$$$

 AL. GHERGHEL

Al. Gherghel ( pronunția română: [alekˈsandru ˈɟerɟel] ; 27 aprilie 1879 — 20 decembrie 1951) a fost un poet simbolist român .

Născut la Pitești într-o familie de intelectuali, tatăl său, Ion, a fost profesor de germană la Câmpulung . Și-a petrecut copilăria și adolescența în acest din urmă oraș, unde a început să scrie versuri. A urmat primii doi ani de liceu la Colegiul Național Sfântul Sava din capitala țării, București , dar și-a finalizat studiile secundare la Pitești. El și Ion Minulescu , cu un an mai tânăr decât el, au editat pentru o scurtă perioadă o revistă literară numită Luceafărul, înainte ca aceasta să fie închisă de director. Intrat la Universitatea din București în 1904, unde a studiat la facultățile de Drept și Literatură, a studiat cu Titu Maiorescu și Mihail Dragomirescu și a fost coleg de clasă cu Vasile Pârvan , Panait Cerna , Ion Petrovici , Oreste Georgescu și I. Dragoslav . 

Volumul său de debut, Cântece în amurg , a apărut în 1906. Atras în cercurile literare ale capitalei, s-a apropiat de cercul lui Alexandru Macedonski, precum și de cel al lui Ovid Densusianu și al revistei sale Vieața Nouă . Avea să întâlnească alți scriitori la Cafeneaua Kübler de pe Calea Victoriei . În martie 1908, la câteva luni după terminarea studiilor la București, a plecat la Berlin pentru a studia dreptul la Universitatea Humboldt , dar a trebuit să se întoarcă acasă din lipsă de fonduri. În acest moment, și-a început cariera de birocrat. După ce a promovat un examen, a devenit administrator de plasă la Brăhășești , apoi a ocupat același post în cartierul ieșean Târgu Cucului și la Cotești . În septembrie 1911, s-a stabilit la Constanța . După ce a predat o perioadă, s-a dedicat practicării dreptului și scrierii de poezie, din care a publicat șase volume. A murit în casa unui angajat pensionar de la Căile Ferate Române . 

„DOBROGE ...

... Şi tristă şi pustie, din Dunăre la Mare

Îşi strecura tăcerea, câmpia dobrogeană

Comorile străbune, ea le-ascundea vicleană

Când năvăleau, lihnite, şuvoaiele barbare.

 

Sub nesfârşite lupte s-a frământat pământul

Săros şi fără vlagă din stepele ei moarte

Şi mulţi din cei ce către Apus aveau să poarte

Solia morţei - aicea şi-au regăsit mormântul.

 

De mii de ani Callatis îşi tăinuieşte-orgia

De marmoră şi aur. Şi-Adam-clisi – cetate

Romană, -ncearcă încă, din vremuri neuitate,

În ciuda bătrâneţei să-şi facă datoria.

 

Şi Histria păgână - ce doarme acum în dune

Şi Tomisul în care, şi-a plâns a lui durere

Ovidiu, toate, toate vorbesc cu-a lor tăcere

De artă ... de cultură şi de virtuţi străbune.

 

În nopţi pustii de toamnă când luna luminează,

Ca 'ntr-un decor de teatru, sinistră şi bolnavă,

Un scit îşi moaie vârful săgeţei în otravă

Şi-o flotă de trireme pe Pont înaintează ...

 

... Dar astăzi când trecutul e-atâta de departe

 Când peste sarcofage trag boii brazda caldă,

Şi-n locul pietrei, grâul, în soare trupu-şi scaldă,

Când lumea lasă praful să cadă peste carte,

 

Tu, Dobroge, păstrează comoara ta uitată

În glia ta săracă, în glia ta bătrână

Şi peste cimitirul de taine, fi stăpână!

- Vor fi chemaţi şi morţii să mai vorbească-odată!”

SONET

În portul fără nume

Sosesc în port, din țări îndepărtate,

Corăbii albe - case plutitoare -

Pe calea stelelor nemișcătoare,

Pe drumul apelor întunecate.

Și-n zori, când zările-n potop de soare

Topesc comori de pietre nestemate,

Pe punțile în cântec deșteptate

Începe calda muncii sărbătoare.

Pe țărm se-ntind mătăsurile fine

Și fildeșul și fructele-aurite,

Și toată viața țărilor străine

Se scurge-n ritmul brațelor de-aramă

Ce strâng, departe, taine nesfârșite

Și-n portul fără nume le destramă!

SONET

Exodul

Spre port, încet, trec carele-ncărcate,

Și gloatele, în jurul lor, tăcute,

Conduc iluziile prefăcute

În scrum de vis, în vise sfărâmate...

E-un trist convoi de gânduri abătute,

Peregrinaj spre țărmuri fermecate,

Exodul sufletelor exaltate

De poezia vremilor trecute!...

Se duc, ca stolurile călătoare,

Când ultimul refren în inimi moare,

Să regăsească tainic, învierea,

În depărtări ce cheamă, cu tăcerea,

Cu veșnicul necunoscut din ele.

....................................

Și navele pornesc pe drum de stele.

SONET

Strada

...Și strada care doarme liniștită,

Înfășurată-n șalul de zăpadă,

De când începe-ntâiul fulg să cadă,

Ca o bătrână veșnic plictisită,

În anii tineri vrea să se revadă.

Se scutură de somn, și-n flori gătită

Apare, ca-n poveste, o ispită

În fața tuturor ce vor s-o vadă.

Și-și pune toți oleandrii pe trotuare,

Și-orchestrele cu cântece la modă,

Și dansuri noi de trupuri arse-n soare...

Dar pe când teii din a lor pagodă

Îi dau parfum și-o binecuvântează,

Un dric de-a lungul ei înaintează!

MELANCOLIE

Cu părul de-aramă, cu fețele stinse,

Vin tristele zile de toamnă târzie,

Și-n inima-mi soră cu lumea pustie

Ecoul apuselor doruri s-aprinse

- Simbolul atâtor ceasuri pierdute -

Prin vaste și negre ruine tăcute,

Cu florile morții pe veci presărate!

Și singur sunt astăzi pe vechea cărare;

În sufletu-mi plânge un glas al durerii,

Cu glasul de clopot în liniștea serii

Ce-și varsă parfumul pe văi solitare...

PRIBEGI

din Cântec în amurg (1906)

Þiganii triști se duc mereu,

Dar unde merg nici eu nu știu...

Naintea lor e neclintit

Un larg pustiu.

Păgâni, dar blânzi, în suflet

Plăpânde flori - melancolii -

Culese tainic din amurg,

În pribegii.

În ochii galbeni ard scântei,

Ca licăriri de-un ideal

Pe care-l văd sub magic vis

În zări de-opal.

Þiganii triști se duc mereu

În cânt de coarde tânguios...

Simbol în ei văd - negrăit -

De dureros!