$$$

 ARTHUR GOLDEN

Arthur Sulzberger Golden (născut pe 6 decembrie 1956) este un scriitor american. Este autorul romanului bestseller Memoriile unei gheișe (1997).

Tinereţe

Golden s-a născut în Chattanooga, Tennessee , fiul lui Ruth (născută Sulzberger) și Ben Hale Golden. Mama sa era evreică . Tatăl său nu era. Prin mama sa, este membru al familiei Ochs - Sulzberger . Mama sa a fost fiica lui Arthur Hays Sulzberger, editor de lungă durată al New York Times, și nepoata lui Adolph Ochs, proprietar și editor al New York Times . Părinții săi au divorțat când el avea opt ani. Tatăl său a murit cinci ani mai târziu. A crescut în Lookout Mountain, Georgia și a urmat școala elementară Lookout Mountain din Lookout Mountain, Tennessee .

Golden și-a petrecut anii de gimnaziu și liceu la Școala Baylor (pe atunci o școală doar pentru băieți, pentru elevi de zi și cu internat) din Chattanooga, absolvind în 1974, înainte de a urma cursurile Universității Harvard și de a obține o diplomă în istoria artei, specializându-se în arta japoneză. În 1980, a obținut un master în istorie japoneză la Universitatea Columbia și a învățat și chineza mandarină . După o vară petrecută la Universitatea Peking din Beijing , China, Golden a lucrat la Tokyo , înainte de a se întoarce în Statele Unite, unde a obținut un master în limba engleză la Universitatea din Boston .

Carieră

Cel mai cunoscut roman al lui Golden, Memoriile unei gheișe , a fost scris pe parcursul a șase ani. Romanul a fost rescris în întregime de trei ori pe parcursul dezvoltării sale. Golden și-a schimbat punctul de vedere cu fiecare rescriere, alegând în cele din urmă perspectiva lui Sayuri.

În timpul cercetărilor pentru roman, Golden a realizat interviuri cu mai multe gheișe, inclusiv cu celebra fostă gheișă Mineko Iwasaki . După publicarea ediției japoneze a romanului, Golden a fost dată în judecată de Iwasaki pentru încălcarea contractului și defăimare, Iwasaki susținând că Golden a fost de acord să-i protejeze anonimatul dacă ar fi fost intervievată despre viața ei de gheișă, datorită codului tradițional de tăcere păstrat între gheișe în ceea ce privește clienții lor. Procesul a fost soluționat în afara instanței în februarie 2003. 

După lansarea sa în 1997, Memoriile unei gheișe a petrecut doi ani pe lista de bestselleruri a New York Times . S-a vândut în peste patru milioane de exemplare în limba engleză și a fost tradus în treizeci și două de limbi din întreaga lume. În 2005, Memoriile unei gheișe a fost adaptat într-un lungmetraj , cu Ziyi Zhang , Michelle Yeoh , Gong Li și Ken Watanabe în rolurile principale . Filmul a fost regizat de Rob Marshall și a câștigat trei premii Oscar . 

În anul 2000, Golden a primit premiul Golden Plate din partea Academiei Americane de Realizări . 

Viața personală

Golden este căsătorit cu Trudy Legge; au doi copii. Golden locuiește în prezent în South Dartmouth, Massachusetts .

$__

 ARTHUR RIMBAUD

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (n. 20 octombrie 1854, Charleville⁠(d), Champagne-Ardenne, Franța – d. 10 noiembrie 1891, Marsilia, Franța) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație amoroasă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă.

Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("Un anotimp în infern"), care - prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest ciclu se găsește celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei cangrene, la vârsta de 37 de ani.

BALUL SPÂNZURAȚILOR

În neagra, ciunta furcă, buna,

Ai diavolilor paladini

Dansează, tot dansează-ntruna,

Uscaţi, scheletici Saladini

Jupînul Scaraoţchi de ştreang îşi trage, crunte,

Micuţele paiaţe, pe cer hlizite-acum,

Şi, negre, cu papucul lovindu-le în frunte,

Le face să danseze în cîntec de Crăciun !

Paiaţele, izbite, în braţe ca şuviţe

Se-nlănţuie : orgi negre par piepturile lor,

Odinioară strînse de gingaşe domniţe,

Şi se ciocnesc întruna în lung, hidos amor.

Ura ! Voi, dansatorii lispiţi acum de burtă !

Aici poţi să te zbengui pe scenă-n lung şi lat !

Hop ! nu mai poţi şti dacă e dans sau dacă-i luptă !

La scipca-i Scaraoţchi tot scîrţîie turbat !

Călcîie crunte, totuşi, sandala n-or s-o roadă !

Şi-au lepădat cămaşa de piele-aproape toţi :

Puţin jenat e restul, dar poate să se vadă.

Căciuli pe cap le pune zăpada la netoţi :

Se prăbuşeşte corbul pe-aceste hîrci crăpate,

Le-atîrnă de bărbie un ciot de carne-abia :

S-ar zice că în sumbre încăierări s-ar bate

Viteji cumpliţi, izbindu-şi armuri de mucava.

Ura ! Ce vifor suflă la balul de schelete !

Mugeşte neagra furcă, cum urlă orgi de fier !

Vin lupii să răspundă din crînguri violente :

La orizont, ca roşul infern e-ntregul cer�

Hai, zgîlţîiţi-mi p-ăştia cu ifose funebre,

Ce ipocriţi prefiră cu cioatele lor mari

Mătănii de iubire pe palele vertebrate :

Aici nu-i mănăstire, voi răposaţi bizari !

O, iată că în toiul macabrului dans sare

În roşul cer un mare schelet nebun, ce-I dus

De-avînt, cum calul saltă pe aprige picioare :

Şi, tot de-ntinse funii simţindu-se condus,

Cu strigăte ca-n rînjet, puternic îşi cuprinde

Femurul, care crapă, cu degetele mici

Şi iar în bal ţîşneşte cu cînt de oseminte,

Cum în baracă intră din nou un măscărici.

În neagra, ciunta furcă, buna,

Ai diavolului paladini

Dansează, tot dansează-ntruna,

Uscaţi, scheletici Saladini.

BOEMĂ (Fantezie)

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate

Şi chiar paltonul îmi părea că-i ideal.

Mergeam sub ceruri, Muză, şi-ţi eram vasal:

Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,

Dar înşiram la rime, cufundat în vis.

Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,

Iar stelele-mi foşneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum şezând,

În serile acelea de septemvre, când

Simţeam pe frunte roua – vin ameţitor,

Şi când, rimând prin întunericul fantastic,

Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,

Proptindu-mi inima cu un picior!

___$$$

 ARCA LEGĂMÂNTULUI

Chivotul Legământului se referă la recipientul asemănător unei cutii care conținea tablele Legii primite de Moise pe Muntele Sinai . Tradiția susținea că acesta conținea două table de piatră, sculptate de Dumnezeu , care enumeră primele zece porunci date lui Israel . Primirea tablelor și detaliile construcției Chivotului apar în cartea Exodului.

După ce israeliții au evadat din Egipt , Moise i-a condus la muntele Sinai, unde a primit prima revelație de la Dumnezeu. El i-a lăsat pe oameni în tabără și a stat pe munte timp de patruzeci de zile și nopți. Ceea ce a primit Moise nu a fost doar ideea tradițională a celor zece porunci, ci literalmente ceea ce avea să devină constituția pentru națiunea Israel.

Conform tradițiilor evreiești, Moise a primit o mulțime de informații în timp ce se afla pe munte. Multe dintre detalii sunt conținute în cărțile Exod, Levitic (manualul preoților), Numeri (perioada rătăcirilor evreilor prin pustie) și Deuteronomul (o a doua sursă pentru legislația originală). Editorii ulteriori au susținut că el a primit planurile pentru construirea Templului lui Solomon din Ierusalim (cca. 900 î.Hr.).

În timp, poruncile s-au redus la zece cuvinte, redarea ebraică fiind scurtă: „Să nu minți”, „Să nu furi”. În traducerea greacă a Scripturilor evreiești, Septuaginta, acestea au fost numite Decalog. Din punct de vedere teologic, tablele erau înțelese ca fiind împărțite: primele cinci sunt elemente legate de închinarea la Dumnezeul lui Israel, iar restul sunt legate de comportamentul uman ca națiune. Iconografia modernă a tablelor păstrează atât literele ebraice, cât și adoptarea ulterioară a cifrelor romane .

Arca

Pentru mulți istorici, detaliile precise din Exod implică realitatea Chivotului.

Termenul „arcă” provine din latinescul arca („piept”). Cuvântul ebraic tevah derivă cel mai probabil din cuvântul babilonian pentru barcă. Babilonienii aveau o poveste mai veche despre un potop în Epopeea lui Ghilgameș , unde arca era o barcă asemenea celei a lui Noe . Termenul „arcă” era impregnat de semnificație teologică, același cuvânt fiind folosit pentru corabia lui Noe, coșul care a fost plutit pe Nil cu pruncul Moise și cutia care a conținut în cele din urmă poruncile. Aceste trei au fost înțelese ca vase ale mântuirii.

Instrucțiunile pentru crearea Chivotului au fost incluse în ustensilele a ceea ce avea să devină „tabernacolul” sau „cortul întâlnirii”:

Să-Mi facă un sanctuar, și Eu voi locui în mijlocul lor... Să facă un chivot din lemn de salcâm, lung de doi coți și jumătate, lat de un cot și jumătate și înalt de un cot și jumătate [aproximativ 131×79×79 cm sau 52×31×31 in]. Să-l acoperi cu aur curat , pe dinăuntru și pe dinafară, și să-i faci o bordură de aur împrejur. Să-i toarni patru inele de aur și să le prinzi la cele patru picioare ale lui: două inele pe o parte și două inele pe cealaltă parte. Să faci apoi drugi din lemn de salcâm și să-i acoperi cu aur. Să introduci drugii în inelele de pe laturile chivotului, ca să-l duci... Să pui apoi în chivot tablele legământului legii, pe care ți le voi da. Să faci un capac al ispășirii din aur curat, lung de doi coți și jumătate și lat de un cot și jumătate. Să faci și doi heruvimi din aur bătut la capetele capacului. Heruvimii să aibă aripile întinse în sus, acoperind capacul cu ei. Heruvimii să fie față în față unul cu celălalt. Pune capacul deasupra chivotului și pune în chivot tablele legământului legii pe care ți le voi da. Acolo, deasupra capacului, între cei doi heruvimi care sunt deasupra chivotului legământului legii, Mă voi întâlni cu tine și-ți voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel. (Exodul 25)

„Capacul ispășirii” din pânză a fost ulterior înfățișat ca scaunul ispășirii al lui Dumnezeu. Aceste detalii au devenit emblematice în ilustrațiile Chivotului. Pentru mulți istorici, detaliul precis din Exod implică realitatea Chivotului. Referințele ulterioare la Chivot din Scripturile evreiești conțin aceleași detalii.

Arca în pustiu

„Cortul întâlnirii” a servit drept altar portabil în timpul anilor petrecuți în pustie. În interiorul cortului, în centru, se afla Arca Legământului, apoi zone de sacralitate; preoți, bărbați, femei în raport cu spațiul sacru. Doar lui Moise și lui Aaron li se permitea să intre în prezența Arcei. Prima îndatorire la înființarea unei noi tabere era ridicarea altarului, iar acesta era ultimul lucru care era dat jos la plecarea lor. Cei care transportau echipamentul erau plasați în centrul migrațiilor pentru protecție în timpul deplasării. Arca era întotdeauna purtată de tribul leviților, descendenții lui Moise și Aaron.

Numeri 9:15 descrie tabernacolul Arcei acoperit de un nor ziua și de foc noaptea, demonstrând prezența lui Dumnezeu printre ei.

Ori de câte ori porneau, Moise zicea: „Scoală-te, Doamne! Ridichea-te vrăjmașii tăi, fugi vrăjmașii tăi dinaintea ta!” Și când se oprea, zicea: „Întoarce-te, Doamne, la miile de mii ale lui Israel!” (Numeri 10:35-36)

Astfel, tradiția antică conform căreia Arca deținea puterea de a învinge dușmanii Israelului. Aceasta a fost premisa filmelor de succes Indiana Jones și „Cautătorii Arcei Pierdute” .

Următoarele câteva cărți ale Scripturilor evreiești relatează poveștile israeliților care s-au stabilit în țara Canaanului și au stabilit o monarhie unită. Odată cu moartea lui Moise și Aaron în pustiu, a revenit lui Iosua (locotenentul lui Moise) sarcina de a aduce triburile în țară. Venind dinspre est, Iosua i-a condus pe preoți peste râul Iordan , cărând Arca. Apele s-au despărțit, într-o replică a traversării Mării Roșii. Atacând Ierihonul, Arca a fost purtată în circumnavigații în jurul zidurilor orașului , până când „zidurile s-au prăbușit” (Evrei 11:30). Odată stabilit în țară, Iosua a citit Legea oamenilor care stăteau de o parte și de alta a Arcei, pe Muntele Garizim.

Capturarea Arcei de către filisteni

Arca Legământului a fost plasată chiar în centrul Templului lui Solomon , în „sfânta sfintelor”.

Cartea Judecători relatează perioada în care Canaanul era condus de o confederație a celor Doisprezece Triburi. Pentru a evita dominația și gelozia tribală, „cortul întâlnirii” era ridicat pe teritoriile tribale, prin rotație, pentru perioade specifice de timp. Invazia filistenilor de la sfârșitul epocii bronzului ( Popoarele Mării în alte texte antice) a dus la mai multe înfrângeri pentru israeliți. 1 Samuel 4 relatează decizia preoților din Șilo (unde era adăpostit temporar Arca) de a duce Arca în luptă ca asigurare împotriva inamicului. Spre mare consternare, Arca a fost capturată de filisteni și așezată în templul lor dedicat lui Dagon (zeul lor principal) din Așdod.

Ceea ce a urmat a fost o listă de probleme pentru filisteni. În fiecare dimineață, statuia lui Dagon era găsită pe pământ, în fața Chivotului. Filistenii au fost pedepsiți cu tumori și furuncule (cel mai probabil ciumă bubonică ), iar o urgie de șoareci le-a distrus grâul. Au pus Chivotul într-un car și l-au trimis înapoi israeliților. Acesta a rămas în orașul Cheriat-Iearim ( Abu Gosh) în următorii 20 de ani.

Templul lui Solomon și invazia babiloniană

David (cca. 1000 î.Hr.) s-a ridicat ca rege peste celelalte triburi în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „monarhia unită”. El a cucerit Ierusalimul (orașul triburilor iebusite) și l-a făcut capitală. David avea planuri să construiască o casă permanentă pentru Dumnezeu (un templu de piatră) și a ordonat ca Arca să fie adusă în oraș. Când carul s-a clătinat pe drum, unul dintre vizitori s-a întins pentru a-l opri și a fost lovit mortal. Apoi, David a poruncit ca leviții să ducă Arca în oraș. David nu a putut construi templul pentru că era un păcătos, dar fiul său, Solomon, a realizat această ispravă. Arca Legământului a fost plasată chiar în centrul Templului lui Solomon, în „sfânta sfintelor”. Doar marele preot putea intra în „sfânta sfintelor” de Yom Kippur.

Yom Kippur a devenit un ritual anual, Ziua Ispășirii (Leviticul 16). Marele preot sacrifica doi țapi care purtau simbolic păcatele poporului. Unul era trimis în pustie (originea termenului „țap ispășitor”), iar celălalt sacrificat pe altar. Sângele era stropit pe scaunul ispășirii din Chivotul Legământului.

După moartea lui Solomon, 1 Regi 14:25 relatează povestea faraonului Șișak al Egiptului, care a cucerit regiunea și a jefuit Ierusalimul. Șișak a fost identificat ca fiind Șoșenq I din a XXII-a dinastie egipteană (secolul al X-lea î.Hr.): „Șișak a luat comorile Templului lui Iahve și ale casei regelui, precum și scuturile de aur pe care le făcuse Solomon.” Cercetătorii dezbat dacă printre pradă se număra și Arca.

Arca apare din nou în 2 Cronici 35:1-6, când regele Iosia (640-609 î.Hr.), un reformator religios, le ordonă leviților să „pună Arca sacră în templul construit de Solomon, fiul regelui David ”. Pentru unii teoreticieni, aceasta presupune că a fost ascunsă în timpul invaziei lui Șișac, unde a rămas până la domnia lui Iosia.

În anul 587 î.Hr., orașul Ierusalim și Templul lui Solomon au fost distruse de babilonieni. Textul apocrif ulterior din 1 Ezdra spune că au dus „vasele Chivotului lui Dumnezeu” și comorile regelui, împreună cu captivii, la Babilon , dar nu specifică Chivotul în sine. Scripturile evreiești, care povestesc despre viața în Babilon și în Persia , nu menționează Chivotul. Din acest moment al cronologiei istoriei Israelului, cercetătorii, arheologii și amatorii au căutat Chivotul Legământului în ultimele două secole. Concurând cu Sfântul Graal, Chivotul rămâne una dintre cele mai râvnite relicve ale timpurilor antice. Teoriile referitoare la Chivot găsesc elemente culese din literatura elenistică evreiască .

Cărțile Macabeilor relatează revolta evreiască încununată de succes împotriva stăpânirii grecești sub Antioh Epifanes în 167 î.Hr. Această a doua carte susținea că, în timpul invaziei babiloniene, profetul Ieremia a ascuns focul sacru al Templului, precum și Arca:

Înregistrările arată că profetul Ieremia a fost cel care... îndemnat de un mesaj divin... a dat poruncă ca Cortul Întâlnirii și chivotul să meargă cu el. Apoi s-a dus la muntele din vârful căruia Moise a văzut țara făgăduită a lui Dumnezeu [Muntele Nebo]. Când a ajuns la munte, Ieremia a găsit o peșteră; a dus cortul, chivotul și altarul tămâierii în ea, apoi a blocat intrarea. Câțiva dintre tovarășii săi au venit să marcheze drumul, dar nu au putut să-l găsească. Când a aflat Ieremia despre acest lucru, i-a mustrat. „Locul va rămâne necunoscut”, a spus el, „până când Dumnezeu își va aduna în sfârșit poporul și le va arăta milă. Domnul va aduce din nou aceste lucruri la lumină, iar slava Domnului se va arăta cu norul, așa cum s-a văzut atât pe vremea lui Moise, cât și când Solomon s-a rugat ca templul să fie sfințit în mod vrednic.” (2 Macabei 4-10)

Muntele Nebo rămâne un loc popular pentru săpături ilegale, deși guvernul Iordaniei încearcă să monitorizeze aceste activități.

Josephus și Arca Legământului

Flavius Josephus (36-100 d.Hr.) a fost un istoric evreu care a descris asediul Ierusalimului de către Pompei (106-48 î.Hr.) din 63 î.Hr.:

Însă nimic nu a afectat atât de mult națiunea, în calamitățile prin care se afla atunci, precum faptul că locul lor sfânt, care nu fusese văzut până atunci de nimeni, a fost deschis străinilor; căci Pompey și cei din jurul său au intrat chiar în templu, unde nu avea voie să intre nimeni în afară de marele preot, și au văzut ce era depus acolo, sfeșnicul cu lămpile sale, masa, vasele de turnare și cădelnițele, toate făcute în întregime din aur, precum și o mare cantitate de mirodenii îngrămădite, cu două mii de talanți de bani sacri. ( Războaiele evreilor , 1. 7. 6.)

Cea mai notabilă omisiune din listă este Arca Legământului. Josephus a fost, de asemenea, martor la distrugerea Ierusalimului și a complexului Templului de către Imperiul Roman în anul 70 d.Hr., în războiul care a urmat Marii Revolte Evreiești din 66 d.Hr. Într-o descriere mai ambiguă a triumfului roman al împăratului roman Tit (79-81) , Josephus a enumerat prada:

Dar pentru cei care au fost prinși în templul din Ierusalim, au făcut cea mai mare figurină dintre toate; adică masa de aur, în greutate de mulți talanți; și sfeșnicul, care era făcut din aur... și ultima dintre toate în pradă, a fost dusă legea evreilor” ( Războaie , Cartea 7:147-151).

Arcul de triumf al lui Titus se află astăzi în Forumul Roman . Sfeșnicul (menorah) este remarcabil, dar nu seamănă deloc cu Arca. Expresia „legea evreilor” a contribuit însă la teoriile ulterioare (și continue) conform cărora Arca rămâne ascunsă în Roma .

Unde este Arca Legământului?

Printre sulurile esenienilor descoperite la Qumran se află un obiect unic, cunoscut sub numele de Sulul de cupru . În acest sul, literele erau ciocănite în foi de cupru. Sulul enumeră 64 de locuri unde erau ascunse aur și argint . La fel ca în cazul celorlalte suluri, descrierile locurilor și conținutul sunt uneori în limbaj codificat, astfel încât locurile specifice sunt dificil de descifrat. Unele teorii susțin că Arca a fost ascunsă în timpul asediului Romei în timpul Revoltei Evreiești, iar Sulul de cupru oferă un indiciu.

Arca este menționată doar de două ori în Noul Testament . Scrisoarea către Evrei (datată în anii '80 sau '90 d.Hr.) susține că Hristos este adevăratul mare preot, cu descrieri ale unui templu ceresc care include Arca. În viziunile lui Ioan din Patmos din Cartea Apocalipsei , el a văzut Templul din cer „și Arca legământului său a fost văzută în interiorul Templului său” (11:19).

Baruch este un text apocaliptic de la sfârșitul secolului I d.Hr., scris după distrugerea Templului. Relatează povestea îngerilor care coboară înainte de asediu pentru a salva uneltele Templului până la momentul „restaurării”. Pământului i s-a poruncit să le „înghită” (6:7).

Pe lângă percheziționarea Muntelui Nebo și a Romei, Arca a fost căutată și în alte locuri. Cavalerii Templieri , cavaleri europeni dedicați Bisericii, au fost organizați în timpul cruciadelor pentru a acționa ca gărzi de corp pentru pelerinii către Țara Sfântă. Există povești conform cărora, în timp ce își aveau tabăra pe Muntele Templului din Ierusalim, au descoperit comori care includeau atât Sfântul Graal, cât și Arca Legământului. Când Cavalerii au fost interziși și executați în 1307, zvonurile despre supraviețuirea și comorile lor s-au înmulțit de-a lungul secolelor. O teorie populară este că comorile lor erau depozitate la Rennes-le-Château, în sudul Franței. De acolo în Scoția , și apoi în Statele Unite, pe baza teoriei că templierii au devenit Ordinul Masonic.

Biserica ortodoxă etiopiană Tewahedo rămâne una dintre cele mai faimoase afirmații, declarând că Arca se află în Biserica Maicii Domnului din Sion din orașul Axum. Povestea călătoriei Arcei de la Ierusalim în Etiopia este conținută în textul lor sacru, Kebra Nagast. Menelik I (secolul al X-lea î.Hr.) a fost fondatorul Imperiului Etiopiean . Conform afirmației, el era fiul lui Solomon și al reginei din Saba , care vizitaseră Ierusalimul. Crescut ca evreu, Menelik a vizitat capitala și, într-o viziune (despre distrugerea iminentă), a luat adevărata Arcă și a lăsat o replică.

Etiopia avea într-adevăr o comunitate numeroasă de evrei, ale căror rămășițe au fost transportate prin aer în Israel în timpul Operațiunii Solomon din 1991. În Evul Mediu, însă, țara a fost convertită la Biserica Ortodoxă. Însă Biserica Etiopiană a adoptat tradițiile; fiecare biserică are un tabot (o cutie) care seamănă cu Arca. Există un festival anual în cadrul căruia preoții mărșăluiesc în procesiune cu tabot pe cap. Un preot este ales să-și petreacă restul vieții ca gardian la biserica din Axum. Toate eforturile de a vedea Arca au fost respinse cu vehemență.

Muntele Templului și sinagogile de astăzi

Amplasamentul original al complexului Templului se află pe o suprafață rocoasă, cu numeroase tuneluri săpate în stâncă. Cu toate acestea, Muntele Templului (cu altarul Domului Stâncii) a fost pus în grija Muftiului (autoritatea musulmană) în ultimele zile ale mandatului britanic, în 1948. Autoritățile musulmane au interzis orice excavare arheologică în și în jurul Muntelui Templului din Ierusalim. În timpul săpării unui tunel în 1981 din Zidul de Vest , sub Cartierul Musulman, a fost descoperită o ușă de acces către complex. Când acest lucru a fost scurs presei, toate săpăturile au fost oprite. Muntele Templului rămâne una dintre cele mai sensibile zone atât pentru evrei, cât și pentru musulmani.

Sinagogile au o nișă sau un loc special pentru un Chivot al Legământului simbolic. Aici sunt păstrate sulurile Torei care conțin învățăturile lui Moise și ale Profeților. În afara Israelului, Chivotul este orientat spre Ierusalim. În Israel, Yom HaAliyah (Ziua Aliyah sau „urcarea”, adică urcarea la Ierusalim) este o sărbătoare națională care celebrează traversarea râului Iordan de către Iosua în timp ce purta Chivotul Legământului.

$_$

 ALEXANDRU T. STAMATIAD

Alexandru Teodor Maria Stamatiad (n. 9 mai 1885, București – d. 1956, București) a fost un poet simbolist, prozator, publicist și traducător român.

A colaborat la Literatorul și la alte reviste ale timpului. Poezia sa, puternic influențată de Alexandru Macedonski, cultivă grandilocvența, prețiozitatea, efectul sonor, exotismul.

Biografie

Alexandru Stamatiad este fiul Mariei Stamatiade și al lui Theodor Pallady, locotenent - colonel, fratele vireg al Alexandrinei Cantacuzino și văr cu pictorul Theodor Pallady și cu actrița Lucia Sturdza Bulandra.

A studiat la Liceul „Matei Basarab” și Liceul „Sf. Gheorghe” din București, apoi susține licența la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1914). A fost profesor de limba franceză la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1918-1928), iar mai apoi s-a întors în București.

Stamatiad intră în cenaclul lui Alexandru Macedonski, fiind preferatul acestuia, din ultima generație de discipoli.

Debutează în anul 1904, sub pseudonimul Adrian Alexandru, la revista Pleiada, aflată sub auspiciile poetului Alexandru Macedonski, pe care îl cunoscuse în anul 1903.

În anul 1918, Stamatiad devine prim-redactor la reapariția revistei Literatorul, după Primul Război Mondial.

Editează unicul număr (4 aprilie 1912) al publicației Grădina Hesperidelor, iar la Arad înființează și conduce revista Salonul literar (15 martie 1925-15 mai 1926).

Colaborează și la Românul, Românul literar, Vieața nouă, Revista idealistă, Viața literară și artistică, Convorbiri critice, Seara, Minerva literară ilustrată, Rampa, Noua revistă română, Scena, Ilustrațiunea română, Flacăra, Sburătorul, Societatea de mâine, Adevărul literar și artistic, Universul literar, Ritmul vremii, Convorbiri literare, Luceafărul literar și artistic, Litere, Însemnări ieșene, Revista Fundațiilor Regale, etc.

Primul volum, Din trâmbițe de aur, îi apare în anul 1910. Pentru volumul Cetatea cu porțile închise (1921) i-au fost decernate Premiul Societății Scriitorilor Români și Premiul Ministerului Artelor (1923)

Primește Premiul Academiei Române pentru volumele Pe drumul Damascului (1923), Poezii (1925) și Peisagii sentimentale (1935).

În anul 1938 i se acordă Premiul Național pentru Poezie.

A tradus din Charles Baudelaire, Oscar Wilde, Maurice Maeterlinck, Edgar Allan Poe, Omar Khayyam și a întocmit antologii din poezia chineză (Din flautul de jad, 1939) și japoneză (Din cântecele curtezanelor japoneze, 1942, Eșarfe de mătase, 1943) etc.

Data morții poetului nu se cunoaște cu exactitate, unele surse susțin că poetul a decedat în anul 1956[5], dar altele semnalează luna decembrie a anului 1955 ca dată a decesului[6]. Zvonurile din lumea literară spun că în ultimile luni a fost imobilizat la pat, iar după vizitele vecinilor observa cum îi dispar lucrurile din cameră. Manuscrisele sale au fost recuperate postum de către Mihai Apostol, care le-a publicat, în anul 2002, împreună cu scrisorile sale, într-o serie de volume[4]. O ediție critică de Poezii alese, apreciată de Nicolae Manolescu și de Oliviu Crâznic, a fost publicată în 2017 sub îngrijirea doctorului în filologie Ștefan Bolea.

Opera

Lirica lui Stamatiad se situează, începând cu versurile care compun placheta Din trâmbițe de aur, în atmosfera simbolistă, cu o înclinație accentuată spre decorul baroc. Se întâlnesc aici toate elementele recuzitei simboliste: vis, senzualitate, erotism, muzicalitate, dar din cauza discursivității, greu de evitat și ulterior, estetica proprie orientării este trădată în spiritul ei.

Din trâmbițe de aur, București, 1910; ediția București, 1930;

Femei ciudate (în colaborare cu Constantin Râuleț), prefață de Emil Gârleanu, București, 1911;

Doi dispăruți: Iuliu Săvescu - Ștefan Petică, București, 1915;

Mărgăritare negre, cu un desen de Iser, București, 1918; ediția cu un portret de Constantin Artachino, Arad, 1920;

Cetatea cu porțile închise, București, 1921;

Pe drumul Damascului, București, 1923;

Câțiva scriitori, Arad, 1925;

Poezii, București, 1925;

Peisagii sentimentale, București, 1935;

Cortegiul amintirilor, București, 1942.

Traduceri

Charles Baudelaire, Poemele în proză ale lui..., București, 1912, Sufletul lui..., Arad, 1927, Pagini din... Cugetări și impresii. Poeme în proză. Desenuri, manuscrise, autografe, București, 1934;

Maurice Maeterlinck, Oaspete nepoftit, București, 1912, Interior, București, 1913, Orbii, București, 1913, Ciclul morții, București, 1914;

Oscar Wilde, Poeme în proză, București, 1919, Balada temniței din Reading, București, 1936, Pagini din București, 1937, Cântecul din urmă, București, 1946;

Omar Khayyam, Catrene, introducerea traducătorului, București, 1932; ediție îngrijită de Alexandru Metea, Timișoara, 1993;

Li Tai Pe, Din poeziile lui..., București, 1933;

Din flautul de jad. Antologie chineză, București, 1939;

Din cântecele curtezanelor japoneze, București, 1942;

Eșarfe de mătase. Antologie japoneză, București, 1943;

Din poezia americană, prefață de Perpessicius, București, 1947.

A FOST A MEA

A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:

Căci ochii tăi albaștri ca zările albastre,

Ca visul, ca safirul,

Albaștri ca și marea,

Ai mei au fost!

Într-inșii mi-am îngropat

Iubirea,

Mi-am îngropat chiar

Arta;

În apele lor limpezi m-am îngropat,

Dar apele lor limpezi de-atunci s-au tulburat!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:

Căci gura ta curată ca un pahar de nuntă,

Ca lacrima de rouă,

Curată ca o nalbă,

A mea a fost!

Aroma o simt și-acum pe buze,

Iar purpurei regale - ce o tivea pe margini

Ca un chenar de sânge -

Beția voluptății i-a veștejit culoarea!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:

Căci părul tău de aur, subțire și fluidic

Ca o matasă fină.

Ca un surâs de toamnă.

Ca razele de lună,

Ne-a-nvăluit adesea într-o manta de gaze,

într-o cascadă vie de aur în topire!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:

Căci sânii tăi de piatră, rotunzi ca și o cupă,

Vioi ca dimineața,

Roz albi ca aurora,

Eu i-am făcut, întâiul, să bată furtunatic

Asemeni unor aripi de pasăre rănită,

Și-apoi tot eu, deodată,

Le-am înghețat bătaia și pentru totdeauna!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:

Căci brațele-ți - minune de tinerețe vie -

Sculptate ca de daltă,

Nervoase ca și valul.

Mai albe decât albul zăpezilor eterne,

A mele-au fost!

Și astăzi le simt cum mă-nfășoară

Ca un șuvoi de apă.

Ca un colan de gheață,

Ca o ghirlandă albă de trandafiri în floare!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet:

Căci pulpele-ți superbe,

Puternice ca viața în plină primăvară

Și dulci aromitoare ca persicile coapte,

A mele-au fost!

Iar buzele-mi adesea au risipit

Pe ele,

Potop de micșunele,

Iar alteori grămadă de roze sângerate!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi și până-n creștet!

IUBIREA NOASTRĂ MOARE

Iubirea noastră moare,

Grăbește-te și vino,

Nu-ntârzia o clipă, atât cât mai e vreme!

De săptămâni de zile —

De când tu ești departe —

Mă amăgesc cu vorbe,

Mă zbat ca într-o cursă,

Mă lupt cu-nverșunare și sufăr în tăcere,

Sperând că poate astăzi, sperând că poate mâine,

Voi izbuti odată să-ngenunchez destinul.

Dar astăzi văd că totul a fost o nebunie,

Că zilnic îndoiala în sufletu-mi pătrunde, —

Pătrunde ca o apă ce-a sfărâmat zăgazul,

Pătrunde zi și noapte și murmură întruna

Că niciodată singur nu voi putea învinge,

De-ar fi să-mi sap mormântul luptându-mă-nainte, —

Necontenit pătrunde din ce în ce mai mare

Și-amenință-n tot timpul să treacă peste țărmuri

Și să distrugă totul ce va-ntâlni în cale.

*

Iubirea noastră moare,

Grăbește-te și vino,

Nu-ntârzia o clipă, atât cât mai e vreme!

Grăbește-te și vino,

Învinge-te pe tine, întoarce-te din cale,

Nu mai spera zadarnic și nu mai crede-n visuri

Când știi că doar iubirea

E singura putere profundă și supremă

Ce-ntr-adevăr există,

Iar gloria și lumea sunt amăgiri deșarte,

Înfiripate-n noapte de-nchipuiri nebune.

Grăbește-te și vino,

Căci chinul remușcării te va surprinde-n cale

Cu-atâta vijelie, încât odihna vieții pe veci va fi pierdută,

Ca pulberea în vânturi;

Căci va veni o oră când singură pe lume

Te vei trezi deodată,

Pierdută, obosită și fără de scăpare,

Ca-ntr-un pustiu

Pe care nu-l va putea străbate nici chiar închipuirea.

Grăbește-te și vino,

Căci numai tu în lume o poți salva de moarte

C-o vorbă, c-o privire, sau numai cu un zâmbet.

Grăbește-te și vino,

Căci astăzi ai prilejul

Să fii triumfătoare, să te privești uimită,

Să vezi cât ești de mare,

Cât ești de așteptată, cât ești de adorată, —

Să simți transfigurată că ești o forță vie,

Gigantică, profundă, divină, roditoare!

Grăbește-te și vino,

O, vino cât mai iute:

Adeseori în viață o clipă trecătoare

Urzește fericirea, ca și nefericirea;

Grăbește-te și vino,

Sunt ultimele clipe:

Iubirea noastră moare!

___

 ARCA LUI NOE

Arca lui Noe este corabia care a salvat o generație de oameni și animale atunci când Dumnezeul lui Israel a decis să distrugă rasa umană trimițând un mare potop pe pământ. Povestea are multe elemente comune cu civilizațiile antice vecine ale lui Israel, toate folosind concepte de potop universal, trimis de elemente divine din diverse motive.

Multe povești antice despre potop au fost rezultatul trimiterii de către unul sau mai mulți zei a unei forme de pedeapsă pentru o lipsă de respect percepută sau „răul oamenilor”. Cuvântul „arcă” derivă din engleza veche pentru „cutie sau cutie”. Cuvântul ebraic, teva , a fost folosit și pentru mica barcă de papirus care l-a salvat pe Moise . În acest sens, ambele au servit drept „vase ale mântuirii” pentru poporul evreu.

În cartea Genezei , mulți dintre patriarhi au trăit până la sute de ani (Noe a murit la 950 de ani). Nu există nicio explicație în text pentru acest fenomen. Însă o schimbare a avut loc începând cu Geneza 6-9:

Când oamenii au început să se înmulțească pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu [îngerii curții lui Dumnezeu] au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase și au luat de nevastă pe oricare dintre ele au ales. Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va lupta veșnic cu oamenii, căci sunt muritori; zilele lor vor fi de o sută douăzeci de ani. Nefilimii erau pe pământ în acele zile - și chiar și după - când fiii lui Dumnezeu s-au dus la fiicele oamenilor și au avut copii cu ele. Ei erau eroii din vechime, oameni de renume...

„Nefilimii” de aici se pot referi la acei „ uriași ” antici pe care multe culturi i-au avut în poveștile lor populare. În tradiția evreiască ulterioară, „fiii lui Dumnezeu” din această poveste au fost învinovățiți că i-au învățat pe oameni și arta metalurgiei, ceea ce a dus la relele armelor și banilor (în Cărțile lui Enoh ).

Domnul a căit că a făcut pe om pe pământ și inima Lui s-a întristat profund. Atunci Domnul a zis: „Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut și împreună cu el fiarele, păsările și viețuitoarele care se târăsc pe pământ, căci Îmi pare rău că l-am făcut.” Dar Noe a căpătat favoare în ochii Domnului.

Noe a fost un om drept și fără prihană printre oamenii din vremea sa și a umblat cu credincioșie cu Dumnezeu. Noe a avut trei fii: Sem, Ham și Iafet.

Instrucțiunile lui Noe

Noe a primit instrucțiuni foarte specifice privind construirea Arcei:

Fă-ți o arcă din lemn de chiparos, fă-i niște camere și unge-o cu smoală pe dinăuntru și pe dinafară. Iată cum s-o construiești: lungimea arcei să fie de trei sute de coți, lățimea de cincizeci de coți și înălțimea de treizeci de coți. Fă-i un acoperiș, lăsând sub acoperiș o deschizătură de un cot de jur împrejur.

Deși sunt doar speculații, dacă considerăm că este vorba despre ceea ce era cunoscut sub numele de „cotul regal” (aplicat în Egiptul antic ), de la vârful degetului mijlociu până la cot, Arca ar avea aproximativ 500 de picioare lungime (peste 150 de metri).

„Pune o ușă în lateralul Arcei și fă o punte de jos, una de la mijloc și una de sus. Iată, voi aduce un potop pe pământ, ca să distrugă orice viață de sub cer, orice făptură care are suflare de viață în ea. Tot ce este pe pământ va pieri. Dar voi încheia legământul Meu cu voi; și voi intra în Arcă, tu, fiii tăi, soția ta și soțiile fiilor tăi împreună cu tine. Să aduci în Arcă câte două din toate viețuitoarele, o parte bărbătească și o parte femeiască, ca să le păstrezi cu tine. Să vină la tine câte două din fiecare pasăre, din fiecare fiară, din fiecare soi de animale și din fiecare viețuitoare care se mișcă pe pământ, câte două din fiecare soi de animale. Să iei tot felul de hrană și să o păstrezi ca hrană pentru tine și pentru ei.” Noe a făcut totul așa cum i-a poruncit Dumnezeu.

Geneza a fost alcătuită atât din tradiții orale, cât și din material „actualizat” de-a lungul multor secole. Consensul academic este că primele cinci cărți ale Scripturilor au fost scrise pentru prima dată în jurul anului 600 î.Hr., editarea finală fiind finalizată în perioada „Exilului” din Babilon / Persia , în secolul al V-lea î.Hr. Ca multe alte povești din Geneză, există adesea două și uneori trei versiuni ale aceleiași povești.

Acest pasaj este urmat de ceea ce ar fi putut fi o contribuție „preoțească” ulterioară, prin repetarea instrucțiunilor, dar adăugarea:

Să iei cu tine câte șapte din toate animalele curate, câte un mascul și femela lui; și dintre animalele care nu sunt curate, câte două, câte un mascul și femela lui; și din păsările cerului, câte șapte, mascul și femelă, pentru a păstra urmașii în viață pe fața întregului pământ.

(Geneza 7:1-3)

Cel mai probabil, aceasta a fost inserată după compunerea a ceea ce a devenit Cartea Leviticului, care enumera legile alimentare pentru evrei, cu exemple „curate” și „necurate” de alimente permise (Leviticul 11).

Supraviețuirea Marelui Potop

Când Dumnezeu a trimis apele potopului, „a plouat patruzeci de zile și patruzeci de nopți”, iar apa care a urmat a rămas pe pământ „o sută cincizeci de zile”. Pe măsură ce apele s-au retras, Arca s-a așezat pe vârful Muntelui Ararat (identificat astăzi la granița dintre Turcia și Rusia). Noe a trimis mai întâi un corb, apoi un porumbel (Geneza 8:8-12). După șapte zile, porumbelul s-a întors cu o frunză de măslin, ceea ce indica faptul că acum existau porțiuni de pământ care se uscaseră. Noe, familia sa și animalele au ieșit la suprafață pentru a „se înmulți pe pământ, a fi roditori și a se înmulți la număr pe el”.

Noe a zidit apoi un altar Domnului și, luând din toate animalele curate și din păsările curate, a adus pe el arderi de tot. Domnul a simțit o mireasmă plăcută și a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din cauza omului, măcar că toate înclinațiile inimii omului sunt rele din copilărie. Și nu voi mai nimici nicio făptură vie, cum am făcut.”

Această promisiune a devenit cunoscută sub numele de „Legământul cu Noe”. Legămintele erau înțelese ca „contracte” între divin și oameni. „Și Dumnezeu a zis: «Acesta este semnul legământului pentru toate generațiile viitoare: Am pus curcubeul Meu în nori și el va fi semnul legământului dintre Mine și pământ.»”

Cărțile ulterioare ale Profeților susțineau că Dumnezeul lui Israel va interveni în istoria omenirii încă o dată („în zilele din urmă”) pentru a-și institui „împărăția pe pământ” (conceptul original de Eden). Respectând acest legământ, se înțelegea că „necazurile” care vor preceda intervenția nu vor include un alt potop universal și nici distrugerea totală a tuturor lucrurilor. Chiar și odată cu potopul, pământul în sine nu fusese distrus.

Dumnezeu a binecuvântat pe Noe și pe fiii lui și le-a zis: „Fiți roditori, înmulțiți-vă și umpleți pământul. Frica și groaza voastră să fie peste toate fiarele pământului, peste toate păsările cerului, peste tot ce se mișcă pe pământ și peste toți peștii mării; ei sunt dați în mâinile voastre.”

Aceasta a reiterat povestea creației din Geneza 2, când Dumnezeu l-a creat pe Adam și l-a pus responsabil peste toate animalele, păsările și plantele din Eden.

Tot ce se mișcă și are viață vă va fi hrană; v-am dat toate lucrurile ca iarba verde. Dar să nu mâncați carne cu viața ei, adică sângele. Voi cere socoteală sângele vieților voastre; din mâna oricărui animal îl voi cere socoteală și din mâna omului; din mâna fiecărui om voi cere socoteală viața omului. Oricine varsă sângele omului, prin om va fi vărsat sângele lui, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său.”

Aceasta a devenit explicația pentru instituirea sacrificiilor animale în iudaismul antic și pentru practica evreiască de a scurge sângele animalelor tăiate înainte de a fi mâncate. De asemenea, a condus la legile mozaice care defineau crima și pedepsele ulterioare.

Descendenții lui Noe

Geneza 10:1–32: „Acestea sunt generațiile fiilor lui Noe: Sem, Ham și Iafet.” După ce i-a șters pe toți ceilalți oameni, lumea a trebuit să se repopuleze, astfel încât fiii lui Noe să devină strămoșii unor genealogii diferite. Dar o poveste ciudată despre Ham continuă să fie dezbătută. Citim că Noe „a plantat o vie”. Toate panteoanele antice înfățișau unul dintre zeii sau zeițele originale, introducând artele agriculturii . De exemplu, Ceres este inițiatorul grâului și Dionysos este inițiatorul cultivării viței de vie.

Apoi Noe s-a îmbătat cu vin, a leșinat și a rămas „nescoperit” în cortul său.

Și Ham, tatăl lui Canaan , a văzut goliciunea tatălui său și a spus celor doi frați ai săi afară. Și Sem și Iafet au luat o haină și au pus-o pe umerii amândurora și s-au întors înapoi și au acoperit goliciunea tatălui lor... Noe s-a trezit din vin și a aflat ce-i făcuse fiul său cel mic. Și a zis: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor va fi pentru frații săi!”

Problema constă în blestemul lui Canaan, în loc de Ham. Iar păcatul real al lui Ham a fost dezbătut timp de secole.

Civilizațiile antice din regiuni aveau povești similare asociate cu inundații devastatoare.

Targumul rabinic ulterior Ongelos, din versul „și le-a spus celor doi frați ai săi afară”, a fost interpretat ca Ham și-a batjocorit tatăl, iar „a scoate-o afară” era echivalentul batjocoririi lui „pe străzi”. Unii interpreți au încercat să conecteze acest lucru cu legislația privind incestul din Levitic 20; „a-ți vedea goliciunea” putea fi înțeles ca „dezvăluirea goliciunii” rudelor apropiate, un eufemism pentru actul sexual, sugerând că Ham era vinovat de un păcat sexual, cum ar fi sodomia.

O înțelegere mai completă a poveștii se găsește probabil la descendenții lui Ham, prin fiul său, Canaan, care a produs Mizraim (Egiptul), categoria antropologică a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „nilo-hamitic” pentru Africa subsahariană , și canaaniții. Povestea ulterioară a Exodului din Egipt îl înfățișează pe Dumnezeul lui Israel întrecându-i pe zeii Egiptului prin intermediul celor Zece Plăgi. În poveștile despre încercările de a se stabili în Canaan, „ca descendenți ai lui Ham”, masacrarea canaaniților din cartea lui Iosua a fost raționalizată ca dușmani ai lui Dumnezeu, „sub blestem”. O traducere greșită din secolul al XIX-lea, conform căreia „Ham” însemna „întunecat”, a devenit rațiunea pentru instituirea sclaviei de către colonizatorii europeni și statele sudice americane.

Mituri comparabile

Civilizațiile antice din aceste regiuni aveau povești similare asociate cu inundații devastatoare. „Semiluna fertilă”, zona dintre râurile Tigru și Eufrat, inundată periodic, a ajutat ulterior la construirea canalelor de irigații. Râul Nil din Egipt revărsa în fiecare vară, uneori asigurând un nivel adecvat pentru a hrăni fermele, în timp ce alteori, inundând și distrugând zonele cultivate. Oamenii de știință au încercat, de asemenea, să măsoare inundațiile antice de-a lungul regiunilor de coastă ale Mării Negre pentru a determina frecvența inundațiilor. Alte culturi ale lumii împărtășesc tradiții străvechi, universale, despre inundații, cum ar fi China . Multe dintre poveștile despre inundații implică concepte similare fie de pedepse, fie de „a lua de la capăt”.

În epoca victoriană, odată cu apariția noii științe a arheologiei , europenii au început săpături în tot Orientul Mijlociu. Descoperind vaste biblioteci de tăblițe cuneiforme , au descoperit o versiune timpurie a acestei povești în Epopeea sumeriană /mesopotamiană/babiloniană a lui Ghilgameș (cca. 1300-1000 î.Hr.). Ghilgameș a fost un rege legendar al orașului sumerian Uruk . Ghilgameș a căutat secretul nemuririi. Prin călătoriile sale, el a narat povestea unui mare potop. Unul dintre zei, Enlil , a trimis potopul pentru a pedepsi oamenii pentru „zgomotul lor mare” (sau răutatea lor). Epopeea lui Ghilgameș este remarcabilă pentru detaliile sale similare nu doar cu o poveste despre potop, ci și cu „coții”, utilizarea „smoalei” (gudron) pentru a sigila structura și chiar trimiterea păsărilor.

„Povești despre marile potopuri” au fost găsite în Teogonia lui Hesiod (secolul al VIII-lea î.Hr.), Timeaua lui Platon (secolul al V-lea î.Hr.), Meteorologia lui Aristotel (secolul al IV - lea î.Hr.) și Biblioteca lui Pseudo-Apollodor (50 î.Hr.). Versiunea greacă / romană a unei povești despre potop a fost relatată în Metamorfozele lui Ovidiu (cca. 8 d.Hr.). După ce a apărut în formă umană pentru a vizita casa lui Lycaon, Zeus / Jupiter s-a înfuriat din cauza lipsei de evlavie din partea lui Lycaon, care i-a servit o masă cu carne umană, și astfel a vrut să pedepsească toți oamenii. Fiul titanului Prometeu , Deucalion („fiul previziunii”) și soția sa Pyrrha („fiica previziunii”) au fost avertizați despre un potop care urma și au construit o barcă pentru a supraviețui. Mai târziu, s-au îmbarcat și au vizitat templul lui Themis pentru a cere ajutor în popularea rasei umane. Trebuiau să „părăsească templul cu capetele acoperite... și să arunce în urma lor oasele marii lor mame”. Cuplul și-a dat seama apoi că „oasele” erau pietrele „mamei pământ”. Le-au aruncat și au privit cum oasele se înmoaie și se transformă în oameni. Animalele au fost create spontan din pământ. Similar genealogiilor biblice, Deucalion și Pyrrha au avut doi fii, care au devenit strămoșii eolienilor, dorienilor și aheilor.

Analiza modernă a cărților biblice a început în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea prin recunoașterea numeroaselor și variatelor „surse” din spatele textelor biblice și a editării lor de-a lungul secolelor. În același timp, multe relatări biblice (în special miracole) au fost tratate cu scepticism în ceea ce privește evenimentele lor improbabile. Detaliile Chivotului au fost adesea considerate imposibile, având în vedere problemele legate de construirea unui vas atât de mare, colectarea „toate animalele pământului”, inclusiv carnivorele, hrănirea și curățarea după ele. Din punct de vedere teologic, existau probleme legate de un Dumnezeu care „își regreta creația”. Dacă Dumnezeul lui Israel era omniscient (atoutștiutor), nu știa El că oamenii urmau să comită răul?

Se pare că „căutarea Arcei lui Noe” a fost în desfășurare încă din antichitate. Istoricul evreu Flavius Josephus a scris:

Acum, toți scriitorii de istorii barbare menționează acest potop și această arcă; printre care se numără și Berosus caldeeanul. Căci atunci când descrie împrejurările potopului, continuă astfel: „Se spune că există încă o parte din această corabie în Armenia , la muntele Cordyenilor; și că unii oameni iau bucăți din bitum, pe care le iau și le folosesc în principal ca amulete pentru a preveni nenorocirile”.

( Antichitățile evreilor , Cartea I).

Istoricul creștin Eusebiu (cca. 275-339 d.Hr.) a relatat că oamenii căutau Arca lui Noe.

Activitatea modernă se concentrează pe versanții Muntelui Ararat din Turcia. Alții îl localizează în munții Armeniei. Prima încercare de a escalada Muntele Ararat a fost făcută de Friedrich Parrot în 1829, urmat de James Bryce în 1876. El a susținut că a găsit o bucată de lemn lungă de 1,2 metri și groasă de 12 centimetri, tăiată cu o unealtă. Ca o glumă de 1 aprilie în Noua Zeelandă, George Reed a publicat în 1883 o poveste conform căreia o avalanșă de pe munte a descoperit Arca, articol publicat de alte câteva ziare, stimulând un interes reînnoit pentru relicvă.

În 1940, un articol a apărut într-o ediție a revistei New Eden , o broșură publicată de Floyd M. Gurley din Los Angeles. „Arca lui Noe găsită” susținea că un aviator rus din Primul Război Mondial, Vladimir Roskovițki, a zburat deasupra Muntelui Arafat și a văzut o epavă enormă pe malul unui lac. Se pare că un raport i-a fost trimis țarului Nicolae, dar raportul a fost distrus când acesta a fost executat de bolșevicii „antireligioși”.

Următoarele câteva decenii au marcat expediții care au implicat găsirea și interogarea „ghizilor” locali care locuiau în zonă, toți povestind despre cum au văzut Arca de la tații și bunicii lor.

Diverse organizații au susținut că dețin fotografii ale Muntelui Arafat, surprinse prin sateliți și drone comerciale, dintr-o zonă cunoscută sub numele de „anomalia Ararat”. Cu toate acestea, deoarece Muntele Ararat se află la granița cu Rusia, guvernul turc este în prezent reticent în a acorda permisiunea străinilor de a excava în regiune, invocând preocupări legate de securitate.

Interesul pentru găsirea Arcei lui Noe rămâne important în comunitățile evanghelice, preocupate să dovedească această poveste, precum și altele din Geneza. Organizațiile evanghelice au sponsorizat mai multe replici în mărime naturală ale Arcei ca parcuri tematice (cu o grădină zoologică), cum ar fi cel din Williamstown, Kentucky.

$$_

 ATENTATUL LA REVISTA CHARLIE HEBDO

Atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo a avut loc în Paris, în 7 ianuarie 2015, în jurul orei locale 11:30. Procurorii parizieni au confirmat că 12 oameni au fost uciși (10 jurnaliști și 2 polițiști) și 11 au fost răniți răniți în atacul asupra sediului săptămânalului satiric. Doi atacatori mascați și înarmați au năvălit în birourile editoriale și au început să tragă cu arme automate.

Context

Charlie Hebdo este o revistă franceză săptămânală, satirică și provocatoare, care a creat frecvent polemici, cele mai recente în legătură cu Islamul. Cea mai controversată a fost cea privind caricaturile cu profetul Mahomed.

Desfășurare

În 7 ianuarie 2015, două persoane îmbrăcate în negru, cu cagule, înarmate cu puști de asalt vz. 58 cehoslovace (cu un aspect asemănător cu cel al AK-47, dar diferite ca mod de acțiune), au intrat în sediul Charlie Hebdo, după ce inițial au greșit adresa, intrând la nr.6 (unde se găsește arhiva Charlie Hebdo) înainte de a intra la nr. 10 pe strada Nicolas-Appert (Charlie Hebdo se mutase în acest sediu de un an). Teroriștii au forțat-o pe caricaturista Coco (Corinne Rey), sub amenințarea armei, să deschidă ușa redacției și, odată intrați în sediu, au început să tragă omorând zece oameni, dintre care opt jurnaliști, un oaspete și un ofițer de poliție care asigura securitatea caricaturistului Charb (ținta principală a atentatului). Charb, directorul de redacție, era protejat de la publicarea caricaturilor lui Mahomed în 2011.

Diverși martori au raportat că atentatorii au strigat Allah akbar și într-o franceză fără accent "On a vengé le prophète Mohamed!" ( în franceză "Profetul Mohammed a fost răzbunat"). Unii martori au raportat că atacatorii s-au identificat ca aparținând Al-Qaeda din Yemen.

Potrivit procurorul din Paris, doi bărbați au fugit apoi la bordul unui Citroën C3 II negru parcat în fața imobilului[14], în timp ce al treilea ar fi plecat pe un scuter TMax. Atacatorii s-au întâlnit cu un vehicul de poliție, asupra căruia au tras circa zece focuri de armă în parbriz, fără a răni polițiștii care se aflau în interior. Polițiștii au deschis focul asupra agresorilor, care au ripostat. În cele din urmă, s-au confruntat cu a treia patrulă de poliție pe bulevardul Richard-Lenoir, unde un polițist în uniformă în vârstă de aproximativ 40 de ani a fost executat. Urmăriți de poliție, atacatorii au lovit un șofer, care a fost rănit ușor, au abandonat mașina în apropierea parcului Buttes-Chaumont, în nord-estul Parisului, și au furat un Renault Clio cu care au dispărut.

Victimele de la atacul asupra revistei Charlie Hebdo

Uciși:

Frédéric Boisseau, 42, muncitor Sodexo, ucis în hol

Franck Brinsolaro, 49, ofițer de poliție, a fost desemnat ca bodyguard pentru Charb[17]

Cabu, 76, caricaturist

Elsa Cayat, psihanalist și editorialist

Charb, 47, caricaturist principal al Charlie Hebdo

Philippe Honoré, 74, caricaturist

Bernard Maris, 68, economist, editor și editorialist

Ahmed Merabet, 42, ofițer de poliție, ucis afară în timp ce răspundea atacului.Ofițerul Merabet era musulman.

Moustapha Ourad, corector

Michel Renaud, editorialist

Tignous, 57, caricaturist

Georges Wolinski, 80, caricaturist[

Răniți:

Philippe Lancon, jurnalist, împușcat în față și în stare critică

Fabrice Nicolino, jurnalist, împușcat în picior

Riss, caricaturist

Mai mulți ofițeri de poliție neidentificați.

Suspecți

Saïd Kouachi și Chérif Kouachi, 34 și, respectiv, 32 de ani. Au fost împușcați vineri, 9 ianuarie, în jurul orei locale 17:00, după aproape 54 de ore de la atac.

Hamyd Mourad, 18 ani, cumnatul celor doi, s-a predat la scurt timp după atac. A fost eliberat de poliția franceză după aproape 10 ore de audieri. S-a dovedit că acesta nu are nicio legătură cu atentatul terorist, aflându-se la cursuri în timpul comiterii atacului.

Îndoieli privind versiunea oficială

În zilele următoare atacului de la Paris au apărut mai multe clipuri care ridică unele semne de întrebare privitoare la veridicitatea versiunii oficiale. Iată unele dintre acestea:

în clipul video ce surprinde uciderea polițistului, mașina în care s-au urcat ucigașii are oglinzile laterale de culoare albă (pe exterior), în timp ce "mașina abandonată" are oglinzi de culoare neagră. S-a făcut afirmația că oglinzile, fiind cromate, pot da iluzii optice. Totuși comparând cu sinceritate cele două fotografii se vede clar că acele oglinzi aveau într-adevăr culori diferite, nefiind vorba de vreo iluzie optică sau reflex.De unde ideea că și mașinile din cele două fotografii nu ar fi identice.

tot din clipul video care surprinde uciderea polițistului se vede (după mișcările sigure și precise ale ucigașilor) că aceștia erau niste profesioniști bine antrenați. Or, aceasta contrastează cu uitarea de către aceștia în mașina părăsită a documentului de identitate. Se ridică întrebarea: documentul cu pricina aparținea într-adevăr "teroristului" incriminat sau nu?

Helric Fredou, adjunctul șefului serviciului regional al poliției judiciare din departamentul Haute-Vienne, cel care se ocupa cu investigarea cazului, a fost găsit mort, împușcat în cap în noaptea de 10 spre 11 ianuarie. Acest eveniment a fost imediat clasat ca fiind sinucidere, fără a se mai face alte cercetări.

Reacții

Atacul a fost condamnat pe scară largă de către francezi și alte guverne. Președintele francez François Hollande, deplasat rapid la locul atacului, a denunțat "un atentat terorist" de o "excepțională barbarie" și a adăugat că "mai multe [alte] atacuri teroriste în ultimele săptămâni au fost dejucate". Alți lideri politici au condamnat atacul, inclusiv președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, cancelarul german Angela Merkel, prim-ministrul italian Matteo Renzi, prim-ministrul britanic David Cameron, președintele rus Vladimir Putin, președintele brazilian Dilma Rousseff, prim-ministrul indian Narendra Modi, președintele kosovar Atifete Jahjaga, președintele american Barack Obama, deputatul turc Yalçın Akdoğan, președintele ucrainean Petro Poroșenko, regina Elisabeta a II-a, guvernul Spaniei și Vaticanul. Președintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj spunând că este "un act terorist crud și laș", exprimându-și "compasiunea pentru familiile victimelor", și și-a schimbat poza de profil pe Facebook cu celebrul "Je suis Charlie".

Printre măsurile antiteroriste luate de Franța se află trimiterea portavionului „Charles de Gaulle” în Golful Persic, pentru a se alătura efortului de luptă împotriva terorismului. Printre navele care însoțesc portavionul se află un submarin nuclear.

În contextul atentatului terorist islamic de la Paris din 2015, Papa Francisc a declarat: „Nu poți să glumești pe seama religiei sau să insulți credința altora. Există o limită. Fiecare religie care își respectă oamenii are demnitatea sa. Există limite și în libertatea de exprimare”.

Acuzații

Komsomolskaya Pravda, ziar rus de mare tiraj, se întreabă dacă nu cumva americanii sunt în spatele atentatelor. Melih Gokcek, primarul capitalei Turciei, Ankara, a sugerat implicarea în atacuri a Mossadului. Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a afirmat: „Evenimentele urmează un scenariu scris dinainte și ar trebui să fim conștienți că este vorba de un complot împotriva lumii islamice.

$__

 AVARII

Avarii au fost o confederație de popoare eterogene (diverse sau variate), formată din rase rourane, heftalite și turco-oghurice, care au migrat în regiunea stepei ierboase pontice (o zonă care corespunde Ucrainei, Rusiei și Kazahstanului de astăzi) din Asia Centrală după căderea Imperiului Rouran Asiatic în anul 552 d.Hr. Mulți istorici consideră că sunt succesorii hunilor în ceea ce privește modul lor de viață și, în special, războiul călare . S-au stabilit pe fostul teritoriu al hunilor și au început aproape instantaneu o cucerire . După ce au fost angajați de Imperiul Bizantin pentru a supune alte triburi, regele lor Bayan I (a domnit între 562/565-602 d.Hr.) s-a aliat cu lombarzii sub Alboin (a domnit între 560-572 d.Hr.) pentru a-i învinge pe gepizi din Pannonia și apoi a preluat regiunea, forțându-i pe lombardi să migreze în Italia .

În cele din urmă, avarii au reușit să înființeze Khaganatul Avar, care cuprindea un teritoriu care corespundea aproximativ Austriei, Ungariei, României, Serbiei și Bulgariei de astăzi, inclusiv părți din Turcia . Plecarea lombardilor spre Italia în 568 d.Hr. a îndepărtat un alt popor ostil din Pannonia, permițându-i lui Bayan I să-și extindă teritoriile cu relativă ușurință și să întemeieze imperiul care a durat până în 796 d.Hr., când avarii au fost cuceriți de franci sub conducerea lui Carol cel Mare .

Origini și migrație

Prima mențiune a avarilor în istoria romană provine de la Priscus din Panium în 463 d.Hr.

Originea precisă a avarilor (la fel ca cea a hunilor) este dezbătută, dar mulți istorici, precum Christoph Baumer, îi leagă de Khaganatul Rouran din Mongolia, la nord de China . Khaganatul Rouran a fost răsturnat de gokturci în 552 d.Hr., iar poporul, condus de mongolii Xianbei, a fugit spre vest pentru a scăpa de stăpânirea lor. Această afirmație pare cea mai probabilă, dar nu este acceptată de toți cercetătorii. Tribul Ju-Juan din Mongolia s-a aliat cu hunii albi împotriva poporului cunoscut sub numele de Toba (care erau turci) în numeroase lupte și s-a impus ca un imperiu în regiunea mongolă în jurul anului 394 d.Hr. Acest imperiu a devenit cunoscut sub numele de Khaganatul Rouran, care a căzut în mâinile gokturcilor în 552 d.Hr., cu puțin timp înainte ca avarii să apară în stepă în jurul anului 557 d.Hr., așadar Baumer și cei care sunt de acord cu el par să aibă dreptate.

Prima mențiune a avarilor în istoria romană provine de la Priscus din Panium în 463 d.Hr., care îi menționează pe avari în legătură cu un trib cunoscut sub numele de sabiri, care par a fi un subset al hunilor. Priscus este una dintre sursele principale despre huni (s-a întâlnit și a luat cina cu Attila în 448/449 d.Hr. în timp ce se afla într-o misiune diplomatică) și a luat act de activitățile lor după moartea lui Attila în 453 d.Hr. Imperiul Hunnic pe care Attila l-a înființat era în proces de dezintegrare în această perioadă (cca. 463 d.Hr.), începând cu înfrângerea hunilor de către Ardaric asupra gepizilor în 454 d.Hr. în bătălia de la Nedao.

În urma lui Nedao, alte națiuni care fuseseră subjugate de huni s-au ridicat împotriva lor, iar Imperiul Hunnic a fost desființat până în anul 469 d.Hr. Se dezbate dacă avarii menționați de Priscus sunt aceeași coaliție ca și cei care au fugit din Mongolia în 552 d.Hr. Multe dintre așa-numitele triburi „barbare” menționate de scriitorii romani ( de exemplu, alamanii ) și-au schimbat componența etnică de la momentul primei mențiuni până la referințele ulterioare. Cel mai probabil, așa cum susțin istorici precum Peter Heather și Denis Sinor, aceștia din urmă au fost un grup diferit cu același nume. Avarii anteriori par a fi o confederație consacrată a regiunii, în timp ce avarii ulteriori erau refugiați din Asia Centrală care fugeau de gokturci care, se pare, i-au urmărit.

Contactul cu Roma

Referitor la originea și fuga lor spre vest, Heather scrie:

[Avarii] au fost următorul val major de războinici cavaleriști inițial nomazi, după huni, care au cucerit Marea Stepă Eurasiatică și au construit un imperiu în Europa Centrală . Din fericire, știm mult mai multe despre ei decât despre huni. Avarii vorbeau o limbă turcică și anterior jucaseră rolul de forță dominantă în spatele unei importante confederații nomade la periferia Chinei. La începutul secolului al VI-lea, ei pierduseră această poziție în fața unei forțe rivale, așa-numiții turci occidentali [gokturci], și au ajuns la periferia Europei ca refugiați politici, anunțându-se printr-o ambasadă care a apărut la curtea lui Justinian în 558. (401)

Justinian I (482-565 d.Hr.) a primit ambasada și a fost de acord să o angajeze pentru a lupta împotriva altor triburi problematice. Avarii și-au îndeplinit admirabil îndatoririle și se așteptau la plata continuă din partea imperiului. Ei doreau ca propria lor patrie să se stabilească acolo unde să se simtă în siguranță față de turcii care îi urmăreau. Regele avarilor, Bayan I, a încercat să-și conducă poporul la sud de Dunăre, dar a fost împiedicat de romani. Apoi i-a condus pe avari spre nord, dar s-a confruntat cu rezistență din partea francilor sub regele lor Sigebert I. Aceștia au continuat să fie nomazi în slujba Romei până la moartea lui Justinian în 565 d.Hr. Succesorul său, Justin al II-lea (cca. 520-578 d.Hr.), le-a anulat contractul și, când ambasada avară a cerut permisiunea de a traversa Dunărea de sud, aceasta le-a fost refuzată. Au încercat din nou să pătrundă spre nord, dar au fost respinși de armata lui Sigebert I. Bayan I și-a îndreptat apoi atenția către Panonia sau, conform altor surse, a fost invitat să meargă acolo de Justin al II-lea pentru a-i alunga pe gepizi.

Lombardii sub conducerea lui Alboin se aflau deja în Pannonia, în conflict cu gepizii, care controlau cea mai mare parte a regiunii. La fel ca în cazul avarilor, sursele sunt contradictorii cu privire la faptul dacă lombarzii au migrat în Pannonia pe cont propriu sau au fost invitați de imperiu să-i alunge pe gepizi. Bayan I dorea să cucerească capitala Sirmium , dar nu cunoștea regiunea și avea nevoie de ajutorul celor mai familiarizați cu ea. S-a aliat cu Alboin și lombarzii și, în 567 d.Hr., cele două armate s-au unit pentru a-i zdrobi pe gepizi între ei. Bayan I a negociat termenii alianței cu Alboin înainte de a intra în luptă: dacă ar câștiga, avarilor li se vor da pământurile, bogățiile și oamenii gepizilor ca sclavi, iar lombarzii ar fi lăsați să trăiască în pace. De ce a fost de acord Alboin cu acest acord inegal nu se știe, dar este clar că a fost. Ca și în cazul hunilor și al politicilor lor față de alte națiuni, este posibil ca Bayan I să-l fi amenințat pe Alboin cu cucerirea dacă nu se conforma intereselor avarilor.

Armatele s-au întâlnit în luptă la o anumită distanță de Sirmium, iar gepizii, sub conducerea regelui lor Cunimund, au fost învinși. Sursele diferă în ceea ce privește ce s-a întâmplat în urma bătăliei: conform unor relatări, Bayan I l-a ucis pe Cunimund și i-a transformat craniul într-o cupă de vin - pe care apoi i-a prezentat-o lui Alboin ca tovarăș de arme, în timp ce, conform altora, Alboin l-a ucis pe Cunimund și i-a transformat craniul într-o cupă pe care a purtat-o apoi la centură.

Armatele au mărșăluit asupra Sirmiumului, dar gepizii ceruseră deja ajutorul Imperiului de Răsărit, acceptând să le predea orașul; când Bayan I și Alboin au ajuns la Sirmium, acesta era puternic apărat și au fost respinși. Întrucât nu se pregătiseră pentru un asediu prelungit, armatele s-au retras.

Ascensiunea Imperiului Avar

Deși Sirmium a rămas necucerit, avarii controlau acum cea mai mare parte a Pannoniei, iar lombarzii au descoperit că înțelegerea pe care o negociaseră anterior era una nefericită pentru ei. Alboin a încercat să formeze o alianță cu gepizii împotriva avarilor, căsătorindu-se cu fiica lui Cunimund, Rosamund, pe care o luase după bătălie. Acum era însă prea târziu, deoarece avarii erau pur și simplu prea puternici pentru a-i concura. În 568 d.Hr., Alboin și-a condus poporul din Pannonia în Italia, unde, în 572 d.Hr., avea să fie asasinat într-un complot urzit de soția sa pentru a-și răzbuna tatăl.

Avarii sub conducerea lui Bayan I au început apoi să-și construiască imperiul pe câmpiile Panoniei. Faptul că pare să fi existat o etnie „avară” de bază în cadrul confederației avare mai extinse se observă în unele dintre deciziile și decretele militare ale lui Bayan I. Istoricul Denis Sinor scrie:

Compoziția etnică a statului avar nu era omogenă. Bayan a fost urmat de 10.000 de supuși războinici kutriguri deja în momentul cuceririi gepizilor. În 568, i-a trimis să invadeze Dalmația, argumentând că pierderile pe care le-ar putea suferi în lupta împotriva bizantinilor nu i-ar afecta pe avari înșiși. (222)

Sub conducerea lui Bayan I, avarii s-au extins în Panonia în toate direcțiile și, prin cuceriri, și-au extins imperiul. O serie de slavi i-au urmat pe avari în Panonia, iar aceștia erau acum supuși stăpânirii avare și păreau a fi tratați cu aceeași lipsă de respect acordată soldaților kutrighuri pe care îi menționează Sinor. Bayan I a supravegheat alegerea bazei de operațiuni avari în noua lor patrie și este posibil să o fi ales pentru asocierea sa cu hunii. Istoricul Erik Hildinger comentează acest lucru, scriind :

Avarii și-au stabilit cartierul general lângă vechea capitală a lui Attila, cu o sută de ani în urmă, și au fortificat-o. Era cunoscută sub numele de Inelul. Acum bine stabilit în Pannonia, Bayan a luptat din nou împotriva francilor lui Sigebert și i-a învins în 570. Doisprezece ani mai târziu, Bayan a atacat teritoriul bizantin și a cucerit orașul Sirmium de pe râul Sava. A urmat apoi alte campanii împotriva bizantinilor, avarii luând Singidunum (Belgrad) și devastând Moesia până când au fost învinși lângă Adrianopole în 587. Bizantinilor trebuie să le fi părut o reluare a agresiunii hunilor din secolul al V-lea. (76)

Cucerirea Avară

Cu Sirmiumul cucerit și operând eficient din Inel, Bayan I și-a continuat cuceririle. Christoph Baumer scrie cum Bayan I și-a condus armatele în Balcani și a cerut tribut de la Imperiul de Răsărit pentru pace și apoi, „împreună cu slavii învinși , pe care i-au abuzat ca pe un fel de «carne de tun», au invadat Grecia în anii 580” (Volumul II, 208). Au operat în război cu tactici similare cu cele folosite de huni cu un secol înainte. La fel ca hunii, avarii erau călăreți experți. Baumer notează că „Scariera de fier a ajuns în Europa abia odată cu invadarea avarilor în a doua jumătate a secolului al VI-lea”. Scariera „a permis călăria într-o poziție ghemuită sau aproape în picioare, ceea ce a îmbunătățit mobilitatea călărețului, dar a sporit și impactul unei cavalerii atacatoare” (Volumul I, 86). Scariera a îmbunătățit considerabil cavaleria avară deja formidabilă și i-a făcut cea mai temută și invincibilă forță militară călare de la huni încoace. Baumer scrie:

În faimosul său manual militar Strategikon, împăratul bizantin Mauritius (care a domnit între 582 și 602) a descris în mod potrivit stilul de luptă al avarilor, pe care i-a comparat cu hunii, astfel: „preferă bătăliile purtate la distanță mare, ambuscadele, încercuirea adversarilor, retragerile simulate și întoarcerile bruște, precum și formațiunile în formă de pană... Când își pun dușmanii pe fugă, nu se mulțumesc, precum perșii, romanii și alte popoare, să-i urmărească pe o distanță rezonabilă și să le jefuiască bunurile, dar nu se opresc deloc până nu reușesc să-i distrugă complet pe dușmani... Dacă bătălia se termină bine, nu vă grăbiți să urmăriți inamicul și nu vă comportați neglijent. Căci această națiune [nomazii stepei] nu renunță, așa cum fac altele, la luptă atunci când este afectată în prima bătălie. Dar până când puterile le cedează, încearcă tot felul de metode de a-și ataca dușmanii.” (Volumul I, 265-267)

Iustin al II-lea începuse un război împotriva sasanizilor în 572 d.Hr. și, cu forțele imperiale atrase spre est, Bayan I a invadat mai departe în teritoriile bizantine. El a cerut tributuri din ce în ce mai mari și a învins armatele imperiale trimise împotriva sa. Abia în 592 d.Hr., odată cu încheierea războiului imperiului cu sasanizii, împăratul Mauriciu a reușit să trimită o armată cu forțe adecvate împotriva lui Bayan I. Avarii au fost alungați din Balcani și înapoi în Pannonia de către trupele imperiale sub comanda generalului Priscus, aproape până în capitala lor. Avarii ar fi fost cel mai probabil distruși în masă dacă nu ar fi fost insurecția din Constantinopol , cunoscută sub numele de Rebeliunea lui Phocas, din 602 d.Hr.

Maurice a refuzat să permită armatei să se retragă și le-a ordonat să ierneze în Balcani, în cazul în care avarii ar lansa un atac neașteptat. Soldații s-au răzvrătit și, potrivit istoricului Teofan (cca. 760-818 d.Hr.), l-au ales pe centurionul Foca (547-610 d.Hr.) drept lider al lor:

Soldații l-au pus pe Foca în fruntea lor și au mărșăluit asupra Constantinopolului, unde a fost rapid încoronat, iar Maurice împreună cu cei cinci fii ai săi au fost executați. Aceasta s-a întâmplat pe 27 noiembrie 602. Uzurparea lui Foca a fost urmată de un atac asupra imperiului, atât la est, cât și la vest, din partea perșilor, pe de o parte, și a avarilor, pe de altă parte. Dar doi ani mai târziu, Khaganul [regele avarilor] a fost convins să facă pace printr-o creștere a stipendiului anual (451).

În aceeași perioadă (602 d.Hr.), o epidemie de ciumă a izbucnit în Balcani și a cuprins regiunile înconjurătoare. Este probabil ca Bayan I să fi fost una dintre numeroasele victime ale bolii. Bayan I a fost succedat de fiul său (al cărui nume nu este cunoscut), care a încercat să continue imperiul tatălui său. În 626 d.Hr., el a condus o campanie împotriva Constantinopolului, aliat cu Imperiul Sasanid , într-un atac terestru și maritim. Formidabilele apărări ale Zidurilor Teodosiene (construite sub domnia lui Teodosie al II-lea, 408-450) au respins atacul terestru, în timp ce flota bizantină a învins asaltul naval, scufundând multe dintre navele avare. Campania a fost un eșec complet, iar avarii supraviețuitori s-au întors acasă, în Pannonia.

Declinul Imperiului Avar

Împăratul din acea vreme era Heraclius (a domnit între 610 și 641 d.Hr.), care a oprit imediat plățile către avari. Baumer notează că „aceasta a lipsit Khaganatul Avar, ale cărui triburi și clanuri depindeau de distribuția regulată a bunurilor, de baza sa economică” (Volumul II, 208). Când fiul lui Bayan a murit în 630 d.Hr., bulgarii din regiune s-au revoltat și a izbucnit războiul civil între avari și bulgari. Bulgarii au apelat la Imperiul de Răsărit pentru ajutor, dar erau prea ocupați să respingă un atac al arabilor pentru a-i ajuta, așa că bulgarii au continuat singuri. Deși avarii au câștigat această luptă, conflictul a fost costisitor, iar puterea avarilor a scăzut. Baumer scrie:

Cercetările arheologice arată că cultura materială avară s-a schimbat după 630, deoarece în mormintele masculine numărul armelor folosite ca obiecte funerare a scăzut considerabil. Economia Imperiului Avar a încetat să se mai bazeze pe războaie și raiduri, fiind înlocuită treptat de agricultură ; foștii războinici călare schimbau lancea și armura cu plugul și locuiau acum în case cu acoperișuri în șa, săpate în pământ. (Volumul II, 209)

Peter Heather notează că, „la fel ca hunii, avarii nu aveau capacitatea guvernamentală de a conduce direct numărul mare de grupuri supuse, operând în schimb printr-o serie de lideri intermediari extrași parțial din acele grupuri supuse” (608). Acest sistem de guvernare a funcționat bine atâta timp cât a domnit Bayan I, dar, fără el, a dus la dezunitate. Când Carol cel Mare al francilor a ajuns la putere în 768 d.Hr., avarii nu erau în măsură să-l conteste. Carol cel Mare i-a cucerit pe lombarzii vecini în 774 d.Hr. și apoi a atacat avarii, dar a trebuit să-și oprească campania pentru a face față unei revolte a saxonilor . În loc să profite de această amânare pentru a-și întări apărarea și a se mobiliza, avarii s-au luptat între ei, iar conflictul a izbucnit în cele din urmă într-un război civil deschis în 794 d.Hr., în care liderii ambelor facțiuni au fost uciși. Autoritatea subordonată rămasă la conducere a oferit rămășițele Imperiului Avar lui Carol cel Mare, care a acceptat, dar apoi a atacat oricum în 795 d.Hr., luând Inelul cu ușurință și răpând comoara avară. Imperiul s-a încheiat oficial în 796 d.Hr. odată cu capitularea oficială, iar după această dată, avarii au fost conduși de franci. Avarii s-au revoltat în 799 d.Hr., dar au fost înăbușiți de franci în 802/803 d.Hr. și, ulterior, s-au unit cu alte popoare.

Moștenirea lor, însă, avea să schimbe pentru totdeauna componența etnică a regiunilor pe care le cuceriseră. Peter Heather scrie:

Există toate motivele să presupunem că [sistemul de guvernare al Imperiului Avar] a avut efectul politic de a cimenta puterea socială a subordonaților aleși, împingându-i și mai mult pe supușii lor slavi în direcția consolidării politice [și] atât de a stimula, cât și de a permite o diaspora slavă mai largă, pe măsură ce unele grupuri slave s-au mutat mai departe pentru a scăpa de povara dominației avare. Așezările slave la scară largă în fostele Balcanii Romane de Est - spre deosebire de simple raiduri - au devenit posibile doar atunci când Imperiul Avar (în combinație cu cuceririle persane și apoi arabe) a distrus superioritatea militară a Constantinopolului în regiune. (608)

La fel ca hunii, cu care sunt adesea comparați, avarii au schimbat radical lumea pe care o locuiau. Nu numai că au strămutat un număr mare de oameni (cum ar fi lombarzii și slavii), dar au și distrus puterea politică și militară a celei de-a doua jumătăți a Imperiului Roman . Au fost printre cei mai feroce războinici călare din istorie, dar, așa cum o formulează Howorth, au fost și „păstori și jefuitori și, fără îndoială, depindeau de vecinii și sclavii lor pentru meșteșugurile lor, cu excepția, poate, a celei de a face săbii” (810). Chiar și săbiile lor erau legate de huni, în sensul că „cronicarii franci menționează «săbiile hunice», prin care probabil se înțelege prin lame damascine, cum ar fi cele găsite în număr mare într-o barcă la Nydam, în Danemarca, datând aparent din această perioadă” (Howorth, 810). Moștenirea avarilor este încă recunoscută în zilele noastre în populațiile din ținuturile pe care le-au cucerit. Sunt adesea comparați cu hunii pe bună dreptate: prin campaniile lor militare, au modificat semnificativ demografia regiunilor pe care le-au atacat, dezrădăcinând și strămutând un număr mare de oameni care apoi și-au stabilit culturile în altă parte.