://www.dw.com/ro/250-de-ani-de-la-naşterea-lui-friedrich-schiller/a-4164931

https://www.britannica.com/biography/Friedrich-Schiller

https://www.allmusic.com/artist/friedrich-von-schiller-mn0002179037

https://www.dw.com/ro/mitul-friedrich-schille r/a-4879528

$$$

S-a întâmplat în 9 mai1905: La această dată, sultanul Abdul Hamid al II-lea, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă. Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol (9/22)

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman. A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878. Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman. A domnit de pe 31 august 1876, până la detronarea sa la 27 aprilie 1909, de mişcarea Junilor Turci. Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă.

Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary. Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile. Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească, pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului. Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii, fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman. De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor din Imperiul Otoman egale cu acelea ale celorlalte naționalități

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților înrudite meglenoromână și aromână. Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul „Steaua României” în grad de Comandor.

Textul Iradelei:

„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

Surse:

https://www.idr.ro/publicatii/Amintiridiplomatice.pdf

http://www.aromanul.ro/doc/a/item/593-iradeaua-sultanului-abdul-hamid-al-ii-lea-%C3%AEn-francez%C4%83-9/22-mai-1905

https://romanialibera.ro/aldine/magazin/a-patra-semnificatie-a-zilei-de-10-mai-377856

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dialectele-istorice-romanesti/

http://www.ziarulstefancelmare.ro/ziua-romanilor-de-pe-teritoriul-fostului-imperiu-otoman/

$$$

Textul Iradelei:

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

Surse:

https://www.idr.ro/publicatii/Amintiridiplomatice.pdf

http://www.aromanul.ro/doc/a/item/593-iradeaua-sultanului-abdul-hamid-al-ii-lea-%C3%AEn-francez%C4%83-9/22-mai-1905

https://romanialibera.ro/aldine/magazin/a-patra-semnificatie-a-zilei-de-10-mai-377856

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dialectele-istorice-romanesti/

http://www.ziarulstefancelmare.ro/ziua-romanilor-de-pe-teritoriul-fostului-imp eriu-otoman/

$$$

S-a întâmplat în 9 mai1918: În această zi, a decedat George Coşbuc, poet.George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. Bucureşti) a fost un poet şi traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I.

Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti".În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului.

Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa. Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii. În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: „Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori ...".

Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Coşbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire.În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru. La 28 martie 1902, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). În august 1915, moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. „O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide", scria N. Iorga în toamna acestui an.

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: „Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi.Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea.Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale."

La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896. „La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti.Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ..." spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară", publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării.Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut."

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene.Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie.Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc."

Surse:

Gavril Scridon, Viața lui George Coșbuc, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2003

Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008

https://radioromaniacultural.ro/documentar-100-de-ani-de-la-moartea-poetului-g eorge-cosbuc/

$$$

S-a întâmplat în 9 mai1945, 8/9 mai: La ora 0:16, în noaptea de 8/9 mai, în cartierul general sovietic din Berlin, s-a semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei, luând astfel sfârşit cel de-al doilea război mondial (început la 1 septembrie1939). La Berlin-Karlshorst, la 8 mai 1945, la ora 23.45, mareșalul Wilhelm Keitel a semnat capitularea necondiționată a armatei germane. Astfel sună varianta oficială, dar, de fapt, se spune că mareșalul Keitel și-ar fi trecut numele pe document abia pe 9 mai... Cu o zi înainte, adică la 7 mai, la ora 02:41 (ora Europei Centrale), la Reims, generalul Jodl a recunoscut „capitularea necondiționată a tuturor forțelor armate germane, de infanterie, aeriene și marine, în fața forțelor aliate și în fața comandamentului trupelor sovietice".Toate luptele au fost încheiate oficial pe 8 mai la ora 23.01. Înfuriat că n-a fost bâgat în seamă la „prima semnare”, Stalin a dorit o ...nouă semnare.... Ceea ce s-a și întâmplat!

Pentru puterile occidentale și politica formulată de ele la Casablanca, capitularea necondiționată reprezenta cel mai potrivit mijloc pentru eliminarea totală a statului național-socialist. Aliații respingeau în mod categoric posibilitatea negocierii cu un inamic pe care-l considerau criminal și refuzau să aibă în vedere orice condiție ar fi fost oferită sau cerută de conducerea germană. Spre deosebire de cazul sfârșitului Primului Război Mondial – când Antanta a adoptat ideile cuprinse în Cele 14 puncte ale lui Wilson, acum Aliații erau hotărâți să-și asigure libertatea totală de acțiune. Conducerii militare și politice germane urma să i se impună semnarea unei capitulări politice necondiționate, așa cum avea să fie ea redactată de forțele victorioase.

Deși schița actului pentru capitularea necondiționată a Germaniei fusese redactată de către EAC, pentru capitularea individuală a unităților de luptă germane nu putea fi redactat în avans un act similar. Însă în august 1944, șefii Statelor Majore Aliate s-au pus de acord asupra unui document scurt care prezenta procedura generală ce trebuia urmată de comandanții militari Aliați atunci când acceptau capitularea militară a vreunei unități germane. Astfel, capitularea trebuia să fie necondiționată și restricționată doar la aspectele pur militare, iar inamicului nu trebuia să i se facă nicio promisiune. Prima capitulare sub această formă s-a făcut pe frontul italian în primăvara anului 1945, înainte de moartea lui Hitler.

Dictatorul nazist respinsese în mod categoric cererea Aliată privind capitularea necondiționată. Drept consecință, Aliații au trebuit să lupte timp de doi ani pentru realizarea țelului strategic stabilit la Casablanca. Prin sinucidere, Hitler s-a eschivat de la luarea deciziei finale privind soarta Germaniei, pe care a lăsat-o pe seama Amiralului Dönitz, comandantul suprem al Marinei. Potrivit testamentului politic al lui Hitler, prin care Dönitz-și nu Göring – era însărcinat cu preluarea conducerii ca președinte al Reich-ului și Comandant Suprem al Forțelor Armate, amiralului i se cerea să continue războiul prin toate mijloacele posibile și să-și facă datoria până la capăt. Având în vedere prestația lui Dönitz de până atunci, poate că Hitler chiar se aștepta ca acesta să-i urmeze dispozițiile. Însă Dönitz avea alte planuri. Odată liber să acționeze din proprie inițiativă, noul lider al Germaniei și-a făcut foarte clară dorința de a pune capăt războiului. Potrivit mărturiei amiralului Godt, când a aflat că a fost numit succesor al lui Hitler, Dönitz ar fi exclamat: „să-i punem capăt, am purtat destule lupte eroice, să salvăm poporul;să punem capăt sacrificiilor de sânge inutile”. Astfel, odată ce a preluat puterea politică și militară, Dönitz a pus în mișcare instrumentele pentru încheierea păcii cu Aliații. El era pregătit să accepte o capitulare militară pe frontul de Vest, dar nu era dispus să ordone încetarea focului pe frontul de Est.

În condițiile în care civilii și soldații trebuiau să se refugieze din calea Armatei Roșii, Dönitz era dispus să folosească toate resursele aflate la dispoziția sa pentru a proteja coloanele de refugiați și tranporturile navale de persoane din Marea Baltică. În opinia sa, opt până la zece zile erau necesare pentru retragerea în siguranță – în spatele liniilor anglo-americane – a soldaților și civililor din teritoriile estice. În tot acest timp, operațiile militare urmau să continue pe frontul de Est. Însă cererea Aliată pentru o capitulare simultană pe toate fronturile nu era compatibilă cu viziunea lui Dönitz, care dorea să capituleze în Vest și să continue lupta în Est. Drept urmare – și în pofida opoziției generalilor din Înaltul Comandament German, care doreau să permită unităților individuale să încheie armistiții din proprie inițiativă, pe 1 mai Dönitz a optat pentru o capitulare totală progresivă a forțelor armate germane prin intermediul capitulărilor locale coordonate de la nivel central.

În data de 2 mai, capitularea armatei din Italia, negociată independent de feldmareșalul Alexander la sfârșitul lunii aprilie, a intrat în vigoare. Această zi a marcat și prima acțiune locală în procedura de capitulare gândită de Dönitz. Acesta a luat legătura cu feldmareșalul britanic Montogomery care, teoretic, trebuia să ceară delegației germane trimise de Dönitz capitularea necondiționată și simultană a tuturor forțelor germane. El a acceptat însă o capitulare strict militară a forțelor germane din NV țării, Olanda și Danemarca. Armistițiul a intrat în vigoare la ora 8.00 în data de 5 mai. În ziua următoare, între Grupul G al armatei germane și Armata a 6-a Americană era instituit un alt armistițiu. Eisenhower n-a avut aceeași atitudine precum Montgomery atunci când, pe 5 mai, Înaltul Comandament German i-a oferit capitularea necondiționată a tuturor forțelor germane aflate încă în conflict cu puterile occidentale. Generalul american le-a dat nemților un ultimatum: fie acceptă capitularea totală și necondiționată a tuturor forțelor de pe toate fronturile – în fața celor trei puteri Aliate, fie se confruntă cu o reluare a bombardamentelor anglo-americane și blocarea rutelor de evacuare a refugiaților veniți din Est. Dönitz n-a mai avut ce să facă:a fost obligat să accepte capitularea totală.

Actul de predare militară a fost semnat de Înaltul Comandament German la Reims, la sediul Forțelor Expediționare Aliate (cu generalul Eisenhower) și la Karlshorst, unde se afla sediul forțelor armate sovietice (cu mareșalul Jukov). Însă delegației germane nu i s-a prezentat, nici la Reims, nici la Karlshorst, documentul EAC privind „capitularea necondiționată”, căci Aliații încă nu se hotărâseră până în acel moment care document să fie semnat de nemți – versiunea originală acceptată de cele patru puteri Aliate sau versiunea revizuită de la Ialta. În consecință, Eisenhower le-a prezentat trimișilor germani un document care privea strict capitularea militară necondiționată, al cărui articol 4 prevedea că acest act putea fi înlocuit de documentul EAC.

Până la momentul intrării în vigoare a armistițiului, în data de 8 mai, Dönitz își atinsese doar parțial obiectivul. Totuși, el reușise să aducă de pe Frontul de Est 1, 8 milioane de soldați (55% din total) în spatele liniilor anglo-americane; restul au căzut în captivitate sovietică sau iugoslavă. Numărul refugiaților est-germani care a ajuns în zonele controlate de Aliații occidentali e mai dificil de stabilit, căci călătoria lor n-a fost nici organizată, nici înregistrată de autorități. Istoricii estimează însă că că numărul refugiaților a fost mai mic decât al soldaților retrași din est. Astfel, în timpul primei săptămâni ale lunii mai, în zona de vest a Germaniei, controlată de puterile occidentale, s-au refugiat în total între 2, 5 și 3 milioane de soldați și civili.

Poziția ferm anti-sovietică a lui Dönitz era, în bună măsură, un produs al ideologiei național-socialiste și a propagandei de război. Hotărârea lui Dönitz de a retrage cât mai mulți soldați și refugiați în sfera de influență a Occidentului înainte de tragerea ultimului glonț a fost însă și o reacție la comportamentul Armatei Roșii. Evenimentele din zona Balticii și provinciile estice ale Germaniei demonstraseră deja că trupele sovietice nu respectau nici viața soldaților capturați, nici pe cea a civililor. Drept răzbunare pentru invazia germană din 1941 și comportamentul nemților din teritoriile sovietice, acum era rândul rușilor să facă ravagii în Germania: femeile erau violate, civilii împușcați sumar sau răpiți și trimiși la muncă forțată în Uniunea Sovietică. De aceea, strategia de capitulare a lui Dönitz avea ca scop salvarea populației din Germania de est și armatele de pe acest front aducându-le în zona sigură a influenței anglo-americane. Controlul central exercitat asupra încheierii ostilităților pe front a făcut posibilă nu doar refugierea unui număr mare de civili și soldați în Vestul Germaniei, dar a permis și o capitulare sistematică și ordonată a forțelor armate germane, iar evacuarea trupelor din zone ocupate (Olanda, Danemarca și Norvegia) s-a făcut în liniște.

Capitularea politică necondiționată a Germaniei s-a făcut o lună mai târziu, pe 5 iunie 1945. Din moment ce liderii germani – din guvern și înaltul comandament armat – se aflau deja în captivitate, capitularea totală militară și politică a statului german a fost proclamată de cele patru puteri Aliate victorioase sub forma declarației EAC, ca „declarație privind înfrângerea Germaniei și asumarea autorității supreme cu privire la Germania de către guvernele Marii Britanii, Statelor Unite, URSS și Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze”. Tot atunci s-au emis declarații privind zonele de ocupație și mecanismele de control ce urmau să fie aplicate în Germania. O analiză comparativă înte documentul original EAC și declarația făcută în final arată că toate articolele documentului original a fost preluate fără schimbări majore. A fost însă inserat un preambul detaliat și scoase secțiunile suplimentare despre care se discutase la Ialta.

Articolul 4 al actului de capitulare militară a fost subiectul unei intense controverse, atât în dezbaterea politică privind predarea Germaniei, cât și din punct de vedere al dreptului internațional. Aliații nu au privit acest articol drept baza legală necesară pentru declarația din 5 iunie, ci pur și simplu ca un mijloc pentru rezervarea dreptului de a decreta un act al capitulării din poziția lor de puteri victorioase. Drept consecință, ei nu au declarat capitularea totală politică și militară în baza articolului 4, care nu este de fapt menționat în declarație, ci mai degrabă prin virtutea dreptului lor de învingători:forțele armate germane nu mai erau capabile să reziste voinței puterilor victorioase, prin urmare „capitularea neconționată a Germaniei a fost astfel efectuată”. Această capitulare totală însemna și dispariția statului național pruso-german, a Reich-ului, de pe harta politică a lumii – dar nu și din dreptul internațional sau constituțional. Acest fapt, la rândul său, a generat contoverse privind două interpretări ale capitulării totale, una a specialiștilor în drept constituțional și internațional, alta a istoricilor și politologilor. Doctrina germană dominantă cu privire la legislația în fapt consideră și astăzi că statul german și-a păstrat identitatea legală în 1945, dar pur și simplu a renunțat la capacitatea sa de a acționa ca atare. Această diferențiere teoretică între capacitatea legală și capacitatea de a acționa este străină istoriei și politologiei, pentru care capacitatea politică de a lua decizii și a le implementa este esențială existenței statului.

Diferența dintre cele două metode este aparentă în modul în care ele privesc capitularea din 1945. Pentru că dreptul internațional recunoaște doar conceptul de capitulare militară, nu și politică, capitularea germană este văzută doar ca eveniment militar. Altfel spus, ea este judecată prin prisma teoriei juridice, care nu reflectă în fapt evenimentele reale. De aceea, juriștii nu recunosc capitularea necondiționată proclamată prin declarația din 5 iunie;pentru juriști precum Erich Kraske sau Georg Dahm, „capitularea în acest sens nu există” și „conceptul capitulării politice este necunoscut în dreptul internațional”.

Semnificația istorică și politică a acestei capitulări este revelată foarte clar în cuvintele prin care Generalul de Gaulle s-a adresat adunării consultative din Franța pe 15 mai 1945: „Victoria a căpătat aceleași dimensiuni ca și războiul. Germania, condusă la fanatism de visul de cucerire, a purtat acest război – material, politic și moral – ca un război total. În consecință, victoria trebuia să fie o victorie totală. Acest lucru s-a întâmplat. În măsura în care acesta este cazul, statul, puterea, doctrina, însuși Reich-ul german, este complet distrus.”

Surse:

https://www.dw.com/ro/la-sf%C3%A2r%C8%99itul-r%C4%83zboiului/a-18420421

http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/70-de-ani-de-la-capitularea-germaniei-sfarsitul-razboiului-in-care-au-murit-peste-50-de-milioane-de-oameni-1362347

https://www.dw.com/ro/conferin%C5%A3a-de-la-potsdam-a-redefinit-destinul-germ aniei/a-18592113