🔴 Cel mai mare asasin cultural al României comuniste nu era un activist analfabet, ci un intelectual rafinat care plângea de emoție citind în secret cărțile pe care ziua le interzicea. În timp ce scriitorii se sinucideau lent din cauza cenzurii, Dumitru Popescu, omul care le tăia capodoperele cu stiloul roșu, savura în intimitate literatura occidentală și proza disidentă. Nomenclatorul propagandei primise de la breasla terifiată a artiștilor un supranume care îi trăda puterea absolută: i se spunea pur și simplu „Dumnezeu”. Nu te puteai ruga la el, dar te putea trimite direct în infernul uitării.
Biroul său din sediul Comitetului Central era adevăratul tribunal suprem al esteticului, un abator tăcut unde se decidea milimetric ce are voie să gândească națiunea. Printr-o simplă ridicare din sprânceană, el putea transforma un roman de succes într-un teanc de hârtie trimis direct la topit. Nu avea nevoie de Miliție pentru a distruge o carieră; îi era de ajuns o privire de gheață aruncată peste un manuscris. În fața lui, intelectuali cu opere monumentale stăteau cu capul plecat, așteptând ca divinitatea comunistă să le acorde dreptul la existență. Părea un aparat birocratic lipsit de suflet. O mașinărie perfectă de strivit spirite libere și idei curajoase.
🔴 Adevărata dimensiune a tragediei nu venea din brutalitatea sa, ci dintr-o ipocrizie psihologică absolut înfiorătoare, un cinism care depășea banala teroare a aparatului de stat. Dumitru Popescu nu cenzura din ignoranță sau fanatism dogmatic, ci știa cu o exactitate chirurgicală valoarea inestimabilă a capodoperelor pe care alegea deliberat să le sufoce. Citea tot, înțelegea imediat subtilitățile, savura metaforele ascunse și recunoștea sclipirile de geniu ale autorilor care încercau să fenteze sistemul. Spre deosebire de dictatorul pe care îl slujea orbește, el avea un gust estetic impecabil. Era un om de o cultură vastă, captiv voluntar într-un rol de măcelar. Știa perfect că distruge frumusețea, dar o făcea cu o mână necruțătoare.
Relația lui cu elita intelectuală semăna cu un joc de șah macabru, jucat pe tabla disperării umane, unde el deținea în permanență piesele albe. Seara, în liniștea somptuoasei sale biblioteci personale, ferit de privirile Securității, acest stăpân al cuvintelor citea cu lăcomie autori interziși. Îi admira profund pe creatorii pe care, la ședințele de partid, îi umilea public și îi cataloga drept elemente burgheze toxice. Trăia o schizofrenie instituționalizată, o dedublare asumată în care esteticul din sufletul său era sacrificat pe altarul carierismului și al loialității față de dictatură. Era un prizonier de lux al propriei sale puteri.
🔴 După prăbușirea sângeroasă a dictaturii, supraviețuitorii cenzurii au așteptat ca acest titan decăzut să se scufunde în tăcere sau să ceară o minimă iertare victimelor. Însă „Dumnezeu” a ales să coboare printre muritori printr-o serie lungă de volume de memorii de un cinism paralizant, publicate cu o nonșalanță sfidătoare. Nu a negat absolut nimic din crimele sale culturale. Nu a invocat ordine primite de la superiori și nu s-a ascuns în spatele supunerii orbești. A explicat cu o luciditate rece, aproape academică, mecanismul precis prin care alegea să amputeze cărțile și filmele. Mărturisirile lui nu conțineau nicio urmă de regret. Părea că analizează detaliat activitatea unui străin de care era mândru.
În paginile memoriilor sale postdecembriste, a documentat cu un lux halucinant de detalii modul de funcționare a acestei duble conștiințe care l-a definit. A recunoscut deschis că a iubit sincer operele scriitorilor pe care i-a interzis, dar a susținut ferm că rațiunea de stat și stabilitatea regimului reprezentau idealuri mai importante decât orice creație literară. S-a prezentat în fața istoriei nu ca un călău sadic al literelor românești, ci ca un arhitect vizionar forțat să taie brațele statuilor pentru a le face să încapă în lada de gunoi a dogmei. Refuza vehement să fie privit ca un activist fanatic. Voia să fie reținut ca un strateg lucid. O minte luminată care a ales perfect conștient întunericul abisal.
Detaliul care transformă definitiv această poveste dintr-un banal dosar de cenzură într-o dramă psihologică de o cruzime tulburătoare se ascunde în natura supraviețuirii sale. Cel care a tăiat cu sadism mii de destine artistice, omorând spiritul națiunii, a profitat din plin de noua democrație pentru a-și publica nestingherit zeci de cărți proprii. Fostul zeu al cenzurii a murit la adânci bătrâneți, scriind liber într-o țară pe care el însuși o ținuse captivă în cel mai cumplit întuneric intelectual. Nu a suportat niciodată rigorile tăierilor pe care le-a inventat. Victimele sale s-au stins în mizerie, s-au sinucis din disperare sau au murit în exil, dar călăul a plecat din această lume liniștit, înconjurat de propriile sale volume tipărite impecabil. Un destin de o nedreptate înfiorătoare, care râde cinic în fa ța istoriei.