$$$

 Napoleon Bonaparte, s-a născut la 15 august 1769 în Ajaccio, Corsica - d.5 mai 1821, la vârsta de 51 de ani, în timp ce se afla în exil pe insula Sfânta Elena, si a fost un general și împărat francez, cunoscut pentru rolul său crucial în istoria europeană. Originar dintr-o familie nobilă corsicană, a urmat studii militare și a avansat rapid în carieră, devenind un lider militar excepțional, mai ales în timpul Revoluției Franceze. 

Napoleon s-a născut într-o familie corsicană, inițial numindu-se Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi mort în luptele anti-franceze.

A urmat studii militare la Brienne și Paris, unde a excelat în matematică și istorie.

A intrat în armata franceză și a avansat rapid în timpul Revoluției Franceze, remarcându-se în campania din Italia. 

A condus armata franceză în campanii victorioase în Italia și Egipt.

A preluat puterea printr-o lovitură de stat în 1799, devenind Primul Consul al Franței.

În 1804, s-a proclamat Împărat al Francezilor, marcând sfârșitul Revoluției și începutul Imperiului Francez. 

Napoleon a extins influența franceză prin cuceriri militare, dominând Europa continentală.

A inițiat Războaiele Napoleoniene, confruntându-se cu diverse coaliții europene.

Reformele sale legislative, precum Codul lui Napoleon, au avut un impact profund asupra sistemului juridic european. 

Campania dezastruoasă din Rusia din 1812 a marcat începutul declinului său.

A fost învins la Bătălia de la Leipzig în 1813 și a abdicat în 1814, fiind exilat pe insula Elba. S-a întors pentru o scurtă perioadă, "Cele 100 de zile", dar a fost învins definitiv la Bătălia de la Waterloo în 1815.

A fost exilat pe insula Sfânta Elena, unde a murit în 1821. 

Moștenirea lui Napoleon:

Napoleon a lăsat o moștenire complexă, fiind considerat atât un geniu militar, cât și un dictator.

A influențat profund istoria europeană, atât prin cuceririle sale, cât și prin reformele sale.

Este amintit pentru ambiția sa nemărginită, geniul militar și pentru rolul său în modernizarea Franței și Europei.

10 citate Napoleon :

1. De la sublim la ridicol nu este decât un pas.

2. În dicţionarul meu, cuvântul “imposibil” nu există.

3. Cel mai ușor mod de a-ți ține cuvântul e să nu-l dai niciodată.

4. Efortul își arată roadele după ce o persoană refuză să se oprească.

5. Ne zbatem mai mult pentru interesele noastre decât pentru drepturi.

6. Oamenii de care trebuie să te temi nu sunt cei care au păreri diferite de ale tale, ci cei ce sunt prea lași ca să îți spună acest lucru.

7. Fiecare pas pierdut în tinerețe este o șansă de nefericire pentru viitor.

8. Dacă vrei ca un lucru să fie făcut bine, fă-l tu!

9. Orice soldat poartă în raniță bastonul de mareșal.

10. Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cel care te-a insultat.

Sursa: Wikipedia.

$$$

 Uneori, arheologia oferă descoperiri care, la prima vedere, par de neconceput.

Inelul găsit într-unul dintre mormintele romane din secolul al II-lea este un asemenea exemplu. Atunci când a fost adus în lumină, în inserția sa transparentă a început să se contureze chipul unui tânăr. Nu era doar un portret — ci mai degrabă o prezență vie. La cea mai fină mișcare a mâinii, imaginea părea să se transforme, să capete profunzime, să înceapă parcă să „respire”.

Privitorul modern nu se poate abține să exclame:

— Pare o hologramă…

Și totuși, desigur, nu exista nicio formă de electronică. Doar metal, piatră, daltă și lumină.

Mormântul a fost descoperit în apropierea Romei. În el își găsiseră odihna o mamă și fiul ei tânăr. Inscripțiile de pe sarcofage au permis identificarea numelor lor: băiatul murise la vârsta de optsprezece ani. Se crede că inelul a fost realizat în memoria sa — un fel de memorial personal, menit să fie purtat mereu asupra celui care îl păstra.

Misterul principal nu rezidă în subiect, ci în execuție.

Într-o lentilă transparentă (probabil din cristal de stâncă sau sticlă) fusese integrat un portret miniatural în relief. Lentila amplifica imaginea, distorsiona perspectiva, concentra lumina în adâncime. Atunci când raza luminoasă cădea sub un anumit unghi, chipul părea să iasă dintr-un amurg de chihlimbar. Ochiul percepe acest joc de lumină drept volum și mișcare.

Noi numim acest fenomen „efect 3D”.

Meșterul roman, probabil, îl numea pur și simplu o lucrare bine făcută.

Bijutierii antici cunoșteau în detaliu modul în care lumina se comportă într-o piatră convexă. Timp de secole au creat camee, intalii și medalioane cu lentile. Însă, în acest caz, efectul este dus până la o expresivitate aproape teatrală. Și tocmai aici se naște acea întrebare care pare să străbată veacurile:

Cum a reușit?

Răspunsul este, cel mai probabil, simplu și totodată fascinant: răbdare, o sculptură de o finețe extremă și o înțelegere profundă a materialului. Nicio magie — doar observație atentă și măiestrie. Și tocmai aceasta este ceea ce impresionează.

Au trecut aproximativ 1800 de ani.

Trăim într-o epocă a laserelor, a hologramelor și a iluziilor digitale. Și totuși, un mic inel dintr-un mormânt antic ne obligă să ne oprim și să privim cu atenție. Pentru că în el nu există tehnologia viitorului — ci talentul trecutului.

Uneori, misterul nu constă în faptul că anticii ar fi cunoscut „ceva supranatural”.

Misterul constă în faptul că omul, în toate epocile, a știut să se joace cu lumina astfel încât să lase în urmă nu doar un obiect — ci senzația unei prezențe vii.

Și, poate, aceasta este cea mai frumoasă „hologramă” creată  fără nicio urmă de electronică.

$$$

 Au dispărut în Antarctica vreme de aproape doi ani. Toți cei 28 s-au întors vii.

În 1914, exploratorul Ernest Shackleton a pornit într-o expediție menită să traverseze Antarctica de la un capăt la altul — o premieră absolută în istorie. La bordul vasului *Endurance* se aflau 28 de oameni, o corabie din lemn și o ambiție grandioasă, pe care aveau curând să fie nevoiți să o abandoneze.

În ianuarie 1915, nava a rămas captivă în ghețurile compacte ale banchizei și a încetat să mai înainteze. O lună. Două. Jumătate de an. *Endurance* plutea în derivă printre sloiuri, incapabilă să se miște nici înainte, nici înapoi.

În octombrie 1915, presiunea gheții a început să strivească coca vasului. Oricât de solidă ar fi fost construcția sa din lemn, nu putea rezista milioanelor de tone de gheață. Echipajul auzea trosnetul scândurilor care cedau una câte una. Pe 27 octombrie, Shackleton a dat ordinul inevitabil: abandonarea navei. La 21 noiembrie, *Endurance* s-a scufundat în apele înghețate.

Cei 28 de oameni au rămas pe un sloi, în mijlocul Mării Weddell. Până la cea mai apropiată așezare omenească erau aproape două mii de kilometri. Nu aveau radiotransmițător. Între timp izbucnise Primul Război Mondial, iar în haosul războiului, vestea expediției lor abia dacă mai ajungea la lume.

Shackleton a înțeles rapid adevăratul pericol: nu frigul și nici foamea, ci prăbușirea moralului. I-a repartizat intenționat în corturi astfel încât oamenii compatibili psihologic să stea împreună. În fiecare seară — hrană caldă. În fiecare dimineață — disciplină și rutină clară. Despre întoarcerea acasă se vorbea nu ca despre o posibilitate, ci ca despre o certitudine.

Timp de luni întregi au supraviețuit pe ghețuri, vânând pinguini și foci. Câinii au fost împușcați — nu mai exista hrană pentru ei. Apoi banchiza a început să se topească, iar sloiul pe care trăiau devenea tot mai mic.

În aprilie 1916, Shackleton a ordonat lansarea celor trei bărci de salvare și înaintarea spre Insula Elephant. Cinci zile pe mare deschisă, printre valuri înghețate, în haine ude și fără apă potabilă suficientă. La 15 aprilie au atins uscatul — pentru prima dată după aproape cinci sute de zile.

Dar insula era nelocuită și nu le putea oferi salvare. Shackleton a ales cinci oameni, a luat cea mai rezistentă dintre bărci și a pornit pe apele cumplite ale Pasajului Drake — unul dintre cele mai violente locuri de pe planetă. Ținta: o stație de vânătoare de balene de pe Georgia de Sud, aflată la peste 1300 de kilometri distanță.

Șaisprezece zile pe mare deschisă. Au reușit să ajungă. Au debarcat însă pe partea greșită a insulei și au fost nevoiți să traverseze munții pe jos — fără echipament, îmbrăcați în zdrențe.

Pe 10 mai 1916, administratorul stației a zărit trei siluete jerpelite coborând dintre munți. Știa de expediția lui Shackleton și era convins că toți muriseră.

Fără să piardă timp, Shackleton a organizat o misiune de salvare pentru oamenii rămași pe Insula Elephant. Primele trei încercări au eșuat din cauza ghețurilor. A patra, în august 1916, a izbândit.

Toți cei 22 de oameni rămași pe insulă erau încă în viață. Așteptaseră patru luni și douăzeci și două de zile. În fiecare dimineață, adjunctul lui Shackleton, Frank Wild, le spunea: „Pregătiți-vă lucrurile. Stăpânul poate veni astăzi.”

28 de oameni. Aproape doi ani. Nicio pierdere.

În Regatul Unit, povestea lor a trecut aproape neobservată — lu mea era absorbită de război.

$$$

 Fiul lui Albert Einstein a moștenit o minte strălucită, dar și o suferință pe care nimeni nu a reușit să o înțeleagă pe deplin.

Eduard Einstein s-a născut în 1910, la Zürich, într-o familie în care inteligența era ceva firesc. Mama sa, Mileva Marić, era și ea o minte remarcabilă. În copilărie, Eduard — numit „Tete” de cei apropiați — era sensibil, atras de muzică și literatură, pasionat de psihologie și de scrierile lui Freud sau Nietzsche. Visa să devină psihiatru și să înțeleagă mintea umană.

În adolescență și la începutul maturității, lucrurile au început să se schimbe. A trecut prin episoade severe, iar la puțin peste 20 de ani a fost diagnosticat cu schizofrenie, într-o perioadă în care această boală era puțin înțeleasă și tratată cu metode dure.

A fost internat la spitalul psihiatric Burghölzli, unde avea să petreacă cea mai mare parte a vieții. Cu timpul, a pierdut autonomia, iar lumea lui s-a restrâns la zidurile instituției, în timp ce, în exterior, numele „Einstein” devenea sinonim cu genialitatea.

Relația cu tatăl său s-a răcit treptat. După ascensiunea nazismului, Albert Einstein a emigrat în SUA, iar Eduard a rămas în Elveția. Au păstrat legătura prin scrisori, iar sprijinul financiar nu a lipsit, dar distanța — fizică și emoțională — a rămas.

Eduard a murit în 1965, la 55 de ani, în același spital în care trăise decenii. Tatăl său murise cu zece ani înainte.

Povestea lui nu este doar despre boală, ci despre un destin frânt. Un tânăr talentat, cu visuri clare, care a vrut să înțeleagă mintea umană, dar a ajuns să lupte cu propriile limite.

Este și o amintire simplă: chiar și cele mai mari genii nu pot controla totul — mai ales atunci când vine vorba de suferința ce lor apropiați.

$$&

 Balada lui Ilie de la sculărie - Adrian Păunescu

*

Cică-ntr-o uzină dintr-un mic oraş

a venit un lider din străinătate,

gazdele cu dânsul se purtau gingaş,

ca să-i intre-n voie, le făceau pe toate.

*

Vizitând străinul secţiile lor,

s-a oprit deodată şi cu bucurie

arătă spre-un simplu, vârstnic muncitor:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

*

Iar oficialii tare s-au mirat

de această faptă, totuşi, peste poate,

şi l-au pus pe listă neîntârziat

ca să plece grabnic în străinătate.

*

A ajuns la Roma c-un autobuz,

după ce un vameş, fir-ar el să fie,

fără ezitare cică le-ar fi spus:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

*

Iar la Roma, papa însuşi i-a primit,

i-a tratat amabil c-un pahar cu apă

şi era şi dânsul foarte fâstâcit,

neştiind totuşi de unde s-o-nceapă.

*

Dar ca orice papă, a găsit un drum

și pe unul gureş, vocea lui mlădie,

l-antrebat c-un tandru scârţîit postum:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

*

Observând acestea, cei îndrituiţi,

care mersul lumii zilnic îl veghează,

s-au simţit datornici, lui Ilie, bliţ

să-i organizeze şi o mică pază.

*

Când erau la papa, Doamne, ce necaz,

unul dintre paznici leşină afară,

medicii de gardă îl făcură treaz

şi motivul bolii toţi îl căutară.

*

„Poţi cumva şi nouă tu să ne explici

cauza din care ai cazut în luptă?”

“Domnilor, v-aş spune: cum stăteam aici,

încordat în veghea asta ne-ntreruptă,

*

A trecut regina Angliei pe aci,

c-o suită mare şi cu protocoale,

m-am retras în umbră spre-a nu stingheri

şi-am simţit genunchii cum îmi pică moale,

*

când am auzit-o cu cât interes

îşi întreabă Curtea că ar vrea să ştie

cine-i bâtrânelul purtător de fes

de lângă Ilie de la sculărie!”

&$$

 S-a întâmplat în 6 mai 1600, 26 aprilie/6 mai 1600: La această dată, oștile lui Mihai Viteazul intrau în Moldova și, ulterior, l-au alungat pe Ieremia Movilă, ocupând Moldova, realizând astfel prima unire politică a celor trei Țări Române. Ulterior, într-un hrisov emis la Iaşi, la 27 mai 1600, Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”. Anterior, evenimentului amintit aici, la 21.X/1.XI.1599, Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, întreg teritoriul Transilvaniei trecând sub autoritatea sa în urma victoriei de la Şelimbăr, din 18/28.X.1599.

În Moldova, la începutul domniei lui Mihai, era domn Aron Tiranul. El făcea parte din alianța anti-otomană și, pornind în 1594 în aceeași zi răscoala cu Mihai Viteazul, reușește să ia de la turci Ismailul. Sigismund Bathory, bănuindu-l de necredință, face să fie prins de Răzvan, comandantul gărzii ungurești de la curtea ieșeană, și e dus în Transilvania. În locul lui ajunge la tron Răzvan, sub numele de Ștefan-Vodă. Acesta era supus cu totul principelui ardelean, ceea ce supără pe polonezi care aveau pretenții de suzeranitate asupra Moldovei. De aceea, ei sprijină pe boierul Ieremia Moghilă(Movilă), reprezentant al unei puternice familii și refugiat peste Nistru, ca să ocupe domnia. Oastea polonă, comandată de hatmanul Zamoyski, instalează pe Ieremia la Iași. Când Răzvan se întorsese din Țara Românească, unde se dusese împreună cu Sigismund Bathory ca să-i dea ajutor lui Mihai după Călugăreni, el e învins într-o luptă la satul Areni, unde este și ucis.

Ieremia Movilă era supus polonezilor, plătea regulat tribut turcilor și nu dorea să ia parte la planurile de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Mai mult, încercase chiar să-l omoare pe Mihai Viteazul „cu otravă sau prin trădare”. De aceea Mihai, în primăvara lui 1600, intră cu ostașii săi prin trecătoarea Oituz, coborând pe valea Trotușului. Un alt detașament pătrundea prin nord, pe la Câmpulung, în timp ce un al treilea, sub conducerea fiului său, Nicolae Pătrașcu, trecea Milcovul, venind dinspre Țara Românească. Oastea lui Ieremia e înfrântă la Bacău și, în cele din urmă, la Verbia, undeva în ținutul Botoșaniului. Cetatea Neamțului și Suceava se supun „mai mult de spaimă decât prin luptă”, după spusele cronicarilor. Ieremia se retrage la Hotin, iar de acolo fuge peste Nistru. Întreaga campanie de luare în stăpânire a Moldovei durează, practic, o lună, de pe 21 aprilie până pe 21 mai. Mihai Viteazul stăpânea acum cele trei Țări Românești. La Iași e instalat un consiliu de patru dregători și se numește un nou mitropolit și episcop în locul celor fugiți. Mihai, întors la Alba-Iulia, era în culmea puterii sale, cuvântul său fiind ascultat de la Nistru până în Banat și din Maramureș până la Dunăre. Astfel, așa cum aminteam la începutul acestor rânduri, el dădea, pe 27 mai 1600, un hrisov care atesta această Unire. Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihail Voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Cu această ocazie, se alcătuia și o pecete care îngloba însemnele celor trei provincii. 

A mai fost un document important care atesta luarea în stăpânire de către Mihai a Moldovei! Astfel, scrisoarea lui Mihai Viteazul „din cetatea Hotin” (ex arce Hotin) către bistriţeni în care îi însţiinţează că l-a înfrânt pe Iermia Movilă şi că stăpâneşte Moldova, eveniment pe care îl apreciază ca fiind de mare importanță pentru creștinătate, este păstrată la Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale. Scrisoarea era adresată sașilor din Bistrița, în limba maghiară – limbă oficială alături de latină. Formula de adresare este în latină, iar semnătura domnului „Io Mihail Voievod” în româna cu caractere chirilice. O însemnare latină a cancelariei bistrițene indică data sosirii scrisorii 1 iunie 1600 și purtătorul ei, boierul Mihail Cămărașul.

De fapt, bogata arhivă a Bistriței, păstrată la Arhivele Naționale clujene, păstrează două scrisori autografe ale domnului unificator către primarul și magistratul orașului având aceeași dată: 20 mai 1600. Prima este dată „din tabăra” (ex castris) de sub cetatea Hotin, în care se refugiase Ieremia Movilă, cea de a doua – în imagine – „din cetatea Hotin” (ex arce  Hotin), după fuga domnului moldovean peste Nistru. Mai explicit, una dimineața înainte de asalt, a doua în cursul zilei, după abandonarea cetății de către dușman. Domnul, în euforia victoriei, se grăbește să-i înștiințeze pe bistrițeni despre acest eveniment, pe care îl apreciază ca fiind de mare importanță pentru creștinătate. Practic, în această zi de 20 mai 1600 (după calendarul nou gregorian introdus deja în Transilvania) s-a încheiat cucerirea Moldovei, și Mihai Viteazul stăpânea efectiv cel trei țări românești...Din nefericire, însă, unirea nu a durat mult și a mai curs multă apă pe Dunăre, Someș, Mureș, Prut și Siret până a fost împlinită!

Surse:

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/mihai-viteazul-si-prima-unire-a-romanilor

https://ro.historylapse.org/mihai-viteazul-si-proiectul-panromanesc

https://adevarul.ro/locale/botosani/secretele-bataliei-mihai-viteazul-unirea-principatelor-ascunsa-manualele-istorie-macelul-umplut-gropile-comune-dezvaluirea-unui-istoric-1_565706207d919ed50e9bebdf/index.html

https://evenimentulistoric.ro/scrisoarea-prin-care-mihai-viteazul-vesteste-ca-a-unit-tarile-romane-este-dusa-bistritenilor-de-mihail-cama rasul.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1639: A fost încheiată construcţia Bisericii „Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, adevărată bijuterie arhitectonică; aici se află mormintele lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Cantemir şi Vasile Lupu. În anul 1634, după un lung şir de domnii nefericite şi de evenimente dramatice, pe tronul Moldovei a ajuns marele vornic Vasile Lupu, boier înţelept şi luminat, iubitor de frumos şi mai ales iubitor de credinţă.Anii domniei sale (1634 - 1653) vor însemna prima mare epoca de cultură a Moldovei. 

În spiritul tradiţiei marilor voievozi de odinioară, Vasile Lupu şi-a inaugurat domnia prin zidirea unei biserici, care avea să fie fără pereche: „Sfinţii Trei Ierarhi" sau „Trisfetitele" de la Iaşi. Deasupra uşii la intrarea din partea sudică a bisercii se află pisania ctitorului Vasile Lupu: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Suh, iată eu, robul stăpânului Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi închinător al Treimei, Io, Vasile Voievod, cu milă lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, şi cu Doamna noastră Tudosca şi cu dăruiţii de Dumnezeu copii Ioan Voievod şi Maria şi Rucsandra, am zididt această sfânta ruga în numele Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.Şi s-a sfinţit cu mâna Arhiepiscopului Varlaam la 7147, mai 6." 

Jefuită şi arsă de năvălitori din est (1650) şi din nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802), biserica va aştepta ridicarea din umilinţă până după Războiul de Independenţă (1877).Lucrările de restaurare se vor efectua în anii 1882 - 1887 (arhitectură) şi până spre 1898 (pictură şi reamenajarea interiorului), resfinţirea locaşului făcându-se în 1904, sub domnia regelui Carol I. Clădirea în care se află Sala Gotică a fost înălţată de Vasile Lupu, fiind restaurată de mai multe ori, ultima dată în 1960. Sărbătoare a artelor, biserica Trisfetitelor se înscrie în istorie că o autentică vatra de cultură şi spiritualitate. După ce în 1641 Iaşul primea cu evlavie moaştele Sf. Cuv. Paraschiva, în 1642 aici se desfăşura Sinodul care a adoptat celebra Mărturisire de credinţă ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă, iar în 1645 în biserica Sfinţii Trei Ierarhi era uns patriarhul Ierusalimului. Majoritatea elementelor ambianţei interioare, lucrate între 1889-1890 la Viena şi Paris, au fost donate de regele Carol I şi regina Elisabeta. Scaunele domneşti şi arhiereşti, pupitrele etc. din bronz aurit cu inserţii de email şi fildeş înlocuiesc piesele de altădată sculptate în esenţe de lemn exotic la Istanbul. Tot din bronz aurit sunt şi candelabrele actuale, înfrumuseţate cu ouă de struţ şi care înlocuiesc pe cele precedente, din argint, dispărute înainte de restaurare.

Colegiul lui Vasile Lupu (1640), temelia viitoarei Academii domneşti şi tiparniţa instalată aici, în care se imprimă la 1643 „Cartea românească de învăţătură", sunt dimensiuni care adaugă Trei Ierarhilor pe lângă numele de „Mănăstire a Patriarhilor" şi pe acela de „Mănăstire a dascălilor", denumire confirmată şi de istoria învăţământului românesc din veacul al XVIII-lea. Împlinind vocaţia universală a Bisericii, acest focar de spiritualitate românească va fi şi punctul de plecare a luptei de eliberare a Greciei, în 1821. Din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi s-a dat semnalul de eliberare a Greciei, prin vocea lui Alexandru Ipsilanti care a prezentat o Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirmă obiectivele Eteriei, în lupta de eliberare a popoarelor din Balcani.

Din luna iulie 1994, biserica s-a redeschis că mănăstire având viaţă de obşte şi slujbe zilnice. Concepută că un ansamblu mănăstiresc tradiţional Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur) este până astăzi unul dintre cele mai renumite complexe de artă feudală românească, o capodoperă arhitecturală trecută în legendă şi care nu încetează a uimi vizitatorii din întreagă lume. Actuală înfăţişare a mănăstirii este rezultatul lucrărilor de restaurare ale arhitectului André Lecomte de Noüy, desfăşurate în perioada 1882 -1904.S-a păstrat structura exterioară datorită căreia mănăstire este unică în cadrul arhitecturii ecleziastice româneşti.Lucrările de restaurare au adus bisericii şi anexelor o serie de modificări importante, dar care nu au afectat concepţia arhitecturală iniţială şi cu atât mai puţin decoraţiunile în piatră ale faţadelor. Tot din perioada ultimei restaurări datează şi pictură sfântului locaş, precum şi întreagă să decoraţiune interioară. Piesele de mobilier au fost proiectate de arhitectul francez şi excutate la Viena pe cheltuiala regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, noii ctitori ai bisericii.

Lângă biserică se află o clădire ce adăposteşte un muzeu de artă religioasă, care cuprinde, printre altele, obiecte legate de istoria mănăstirii Trei Ierarhi. Clădirea este cunoscută şi sub denumirea de Sala gotică, care a avut, însă, încă de la începuturile sale, un destin puţin obişnuit, de trapeza a mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi (1635-1639), precum şi de paraclis (secolul al XIX-lea). Numită gotică nu pentru arhitectură exterioară, ci datorită bolţilor interioare în ogivă delimitate de nervuri de piatră, această anexă se mai remarcă printr-un balcon exterior cu 12 coloane cilindrice de piatră şi un turn roman la intrare construit în timpul restaurării generale a mănăstirii (1890), destinat să preia funcţiile înaltului turn-clopotniţă la care se renunţase. Înfăţişarea prezentă a clădirii se datorează restaurării din 1960.În aripa vestică a clădirii sunt în prezent amenajate staretia şi câteva chilii.În chiliile de la Trei Ierarhi s-au petrecut evenimente de mare importantă pentru educaţia şi cultură românească.În 1640, aici era instalată prima tipografie din Moldova, unde aveau să fie tipărite Cazania românească a Mitropolitului Varlaam, masivul sau tratat despre cele Şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, precum şi Pravilă lui Vasile Lupu, prima antologie de legi a Moldovei. În aceiaşi ani, Domnitorul Vasile Lupu a pus bazele Colegiului de la Trei Ierarhi, prima instituţie de învăţământ românesc din Moldova, organizată după modelul Academiei kievene. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în chiliile de la Trei Ierarhi încă mai funcţiona Colegiul vasilian, sub numele de Şcoală Normală Vasile Lupu. În 1874, din comisia de examinare a şcolii făcea parte şi marele poet român Mihai Eminescu, care a locuit un timp într-una din chiliile mănăstirii.

Dincolo de scopul principal pentru care a fost construită, Sala Gotică aminteşte de cel puţin două evenimente de prim rang din istoria mănăstirii. Mai întâi, aici s-au desfăşurat, în 1642, dezbaterile teologice pan-ortodoxe care s-au finalizat prin a aprobă „Mărturisirea Ortodoxă” alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, eveniment rămas în istorie sub denumirea de Sinodul de la Iaşi. Peste timp, în 1888, paraclisul aflat în Sala gotică, care adăpostea temporar raclă Sf. Cuvioase Paraschiva, a fost martorul celei mai cunoscute şi uimitoare dintre faptele minunate ale sfintei, ale cărei moaşte nu au fost atinse de puternicul incendiu din noaptea de 26 spre 27 decembrie, deşi totul în jur a ars. Adăpostind deja de decenii obiecte de patrimoniu istoric şi bisericesc, Sala Gotică se înfăţişează din 15 octombrie 2001 cu o nouă organizare muzeală, vechiului ansamblu de piese adăugându-i-se altele acum aduse. Cele mai valoroase obiecte deţinute sunt, fără îndoială, acelea care se află în directă legătură cu biserica celor Trei Ierarhi din perioada domniei ctitorului ei, Vasile Lupu (1635-1653). Astfel, fragmente de frescă din pictură originală executată de iconari ruşi stau mărturie a deosebitei sensibilităţi artistice cu care a fost pictată biserica, fapt care l-a determinat pe un observator din epocă să exclame că „asemenea operă de pictură miniaturistă, executată cu atât farmec, cum sunt cele ce se află pe arcele şi boltirile celor două cupole din această biserica, n-am mai văzut în nici o ţară" (Evlia Celebi, călător turc). O valoare aparte o constituie tabloul votiv, reprezentând pe Vasile Lupu şi familia sa. 

Icoana împărătească a Sfinţilor Trei Ierarhi dă mărturie singulară asupra frumuseţii capetesmei executate la Moscova în 1639. Alte obiecte valoroase care ilustrează epoca vasiliană sunt remarcabilele acoperăminte de mormînt brodate reprezenta pe Doamna Tudosca, soţia voievodului, şi pe fiul sau Ioan, acestea fiind, după tradiţie, chiar opera Doamnei. Un epitrahil brodat şi două cupe de argint aurit se numără printre donaţiile lui Vasile Lupu pentru ctitoria să. Nu putea lipsi din expunerea muzeală un exemplar din prima tipăritură moldovenească în româneşte, Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, monument de limba care a văzut lumina tiparului în chiliile mănăstirii (1643).

Dedicat artei şi istoriei bisericeşti din Moldova secolelor XVII-XIX, muzeul Sala Gotică se doreşte a fi un edificiu viu, care să contribuie la mai bună cunoaştere a trecutului nostru. Această încercare este subliniată şi de constanţa organizare a unor expoziţii temporare, ce constituie rechemări ale vizitatorilor într-un spaţiu în care taină trecutului se deschide, oferindu-i celui ce intră cheia unui viitor în care frumuseţea să salveze lumea. Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi este inclusă pe lista monumentelor istorice din România,

Surse:

http://www.manastireasftreiierarhi.ro/

http://www.rador.ro/2015/05/06/documentar-manastirea-sfintii-trei-ierarhi-din-iasi-o-simfonie-a-artelor-in-rugaciune/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sfintii-trei-ierarhi-iasi-143546.html

http://www.manastireasftreiierar hi.ro/despre/