miercuri, 31 iulie 2024

***

 Tiare, coroane, mitre - o istorie a podoabelor de pe capetele monarhilor

În evul mediu, coroanele erau văzute ca un dar acordat de către Dumnezeu. Înșiși demnitarii religioși, precum papii, solicitau acest dar. Astăzi, coroana și-a pierdut misticismul sacru și rangul impunător, dar a rămas în unele țări parte din ceremoniile de la curte și are un efect magic asupra publicului. 

Rădacinile mistice ale coroanei își au originile în pălăriile și cununele străvechi. Acum mii de ani, domitorii marilor monarhii din antichitate, precum cei din Egipt sau Orient, se împodobeau deja cu pălării sau cunune venerabile. 

În diferitele culturi, semnul puterii era purtat pe cap, precum în cazul popoarelor Inka, Maya, cel al aztecilor sau în orient: pălăria înaltă, adeseori înfășurată cu o panglică sau o batistă este un vechi semn oriental al puterii.

În alte culturi, precum la sumerieni și etrusci, cununa era podoaba capilară cea mai răspândită și avea rolul de a proteja și a-i oferi forță celui care o purta.

În timpul democrației grecești, preoții, oratorii sau câștigătorii jocurilor olimpice purtau așa-numitul Stephanos, o cunună din Frunze, care, în cadrul sărbătorilor, al evenimentelor sportive sau al festivităților, indicau o performanță remarcabilă. O cunună asemănătoare au primit câștigătorii jocurilor olimpice din 2004 de la Atena.

În Roma antică, cununa de lauri, numită „corona”, reprezenta un semn de onoare și privilegiul acordat din partea domnitorului și era formată dintr-o împletitură din frunze de metal prețios.

Măreția aurie a Imperiul Bizantin 

Diademe din aur, decorate cu pietre prețioase: acest simbol bine cunoscut de măreție și putere era purtat de împărații bizantini. Este vorba despre o coroană formată din mici plăcuțe, rotunde sau pătrate, prinse între ele prin câte două perle - perdecesoarea coroanelor occidentale din timpul evului mediu. Deasupra frunții se afla un giuvaier, pe jumătare îmbrăcat în aur, care simboliza puterea, onoarea și bogăția împăratului bizantin.

În timpul conducerii împăratului Flavius Tiberius Constantinus, între 578 și 582, a mai fost adăugat un element: o cruce din aur strălucitor deasupra guivaierului, care să simbolizeze victoria, căci, în viziunea sa, Hristos învinsese moarte prin răstignire.

Coroana militară de protecție - ținta pe câmpul de luptă 

Înainte ca triumful creștimismului să înceapă în Europa, conducătorii popoarelor germanice purtau în timpul războaielor armuri care cuprindeau o cască cu grilaj. Casca era decorată cu simboluri metalice, astfel încât, în învălmășeala luptei, conducătorul să poată fi recunoscut atât de către călăreți, cât și de către infanterie.

Conducătorul trebuia totuși să își facă remarcate măreția și puterea și în viața de zi cu zi. Întrucât majoritatea oamenilor nu știau să scrie și să citească, s-a apelat la simboluri pentru decorarea coroanelor. Datorită impactului simbolurilor, coroanele au căpătat o însemnătate extraordinară în toate monarhiile europene ale evului mediu.

Tiara – Coroana papei 

Nu doar împărații și regii își arătau puterea cu ajutorul coroanelor. Coroana papei (tiara) își are originile în articolele cu care regii perși și asirieni își acopereau capul. Primele tiare papale aduceau cu ceea ce purtau episcopii (mitra), așa cum purta Papa Konstantin I. (708-715), un articol înalt, dar simplu, confecționat din material alb, fără decorațiuni.

Mai târziu, tiara s-a transformat într-o coroană triplă, cu o înălțime de 30 de centimetrii. Cele trei corone, de care atârnau panglici, puteau fi interpretate fie ca reprezentând Sfânta Treime, fie ca cele trei sarcini principale ale papei, grija pentru credință, pășunat și învățătură.

Abia în 1964, tiara a încetat să mai fie un simbol al puterii, atunci când papa Paul VI. a donat-o în favoarea unor oameni săraci.

Coroana imperială – regina tuturor coroanelor 

Cea mai importantă și distinsă coroană europeană este coroana imperială din evul mediu. Nicio altă coroană nu a avut un asemenea impact și o asemenea putere simbolică. Confecționată din aur pur și decorată cu pietre prețioase de toate culorile, este astăzi păzită cu mare atenție, împreună cu sceptrul, sabia și globul, în vistieria Curții Imperiale de la Viena.

Valoarea ei materială și istorică este nemărginită, iar realizarea ei învăluită în mister. Aproximativ 800 de ani, coroana a reprezentat un simbol strălucitor al Sfântului Imperiu Roman, care a rezistat până în 1806 și care includea pe atunci mare parte din Germania de acum, Olanda, Belgia, părți are Franței de Est, Burgundia, Elveția, precum și aproape întreaga Italie. Coroana era de nelipsit de la fiecare încoronare, căci în percepția de atunci, abia aceasta îl făcea pe cel care o purta domnitor. Toți regii și împărații franci, apoi cei germani au purtat coroana imperială.

Coroana avea, pe lângă importanța politică, și o însemnătate religioasă, căci întruchipa concepția despre Hristos ca rege al tuturor regilor. Cele opt plăcuțe din aur din care era compusă, formau un octogon, care era considerat semnul perfecțiunii. Cifrele și așezarea pietrelor ar fi înfățișat o reproducere a Jerusalemului.

Din cauza importanței sale politice, coroana a reprezenat de-a lungul timpului un obiect râvnit pentru furt, șantaj și înșelăciune, iar oponența a încercat des să ajungă în posesia acestui simbol de putere. Astfel, coroana a trebuit să fie ascunsă în locuri alternative, până ce i-a fost găsit un loc sigur, în Viena.

Nu mai rămâne loc pentru coroane în democrație 

Încă din secolul 19, coroana a început să fie considerată o podoabă demodată, enervantă și formală. Statele nou apărute sau reconstruite în acea perioadă, precum Italia, Spania, Belgia, Olanda sau Grecia, au renunțat la coroana propriu-zisă din aur și pietre prețioase și s-au mulțumit cu simbolul coroanei de pe blazon.

În secolul 20, secolul democrației, coroanele și-au pierdut aproape complet însemnătatea. Acum, locurile unde coroanele sunt păstrate au devenit atracții turistice, precum domul din Aachen, catedrala din Reims, domul din Frankfurt sau cel din Praga.

***

 Neliniște


Tărâmul pădurii Somova era cutreierat de fantasmele întunecate care-și aruncau blestemele și otrava peste rădăcini ca niște lumini pâlpâitoare creând umbre ascuțite făcându-și simțită astfel prezența. 

Păreau șiruri de limbi negre, străine printre mușchii verzi ai solului.

Grigore era ușor de controlat de întuneric, căci alcoolul pe care l-a consumat îl făcea vulnerabil. 

Această slăbiciune era exploatată de spiritele malefice care bântuiau pădurea.

Gabriel ridică mâna stângă și își șterge cu ea sudoarea frunții încrețite de vânturile puternice și aspre care l-au mângâiat până în ziua aceasta, în care și-a ridicat o casă unde putea să se ferească de arșița ucigătoare și de furia furtunilor de foc. 

Această casă, construită cu grijă și dedicare, îi oferea adăpost și o bază solidă pentru toate activitățile zilnice.

În grădina sa, Gabriel a plantat un cireș sălbatic din sâmburii păstrați cu grijă. Vlăstarul era voinic și dornic să înflorească în lutul fecund al pădurii. Acest cireș era o sursă de hrană și un simbol al renașterii și continuității vieții în mijlocul naturii.

De asemenea, Gabriel a cultivat o plantă asemănătoare cu Aloe Vera, din sucul căreia își prepara alifii pentru mâinile sale crăpate și uscate. 

Aceste alifii îi erau de mare ajutor și pentru bandajarea rănilor pe care le căpăta în timpul vânătorii. Planta îi oferea un remediu natural pentru vindecarea rapidă și protejarea pielii.

Din carnea fragedă a vânatului, Gabriel își prepara mâncare hrănitoare, iar din blana cerboaicelor își croia haine călduroase pentru anotimpurile geroase. 

Era protejat de frig, și folosea în mod sustenabil resursele naturale din jurul său.

Gabriel era și un meșteșugar talentat. Cioplea în lemn diverse obiecte de artă cu ajutorul unui vârf de cuțit pe care și-l făurise singur. 

De asemenea, modela vase, farfurii și potire din lut, pe care le folosea pentru a bea apă și ceaiuri din plante, îndulcite cu rădăcini de fructe. 

Aceste obiecte de artă erau practice și decorative, înfrumusețând casa.

În adâncitura unui copac, un roi de albine galbene cu dungi late negre își făcuseră stup. 

Gabriel aduna mierea acestora, pe care o folosea ca aliment și pentru proprietățile sale medicinale. 

Albinele reprezentau un alt element esențial al vieții sale în pădure, contribuind la polenizarea plantelor.

Masa pe care Gabriel mânca era din tablă, pe care o ungea cu grăsime și untură topită de vânat pentru a preveni rugina. 

Păstra vinul dulce în potire înalte, sculptate cu formă de șarpe galben. Aceste potire erau folosite la ocazii speciale, adăugând un element de ritual și ceremonie în viața sa.

În casa sa, Gabriel avea și un aparat care emitea sunete asemănător unui radio. Partea de jos era din metal, cu butoane pentru producerea sunetelor și schimbarea volumului, iar partea de sus era din lemn cu bucăți de sârmă. Acest aparat îi oferea o conexiune cu lumea sunetelor, într-un mod primitiv, dar eficient.

Prin volumul dezlănțuit al aparatului se auzea sâsâitul șerpilor în mod neîntrerupt. 

De la un perete la altul era legată o sfoară pe care atârnau blide artizanale. 

Gabriel trăgea de sfoară pentru a produce un zgomot infernal, sperând să alunge musafirii fioroși.

Aceste metode ingenioase de autoapărare erau esențiale pentru supraviețuirea sa în mijlocul naturii sălbatice.

Când spiritele Întunericului se retrăgeau în carapacea lor, Gabriel aduna oasele ciutelor, pe care le colora cu vopsele obținute din dude movalii, roșu intens și maroul nucilor. Aceste oase colorate deveneau obiecte de artă, transformând resturile vânatului în ceva frumos și semnificativ.

Gabriel făcea și scaune din lemn, pe care le picta cu cenușă și cu albastru obținut din presarea la rece a florilor albăstrui. Aceste scaune erau funcționale și estetice, aducând un strop de culoare și viață în casă.

Își ridicase și un turn, un fel de ochean prin găurile căruia privea în depărtări, reușind în acest mod să anticipeze un atac păsăresc ori de mamifere înfometate. Acest turn îi oferea un avantaj strategic, permițându-i să observe mișcările potențialelor pericole din timp.

După o zi plină de activități, Gabriel se întindea extenuat pe marginea patului. Ațipea vreme de câteva minute, după care holba ochii mari, cu privirea țintită în tavan, unde zărea balauri uriași pe grumazul cărora un foc pâlpâind furios sculptează colaci rotunzi și sângerânzi. 

Se ridica ca hipnotizat și întindea palmele să stingă focul uriaș și prăpăstios, ca apoi să se trântească în pat și să adoarmă într-un somn profund până în zorii următoarei zile.

Gabriel primise o aprobare specială de la spiritele pădurii să consume carne de vânat, dar cu o condiție strictă: să se orienteze doar spre exemplarele bătrâne sau rănite, până când își încheia misiunea de 40 de zile. 

Habar nu avea câte zile au trecut și era deja neliniștit, simțind povara timpului și responsabilitatea pe care o purta.

Grigore, prietenul său, era adesea bântuit de spiritele întunecate. Gabriel simțea că prietenul său nu era în regulă și încerca să-l țină ocupat cu diverse activități în gospodărie, sperând că munca fizică și aerul curat îi vor face bine.

Într-o zi, Grigore se sperie de ceva din pădure și începe să tremure incontrolabil. Gabriel se apropie rapid de el.

– Ce-ai văzut, Grigore? întreabă Gabriel.

– O umbră, o umbră uriașă, răspunde Grigore, cu vocea sugrumată de frică.

– Stai liniștit, te duc la spital, îi spune Gabriel, hotărât.

Îl urcă pe Grigore pe cal și pornește în grabă spre cel mai apropiat spital. 

Robby, calul său, simte urgența și aleargă cât poate de repede. 

Ajunși la spital, Gabriel cere ajutor.

– Avem nevoie de ajutor! Prietenul meu a avut un șoc puternic, strigă Gabriel către personalul spitalului.

– Ce s-a întâmplat? întreabă o asistentă, venind în întâmpinarea lor.

– A văzut ceva în pădure și a intrat în panică. Trebuie să-l vedeți imediat, răspunde Gabriel.

– Îl ducem imediat în camera de urgență, spune asistenta, preluându-l pe Grigore.

Gabriel rămâne afară, îngrijorat, așteptând vești despre prietenul său. După câteva ore, un doctor vine să-i vorbească.

– Domnule, prietenul dumneavoastră va fi bine. A avut un șoc, dar cu îngrijire și odihnă își va reveni. Îl vom ține sub observație pentru câteva zile, spune doctorul.

– Mulțumesc mult, răspunde Gabriel, ușurat.

Grigore rămâne internat la spital, iar Gabriel se întoarce la casa sa, hotărât să fie și mai atent la starea bătrânului său prieten, știind cât de fragilă poate fi liniștea în tărâmul pădurii Somova. 

Neliniștit de trecerea timpului și de misiunea sa, Gabriel continuă să respecte cerința spiritelor pădurii, vânând doar animalele bătrâne sau rănite, în speranța că va îndeplini cu succes sarcina de 40 de zile care i-a fost încredințată.


Casa Mireselor


În depărtări, în afundăturile încâlcite și întortocheate ale codrului, Femeia-Zburătoare, împreună cu camaradul său, Vulturul cu aripi lungi și gheare tari, continuau aventura lor pentru a găsi Perla Tămăduitoare.

Părăsiseră de câteva ore casa mireselor necununate. 

Voiau să îl ghideze pe Gabriel către Tărâmul Mâinilor Negre, unde se afla Perla Tămăduitoare. Această țară era în 5D, unde se ajungea prin acel portal de pe hartă. 

Pentru a putea ajunge acolo, trebuia ca balanța faptelor bune să se încline mai mult decât a celor rele.

Singura faptă rea, dar și de aici avea permisiune, era că ucidea animale pentru a supraviețui, promițând că după această misiune nu o va mai face. 

A făcut fapte bune mărețe: a salvat sufletul morților din pădure împreună cu Ileana, și pe Grigore. Mai avea de salvat sufletul mătușii Silvia, care a avortat înainte de a o avea pe Ileana.

Pe măsură ce înaintau, se făcea din ce în ce mai frig și erau mai neagră zarea și pământul, iar fulgii de zăpadă neagră se învolburau noaptea în vântul tăios, ghemuindu-i pe cei doi sub blănuri.

— Mi-a înghețat și sângele din vene, tremură Femeia-Zburătoare, privindu-și partenerul.

Zburătoarea purta o rochie lungă care fâlfâia în furia vântului, în partea de jos, asemenea unor valuri înspumate, fluturând mânecile vaporoase. 

Deasupra ținutei purta o vestă lungă de blană tăbăcită, de culoarea maro deschis. 

Degetele de la o mână erau acoperite de inele mari cu pietre prețioase, iar mijlocul era prins într-o centură bătută în cristale negre. 

Ciorile îi urmăreau din copacii acoperiți de zăpadă cenușie, croncănind fără astâmpăr, mișcându-și aripile ca niște bătrâni ostași legendari.

În casa mireselor necununate, liniștea era desăvârșită. 

O doamnă dintr-o altă țară cumpărase casa părăsită și transformase locul într-un orfelinat. 

Acesta era un loc de refugiu pentru copiii abandonați, unde fiecare suflet găsea alinare și îngrijire. Orfelinatul devenise cunoscut pentru atmosfera sa caldă și primitoare, în contrast puternic cu trecutul său sumbru.

— Ce loc frumos a devenit această casă, spuse doamna, privind cu mândrie la copiii care se jucau în curte.

Copiii alergau veseli prin curtea orfelinatului, umplând aerul cu râsete și veselie. Fiecare colț al casei era acum plin de viață și speranță, transformat complet de dorința doamnei de a oferi un adăpost și iubire celor care aveau cea mai mare nevoie de ele. 

Grădina, cândva năpădită de buruieni, era acum un loc de joacă, unde florile colorate și pomii fructiferi aduceau un strop de magie în viața copiilor.

— Când am venit prima dată aici, totul era atât de trist și pustiu, rememoră doamna, trecându-și mâna prin părul unei fetițe care se agățase de poalele rochiei sale.

— Acum este un adevărat cămin, completă asistenta, admirând transformarea.

Casa mireselor necununate devenise astfel un simbol al renașterii și al noilor începuturi, oferind un acoperiș și o șansă la o viață mai bună pentru fiecare copil care trecea pragul.


Ploaia


Dincolo de câteva stânci, o nouă zi se insinua timid, strecurându-și razele aurii printre crăpăturile pereților casei lui Gabriel, vestind o primăvară zâmbitoare și plină de promisiuni. 

Lumina soarelui pătrundea jucăuș înăuntru, mângâind treptat fiecare colț al încăperii, trezind la viață fiecare detaliu ascuns, ca o pictură delicată a naturii. 

Gabriel, simțind adierea blândă și căldura revigorantă, se lăsă furat de farmecul acestei renașteri, învăluit de speranța și frumusețea unui nou început.

Un șoim cu aripi de bronz dădea târcoale deasupra hornului casei, inspector zburător, cu penele scânteind de bătrânețe și de prea mult zbor. 

Gabriel, șezând pe marginea patului, își scărpină obrazul bărbos, apoi duse mâna, mângâindu-și gânditor barba înspicată cu alb. 

Capul îi zvâcnea de durere, căci nu-și găsea liniștea, măcinat de gândul misiunii neîndeplinite și de absența calendarului care să-i rânduiască zilele.

Iese afară din casă și ia o plasă de pescuit cu găurile de dimensiuni mijlocii, punând în ea câteva oase de diferite mărimi și jucându-se cu aceasta, produce zgomote ciudate. 

Aprinde un foc mic și, într-un ghioc, fierbe vin roșu amestecat cu mirodenii, boabe de piper alb și ierburi aromate. 

O băltoacă străfulgeră în apropierea casei.

Gabriel ridică privirea și își vede calul cum paște liniștit.

— Robby, gustă și din cea mai dulce apă, îi zise bărbatul, trăgând aer în piept, încercând să alunge neliniștea și durerea de cap care nu-i dădeau pace.

Câteva păsări cu penaj viu colorat și cu ciripitul vesel ciuguleau din cojile de pâine căzute pe jos, aducând un strop de viață într-o lume aparent uitată. 

Depărtarea colora pădurea Somova verde-cenușiu, iar vântul îi făcea bine pielii lui Gabriel, ca o mângâiere delicată. 

Un nou fulger strălucea la orizont, desenând umbre bizare pe cerul întunecat.

Un șoim zbura în cerc, țipând deasupra tufișurilor.

Undeva, în depărtări, se aude un urlet ca de lup, iar gândurile lui Gabriel, călătorind pe aripile amintirilor, îl poartă înapoi la clipele copilăriei sale, când se juca cu săbii de lemn și bice împletite din coajă de copac. 

În fața ochilor săi se conturează literele sculptate în porțile uriașe de fier ale unui atelier de confecționat unelte de pescărie abandonat. 

Litere întunecate, de o tristețe adâncă, formau propoziții scurte într-o limbă pe care nimeni din sat nu o știa. Literele erau în ebraică și spuneau: „Fără violență.” 

Lui Gabriel îi era limpede că va trebui să se întoarcă în sat și să regândească pescuitul. Dacă ne hrănim cu pești și îi ucidem, să nu îi facem să sufere. 

Această conștientizare îi cuprinde sufletul ca o povară, obligându-l să-și revizuiască viziunea asupra vieții și asupra legăturii dintre om și natură.

În atelierul de confecționat unelte de pescărie, foarte vechi, locuia Fecioara-Păianjen cu mâinile albe, lungi și subțiri, și ochii mici și negri ca două mărgele lucitoare. 

În ziua aceea, soarele avea să apună mai devreme ca de obicei și se înroșea ca o sobă încinsă, lipindu-se de cer ca de propria sa carapace. 

Săgeți de foc, sângerii, încolăceau vântul ca dragoni fantastici printre aleile zărilor.

Pe Gabriel nu-l mai durea capul și simțea cum fiecare părticică de mușchi din corp se umflă, prizând puteri de Zeu. 

Văzduhul era acoperit de o perdea roșie, scântei galbene și licăriri fantomatice de jar și scrum.

Fecioara-Păianjen, care făcea parte din Armata de Lumină din învelișul astral al Pământului, cu o măiestrie neîntrecută, țesuse o plasă protectoare în jurul capului lui Gabriel. Fiecare fir de mătase era impregnat cu o magie subtilă, menită să alunge durerea și să îi confere o forță divină. Această pânză, diafană și strălucitoare, se contura perfect pe capul său, emanând o lumină blândă și liniștitoare. 

Gabriel simțea cum energia vindecătoare a Fecioarei-Păianjen îl învăluie, conferindu-i puteri și claritate mentală.

Gabriel își urcă privirea spre cer. Acesta devenea într-un ritm rapid din ce în ce mai roșu, mai vulcanic și mai mânios, parcă ar fi vrut să înfulece pământul dintr-o singură mușcătură. 

Ramurile unui pin de un verde strălucitor în vidul acela roșiatic și înfricoșător indicau drumul pe unde goniră ciutele sălbatice și speriate, îmbulzindu-se în neantul codrului.

Vântul forma umbre de om și de cai, o armată celestă, forme negre și uriașe, cu frâie din piele naturală mahon întrețesute cu stacojiu și ruginiu. 

Printre tufișurile agitate zărește o cornută de culoarea alb-cenușiu cum îi privea blând printre frunzișul cu umbre argintate. 

O umbră de plumb neștiută întindea o pânză obscură pe pământ și cobora vijelia cu o falcă în ceruri și una în pădure. 

Din sevele arborilor zburau rând pe rând, invadând tărâmul verzui, stoluri de păsări cu ciocul de foc.

Cerboaica fantasmă venea foarte aproape de ei. Gabriel observă că aceasta purta la gât un colier din oase mici, lunguiețe și arcuite, pictate în dungi și forme artistice inedite.

— Au mai fost și alții pe aici. Picioarele speranței noastre calcă pe urmele speranțelor altor ființe umane care au cutreierat și cercetat dinaintea noastră tainele nebănuite ale universului acestui codru de smarald.

Raze mari, violete și sidefate se împlântau printre crengile legănate ale copacilor ca niște păsări înfometate, iar alte raze mai mici atârnau ca niște lampioane de lumină, ca fructul necopt al unei vițe de vie. 

Lumina și întunecimile luptau în văzduh. 

Vântul tăcu și se auziră stropii grei de ploaie cum picurau printre rândurile vineții ale plopilor.

Forțele întunericului, instigate de Fecioara-Păianjen cu mâinile albe, se adunau pentru a aduce vijelia asupra pământului. 

Furtuna se dezlănțuia cu o forță nemaiîntâlnită, cu vânturi turbate ce suflau umbre de om și de cai, transformând peisajul într-un tablou apocaliptic.

***

 Lui Bogdan..


POEZIA ZILEI 


         UITARE 


Autor: Cornelia Calaidjoglu 

Prezentare: Gabriela Harasim 


,,În unele zile nu vei găsi nici măcar un cântec al sufletului tău. Chiar și așa, continuă să cânți"! 

Emory Austin 


          Tot ce măsoară într-un fel existența noastră pe pământ și îi dă o aură este iubirea, sentimentul cel mai nobil pe care îl trăim, cel care conturează desăvârșirea și ne conduce pe drumul paradisului pământean. 

          Vrem să vorbim cu Dumnezeu? Atunci, să trăim iubirea! Vrem să auzim simfonii îngerești? Să ascultăm cântecul sufletului nostru! Doamne, ne-ai dat atât de mult! Pe palme avem infinitul unde ne zăvorâm fericirea, frumusețea acestui univers armonios ne este pernă pentru suflet... dar noi suntem singurii care ținem în mână cheia ce deschide sufletul spre bucuriile vieții! 

          Și totuși iubirea, în cea mai măreață formă a ei, poate aduce suferințe, atunci totul își pierde firescul echilibru, iar când valurile de tristețe te îneacă, auzi doar cântecul prevestitor al durerilor și zbuciumul se transformă în poezie. Pas cu pas, sentimente impresionante și trăiri intense se aștern, asemeni valurilor peste nisipul mării, și rămân închise în cuvintele-versuri ce sunt martore ale unor neîmpliniri pe care viața le mai așterne în calea omului. 

          O foaie albă pe masă, o lumânare ce arde și un chip de femeie frumoasă și îngândurată, a cărei lacrimă strălucește în colțul ochiului, așterne un poem plin de emoție și profunzime, încercând să întindă vălul uitării peste acea tristețe a neîmplinirii cuibărită în suflet. 

          ,,Uitare", sugestiv titlu, căci mereu încercăm să ne refugiem în ea, pentru a ne micșora tristețea! Când atingi coarda unei harpe auzi sunetul ce te urcă spre cer, dar, când cineva, căruia i-ai pus pe palme sufletul tău, te rănește, cântecul lui se transformă în strigăt al durerii: ,,Degeaba-mi strigi cocorii să coboare/În mreaja ta de-albastru pământesc,/Căci eu sunt cununată cu o boare/Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc". 

          Știu că odată ce un suflet este rănit, în afara durerilor tale, nimic nu te mai alină, totul este încremenit și este parte a suferinței tale: ,,Nici bărcile să-noate nu mai știu/Nici zborul nu-l mai știu către izvoare/Eu am doi ochi cu cerul argintiu,/Prin care corbii tăi nu pot să zboare". 

          De multe ori ne gândim dacă neîmplinirile vieții ne definesc. Cu siguranță, nu! Dimpotrivă, ele ne întăresc, ne motivează, așa cum și autoarea, cu eleganță și rafinament poetic, subliniază în versurile ei: ,,Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac/Nimic nu-mi pare-acum atât de greu/Mă frâng în vântul munților și tac/În lutul ce-l frământă Dumnezeu"! 

          Trădările în iubire atrag întotdeauna o stare de indiferență vizavi de cel care a rupt cercul iubirii: ,,Dar tu te-neci în versul tău naiv/În felul tău lipsit de orice fel", pentru că, atunci când privești dragostea ca pe ceva trecător, durerea ce o transmiți este ucigătoare. 

          Dar, pe cărările iubirii vor exista întotdeauna flori, pentru că Dumnezeu a dăruit omului posibilitatea de a găsi strălucire în tot ce atinge, lăsând acolo, în ele, parfumul sufletului nostru, iar aceste imagini copleșitor de frumoase, autoarea le aduce în vers, chiar sub o ușoară formă de reproș: ,,Zadarnic mă respiri prin trandafiri/Trezind rapsozii luncii fără vânt/Înșiri cuvinte goale și te miri/De ce ești doar o umbră pe pământ". 

          Iubirea nu alege oamenii după ceea ce sunt. Ea este căutătoare de suflete curate, cu sentimente frumoase, de scântei în priviri, de lumină pe calea spre inima celui iubit. Cu miezul plin de sinceritate, versurile poeziei ne arată că sufletul poetei a dorit doar iubire și nimic altceva: ,,Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,/Căci eu întind și norii peste munți". 

          Adierea zorilor dimineții, ce odată îmbrățișau această sfântă legătură de iubire, a dispărut, timpul transformându-i în ,,punți arzânde de sălcii plângătoare”, în care se pierde o iubire ce nu se mai întoarce. 

          Dacă întreaga natură ia parte la sărbătoarea iubirii, acum, ia parte și la durerea și tristețea ce îmbracă sufletul poetei, dă glas durerii ei, plămădind versuri de o frumusețe diafană: ,,Din mine luna și-a croit veșmânt,/Iar rana mea îi este ca și leac,/Mă face vin în vase de pământ,/Iar eu îi șterg tristețile și tac".          

          Naturalețea și simplitatea versului, spiritul liber al autoarei, măiestria creației, le-am simțit, le-am însoțit, cuvintele le-am desfrunzit și am încercat să le dau o vibrație în afara versurilor! 

          Admirație, Cornelia Calaidjoglu, pentru acest poem plin de emoție, de sensibilitate și pentru acea contopire aleasă a cuvintelor cu trăirile sufletului! 

          Dragi cititori, vă invit să lecturați un poem ce poartă amprenta unui poet talentat!

UITARE 

          Cornelia Calaidjoglu


Degeaba-mi strigi cocorii să coboare

În mreaja ta de-albastru pământesc,

Căci eu sunt cununată cu o boare 

Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc.


Nici bărcile să-noate nu mai știu, 

Nici zborul nu-l mai știu către izvoare.

Eu am doi ochi cu cerul argintiu, 

Prin care corbii tăi nu pot să zboare. 


Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac.

Nimic nu-mi pare-acum atât de greu. 

Mă frâng în vântul munților și tac

În lutul ce-l frământă Dumnezeu.


Dar tu te-neci în versul tău naiv,

În felul tău lipsit de orice fel,

Legat abstract de zborul meu tardiv,

Ca spiritul în crucea de oțel.


Zadarnic mă respiri prin trandafiri,

Trezind rapsozii luncii fără vânt.

Înșiri cuvinte goale și te miri

De ce ești doar o umbră pe pământ. 


Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,

Căci eu întind și norii peste munți. 

Îți las în schimb, din tot ce nu mai am, 

Corola sfintei slove de la nunți. 


Îți las în locul zorilor un nor

Și punți arzând, de sãlcii plângătoare,

În focul lor, nestinsul meu amor

Și bărcile pierdute de pe mare. 


Din mine luna și-a croit veșmânt ,

Iar rana mea îi este ca de leac.

Mă face vin în vase de pământ, 

Iar eu îi șterg tristețile și tac.

***

 MINUTUL CU SĂNĂTATE !!!

MĂTASEA DE PORUMB.....

Bucurați-vă de un remediu cunoscut din străbuni pentru proprietățile sale excepționale sub formă de ceai, tinctură sau extract. 

Mătasea de porumb, căci despre ea este vorba, face minuni pentru sănătatea noastră cea de toate zilele, fiind mană cerească vindecătoare ce elimină toxinele, tratează cistita și reduce inflamațiile. 


Conține... 

- proteine, carbohidrați, alcaloizi, grăsimi bune și uleiuri esențiale, 

- clorofilă, acid fosforic, vitaminele C și K, minerale ( potasiu, magneziu ) și fibre. 

Conține deasemenea anumite substanțe chimice care pot acționa ca diuretic și pot modifica nivelul de zahăr din sânge. 

Consumul ceaiului din mătase de porumb de 3 ori în decursul a 24 de ore va crește cantitatea de urină eliminată fără efecte secundare adverse, ceea ce este de mare ajutor în bolile care favorizează retenția de apă din organism. Mai mult, mătasea de porumb poate fi folosită ca tratament naturist în afecțiunile tractului urinar, în tratamentul pietrelor la rinichi, reumatism, tratarea cistitei, inflamații ale prostatei.

 Pentru că are capacitatea de a scădea nivelul de potasiu din sânge, ceaiul din mătase de porumb trebuie consumat cu prudență, deoarece provoacă mâncărimi, alergii sau iritații ale pielii.

 Fiind extrem de diuretic, combinația cu medicamente cu același efect, duce la deshidratarea organismului și pierderea de minerale și săruri esențiale.


 Mătasea de porumb este indicată în... 

- afecțiuni precum obezitatea, 

- guta, 

- litiază  renală, 

- unele boli de inimă , 

- ficat, 

- simptone ale menopauzei și chiar cancer. 

Pentru a avea calități terapeutice, mătasea de porumb se culege când are o culoare gălbuie - verde ( nu roșiatică sau brună ), iar stiuleții sunt încă verzi, nematurizați ( în faza de lapte ). 

Se pune la uscat la loc umbros, lipsit de umiditate și bine aerisit.

Când își pierde elasticitatea și devine rigidă și foarte ușoară, se pune în pungi de hârtie sau săculeți de pânză.

***

 🌺.....................................


Răsăreau sub mâna mamei, macii roșii ca-n ponoare,

Romanițele sfioase, flori albastre de cicoare,

De-mi părea că dinspre scoarță vin miresme de câmpie

Și-n curând o să răsune triluri dulci de ciocârlie...


Mă-ntrebam de unde știe, maica mea, să nască flori

Și s-așeze peste ele boabele de rouă-n zori...

Parc-aș fi uitat vreodată că măicuța mea sărmană

A stat cu genunchii-n țărnă...și-anflorit ogoare-n palmă...


Dumnezeu cel milostiv truda ei o priveghea,

Îi ștergea fruntea de gânduri, trupul i-l învrednicea...

Și în ochi ca mura  coaptă aprindea acea lumină

Pe care o au doar sfinții, în privirea lor divină...


De când mama îngerește...eu îi răscolesc prin zestre...

Fiecare țol sau scoarță despre ea îmi povestește...

Între gene-nlăcrimate o cuprind atât de strâns...

Și mă rog s-o văd aievea...cu furca-n brâu...cu gândul dus... 

Autor: Liliana Burac

***

 GENII ROMÂNEȘTI............... CIPRIAN PORUMBESCU!

Pe numele de la naştere Ciprian Golembiovski, a văzut lumina vieţii la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, într-o casă modestă de ţară, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză, având o soră mai mare, Mărioara.


Familia sa a fost foarte săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte de o formare muzicală continuă şi completă, în schimb tatăl său i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”.


Fire timidă şi retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlneşte, la vârsta de şapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei Golembiovski.


A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi.

În anul 1871 participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !”


Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă, din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare şi probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, el fiind foarte preocupat de muzică şi nu de persoana sa.


În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi, perioadă în care, în 1876, moare mama sa, Emilia.


În 1874 s-a înfiinţat, la Cernăuţi, societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societăţii culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor considerate mult prea intens patriotice.


În desele vacanţe pe care le petrecea la Stupca, o cunoaşte pe Berta Gorgon, o fată înaltă şi subţire, fiică a pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit iremediabil. La scurtă vreme, pentru ca iubirea lor să nu „degenereze”, şi fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea să fie trimisă în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită, a compozitorului.


Ciprian scria despre aceasta: „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…”

În anul 1878, Porumbescu este şi el arestat, alături de alţi tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuţi. 

Se afla la Stupca, i-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze şi a fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine.


Însă temniţa în care şi-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre mormânt, fiindcă pereţii reci şi mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză.


a luat lecţii particulare de teoria muzicii, cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewski, dirijează corul Societăţii Studenţeşti „România Jună”, iar în anul 1880, scoate o colecţie de douăzeci de piese corale şi cântece, intitulată „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, pe care se află creaţii precum „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, sau „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. Era prima lucrare de acest gen din literatura română.


În anul 1881, familia sa îşi schimbă numele în Porumbescu, după ce acesta a fost folosit, o perioadă, drept pseudonim.


Între anii 1881 şi 1883, Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.


La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Braşov (astăzi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu şi versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul cunoaşte un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentaţii, pe 12 şi 23 martie, în acelaşi an, la Braşov şi o alta la Oraviţa. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care îşi exprima satisfacţia cu privire la dorinţa sa cea mare ce a fost împlinită:


„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”.


La 8 noiembrie 1882, este organizat, la Braşov, un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colectate fonduri pentru tratamentul său în Italia, iar la 25 noiembrie, acesta pleacă în staţiunea Nervi din peninsulă.


Starea sa de sănătate nu se ameliorează şi, în plus, dorul de plaiurile natale îl măcina. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: „O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.


În februarie 1883, Ciprian se întoarce la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, la doar 30 de ani, trece la cele veşnice, în braţele surorii sale şi sub privirile îndurerate ale tatălui său.


Printre cele mai populare lucrări ale sale, sunt „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce dă astăzi imnul naţional al Albaniei – „Hymni i Flamurit”, melodia fostului imn al României, „Trei culori”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor r omâni” şi altele.

Sursa : Wichipedia.ro.

***

 S-a întâmplat în 26 iulie1964: S-a născut actriţa americană de film Sandra Bullock. Sandra Annette Bullock s-a născut la 26 iulie 1964, în Arlington, Virginia, S.U.A. Mama ei, Helga D. Meyer, a fost o cântăreață de operă și profesoară de canto iar tatăl, John W. Bullock, antrenor în Alabama, SUA. Sandra Bullock a locuit în orașul german Fürth până la vârsta de 12 ani, unde a cântat într-un cor al Norimberg Staatstheater. A studiat balet și canto de mică, interpretând roluri în piese de teatru care se ţineau în sala de operă în care performa și mama ei. A absolvit Washington-Lee High School în anul 1982, apoi s-a înscris la Universitatea East Carolina din Greenville (Carolina de Nord), dar a renunțat la facultate în ultimul an, în primăvara lui 1986, pentru a-și începe cariera de actriță.S-a mutat apoi în New York, unde a lucrat o perioadă ca barman-ospătar pentru a-şi asigura mijloacele de trai, a luat lecții de teatru de la Sanford Meisner, a participat la mai multe show-uri de televiziune, iar în anul 1987 obține primul său rol în filmul „Hangmen”. A apărut apoi în câteva roluri, în seriale de televiziune şi în filme studenteşti, apoi obţine un rol în piesa de teatru „No Time Flat la Broadway”, prestaţia sa imăresionându-l pe regizorul Alan J. Levi, care îi oferă un rol în filmul TV „Bionic Showdown: The Six Million Dollar Man and the Bionic Woman”. În perioada următoare se află în distribuţia producţiei independente „Who Shot Patakango ?”, precum şi în rolul principal Tess McGill, în sitcom-ul „Working Girl”. Joacă apoi roluri în „Love Potion No. 9” (1992), unde se îndrăgosteşte de colegul ei Tate Donovan, cu care ulterior s-a logodit, în thriller-ul horror „The Vanishing” (1993), alături de Kiefer Sutherland şi Jeff Bridges şi în „Fire on the Amazon”, peliculă în care a interpretat şi scene „fierbinţi”. Tot în 1993, joacă în „Demolition Man”, alături de Sylvester Stallone şi Wesley Snipes, o interpretare considerată de critici drept remarcabilă, apoi i s-a oferit rolul din „Speed”, în anul 1994, unde a interpretat alături de de Keanu Reeves şi Dennis Hopper. Cea din urmă producţie, extrem de apreciată de critici şi de public, a obţinut trei nominalizări la Oscar şi două premii, alte trei nominalizări, dintre care două câştigate, la BAFTA Award şi nouă nominalizări la MTV Movie Awards câştigând cinci dintre acestea, Sandra Bullock obţinând premiile pentru Cea mai bună interpretare feminină şi premiul pentru Cea mai atrăgătoare actriţă. A înlocuit-o apoi pe Demi Moore (care a refuzat rolul) în „While You Were Sleeping”, peliculă în care „reţeta financiară” a Sandrei a fost de 17 milioane de dolari, sumă cu care a intrat în rândul actriţelor din aşa-numita „clasă A”. Mai mult, rolul îi aduce Sandrei şi nominalizarea la un premiu Golden Globe pentru Cea mai bună actriţă dintr-o comedie sau musical, şi o consacră definitiv pe scena de la Hollywood. În anul 1996, îşi înfiinţează propria casă de producţie – „Fortis Films”, pe care o lasă în administrarea sorei sale, producătoarea Gesine Bullock-Prado, şi tot în acel an se află în distribuţia filmului „A Time To Kill”, alături de Matthew McConaughey – cel alături de care avea să trăiască o altă aventură romantică în viaţa particulară -, Kevin Spacey, Samuel L. Jackson, Kiefer Sutherland, Donald Sutherland şi Oliver Platt, dar şi în „In Love and War”, de Richard Attenborough.În anul 1997, joacă în „Speed 2: Cruise Control”, partea a doua a filmului care a consacrat-o – „Speed”, în care joacă tot rolul lui Annie Porter, dar fără Keanu Reeves, care a fost înlocuit de Jason Patric. Filmul a fost considerat de către criticii de film – spre deosebire de prima parte, un eşec răsunător. A declarat public că i -a părut rău că a jucat în acest film

Pe 20 decembrie 2000, s-a petrecut un accident din care Sandra Bullock și încă un pasager au supraviețuit: prăbușirea unui avion privat închiriat. Astfel, în timpul aterizării pe timp de noapte pe aeroportul Jackson Hole, avionul a izbit un dâmb de zăpadă, iar în urma accidentului trenul de aterizare s-a desprins, aripa dreaptă a fost distrusă parțial iar aripa stângă s-a rupt.A mai jucat alături de Hugh Grant în „Two Weeks Notice” (2002) şi în „Crash” (2004), o prestaţie pentru care a primit critici măgulitoare. La 16 iulie 2005, Sandra Bullock se mărită cu Jesse James, un star de televiziune, dar după ce a căştigat împreună cu soţul ei custodia fiului acestuia cu cea de-a doua soţie, o vedetă porno, după ce la 18 aprilie 2008, Sandra şi soţul său scăpaseră teferi dintr-un teribil accident de circulaţie în Massachusetts, Sandra a pus capăt căsătoriei, în anul 2010, după ce a aflat că partenerul ei de viaţă o înşelase cu nenumărate starlete de factură îndoielnică. Cei doi demaraseră şi o procedură de adopţie, pe care Sandra Bullock a continuat-o ulterior ca mamă singură, adoptându-l, în cele din urmă, pe Louis Bardo Bullock (născut în ianuarie 2010). În anul 2006, Sandra a interpretat un rol în drama romantică „The Lake House”, alături de Keanu Reeves şi în „Infamous”, alături de Harper Lee.În 2007, Sandra Bullok era creditată cu o avere de circa 58 milioane dolari, fiind plasată pe locul 14 în topul starurilor feminine din show-biz. În anul 2009, ea a jucat în comedia romantică „The Proposal”, un film cu încasări de peste 320 milioane de dolari, şi tot în acel an, pentru rolul ei din drama „The Blind Side”, a câştigat un Golden Globe, un Academy Award (Oscar) şi un premiu Screen Actors Guild. În 2013, Bullock a jucat în comedia „The Heat”, alături de Melissa McCarthy şi în producţia SF „Gravity”, alături de George Clooney, film pentru care actriţa a fost nominalizată la Academy Award, Golden Globe Award, BAFTA Award, Screen Actors Guild Award, and Critics’ Choice Movie Award pentru cea mai bună actriţă. De asemenea, pelicula a primit nu mai puţin de şapte premii Oscar. Se estimează că Sandra s-a îmbogăţit, doar în anii 2013-2014, cu circa 51 de milioane de dolari pentru rolul principal din „The Heat” şi cu alte 70 de milioane de dolari pentru succesul cu „Gravity”. Pe parcursul prodigioasei sale cariere, revistele de tip „glamour” s-au luptat să o aibă pe copertă, ea apărând în mai toate publicaţiile de profil cunoscute: People, Elle, Empire. Aceastea s-au întrecut în suprelative la adresa ei, numind-o „una dintre cele mai frumoase femei din lume”. În tinereţe, Sandra a fost logodită cu actorul Tate Donovan, relaţie care a durat patru ani, dar a avut şi alţi parteneri de scurtă durată, ca jucătorul de fotbal Troy Aikman, muzicianul Bob Schneider şi actorii Matthew McConaughey şi Ryan Gosling. Sandra Bullock este şi femeie de afaceri, având propria casă de producţie – Fortis Films, condusă acum de tatăl său. A fost producător executiv al emisiunii The George Lopez Show (pe postul amerian ABC – 2002 – 2007) şi este proprietara restaurantului Bess Bistro, din Austin, Texas. De asemenea, este proprietara unei firme din Austin care se ocupă cu produse de patiserie, mai deţine o florărie şi o firmă care organizează evenimente. Sandra a realizat numeroase acte de caritate, fiind susţinătoare consecventă a asociaţiei American Red Cross, pentru care a şi donat mai multe milioane de dolari: după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, în urma tsunami-ului din Oceanul Indian din 2004 sau după cutremurul din Japonia din 2011, Sandra a donat, pentru fiecare catastrofă, câte 1 milion de dolari. Acum,  actrița are un al doilea copil adoptat, o fetiţă pe nume Laila. Sandra Bullock a fost declarată cea mai frumoasă femeie din lume conform revistei People, în clasamentul întocmit pe anul 2015, iar dacă majoritatea femeilor s-ar simți onorate de acest titlu, Bullock l-a catalogat, cu modestie, drept „ridicol”.Actrița a întrecut alte 192 de „frumuseți răpitoare” conform copertei numărului special al revistei People care a apărut la 4 mai, în acel an, printre acestea aflându-se Ariana Grande, Shay Mitchell, Gabrielle Union, Taraji P. Henson sau Gigi Hadid.*


(de Nicolae Uszka i).

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...