ALEXANDRU T. STAMATIAD
Alexandru Teodor Maria Stamatiad (n. 9 mai 1885, București – d. 1956, București) a fost un poet simbolist, prozator, publicist și traducător român.
A colaborat la Literatorul și la alte reviste ale timpului. Poezia sa, puternic influențată de Alexandru Macedonski, cultivă grandilocvența, prețiozitatea, efectul sonor, exotismul.
Biografie
Alexandru Stamatiad este fiul Mariei Stamatiade și al lui Theodor Pallady, locotenent - colonel, fratele vireg al Alexandrinei Cantacuzino și văr cu pictorul Theodor Pallady și cu actrița Lucia Sturdza Bulandra.
A studiat la Liceul „Matei Basarab” și Liceul „Sf. Gheorghe” din București, apoi susține licența la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1914). A fost profesor de limba franceză la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1918-1928), iar mai apoi s-a întors în București.
Stamatiad intră în cenaclul lui Alexandru Macedonski, fiind preferatul acestuia, din ultima generație de discipoli.
Debutează în anul 1904, sub pseudonimul Adrian Alexandru, la revista Pleiada, aflată sub auspiciile poetului Alexandru Macedonski, pe care îl cunoscuse în anul 1903.
În anul 1918, Stamatiad devine prim-redactor la reapariția revistei Literatorul, după Primul Război Mondial.
Editează unicul număr (4 aprilie 1912) al publicației Grădina Hesperidelor, iar la Arad înființează și conduce revista Salonul literar (15 martie 1925-15 mai 1926).
Colaborează și la Românul, Românul literar, Vieața nouă, Revista idealistă, Viața literară și artistică, Convorbiri critice, Seara, Minerva literară ilustrată, Rampa, Noua revistă română, Scena, Ilustrațiunea română, Flacăra, Sburătorul, Societatea de mâine, Adevărul literar și artistic, Universul literar, Ritmul vremii, Convorbiri literare, Luceafărul literar și artistic, Litere, Însemnări ieșene, Revista Fundațiilor Regale, etc.
Primul volum, Din trâmbițe de aur, îi apare în anul 1910. Pentru volumul Cetatea cu porțile închise (1921) i-au fost decernate Premiul Societății Scriitorilor Români și Premiul Ministerului Artelor (1923)
Primește Premiul Academiei Române pentru volumele Pe drumul Damascului (1923), Poezii (1925) și Peisagii sentimentale (1935).
În anul 1938 i se acordă Premiul Național pentru Poezie.
A tradus din Charles Baudelaire, Oscar Wilde, Maurice Maeterlinck, Edgar Allan Poe, Omar Khayyam și a întocmit antologii din poezia chineză (Din flautul de jad, 1939) și japoneză (Din cântecele curtezanelor japoneze, 1942, Eșarfe de mătase, 1943) etc.
Data morții poetului nu se cunoaște cu exactitate, unele surse susțin că poetul a decedat în anul 1956[5], dar altele semnalează luna decembrie a anului 1955 ca dată a decesului[6]. Zvonurile din lumea literară spun că în ultimile luni a fost imobilizat la pat, iar după vizitele vecinilor observa cum îi dispar lucrurile din cameră. Manuscrisele sale au fost recuperate postum de către Mihai Apostol, care le-a publicat, în anul 2002, împreună cu scrisorile sale, într-o serie de volume[4]. O ediție critică de Poezii alese, apreciată de Nicolae Manolescu și de Oliviu Crâznic, a fost publicată în 2017 sub îngrijirea doctorului în filologie Ștefan Bolea.
Opera
Lirica lui Stamatiad se situează, începând cu versurile care compun placheta Din trâmbițe de aur, în atmosfera simbolistă, cu o înclinație accentuată spre decorul baroc. Se întâlnesc aici toate elementele recuzitei simboliste: vis, senzualitate, erotism, muzicalitate, dar din cauza discursivității, greu de evitat și ulterior, estetica proprie orientării este trădată în spiritul ei.
Din trâmbițe de aur, București, 1910; ediția București, 1930;
Femei ciudate (în colaborare cu Constantin Râuleț), prefață de Emil Gârleanu, București, 1911;
Doi dispăruți: Iuliu Săvescu - Ștefan Petică, București, 1915;
Mărgăritare negre, cu un desen de Iser, București, 1918; ediția cu un portret de Constantin Artachino, Arad, 1920;
Cetatea cu porțile închise, București, 1921;
Pe drumul Damascului, București, 1923;
Câțiva scriitori, Arad, 1925;
Poezii, București, 1925;
Peisagii sentimentale, București, 1935;
Cortegiul amintirilor, București, 1942.
Traduceri
Charles Baudelaire, Poemele în proză ale lui..., București, 1912, Sufletul lui..., Arad, 1927, Pagini din... Cugetări și impresii. Poeme în proză. Desenuri, manuscrise, autografe, București, 1934;
Maurice Maeterlinck, Oaspete nepoftit, București, 1912, Interior, București, 1913, Orbii, București, 1913, Ciclul morții, București, 1914;
Oscar Wilde, Poeme în proză, București, 1919, Balada temniței din Reading, București, 1936, Pagini din București, 1937, Cântecul din urmă, București, 1946;
Omar Khayyam, Catrene, introducerea traducătorului, București, 1932; ediție îngrijită de Alexandru Metea, Timișoara, 1993;
Li Tai Pe, Din poeziile lui..., București, 1933;
Din flautul de jad. Antologie chineză, București, 1939;
Din cântecele curtezanelor japoneze, București, 1942;
Eșarfe de mătase. Antologie japoneză, București, 1943;
Din poezia americană, prefață de Perpessicius, București, 1947.
A FOST A MEA
A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:
Căci ochii tăi albaștri ca zările albastre,
Ca visul, ca safirul,
Albaștri ca și marea,
Ai mei au fost!
Într-inșii mi-am îngropat
Iubirea,
Mi-am îngropat chiar
Arta;
În apele lor limpezi m-am îngropat,
Dar apele lor limpezi de-atunci s-au tulburat!
A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:
Căci gura ta curată ca un pahar de nuntă,
Ca lacrima de rouă,
Curată ca o nalbă,
A mea a fost!
Aroma o simt și-acum pe buze,
Iar purpurei regale - ce o tivea pe margini
Ca un chenar de sânge -
Beția voluptății i-a veștejit culoarea!
A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:
Căci părul tău de aur, subțire și fluidic
Ca o matasă fină.
Ca un surâs de toamnă.
Ca razele de lună,
Ne-a-nvăluit adesea într-o manta de gaze,
într-o cascadă vie de aur în topire!
A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:
Căci sânii tăi de piatră, rotunzi ca și o cupă,
Vioi ca dimineața,
Roz albi ca aurora,
Eu i-am făcut, întâiul, să bată furtunatic
Asemeni unor aripi de pasăre rănită,
Și-apoi tot eu, deodată,
Le-am înghețat bătaia și pentru totdeauna!
A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:
Căci brațele-ți - minune de tinerețe vie -
Sculptate ca de daltă,
Nervoase ca și valul.
Mai albe decât albul zăpezilor eterne,
A mele-au fost!
Și astăzi le simt cum mă-nfășoară
Ca un șuvoi de apă.
Ca un colan de gheață,
Ca o ghirlandă albă de trandafiri în floare!
A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:
Căci pulpele-ți superbe,
Puternice ca viața în plină primăvară
Și dulci aromitoare ca persicile coapte,
A mele-au fost!
Iar buzele-mi adesea au risipit
Pe ele,
Potop de micșunele,
Iar alteori grămadă de roze sângerate!
A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet!
IUBIREA NOASTRĂ MOARE
Iubirea noastră moare,
Grăbește-te și vino,
Nu-ntârzia o clipă, atât cât mai e vreme!
De săptămâni de zile —
De când tu ești departe —
Mă amăgesc cu vorbe,
Mă zbat ca într-o cursă,
Mă lupt cu-nverșunare și sufăr în tăcere,
Sperând că poate astăzi, sperând că poate mâine,
Voi izbuti odată să-ngenunchez destinul.
Dar astăzi văd că totul a fost o nebunie,
Că zilnic îndoiala în sufletu-mi pătrunde, —
Pătrunde ca o apă ce-a sfărâmat zăgazul,
Pătrunde zi și noapte și murmură întruna
Că niciodată singur nu voi putea învinge,
De-ar fi să-mi sap mormântul luptându-mă-nainte, —
Necontenit pătrunde din ce în ce mai mare
Și-amenință-n tot timpul să treacă peste țărmuri
Și să distrugă totul ce va-ntâlni în cale.
*
Iubirea noastră moare,
Grăbește-te și vino,
Nu-ntârzia o clipă, atât cât mai e vreme!
Grăbește-te și vino,
Învinge-te pe tine, întoarce-te din cale,
Nu mai spera zadarnic și nu mai crede-n visuri
Când știi că doar iubirea
E singura putere profundă și supremă
Ce-ntr-adevăr există,
Iar gloria și lumea sunt amăgiri deșarte,
Înfiripate-n noapte de-nchipuiri nebune.
Grăbește-te și vino,
Căci chinul remușcării te va surprinde-n cale
Cu-atâta vijelie, încât odihna vieții pe veci va fi pierdută,
Ca pulberea în vânturi;
Căci va veni o oră când singură pe lume
Te vei trezi deodată,
Pierdută, obosită și fără de scăpare,
Ca-ntr-un pustiu
Pe care nu-l va putea străbate nici chiar închipuirea.
Grăbește-te și vino,
Căci numai tu în lume o poți salva de moarte
C-o vorbă, c-o privire, sau numai cu un zâmbet.
Grăbește-te și vino,
Căci astăzi ai prilejul
Să fii triumfătoare, să te privești uimită,
Să vezi cât ești de mare,
Cât ești de așteptată, cât ești de adorată, —
Să simți transfigurată că ești o forță vie,
Gigantică, profundă, divină, roditoare!
Grăbește-te și vino,
O, vino cât mai iute:
Adeseori în viață o clipă trecătoare
Urzește fericirea, ca și nefericirea;
Grăbește-te și vino,
Sunt ultimele clipe:
Iubirea noastră moare!