$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1889: În această zi, s-a născut Martha Bibescu, scriitoare de limbă franceză de origine română; memoriile, însemnările de călătorie şi eseurile sale reprezintă o frescă a societăţii europene pe durata a şase decenii. 

Martha Bibescu (Martha Bibesco; n. București - d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol al XX-lea.

Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat, descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va împlini educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin căsătoria în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte.

Erudiția sa a ajutat-o să devină romancieră, poetă, memorialistă română și franceză și om politic. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. Conștientă de toate calitățile sale, Martha Bibescu afirma:„Geniul este o lungă adolescenţă“. După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.

Din 1955, ea devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles.„Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane“,spunea despre ea marele poet Rainer Maria Rilke. Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul La bal cu M. Proust în anul 1928.Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta editură politică sub titlul Jurnal politic.

„Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care estei Ana, contesa de Noailles «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară“, e spunea despre ea Șerban Cioculescu. A plecat la cele veşnice pe 28 noiembrie 1973, la Paris. Este înmormântată la Castelul Menars de pe Valea Loarei.

Surse:

http://www.edituracorint.ro/media/attachment/file/m/a/marta_bibescu_si_vocile_europei.pdf

https://teatru.trecator.ro/pentru-el/biografii/biografii-memorii-martha-bibescu-jurnal-politic/

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=296

http://www.radioresita.ro/323237/foto-martha-bibescupersonalitate-marcanta-a-secolului-xx-45-de-ani-de-vesnicie

https://radioromaniacultural.ro/documentar-martha-bibescu-printesa-de-la-palatul-mogosoaia/

###

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1898: În această zi, a trecut la cele veșnice Alexandru Flechtenmacher, compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România. Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823, Iași – d. București) a fost compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru „Hora Unirii”.

Alexandru Flechtenmacher a fost fiul juristului Christian Flechtenmacher, un jurist sas stabilit în Principatul Moldovei. În perioada 1 noiembrie 1864-1869, Alexandru Flechtenmacher a fost director la Conservatorul de Muzică și Declamațiune din București, instituție care a devenit ulterior Universitatea Națională de Muzică din București. Este autorul primei operete românești, „Baba Hârca“, pe text de Matei Millo. Premiera a avut loc pe 26 decembrie 1848 la Teatrul Național din Iași, ca operată-vrăjitorie în două acte și trei tablouri. Matei Millo a interpretat rolul principal fiind și primul actor român care a jucat în travesti. Costumul este păstrat și astăzi la Muzeul Mihai Eminescu.

A compus, de asemenea, muzica pentru „Hora Unirii”, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui Vasile Alecsandri și cântece patriotice. În perioada 1853-1858, Alexandru Flechtenmacher s-a stabilit la Craiova, unde a dirijat cu prioritate muzica compusă de el însuși. Dintre compozițiile sale se pot enumera: „opereta-vrăjitorie” „Baba Hârca”, melodrama națională cu cântece „Cetatea Neamțului”, operetele „Crai Nou” (alta decât cea a lui Porumbescu) și „Sacagiu”, vodevilurile „Fermecătorița” (după George Sand), „Cimpoiul dracului” și „Banii, gloria și amorul”, drama cu muzică „Zavera lui Tudor”, opera în trei acte „Fata de la Cozia”, spectacolele cu muzică „Banul Mărăcine” și „Iancu Jianu, căpitan de haiduci”, feeria muzicală „Fata aerului”, compusă în colaborare cu Eduard Wachmann.

Compoziții:

Baba Hârca, operetă-vodevil în două acte (1848, Iași)

Doi țărani și cinci cârlani, vodevil, după Constantin Negruzzi, (1848, Iași)

Barbu Lăutarul, după Vasile Alecsandri, (1850, Iași)

Scara mâței, vodevil, (1850, Iași)

Coana Chirița sau două fete și-o neneacă, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850)

Întoarcerea Coanei Chirița sau Coana Chirița în provincie, vodevil, după Vasile Alecsandri (1850, Iași)

Banii, Gloria și Amorul, vodevil, (1861, București)

Răzvan și Vidra, dramă istorică în cinci acte, după Bogdan Petriceicu Hasdeu, (1867, București)

Fata de la Cozia, operă în trei acte după Dimitrie Bolintineanu (1870, neterminată)

Surse:

http://www.bestmusic.ro/alexandru-flechtenmacher/biografie-alexandru-flechtenmacher/

https://www.bzi.ro/viata-si-opera-lui-alexandru-flechtenmacher-785904

https://www.scribd.com/doc/63981483/Alexandru-Flechtenmacher

https://culturainiasi.ro/alexandru-flechtenmacher/

https://www.allmusic.com/artist/alexandru-flechtenmacher-mn0001432089/biography

_$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1931: La această dată, a plecat la cele veșnice generalul francez Henri Mathias Berthelot; ca şef al misiunii militare franceze în România, a contribuit la reorganizarea Armatei române în primăvara anului 1917; membru de onoare străin al Academiei Române (1926). Henri Mathias Berthelot s-a născut la 7 decembrie 1861 la Feurs, în Franţa. După ce a absolvit prestigioasa Academie Militară Saint-Cyr, în 1883, Berthelot a fost repartizat în Algeria, la Tonkin şi la Annam. Începând cu anul 1907 şi-a început activitatea pe lângă Statul Major General şi, după izbucnirea primului război mondial, a devenit şeful statului major al mareşalului Joseph Joffre, comandant suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest. S-a numărat printre cei mai buni comandanţi militari din timpul primei bătălii de pe Marna.

În anul 1916, Henri Berthelot a fost numit la comanda Misiunii Militare Franceze, trimisă în România pentru a ajuta la refacerea armatei regale române, decimată şi dezorganizată ca urmare a înfrângerilor de pe frontul de Est. Cei 1.500 de membri ai misiunii militare franceze au ajuns în România în octombrie.Armata română intrase în război în august 1916 şi se retrăgea, suferind înfrângeri grele pe toate fronturile, la sud şi la nord.Curtea regală şi Guvernul s-au retras la Iaşi în decembrie. Aici s-a instalat şi generalul Berthelot, de unde a început reorganizarea armatei. A devenit un apropiat şi consilier militar al regelui Ferdinand şi al reginei Maria. Timp de şase luni, în perioada ianuarie-iunie 1917, Henri Berthelot a reuşit să ridice moralul soldaţilor români şi să transforme armata într-o forţă militară redutabilă, capabilă să oprească armatele germană, austro-ungară şi bulgară, conduse de unul dintre cei mai pricepuţi strategi germani, feldmareşalul von Mackensen. Generalul Berthelot s-a ocupat personal de demersul instalării legăturilor telefonice între punctele de comandă şi unităţile de pe front, reţea de comunicaţii care lipsea la intrarea ţării în război. Au fost organizate două armate române, având aproximativ 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa. Generalul Berthelot a cunoscut tot mai profund armata şi politica românească, pe de-o parte, iar pe de alta a devenit conştient că este vital ca România să supravieţuiască. A respins, în consecinţă, orice plan de retragere a armatei şi conducerii ţării în Rusia şi i-a mobilizat pe toţi – politicieni, generali – în apărarea liniei frontului, în sudul şi în nordul Moldovei.Pe front, soldaţii noştri îi spuneau cu simpatie „Burtălău”, pentru că nu puteau să-i pronunţe numele, deşi îl respectau. 

Publicaţia „Realitatea ilustrată” din 12 februarie 1931 consemna: „Oameni cari au făcut frontul în luptele aprige din Moldova […] spun că ţăranii noştri, cu bunul lor simţ şi cu bună voia înnăscută, îl botezaseră «gheneralul Burtălău» ). Rezonanţa numelui ducea însă cu gândul la altceva, mai ales că asocierea nu era deloc întâmplătoare. Deşi a fost unul din cei mai capabili generali din primul război mondial, el avea şi un „cusur”: îi plăcea mâncarea bună, motiv pentru care era deosebit de corpolent. Se ştie că, într-o anumită ocazie, a fost nevoie de trei oameni pentru a-l putea sui în şaua unui cal bine dresat. Militar cu o bună cultură, Henri Berthelot s-a lăsat, încetul cu încetul, sedus de România şi de oamenii ei. Au contribuit la aceasta deopotrivă atât spiritul bătăios, curajul şi sacrificiul armatei române refăcute, cât şi bucătăria locală, ca şi mănăstirile şi locurile pe care, în momentele de răgaz, Berthelot le vizita. Efectul măsurilor luate de general s-au simţit în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Autorităţile române au apreciat în mod deosebit activitatea generalului H.M. Berthelot, iar drept dovadă, la 21 mai 1917 a fost votată de Parlament acordarea cetăţeniei de onoare a României, semnată de regele Ferdinand I la 18 iulie 1917. Satisfăcut de această decizie, generalul francez scria familiei sale în Franţa şi o informa că: „Am fost înştiinţat că Senatul şi Camera Deputaţilor m-au proclamat cetăţean de onoare al României cu aclamaţii şi cu o unanimitate de voturi ce mă flatează în mod deosebit.” România nu a putut profita însă de victorii, pentru că armata rusă s-a retras de pe front în urma abdicării Ţarului şi a haosului generat de bolşevici în Rusia.Generalul Berthelot a fost obligat să părăsească Iaşiul în martie 1918, în urma încheierii păcii cu Puterile Centrale la Buftea. În seara dinaintea plecării, regina i-a oferit o serată de adio la care a cântat George Enescu. A doua zi l-a condus la gară, în lacrimi. România era înfrântă şi cel mai preţios aliat al ei pleca. A fost, din fericire, o situaţie provizorie. În octombrie 1918, de la Salonic, Berthelot l-a anunţat pe regele Ferdinand că forţele Antantei reiau ofensiva în Balcani şi că ar fi bine ca România să intre, din nou, în război. Armata română a fost mobilizată.Când regele Ferdinand, regina Maria şi principele moştenitor Carol al II-lea au intrat în Bucureştiul eliberat, în ziua de 1 decembrie 1918, alături de ei la paradă se afla un singur militar: generalul Berthelot. 

Generalul a rămas un apărător al cauzei româneşti, după cum s-a văzut şi în timpul tratativelor de la Versailles din 1919.De asemenea, în cursul trecerii unui detaşament român cu ocazia paradei militare de la Paris, din 11 noiembrie 1919, generalul Berthelot s-a adresat generalului Ferdinand Foch cu următoarele cuvinte: „Foch, saluez ! C’est la famille.” (Salutaţi-i, Foch! Fac parte din familie.). Generalul francez a fost invitat şi la serbările încoronării regelui Ferdinand şi reginei Maria de la Alba Iulia din octombrie 1922. Localitatea General Berthelot din Hunedoara (mai demult Fărcădinul de Jos) îşi trage denumirea de la numele generalului francez, care a primit de de la regele Ferdinand I şi de la Regina Maria a României, drept recunoştinţă adusă contribuţiei armatei franceze la eliberarea României, o reşedinţă şi un teren agricol. Prin actul normativ din 22 octombrie 1922: „Corpurile legiuitoare au votat o lege prin care se acordă generalului Berthelot, în mod gratuit, un lot de pământ împreună cu clădiri, în semn de recunoaştere a meritelor sale faţă de poporul român.”(„Banatul românesc”, 5 noiembrie 1922). Din 1923, încă în timpul vieţii generalului, consiliul local a botezat localitatea General Berthelot.Generalul a folosit doar o scurtă perioadă moşia de la Fărcădin (1922-1926), iar la întoarcerea sa în patria natală, Franţa, a donat totul Academiei Române, al cărui membru de onoare devenise între timp.În anul 2001, în urma unui referendum, comuna Unirea (denumire în vigoare din perioada comunistă, din 1965), redevine General Berthelot; Academia Română a reintrat în posesia averii lăsată de Berthelot în anul 2004. În 2010, vila generalului Berthelot, în întregime renovată, a devenit sediul Centrului de Dezvoltare Durabilă a Ţării Haţegului. La festivităţile prilejuite de 140 de ani de la naşterea generalului a participat şi Christian Vigné (bunicul său a fost vărul lui Berthelot). Generalul Henri Berthelot a decedat pe 28 ianuarie 1931, iar pe 6 februarie a fost citit testamentul său. 

Spre a mulţumi naţiei româneşti pentru toate mărturiile de recunoştinţă şi de dragoste ce i-au fost aratate, a lăsat Academiei Române domeniul din comuna Fărcădinu de Jos (în prezent General Berthelot, judeţul Hunedoara), sumele de la banca „Marmorosch-Blank” sau în sucursalele ei din România, pentru a fi folosite la întreţinerea unor tineri spre a-şi completa studiile într-o şcoală franceză, civilă sau militară.

Surse:

Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, Volumul II, Ploieşti, 2014

Gheorghe Platon, „Istoria Românilor, vol.II, Tom II De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)”, Bucureşti, 2003

http://www.acum100.ro/node/536

https://www.revistasinteza.ro/generalul-si-lumea-excelent-dezorganizata

http://www.histmuseumph.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3933:2020-09-21-11-26-41&catid=39:stiri

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/generalul-berthelot-un-francez-cu-suflet-de-roman 

https://www.rfi.ro/politica-107611-pagina-de-istorie-iubesc-romanii-generalul-berthelot

https://matricea.ro/generalul-berthelot-sau-taica-burtalau-din-franta-cum-a-cucerit-un-francez-romania-in-primul-razboi-mondial-ii/

https://romanialibera.ro/social/ioan-aurel-pop-despre-generalul-berthelot-putina-lume-se-mai-gandeste-la-el-735267

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1936: În această zi, s-a născut, la New York, Alan Alda, actor de film, scenarist şi regizor american. Alda și-a început cariera în 1950 ca membru al Compass Players în comedie. În 1966 a jucat în musicalul The Apple Tree pe Broadway; el a fost nominalizat pentru premiul Tony pentru „Cel mai bun actor". Alda și-a făcut debutul ca actor pe Hollywood cu un rol secundar în Gone are the Days! - versiune cinematografică a unei piese de succes de pe Broadway și anume Purlie Victorious. Au urmat alte roluri în filme ca autorul, umoristul și actorul George Plimpton în filmul Paper Lion, de asemenea în The Extraordinary Seaman (1969) și thriller-ul The Mephisto Waltz, alături de actrița Jacqueline Bisset. În același timp, Alda a apărut ca un panelist în filmul din 1968- What's My Line? și în filmul I've Got a Secret (1972). La începutul anului 1972 Alda a fost audiat şi selecţionat pentru rolul căpitanului „Hawkeye Pierce" din adaptarea pentru televiziune a filmului MASH din 1970.A fost nominalizat pentru 21 de premii Emmy şi a câştigat cinci. A luat parte la scrierea a nouăsprezece episoade, dintre care şi cel final, şi a regizat 32 de episoade. De asemenea a fost prima persoană care a obţinut premiul Emmy pentru interpretare, scris şi regizare pentru aceleaşi serii.

Alan Alda a scris o autobiografie tradusă şi în limba română la Humanitas, „Să nu-ţi împăiezi niciodată câinele şi alte lucruri pe care le-am învăţat în viaţă.”Alan Alda a interpretat, de asemenea, rolul unui laureat al premiului Nobel - fizicianul Richard Feynman în piesa QED.Cu toate că Peter Parnell a scris piesa, Alda a co-regizat, fiind o adevărată sursă de inspirație. Alda a apărut deseori în filmele lui Woody Allen și a fost „guest star" de cinci ori în ER, în rolul mentorului Dr-ului Kerry Weaver, Gabriel Lawrence. Alda a interpretat și rolul Dr. Robert Gallo în filmul pentru TV- And the Band Played On (1993).În 1995, a jucat ca un rol de președinte în filmul lui Michael Moore-Canadian Bacon.În 1996, Alda a fost Henry Ford în Camping With Henry and Tom, bazat pe o carte scrisă de Mark St. Germain. Începând cu anul 2004, Alda a avut un rol permanent în emisiunea BBC-ului, The West Wing, jucând rolul unui senator republican american și candidatul la președinție Arnold Vinick, până când show-ul s-a încheiat în mai 2006. În august 2006, Alda a câștigat premiul Emmy pentru rolul Arnold Vinick în sezonul final al The West Wing. În 2004, Alda a interpretat rolul unui senator conservator al Maine-Owen Brewster în filmul lui Martin Scorsese, The Aviator, în care a jucat alături de DiCaprio.

În decursul carierei sale, Alda a primit 31 nominalizări la premiile Emmy și două la premiile Tony și a câștigat șapte premii People's Choice, șase premii Golden Globe și trei Directors Guild of America. Alda a scris de asemenea câteva dintre poveștile și poemele care au apărut în show-ul de televiziune Free to Be...You and Me a lui Marlo Thomas.

Surse:

https://humanitas.ro/autori/alan-alda

https://www.imdb.com/name/nm0000257/

https://www.alanalda.com/

https://www.britannica.com/biography/Alan-Alda

https://www.emmys.com/bios/alan-alda

https://hbr.org/2017/07/alan-alda

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1990: În zilele de 28 şi 29 ianuarie, a avut loc un miting în Piaţa Victoriei din Bucureşti, organizat de PNŢCD, PNL, PSDR şi diferite asociaţii (însoţit de busculade între adversarii şi adepţii FSN), în cadrul căruia s-a cerut ca FSN şi Guvernul provizoriu condus de Petre Roman să se retragă, locul lor urmând a fi luat de un Guvern alcătuit din reprezentanţi ai partidelor politice active. S-a contestat dreptul FSN de a participa la alegerile generale din 20 mai. A doua zi (la 29 ianuarie) a avut loc (tot în Bucureşti) o demonstraţie favorabilă FSN, însoţită de blocarea, de către manifestanţi, inclusiv mineri din Valea Jiului, a sediului PNŢCD. Premierul Petre Roman a intervenit pentru potolirea demonstranţilor.

În 28-29 ianuarie 1990, Bucureştiul a fost scena unor teribile întâmplări. Nebăgat în seamă până la 22 decembrie, televizorul devenise între timp un fel de membru cu drepturi depline în fiecare familie. Dar „poporul” nu s-a mai mulţumit să fie doar spectator la facerea deciziei politice prezentată ceasuri întregi pe micul ecran. Hotărârea liderilor FSN de a participa la alegeri şi reacţia Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidului Naţional Liberal şi Partidului Social Democrat a încins spiritele şi a coborât mulţimile în stradă.Manifestaţia fusese declanşată de anunţul, făcut câteva zile mai devreme, privind transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic şi intrarea acestuia în prima cursă electorală de după căderea regimului comunist.Din punctul de vedere al opoziţiei, dar şi al şanselor reale pentru democratizare într-o ţară abia ieşită din comunism, situaţia atinsese un punct critic. FSN, care fusese înfiinţat în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, era practic organul de conducere care controla totul: armata, forţele de ordine, economia, mass-media, justiţia, pârghiile politice existente. Or, transformarea acestuia în partid, deşi Ion Iliescu promisese anterior că aşa ceva nu avea să se întâmple, făcea tot mai actual riscul ca România să plonjeze în zona gri. O zonă a statelor cu un partid mare şi dominant şi cu o opoziţie de faţadă.

Pe acest fond, ţărăniştii, liberalii, social-democraţii (vorbim aici de cele trei partide istorice reînfiinţate în zilele Revoluţiei) au tras un semnal de alarmă, alertând publicul şi declanşând proteste de stradă. În 28 ianuarie 1990 a avut loc o mare manifestaţie anti-FSN, în Piaţa Victoriei, la care au participat membri ai acestor partide, dar şi studenţi sau alte categorii sociale. Cu toate că liderii opoziţiei au fost deschişi la discuţii şi negocieri cu puterea, reprezentată de Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi lideri ai FSN, aceştia din urmă au indus opiniei publice senzaţia că se pregăteşte o lovitură de stat, că forţe oculte pun în pericol stabilitatea socială şi politică a ţării, că dezordinea în România e iminentă.Acest tip de comunicare a fost amplificat de modul în care televiziunea publică, auto-declarată liberă în timpul Revoluţiei, a reflectat evenimentele. De exemplu, în 28 şi 29 ianuarie 1990, TVR a refuzat să transmită imagini de la manifestaţia anti-FSN din Piaţa Victoriei, pretextând că este ceaţă. Era o dovadă în plus că principalul canal media al României intrase definitiv sub controlul politic al puterii de la acea vreme şi că era folosit, din nou, nu pentru a informa opinia publică, ci pentru a distorsiona realitatea. E drept, TVR a transmis, în 28 ianuarie, o dezbatere la care, printre alţii, au participat Ion Iliescu şi Corneliu Coposu. Tonul liderilor FSN a fost însă unul agresiv, ideile vehiculate şi cu ocazia acelei transmisiuni fiind cele binecunoscute şi încadrându-se în linia generală a unei tentative de lovitură de stat.

În 29 ianuarie, manifestaţia anti-FSN a fost deturnată de conducerea politică de la acea vreme prin manevre subterane specifice epocii pe care România părea că o va lăsa în urmă odată cu dărâmarea regimului ceauşist.Au existat voci din cercurile puterii care au cerut condamnarea la moarte a celor care „subminau” ordinea politică instalată după decembrie 1989. Mai mult, au fost mobilizaţi muncitori, din Valea Jiului au fost aduşi la Bucureşti circa 5.000 de mineri, cu scopul de a „restabili ordinea”, iar sediile unor partide precum PNŢCD au fost înconjurate de manifestanţi pro-FSN şi bande muncitoreşti cu comportament violent.De altfel, în acele zile, sediile partidelor istorice au făcut inclusiv obiectul unor razii de amploare, conduse de forţe care nu aveau nicio autoritate în acest sens.România trecea practic prin prima mineriadă, următoarea având loc câteva luni mai târziu, în 13-15 iunie 1990.

Corneliu Coposu, care trecuse prin aproape două decenii de detenţie cumplită în anii comunismului, s-a mai văzut umilit o dată şi ameninţat cu moartea: A trebuit să fie scos din sediul partidului chiar de prim-ministrul de la acea vreme, Petre Roman, şi transportat cu o tanchetă pentru a fi salvat din ghearele susţinătorilor FSN, veniţi să facă ordine la PNŢCD şi, în general, în toată Capitala.În acele zile au curs pe străzile Capitalei sloganuri care au transmis unde de şoc în toată Europa: „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Ceea ce a rezultat pe fondul situaţiei tensionate din acele zile a fost o nouă structură, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul de înfiinţare arată, însă, cât de disproporţionată avea să fie de aici încolo viaţa politică din România: jumătate din locuri au revenit FSN, cealaltă jumătate s-a împărţit între nici mai mult nici mai puţin de 30 de partide, iar Guvernul a rămas tot sub controlul Frontului Salvării Naţionale. Nu a mai fost, aşasar, o surpriză faptul că FSN a putut câştiga alegerile din luna mai a aceluiaşi an la un scor mai mult decât categoric, circa 85%.

Surse:

http://www.istorie-pe-scurt.ro/mineriada-din-28-29-ianuarie-1990/

https://romanialibera.ro/special/documentare/mineriadele-au-aratat-lumii-o-romanie-salbatica-si-neguvernabila-397117

http://stiri.tvr.ro/editie-speciala-24-de-ani-de-la-momentul-28-29-ianuarie-1990-manifestatia-opozitiei-si-mineriada_39728.html#view

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/cum-au-fost-inabusite-protestele-din-ianuarie-1990-impotriva-fsn-670364

###

 S-a întâmplat în 28 ianuarie…

– „Ziua Europeană a protecţiei datelor”, stabilită de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în 2006; la această dată a fost semnată Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, încheiată la Strasbourg în 1981 (primul instrument legal adoptat în domeniul protecţiei datelor). Cu prilejul acestei zile populaţia are posibilitatea de a înţelege ce date cu caracter personal sunt culese şi prelucrate şi de ce, precum şi care sunt drepturile persoanelor cu privire la această prelucrare

– „Ziua Mondială de luptă împotriva leprei”, marcată în fiecare an, din 1954, în ultima duminică din luna ianuarie, la iniţiativa filantropului şi scriitorului francez Raoul Follereau. Deşi, în prezent, există tratament pentru această boală gravă, este nevoie în continuare de marcarea unei zile, pentru a lupta împotriva prejudiciilor cauzate de discriminare, dar şi pentru a oferi informaţii în sensul accederii mult mai rapide a celor afectaţi la diagnoză şi tratament, împiedicându-se în acest sens ajungerea la dizabilităţi

– „Ziua internaţională de mobilizare împotriva războiului nuclear”; în 1985 a fost adoptată Declaraţia de la Delhi (India), care cheamă la încetarea goanei înarmării, stoparea şi lichidarea armamentului nuclear

– 814: A murit Carol cel Mare, rege al francilor (768-814); la 25 decembrie 800, el a fost încoronat, la Roma, ca împărat de către Papa Leon al III-lea, într-o încercare de refacere a Imperiului Roman (n. 742)

– 1547: A murit Henric al VIII-lea, rege al Angliei (1509-1547); a continuat politica de întărire a absolutismului promovată de predecesorii săi; s-a aflat în conflict cu Papalitatea şi s-a separat de Biserica Catolică, provocând schisma în urma căreia s-a născut Biserica Anglicană, al cărei şef a devenit, în anul 1535 (n. 1491)

– 1606: A murit compozitorul francez Guillaume Costeley (n. ~1530)

– 1687: A murit astronomul polonez Johannes Hevelius; fondator al topografiei selenare (a întocmit primul atlas al suprafeţei Lunii, publicat în anul 1647) (n. 1611)

– 1725, 28.I./8.II: A murit Petru I (Petru cel Mare), ţar (1682-1721) şi împărat al Rusiei (1721-1725), remarcabil militar şi om politic; reformele sale interne, realizate cu autoritate despotică (în domeniul administraţiei, economiei – a susţinut dezvoltarea comerţului şi a industriei, al armatei – a creat o flotă puternică) au pregătit terenul pentru o Rusie modernă; a acordat o mare atenţie culturii şi învăţământului (a înfiinţat Academia de Ştiinţe, în 1724); pe plan extern a purtat campanii militare împotriva Imperiului Otoman şi a luptat împotriva Suediei, obţinând ieşirea la Marea Baltică (1721) (n. 1672)

– 1754: A murit Ludvig Holberg, dramaturg, istoric şi filozof danez de origine norvegiană; adept al iluminismului şi umanismului, a influenţat considerabil literaturile norvegiană şi daneză (n. 1684)

– 1813: Jane Austen publică pentru prima dată în Regatul Unit romanul Mândrie și prejudecată.

– 1834: S-a născut generalul Alexandru Cernat, comandant al Armatei române de operaţii în timpul Războiului pentru independenţă de la 1877/1878 (m. 1893)

– 1841: S-a născut Sir Henry Morton Stanley, ziarist şi explorator britanic; expediţii în Africa (1871; 1874-1877); din 1879 s-a ocupat de organizarea viitoarei colonii belgiene Congo (m. 1904)

– 1853: S-a născut José Marti, scriitor şi om politic cubanez; unul dintre organizatorii şi conducătorii răscoalei antispaniole (m. 1895)

– 1865: S-a înfiinţat, la Bucureşti, din iniţiativa lui Constantin Esarcu, a dr. Nicolae Kretzulescu şi a lui Vasile Alexandrescu Urechia, societatea culturală „Ateneul Român”, cu filiale în numeroase oraşe din ţară. Societatea a desfăşurat o susţinută activitate culturală (conferinţe, expoziţii, concerte), continuată de universităţile populare (28.I/9.II)

– 1868: A murit Adalbert Stifter, scriitor, poet, pictor şi pedagog austriac (n. 1805) 

– 1871:Parisul capitula în faţa armatelor prusace, în timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871, după patru luni de rezistenţă înverşunată. Prusia devenea principala forţă militară a Europei, în vreme ce Franţa pierdea Alsacia şi Lorena. În momentul declanşării Războiului franco-prusac, Franţa era măcinată de disensiunile interne dintre republicani şi monarhişti, având o situaţie economică precară. Armata franceză se afla sub comanda directă a împăratului Napoleon al III-lea, a mareşalilor François Achille Bazaine, Patrice MacMahon şi a multor alţi generali

– 1873: S-a născut Gabrielle-Sidonie Colette, memorialistă, eseistă şi romancieră franceză (m. 1954)

– 1874: S-a născut George G. Moronescu, jurist şi om politic, membru de onoare al Academiei Române din 1939 (m. 1949)

– 1880: S-a născut pictorul Camil Ressu; membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1962)

– 1885: S-a născut baritonul Jean Athanasiu; rolurile cele mai reprezentative sunt Rigoletto (Rigoletto de Verdi), Scarpia (Tosca de Puccini), Cneazul Igor (Cneazul Igor de Borodin); a contribuit la întemeirea Operei Române din Bucureşti (m. 1938)

– 1887: S-a născut Romulus Vuia, etnolog, etnograf, antropolog, folclorist şi profesor; unul din făuritorii entografiei moderne naţionale; organizator şi director al Muzeului etnografic din Cluj (m. 1963)

– 1889: S-a născut Martha Bibescu, scriitoare de limbă franceză de origine română; memoriile, însemnările de călătorie şi eseurile sale reprezintă o frescă a societăţii europene pe durata a şase decenii (m. 1973)

– 1898: S-a născut Gheorghe I. Brătianu (fiul lui Ionel Brătianu), istoric (creator de şcoală în istoriografia românească), om politic liberal şi profesor; membru al Academiei Române; arestat de autorităţile comuniste în 1948 (m. 1953, în închisoarea de la Sighet). Unele surse dau moartea la 23/24.IV.1953, altele la 24/25.IV.1953 

– 1898: A murit Alexandru Flechtenmacher, compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora Unirii.

– 1912: S-a născut inginerul chimist Mihail Florescu (nume real: Iancu Iacobi); a contribuit la punerea bazelor industriei chimice româneşti în industria petrolului; membru corespondent al Academiei Române din 1974 (m. 2000)

– 1918:România a acceptat începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale, întrucât nu exista nicio altă soluţie viabilă (28.I./10.II)

–1921: S-a născut (în Grecia) editorul francez de origine macedo-română Constantin Tacou, stabilit la Paris din 1948; a fost director al prestigioaselor „Cahiers de l’Herne”; editor constant al lui Emil Cioran şi Mircea Eliade; în 1995 a primit un premiu pentru activitate editorială excepţională din partea Fundaţiei Culturale Române (m. 2001)

– 1927: S-a născut regizorul japonez de film Hiroshi Teshigahara (m. 2001)

– 1928: A murit Vicente Blasco Ibáñez, scriitor, jurnalist şi politician spaniol (n. 1867) 

– 1928: A murit Adolf Schullerus, profesor şi preot sas din Transilvania; încercări de elucidare a începuturilor saşilor din această provincie, bazându-se pe documente istorice şi elemente de lingvistică; a iniţiat alcătuirea unui dicţionar al graiului săsesc (n. 1864) 

– 1929: S-a născut clarinetistul britanic de jazz Acker (Bernard Stanley) Bilk (m. 2014).

– 1931: S-a născut compozitoarea Felicia Donceanu; a scris şi cronici muzicale; a realizat şi ilustraţii de cărţi pentru copii

– 1931: A murit generalul francez Henri Mathias Berthelot; ca şef al misiunii militare franceze în România, a contribuit la reorganizarea Armatei române în primăvara anului 1917; membru de onoare străin al Academiei Române din 1926 (n. 1861)

– 1933: După o întâlnire cu președintele Paul von Hindenburg, cancelarul german Kurt von Schleicher demisionează și recomandă numirea lui Adolf Hitler în calitate de cancelar.

– 1935: S-a născut David Lodge, romancier, teoretician, critic literar, profesor, dramaturg şi scenarist britanic; se numără printre clasicii în viaţă ai literaturii britanice

– 1936: S-a născut Alan Alda, actor de film, scenarist şi regizor american

– 1936: S-a născut poetul şi romancierul albanez Ismail Kadaré, stabilit, din 1990, în Franţa

– 1937: S-a născut istoricul de film şi omul de televiziune ceh Karel Čáslavský (m. 2013)

– 1937: S-a născut pictorul şi graficianul Corneliu Brudaşcu

– 1938: S-a născut halterofilul ucrainean Leonid Ivanovici Zhabotinski, care a stabilit 19 recorduri mondiale şi a câştigat două medalii de aur la Jocurile Olimpice (1964, 1968) (m. 2016) 

– 1938: S-a născut Tomas Lindahl, biochimist suedez, specializat în cercetări asupra cancerului; Premiul Nobel pentru Chimie în anul 2015 (împreună cu Paul Modrich şi Aziz Sancar), „pentru studii ale mecanismului de reparare ADN”

– 1939: A murit William Butler Yeats, dramaturg irlandez, una dintre cele mai importante figuri al literaturii secolului al XX-lea, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1923 (n. 1865)

– 1940: S-a născut Miguel Barnet, scriitor şi etnograf cubanez

– 1941: După rebeliunea legionară din 21 ianuarie – 23 ianuarie 1941, se constituie un nou guvern, prezidat de generalul Ion Antonescu, format exclusiv din militari și tehnicieni.

– 1942: 19 din cele 21 de state participante la Conferința panamericană de la Rio de Janeiro semnează „Actul Final”, care recomandă ruperea relațiilor diplomatice cu țările Axei.

– 1942: S-a născut Petru Mihai Gorcea, critic şi istoric literar, eminescolog şi profesor (m. 2005)

– 1943: S-a născut actriţa Florina Cercel

– 1943: S-a născut Dumitru Moroşanu, producător şi realizator de emisiuni muzicale şi de divertisment 

– 1945: S-a născut Sică (Vasile) Rusescu, pictor şi scenograf (m. 2004)

– 1947: A murit publicistul Iuliu Moisil; importante contribuţii în modernizarea învăţământului românesc; din 1910, odată cu înfiinţarea Muzeului Pedagogic din Bucureşti, a fost numit director al acestuia, calitate în care a desfăşurat o bogată activitate de organizare şi colecţionare de materiale didactice; membru de onoare al Academiei Române din 1943 (n. 1859)

– 1950: A murit Constantin Lacea, filolog şi lingvist; în 1916 s-a refugiat în străinătate, mai întâi la Stockholm, apoi la Paris, unde, în vederea Conferinţei de Pace, a strâns un bogat material documentar referitor la istoria românilor; revenit în ţară (în 1920), a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică la Cluj; se numără printre realizatorii „Dicţionarului limbii române”, la care a redactat în întregime primele trei litere; membru de onoare al Academiei Române din 1939 (n. 1875)

– 1952: A murit (în lagărul de la Ghencea) Nicolae Batzaria, scriitor şi ziarist aromân, creator de literatură pentru copii, cunoscut şi sub pseudonimul „Moş Nae” (n. 1874)

– 1986:A avut loc catastrofa navetei spaţiale americane „Challenger”, considerat, în epocă, drept cel mai grav accident din istoria spaţială a SUA. La 75 de secunde de la decolarea de la Cape Canaveral, naveta a explodat, accidentul soldându-se cu moartea celor şapte astronauţi aflaţi la bord

– 1990: În zilele de 28 şi 29 ianuarie, a avut loc un miting în Piaţa Victoriei din Bucureşti, organizat de PNŢCD, PNL, PSDR şi diferite asociaţii (însoţit de busculade între adversarii şi adepţii FSN), în cadrul căruia s-a cerut ca FSN şi Guvernul provizoriu condus de Petre Roman să se retragă, locul lor urmând a fi luat de un Guvern alcătuit din reprezentanţi ai partidelor politice active. S-a contestat dreptul FSN de a participa la alegerile generale din 20 mai. A doua zi (la 29 ianuarie) a avut loc (tot în Bucureşti) o demonstraţie favorabilă FSN, însoţită de blocarea, de către manifestanţi, inclusiv mineri din Valea Jiului, a sediului PNŢCD. Premierul Petre Roman a intervenit pentru potolirea demonstranţilor

– 2013: A murit scriitorul, jurnalistul şi traducătorul finlandez Benedict Zilliacus (n. 1921) 

– 2014: A murit Tom (Thomas Mitchell) Sherak, producător american de film, fost preşedinte (2009-2012) al Academiei americane de Arte şi Ştiinţe ale Filmului (care organizează ceremonia anuală a Premiilor Oscar); totodată, el s-a aflat la conducerea Studiourilor 20th Century Fox timp de 17 ani (n. 1945)

– 2015: A murit chimistul francez Yves Chauvin; Premiul Nobel pentru Chimie în anul 2005, împreună cu americanii Robert Grubbs şi Richard Schrock, pentru elaborarea unei tehnici prin care industriile de resort pot produce medicamente şi materiale plastice având drept rezultat un număr mai redus de poluanţi (n. 1930)

– 2017: A murit Lennart Nilsson, fotograf, fotoreporter de război, documentarist şi portretist suedez; pionierul fotografiei medicale, primul care a documentat „universul interior” al fiinţei umane, până la nivelul celulei; a devenit celebru pentru fotografiile sale cu fetuşi umani (n. 1922) 

– 2017: A murit inginerul american de sunet Richard Portman; a realizat sunetul a peste 200 de filme şi a mixat sunetul seriei „Star Wars” a lui George Lucas (n. 1934) 

– 2017: A murit Ion Ungureanu, regizor, actor de teatru şi film, om politic, luptător pentru identitate naţională în Republica Moldova (n. 1935)

$$$

 CARTEA JUBILEELOR

Cartea Jubileelor este un text apocrif evreiesc antic , format din 50 de capitole (1.341 de versete), considerat canonic de Biserica Ortodoxă Tewahedo din Etiopia , Biserica Ortodoxă Tewahedo din Eritreea , precum și de iudaismul Haymanot, o denominațiune religioasă respectată de membrii comunității evreiești etiopiene . Jubileele sunt considerate una dintre pseudoepigrafele bisericilor ortodoxe orientale , catolice și protestante . În afară de Haymanot, cartea nu este considerată canonică în niciuna dintre denominațiunile iudaismului .

Era bine cunoscută creștinilor timpurii , după cum o demonstrează scrierile lui Epifanie , Iustin Martirul , Origen , Diodor din Tars , Isidor din Alexandria , Isidor din Sevilla , Eutihie din Alexandria , Ioan Malalas , George Syncellus și George Kedrenos . Textul a fost utilizat și de comunitatea care a colectat Manuscrisele de la Marea Moartă . Nu se cunoaște nicio versiune completă ebraică, greacă sau latină care să fi supraviețuit, dar versiunea geʽez este considerată a fi o traducere exactă a fragmentelor în ebraică biblică găsite în Manuscrisele de la Marea Moartă .

Cartea Jubileelor prezintă o „istorie a împărțirii zilelor legii și a mărturiei, a evenimentelor anilor, a săptămânilor lor (an), a jubileelor lor de-a lungul tuturor anilor lumii, așa cum i-a vorbit Domnul lui Moise pe Muntele Sinai când s-a suit să primească tablele legii și ale poruncii”, așa cum i-au fost revelate lui Moise (pe lângă Tora sau „Instrucțiune”) de către îngeri în timp ce se afla pe Muntele Sinai timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Cronologia dată în Jubilee se bazează pe multipli de șapte. Anul jubileu este anul care urmează trecerii a șapte „săptămâni de ani” (șapte cicluri de ani sabatici sau 49 de ani în total), în care a fost împărțit tot timpul.

Manuscrise

Până la descoperirea unor fragmente extinse printre manuscrisele de la Marea Moartă , cele mai vechi manuscrise ale Jubileelor care au supraviețuit erau patru texte complete în limba geez, datând din secolele al XV-lea și al XVI-lea, și mai multe citate ale primilor Părinți ai Bisericii, precum Epifanie , Iustin Martirul , Origen , Diodor din Tars , Isidor din Alexandria , Augustin de Hipona , Isidor din Sevilla , Eutihie din Alexandria , Ioan Malalas , George Syncellus și George Kedrenos . Există, de asemenea, un fragment păstrat al unei traduceri latine a limbii grecești, care conține aproximativ un sfert din întreaga lucrare. 

Textele biblice Geʽez , care numără acum douăzeci și șapte, reprezintă baza principală pentru traducerile în limba engleză. Pasajele din textele Jubileelor care sunt direct paralele cu versetele din Geneză nu reproduc direct niciuna dintre cele două tradiții manuscrise care au supraviețuit. Prin urmare, chiar înainte de descoperirile de la Qumran , RH Charles dedusese că originalul ebraic folosise un text altfel neînregistrat pentru Geneză și pentru primele capitole ale Exodului, unul independent fie de Textul Masoretic (𝕸), fie de textul ebraic care a stat la baza Septuaginta . Potrivit unui istoric, variația dintre tradițiile manuscrise paralele, prezentată de Septuaginta în comparație cu 𝕸 și care este întruchipată în variantele ulterioare dintre sulurile de la Marea Moartă, demonstrează că nici măcar textele ebraice canonice nu posedau nicio tradiție manuscrisă „autorizată” înainte de Era Comună . Alții scriu despre existența a trei tradiții manuscrise principale (și anume tradițiile textuale „proto” babiloniană, palestiniană și pre-𝕸). Deși textul pre-𝕸 ar fi putut fi într-adevăr autoritar la acea vreme, se pot aduce argumente pro și contra acestui concept. 

Între 1947 și 1956, aproximativ cincisprezece suluri cu Jubilee au fost găsite în cinci peșteri din Qumran , toate scrise în ebraică biblică . Numărul mare de manuscrise (mai multe decât pentru orice carte biblică, cu excepția Psalmilor, Deuteronomului, Isaia, Exodului și Genezei, în ordine descrescătoare) indică faptul că Jubileele au fost utilizate pe scară largă la Qumran. O comparație a textelor din Qumran cu versiunea Geʽez, efectuată de James VanderKam, a constatat că Geʽez era în majoritatea aspectelor o traducere exactă și literală. 

Origini și dată

RH Charles (1855–1931) a devenit primul biblic care a propus o origine pentru Jubilee. Charles a sugerat că autorul cărții Jubilee ar fi putut fi un fariseu și că Jubilee a fost produsul midrașim -urilor care fuseseră deja elaborate în Cărțile Cronicilor . Odată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă la Qumran în 1947, ipoteza fariseică a lui Charles despre originea Jubileelor a fost aproape complet abandonată.

Datarea Jubileelor a fost problematică pentru cercetătorii biblici. Deși cele mai vechi copii existente ale Jubileelor pot fi atribuite, pe baza scrisului de mână , în jurul anului 100 î.Hr. , există numeroase dovezi care sugerează că Jubileele au fost scrise înainte de această dată. Jubileele nu ar fi putut fi scrise cu mult timp înainte. Jubileele la 4:17–25 consemnează că Enoh „a văzut într-o viziune ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla”, iar cartea conține multe informații care altfel s-ar găsi mai devreme în Apocalipsa Animalelor din 1 Enoh , cum ar fi soția lui Enoh fiind Edna. Apocalipsa Animalelor pretinde că prezice Revolta Macabeilor , care a avut loc între 167–160 î.Hr., și este în mod obișnuit datată în acea perioadă. Direcția dependenței a fost controversată, dar consensul din 2008 a fost că Apocalipsa Animalelor a venit prima și Jubileele după ea. Prin urmare, lucrări de referință generale, cum ar fi Biblia adnotată Oxford și Dicționarul Biblic Mercer, concluzionează că lucrarea poate fi datată în anii 160–150 î.Hr. 

J. Amanda Guire susține că Jubilees a fost scris în c. 170–150 î.Hr. de un evreu palestinian de „fond preotesc și convingere hassidică sau eseniană ”, pe baza cunoștințelor sale despre geografia canaanită, festivalurile biblice și legile. 

Conţinut

Jubileele acoperă o mare parte din același domeniu ca și Geneza, dar adesea cu detalii suplimentare, iar adresarea lui Moise la persoana a doua ca întreaga istorie a creației și a Israelului până în acel moment este relatată în diviziuni de câte 49 de ani fiecare, sau „Jubilee”. Timpul scurs de la creație, până la primirea de către Moise a scripturilor pe Sinai în timpul Exodului, este calculat ca cincizeci de Jubilee, minus cei 40 de ani care mai trebuie petrecuți rătăcind în deșert înainte de a intra în Canaan - sau 2.410 ani.

Sunt menționate patru clase de îngeri: îngeri ai prezenței , îngeri ai sfințirilor, îngeri păzitori asupra indivizilor și îngeri care prezidează fenomenele naturii. Enoh a fost primul om inițiat de îngeri în arta scrisului și a scris, în consecință, toate secretele astronomiei, ale cronologiei și ale epocilor lumii. În ceea ce privește demonologia, poziția scriitorului este în mare măsură cea a scrierilor deuterocanonice atât din Noul, cât și din Vechiul Testament.

Cartea Jubileelor narează geneza îngerilor în prima zi a Creației și povestea despre cum un grup de îngeri căzuți s-au împerecheat cu femei muritoare, dând naștere unei rase de giganți cunoscuți sub numele de Nefilimi , și apoi descendenților lor, Elioud . Versiunea etiopiană afirmă că „îngerii” erau de fapt urmașii neascultători ai lui Set ( Deqiqa Set ), în timp ce „femelele muritoare” erau fiicele lui Cain . Aceasta este și opinia susținută de literatura clementină , Sextus Julius Africanus , Efrem Sirianul , Augustin de Hipona și Ioan Gură de Aur , printre multe autorități creștine timpurii. Copiii lor hibrizi, Nefilimii existenți în timpul lui Noe , au fost șterși de marele potop . Jubileele afirmă, de asemenea, că Dumnezeu a acordat zece procente din spiritele fără trup ale Nefilimilor pentru a încerca să conducă omenirea pe căi greșite după potop.

Jubilees face o referire incestuoasă la fiul lui Adam și al Evei, Cain, și la soția sa. În capitolul iv (1-12) (Cain și Abel), se menționează că Cain a luat-o de soție pe sora sa, Awan , iar Enoh a fost copilul lor. De asemenea, se menționează că Set (al treilea fiu al lui Adam și al Evei) s-a căsătorit cu sora sa, Azura . 

Conform acestei cărți, ebraica este limba Raiului și era vorbită inițial de toate creaturile din Grădină, animale și oameni; cu toate acestea, animalele și-au pierdut puterea de a vorbi când Adam și Eva au fost expulzați. După Potop, pământul a fost împărțit în trei părți pentru cei trei fii ai lui Noe și cei șaisprezece nepoți ai săi. După distrugerea Turnului Babel , familiile lor au fost împrăștiate în țarile lor respective, iar ebraica a fost uitată, până când Avraam a fost învățată de îngeri.

„Jubilees” conține și câteva aluzii dispersate la regatul mesianic. Robert Henry Charles a scris în 1913:

Acest regat urma să fie condus de un Mesia născut nu din Levi – adică din familia macabeilor – așa cum se așteptau unii dintre contemporanii săi – ci din Iuda . Acest regat avea să se realizeze treptat pe pământ, iar transformarea naturii fizice avea să meargă mână în mână cu transformarea etică a omului, până când exista un cer nou și un pământ nou. Astfel, în cele din urmă, tot păcatul și durerea aveau să dispară, iar oamenii aveau să trăiască până la vârsta de 1.000 de ani în fericire și pace, iar după moarte se bucurau de o nemurire binecuvântată în lumea spiritelor. 

Jubileele insistă (în capitolul 6) asupra unui calendar anual de 364 de zile, alcătuit din patru trimestre a câte 13 săptămâni fiecare, în loc de un an de 12 luni lunare, despre care spune că are o diferență de 10 zile pe an (numărul real fiind de aproximativ 11¼ zile). De asemenea, insistă asupra unui „Sabat dublu” în fiecare an, socotit ca o singură zi pentru a ajunge la acest calcul.

Jubilee 7:20–29 este posibil o referință timpurie la legile noahede . 

Conform lui Kugel, un editor care a lucrat în perioada hasmoneană a folosit Jubileele ca una dintre cele două surse pentru crearea Documentului aramaic Levi . Jubileele au rămas un punct de referință pentru cercurile preoțești (deși acestea au contestat propunerea calendaristică), iar Sulul Templului și „ Epistola lui Enoh ” se bazează pe Jubilee. Este sursa anumitor Testamente ale celor Doisprezece Patriarhi , de exemplu cel al lui Ruben . 

În tradiția evreiască

Nu a fost canonizată în canonul evreiesc și nu există nicio înregistrare oficială a acesteia în surse fariseice sau rabinice . Potrivit lui Zvi Ron (2013), Cartea Jubileelor poate fi clasificată „ca o formă timpurie de literatură midrașică”; de asemenea, unele dintre interpretările sale sunt păstrate în texte midrașice ulterioare. De exemplu, Jubileele, în lunga sa secțiune despre Enoh , menționează ideea că Enoh a fost dus de îngeri în Grădina Edenului și a învățat astronomia de la ei. Această idee poate fi găsită și în Midrash Aggadah . Acolo se menționează, de asemenea, că Enoh a fost transformat în îngerul Metatron . În Jubilee, o figură similară este cunoscută sub numele de „Îngerul Prezenței”. Ideea că Enoh a fost învățat de îngeri, deși considerată controversată, se găsește și în alte părți ale literaturii rabinice.

Midrash Tadshe a fost compilat la începutul secolului al XI-lea, dar s-a bazat pe o lucrare și mai veche a lui R. Pinchas b. Jair (sfârșitul secolului al II-lea d.Hr.). Are multe paralele cu Jubileele. Mai multe secțiuni din Midrash Tadshe sunt în deplină concordanță cu Jubileele.

Alte dovezi clare și timpurii ale Jubileelor în tradiția evreiască se găsesc în Bereshit Rabba (secolul al V-lea) și Pirkei de-Rabbi Eliezer (secolul al IX-lea). 

De exemplu, în Bereshit Rabba 55:4, interpretarea Genezei 22:1 („Jertfa lui Isaac”) este similară într-o oarecare măsură cu cea din Jubilee 17:16. Ambele texte „remodelează povestea lui Avraam prin mutarea originii testului de la Dumnezeu la alte personaje”. [Potrivit lui J. van Ruiten, o „interpretare comparabilă apare și în [textul de la Qumran] 4Q225, Philo Antichități biblice 32:1–4; b. Sinedriul 89b”. 

Alte midrașuri care prezintă paralele sunt Cronicile lui Ierahmeel și în special Midrașul Vayisau .

Vechea Carte a lui Noe nu a supraviețuit până în zilele noastre. Totuși, două secțiuni considerabile din ea au fost încorporate în Jubilee. A fost, de asemenea, utilizată pe scară largă de Cartea lui Enoh . 

Zece încercări ale lui Avraam

Cartea Jubileelor prezintă cea mai veche referință pentru povestea rabinică a „Celor Zece Încercări ale lui Avraam”. Conform Jubileelor 19:8, Avraam a îndurat zece încercări ale credinței și a fost găsit credincios și răbdător în duh. Cu toate acestea, Jubileele nu enumeră toate cele zece încercări, omițând unele în Jubileele 17:17. 

„Și Domnul știa că Avraam era credincios în toate necazurile lui; căci îl ispitise în țara lui și cu foamete, îl ispitise cu bogățiile împăraților și îl ispitise din nou prin nevasta lui, când ea a fost smulsă (de la el), și cu tăierea împrejur; și îl ispitise prin Ismael și Agar, roaba lui, când i-a trimis afară.” - Jubilee 17:17

Mișna rabinică conține mai multe versiuni ale celor zece încercări. De exemplu, Mișna Avot învăța că Avraam a suferit zece încercări și le-a rezistat tuturor, demonstrând cât de mare era dragostea lui Avraam pentru Dumnezeu. Pirke De-Rabbi Eliezer a detaliat, de asemenea, cele zece încercări. 

Comentatorii medievali Rași și Maimonide au avut opinii diferite cu privire la cele 10 încercări cu care s-a confruntat Avraam. Interpretările lor pot fi comparate. 

Interpretarea creștină timpurie

Se pare că primii scriitori creștini au ținut Cartea Jubileelor la mare preț, deoarece mulți dintre ei au citat și au făcut aluzie la Jubilee în scrierile lor. În raport cu Noul Testament, Cartea Jubileelor conține una dintre cele mai vechi referințe la ideea că Dumnezeu i-a dat Legea lui Moise printr-un mediator îngerestic. Această idee este reflectată și în Epistola către Galateni . 

Creștinii vorbitori de etiopia au tradus Jubileele în geez înainte de secolul al VI-lea, când a devenit parte a Bibliei etiopiene . 

În tradiția creștină a limbii siriace , termenul Jubilee este menționat pentru prima dată în surse existente de la mijlocul secolului al VI-lea până la începutul secolului al VII-lea în „ Peștera Comorilor” , apoi în Scrisoarea 13 către Ioan de Litarba și în Școliul 10, ambele scrise de Iacob de Edessa (d. 708). Și mai târziu este „ Catena Severi” (compilată în 861), recepția siriacă a unei cronici arabe a lui Agapius de Mabbug și scrierile lui Mihail Sirul (d. 1199), Barhebraeus (d. 1286) și Cronica Anonimă din 1234. 

Jan van Reeth susține că Cartea Jubileelor a avut o mare influență asupra formării Islamului timpuriu . Etsuko Katsumata, comparând Cartea Jubileelor cu Coranul, observă diferențe semnificative, în special în ceea ce privește rolul lui Avraam în narațiunea coranică . El spune că „Coranul are multe pasaje în care Avraam expune erorile idolatriei. În aceste pasaje, Avraam se adresează întotdeauna oamenilor din zonă și nu părăsește pământul lor. Acest lucru reflectă probabil poziția Islamului care vizează convertirea închinătorilor la idoli la religia monoteistă și stabilirea în locul lor de reședință.” 

Donald Akenson descrie cartea ca având „un ton calm și constant... o scriere religioasă discretă și normală, produsă de un adept al lui Iahve bine informat, preocupat, dar nu agitat, care locuiește în țara natală. Totuși, observați ce este dispus să facă... Nu face nimic mai puțin decât să corecteze Cărțile lui Moise”.