$$$

 🔴 Cel mai mare poet român al secolului 20, omul care a coborât poezia în temnițe, printre hoți și prostituate, și-a ascuțit condeiul sărutând icoane reci și trăind în tăcerea mormântală a unei chilii. Este o contradicție absolut halucinantă pe care istoria literară o expediază adesea în câteva rânduri banale: autorul care a scandalizat țara a fost, în anii formării sale, un călugăr ascultător. Tânărul Ion N. Theodorescu a fugit de lume la doar 19 ani și s-a închis de bunăvoie în Mănăstirea Cernica, îmbrăcând haina monahală neagră sub numele de Iosif. Căuta cu disperare o linie directă cu divinitatea, un adevăr care să îi vindece frământările, dar a găsit o liniște de piatră care i-a amplificat demonii interiori. A intrat în altar ca un căutător de lumină și a ieșit cu sufletul ars, complet deznădăjduit, dar pregătit să scrie cea mai brutală literatură a epocii sale.

Viața în mănăstire nu era o evadare poetică, ci un exercițiu zilnic și metodic de anulare a sinelui. Sute de zile la rând, viitorul geniu s-a trezit în creierii nopții la bătăile aspre ale toacei, a postit până la epuizare fizică extremă și a stat în genunchi pe lespezile reci de piatră ale bisericii. Aerul pe care îl respira în acei ani critici era saturat de mirosul greu de tămâie și ceară topită. Dar, în timp ce alți frați își găseau pacea în ascultare oarbă, mintea lui refuza categoric să capituleze. Biblioteca lăcașului a devenit singurul său sanctuar ascuns. Acolo, printre psaltiri cu coperți grele de lemn și texte patristice arhaice, a început să deconstruiască singur limba română. Citea cu o foame inumană, absorbind fiecare arhaism, transformând lexicul sacru într-un instrument de o precizie chirurgicală terifiantă.

🔴 Însă, pe măsură ce stăpânea tot mai perfect vocabularul sfinților părinți, credința lui se fărâmița iremediabil în umbra altarului poleit cu aur. A fost hirotonit diacon în anul 1900, o onoare uriașă care ar fi trebuit teoretic să îl ancoreze definitiv în lumea clerului ortodox, dar care a declanșat în el o criză de conștiință absolut terifiantă. Realitatea crudă a vieții monahale, cu micile ei ipocrizii omenești și tăcerea obstinată a unui Dumnezeu care refuza să îi răspundă, a transformat îndoiala sa într-o revoltă asurzitoare. Nu era deloc un spirit făcut pentru supunere dogmatică. Era un vulcan de carne și spirit, un om care voia să pipăie divinitatea cu propriile mâini, nu doar să îi recite mecanic laudele. În chilia sa întunecată s-a născut o tragedie tăcută: un slujitor al altarului care realiza cu teroare că cerul de deasupra lui era complet gol.

Anii grei petrecuți la Cernica s-au dovedit a fi cel mai dur și mai eficient laborator de creație din istoria literaturii noastre, un exercițiu paradoxal de negație divină. Tânărul nu a pierdut absolut deloc timpul acolo, ci a furat focul sacru pentru a-l aduce mai târziu, ca un Prometeu modern, în lumea profană. Deși inima i se golise complet de certitudini teologice, mintea îi rămăsese impregnată definitiv de ritmul hipnotic al liturghiei, de solemnitatea gravă a predicilor și de muzicalitatea inconfundabilă a textelor bizantine. A înțeles mecanismele subtile prin care cuvântul poate fascina și supune masele. Când a decis, după aproximativ 5 ani de frământări cumplite, să abandoneze definitiv haina monahală aspră și să fugă din țară, el nu a plecat cu mâinile goale. A luat cu el cea mai de preț comoară a bisericii seculare: limba ei misterioasă.

🔴 Ruptura definitivă de mănăstire a reprezentat o evadare explozivă într-o lume murdară, vibrantă și plină de păcate lumești pe care a îmbrățișat-o ulterior cu o violență literară aproape disperată. Sub pseudonimul Tudor Arghezi, fostul diacon Iosif a început să publice poezii care au cutremurat din temelii societatea conservatoare a vremii, șocând publicul prin alăturarea brutală a grotescului cu sublimul absolut. Genialitatea lui a constat exact în capacitatea uluitoare de a descrie bubele, mucegaiurile, pușcăriile și noroiul mahalalelor folosind fix vocabularul majestuos și pur pe care îl asimilase în anii de rugăciune la Cernica. A construit un univers literar al decadenței umane folosind cu măiestrie cărămizile sculptate ale unei catedrale. A luat cuvintele sfinte, le-a târât fără milă prin praful străzii, le-a murdărit cu intenție și le-a obligat să spună povestea celor mai decăzuți oameni, inventând estetica urâtului.

Detaliul absolut șocant și de o profunzime psihologică sfâșietoare nu este însă fuga lui fizică din lăcașul de cult, ci faptul istoric incontestabil că, în realitate, nu a reușit să evadeze absolut niciodată din acele ziduri reci de mănăstire. Zeci de ani mai târziu, ajuns în culmea gloriei literare și recunoscut de o națiune întreagă, Arghezi a publicat celebrele sale poezii reunite sub titlul de „Psalmi”, cel mai dramatic și tulburător dialog cu divinitatea din literatura noastră modernă. Fostul călugăr rebel, care renunțase public la religie pentru a îmbrățișa noroiul lumii, și-a petrecut de fapt restul vieții certându-se cu ferocitate, implorând și blestemând un Dumnezeu pe care pretindea arogant că l-a abandonat definitiv în tinerețe. Cernica nu l-a format doar ca scriitor inegalabil, ci l-a condamnat la o căutare spirituală agonizantă. Omul fugise din altar, dar altarul nu a plecat niciodată din suflet ul său. 📖

&&&

 🔴 Principiul tehnologic care ridică astăzi mii de avioane cu reacție pe cer a fost demonstrat pentru prima dată de un român pe care istoria Occidentului l-a șters cu premeditare din arhive. Era luna august a anului 1886, iar o mulțime uluită de parizieni asista de pe malurile Senei la un miracol mecanic bizar, care sfida legile fizicii cunoscute până atunci. O barcă naviga cu o viteză uimitoare împotriva curentului fluviului, scuipând fum, fără a folosi vâsle, pânze sau un motor cu aburi convențional. La cârma acestei ciudățenii, care reprezenta prima ambarcațiune din istorie propulsată strict prin forța de reacție, se afla românul Alexandru Ciurcu. Alături de el stătea prietenul său, jurnalistul francez Just Buisson.

Cei 2 prieteni lucraseră luni de zile în cel mai strict secret la un dispozitiv revoluționar, un cilindru de bronz care folosea forța gazelor de ardere evacuate sub presiune printr-un orificiu îngust pentru a genera propulsie. Era o idee de un vizionarism extrem, apărută cu mult înainte ca omenirea să aibă curajul de a visa la aviația supersonică. Brevetul lor epocal, intitulat absolut precis „Motor cu reacție”, a fost înregistrat oficial în acel an la Paris, purtând legal semnăturile ambilor inventatori. Succesul acelei demonstrații părea să le deschidă ușa către o glorie mondială și o revoluție industrială fără precedent. Ziarele vremii scriau uluite despre sfârșitul epocii aburului. Erau stăpânii viitorului.

🔴 Dar destinul orb a transformat inovația genială într-un masacru sângeros care avea să mutileze definitiv nu doar trupuri, ci și adevărul istoric. În luna decembrie a aceluiași an 1886, cei 2 vizionari au decis să testeze o nouă versiune a motorului lor, mult mai puternică, încercând să forțeze limitele tehnologiei. Din cauza unei suprapresiuni incontrolabile a gazelor, cazanul motorului a explodat violent pe apă, spulberând ambarcațiunea într-o fracțiune de secundă și transformând testul într-o tragedie națională. Francezul Just Buisson, împreună cu un asistent la manevre, au fost uciși pe loc de suflul nimicitor al exploziei. Apele reci ale Senei s-au înroșit instantaneu.

Alexandru Ciurcu a supraviețuit miraculos acestei catastrofe, reușind să înoate disperat spre mal prin apa înghețată, printre resturile fumegânde ale propriei invenții. Însă, în loc să fie tratat ca un pionier traumatizat de sacrificiul inerent al științei, a fost imediat considerat un suspect periculos. Autoritățile pariziene l-au târât într-o anchetă judiciară dură, fiind acuzat de ucidere din culpă. Deși a fost în cele din urmă absolvit de orice vină penală, dovedindu-se inechivoc că explozia a fost un accident tehnic imprevizibil, șocul emoțional l-a distrus. A abandonat definitiv cercetările asupra motorului cu reacție și a părăsit de urgență Franța, purtând cu el un doliu sufletesc uriaș.

🔴 Peste doar câteva decenii, când motoarele cu reacție au devenit o realitate globală palpabilă, Franța și marile academii occidentale și-au amintit brusc de brevetul din 1886, dar au aplicat o cenzură naționalistă absolut nemiloasă. În tratatele de istorie a tehnicii și în manualele universitare, demonstrația revoluționară de pe Sena a fost atribuită aproape exclusiv jurnalistului francez decedat, în timp ce numele inventatorului român a fost șters sau redus umilitor la o notă de subsol. Deși documentele de brevetare internațională purtau clar 2 semnături egale, orgoliul marilor puteri a refuzat să accepte ideea că un om din estul Europei a pus bazele zborului modern. A fost o confiscare intelectuală brutală a unei inteligențe superioare.

Respins și dezgustat de ipocrizia lumii științifice apusene, Alexandru Ciurcu s-a întors resemnat în România, dedicându-se ulterior unei cariere de director de ziar. Și-a ascuns cu o imensă demnitate cicatricile trecutului și povestea uluitoare a invenției sale în fața unor compatrioți blazați, care habar nu aveau ce creier excepțional, de nivel mondial, se plimba zilnic printre ei. Trăia printre cuvinte tipărite, deși mintea lui operase cândva cu forța presiunii mecanice, o forță pe care statul român nu i-a cerut niciodată să o aplice pentru binele națiunii sale.

Detaliul absolut sfâșietor, care închide acest destin cu o cruzime implacabilă, s-a consumat la apusul vieții sale, în perioada imediat următoare Marelui Război. Bătrânul Ciurcu, ignorat de o lume occidentală întreagă și uitat iremediabil de propriul popor, stătea pe străzile Bucureștiului privind cum cerul este brăzdat de primele avioane moderne, știind perfect în sufletul său că forța reacției care le propulsează fusese visată și construită de propriile sale mâini. A inventat tehnologia viitorului aerospațial, dar a murit în anul 1922 doar ca un martor tăcut al unui cer care, de drept, ar fi trebuit să-i poarte pentru totdeaun a numele. 🚀

$$$

 

🔴 Omul care a salvat 14 milioane de vieți a fost anihilat metodic, cu o cruzime birocratică de-a dreptul înfiorătoare, chiar de către statul arogant pe care el îl protejase de la distrugerea totală. În timp ce escadrilele de bombardiere germane prefăceau centrul Londrei într-un munte de moloz și disperare pură, un matematician atipic, cu un zâmbet timid și haine veșnic șifonate, a coborât voluntar în buncărele secrete de la Bletchley Park pentru a duce cel mai silențios și eficient război al minții. Nu purta uniformă militară, nu a zburat cu avioane de vânătoare și nu a tras absolut niciodată un singur glonț pe frontul însângerat. Cu toate acestea, exclusiv prin puterea colosală a creierului său a oprit implacabila mașinărie nazistă.

Alan Turing a reușit imposibilul într-o epocă în care calculatoarele nu existau nici măcar ca proiect: a spart Enigma, codul militar german considerat absolut indescifrabil de toți strategii Aliaților. Prin crearea unei mașinării capabile să gândească artificial și să anticipeze matematic mișcările inamicului, acest geniu singuratic a scurtat infernul războiului mondial cu cel puțin 2 ani. A interceptat din umbră rutele letale ale submarinelor inamice, a salvat convoaiele de aprovizionare din Atlantic și a oferit armatei britanice avantajul suprem. Istoricii militari au calculat ulterior că inteligența lui a salvat direct viețile a peste 14 milioane de oameni. Era, fără nicio exagerare, un zeu al logicii moderne.

🔴 Dar după ce fumul s-a risipit și Europa a fost eliberată din teroare, eroismul lui a fost acoperit instantaneu de un văl dens de secretomanie guvernamentală. Anglia nu i-a ridicat absolut nicio statuie în piețele publice, ci a așteptat tăcută momentul prielnic în care să îl distrugă definitiv din cauza unei alegeri strict intime. În anul 1952, la doar 7 ani după ce le garantase democrația, autoritățile britanice au intrat cu forța în casa lui și l-au arestat în toiul nopții, nu pentru acte de trădare națională, ci pentru o banală „indecență gravă”. Turing era homosexual într-o societate oarbă în care justiția coroanei britanice pedepsea iubirea diferită cu o brutalitate letală. O lege victoriană expirată, rămășița prăfuită a unui imperiu ipocrit, a devenit brusc mai importantă decât salvarea națiunii din fața dezastrului. Sistemul opresiv avea nevoie de o victimă.

În fața instanțelor de judecată, mintea vizionară care descifrase cu măiestrie cele mai complexe coduri ale războiului nu s-a putut apăra deloc în fața dogmelor umane și a bigotismului social. Pentru a nu fi aruncat în celulă întunecată, a fost obligat să aleagă imediat între ani grei de muncă silnică și o procedură medicală degradantă, o tortură corporală mascată cinic sub numele de tratament psihiatric legal. Sperând că își va putea continua cercetările științifice avansate asupra inteligenței artificiale, savantul a acceptat să fie supus castrării chimice, o injectare forțată cu hormoni feminini care i-a mutilat iremediabil trupul. Efectele acestei proceduri inumane au fost cu adevărat devastatoare. Corpul i s-a deformat fizic, o depresie sufocantă l-a înghițit, iar capacitatea sa unică de concentrare s-a evaporat complet. Imperiul îi mulțumea luându-i libertatea trupească.

🔴 Finalul acestei capodopere a suferinței nedrepte a fost extrem de scurt, învăluit într-o tăcere adâncă și marcat de o singurătate copleșitoare. Pe 7 iunie 1954, la vârsta de doar 41 de ani, genialul Alan Turing a fost găsit fără suflare în patul său îngust, răpus de o doză letală de cianură de potasiu. A fost o evadare tragică și extrem de disperată dintr-o lume care îl refuza violent. Statul l-a distrus psihologic, i-a ascuns contribuția sub zeci de ani de tăcere oficială absurdă și a lăsat cel mai mare erou al secolului să moară într-o dizgrație totală, fix ca un criminal de rând. A trebuit să treacă aproape 60 de ani, până abia în anul 2013, pentru ca Regina Elisabeta a II-a să semneze, într-un exercițiu târziu de remușcare publică, decizia de iertare regală postumă. L-au iertat abia la 59 de ani distanță după ce îl asasinaseră practic moral în mod premeditat.

Însă detaliul absolut tulburător, o coincidență macabră pe care istoria a transformat-o într-un testament tăcut al trădării naționale, a fost descoperit pe noptiera sa fix în acea dimineață terifiantă. Când polițiștii britanici au pătruns uluiți în camera savantului mort, au găsit exact lângă trupul său un măr otrăvit, mușcat doar pe jumătate, din care matematicianul luase ultima sa înghițitură. Mintea strălucită care inventase practic computerul modern s-a stins mușcând cu resemnare din otravă, reproducând exact scena tragică din basmele cu Albă ca Zăpada pe care le îndrăgea obsesiv în copilărie. Civilizația apuseană pe care o apărase cu propria minte s-a comportat ca o mamă vitregă care și-a ucis cel mai inteligent fiu, lăsând în urmă o metaforă sfâșietoare a geniului strivit sub ipocrizia societății. 🍎

&&&

 

🔴 Cel mai strălucit creier al României din secolul al nouăsprezecelea s-a închis într-o cameră întunecată, abandonând știința pentru a asculta loviturile unei mese de spiritism. Aceasta este contradicția halucinantă care a marcat destinul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, eruditul pe care Mircea Eliade îl numea „un geniu de o înfricoșătoare vastitate”. Bărbatul care stăpânea zeci de limbi străine și decripta taine antice a fost redus la tăcere de o tragedie inumană: moartea propriului copil. Pentru mintea sa colosală, ideea că Iulia a dispărut pur și simplu în neant era inacceptabilă. A decis să anuleze granița dintre lumi, sfidând legile morții.

Tragedia a fost cu atât mai cumplită cu cât fiica pierdută nu era un copil obișnuit, ci un fenomen intelectual care promitea să îi eclipseze gloria. La doar șaisprezece ani, Iulia Hasdeu devenise prima româncă admisă la Universitatea Sorbona din Paris. Scria poezii profunde, piese de teatru și vorbea fluent șapte limbi străine, având o capacitate de memorare ireală. Era extensia perfectă a geniului patern care sfărâma lejer orice barieră academică a vremii. Dar tuberculoza, boala epocii, nu a ținut cont de genialitate. În 1888, la doar optsprezece ani, trupul firav al Iuliei a cedat fără drept de apel, stingându-se prematur și lăsând în urmă un tată paralizat de durere.

🔴 Refuzând cu încăpățânare disperată verdictul medicilor, bătrânul savant a părăsit lumina rațiunii și s-a aruncat voluntar într-un univers tenebros. În martie 1890, în timp ce plângea la masa de lucru, mâna i s-a mișcat incontrolabil pe hârtie, scriind în franceză: „Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea”. Semnătura era inconfundabilă: Iulia. A fost punctul de ruptură definitivă, clipa în care eruditul a abandonat dicționarele monumentale pentru a deveni sclavul spiritismului. Ședințele de chemare a spiritelor, derulate cu mediumuri, au devenit singura lui rațiune de a exista. A cheltuit averi pe aparatură fotografică specială, încercând obsesiv să prindă ecoul vocii ei dincolo de tăcerea mormântului.

Această obsesie nu s-a limitat la simple notițe febrile, ci a căpătat o formă arhitecturală unică, transpunerea fizică a durerii unui tată. La indicațiile stricte primite aparent direct de la spiritul Iuliei, Hasdeu a construit la Câmpina un veritabil castel-templu, un edificiu bizar încărcat de o simbolistică ezoterică grea. Totul în acea fortăreață de piatră se supunea legilor mistice ale numărului trei, reprezentând un altar ridicat nu pentru o divinitate cerească, ci pentru idolul său pierdut. Acolo, departe de bârfele aristocrației bucureștene, tatăl s-a zidit de viu cu fantomele sale, dotând castelul cu scaune goale destinate spiritelor, creând o poartă tangibilă între viață și moarte.

Ultimele două decenii ale existenței sale au reprezentat o agonie intelectuală lentă, o dramă privită cu un amestec de fascinație morbidă și dispreț ascuns. Colegii îl ocoleau, presa literară îl privea ca pe o curiozitate, iar admiratorii nu puteau înțelege cum cel mai luminat creier a decăzut într-o asemenea iraționalitate. Pentru el, realitatea banală din afara castelului nu mai avea absolut nicio valoare practică, fiind absorbit total de ritualurile nocturne cu masa cu trei picioare. Vorbea ore în șir cu fiica sa și transcria zeci de mesaje misterioase, lăsând neterminată capodopera sa lingvistică națională. O viață trăită exclusiv pentru o iluzie.

🔴 Finalul rătăcirii s-a consumat în cea mai profundă izolare și tristețe, lăsând posterității imaginea cutremurătoare a unui titan prăbușit sub greutatea dorului sfâșietor. La 25 august 1907, marele erudit B.P. Hasdeu s-a stins din viață la șaizeci și nouă de ani, în castelul pustiu de la Câmpina, uitat de lumea pe care o dominase. Savantul uriaș care a demonstrat vitalitatea limbii române, omul care a deschis drumuri academice, a părăsit lumea ca un bătrân copleșit, înfrânt de tăcerea morții. Sfârșitul i-a adus singura alinare dorită cu adevărat: certitudinea reîntâlnirii cu fiica sa în universul etern. Căutarea umbrelor se sfârșise.

Însă detaliul absolut tulburător, o dovadă fizică ce provoacă fiori oricărui vizitator al templului, stă ascuns chiar în arhitectura stranie a ușii de la intrare. Printre zecile de elemente oculte, masiva ușă grea de piatră a castelului nu a fost concepută doar pentru a ține lumea profană la distanță de suferința sa interioară. Dictat din lumea de dincolo prin scriere telepatică, proiectul arhitectural prevedea o gaură circulară misterioasă tăiată direct în piatra de deasupra ușii, lăsată mereu liberă pentru ca spiritul Iuliei să zboare neîngrădit. Cel mai rațional om al Europei de Est a murit privind obsesiv spre o gaură dintr-un perete rece, așteptând ca un curent de aer să îi aducă înapoi copilul pe care știința nu i-l putuse salva.

$$&

 S-a întâmplat în 9 mai1502: La această dată, Cristofor Columb părăsea Spania pentru cea de-a patra şi ultima călătorie către „Lumea Nouă". În iarna şi primăvara anilor1501-1502, Cristofor Columb a fost foarte ocupat. Cele patru corăbii alese au fost cumpărate, pregătite şi echipate şi tot atunci au fost scrise cca 20 dintre scrisorile care s-au păstrat şi memoriile în care se disculpa faţă de acuzaţiile aduse de Bobadilla, sau în care insista şi mai mult asupra vecinătăţii Paradisului terestru şi a nevoii de a recuceri Ierusalimul. Columb a început să-şi spună, în scrisori, „Susţinătorul lui Christos” şi să folosească o semnătură stranie şi mistică, niciodată explicată îndeajuns de mulţumitor. Cu aceste gânduri apăsătoare în minte, a început să scrie Cartea Privilegiilor, care cuprindea titlurile şi pretenţiile financiare ale familiei Columb, şi apocaliptica sa Carte a Profeţiilor, care conţine câteva pasaje biblice.

Prima compilaţie pare o explicaţie foarte ciudată pentru cea de a doua, la vremea lor fiind însă strâns legate în mintea amiralului. El era pesemne încredinţat că misiunea sa beneficiază de o îndrumare divină. De aceea aspiraţiile sale spirituale sporeau pe măsură ce ameninţările faţă de cele personale se înteţeau. În vâltoarea tuturor acestor eforturi şi întâmplări, Columb a plecat din Cadiz, pe 9 mai 1502, în cea de-a patra călătorie.Suveranii lui Columb îşi pierduseră mare parte din încrederea avută în el şi multe indicii arată că l-au susţinut cu un fel de milă amestecată cu puţină speranţă. Cele patru corăbii contrastau puternic cu cele 30 care îi fuseseră puse la dispoziţie guvernatorului Ovando. Bolile i se agravau şi ostilitatea faţă de felul în care condusese Hispaniola nu se stinsese, aşa că Ferdinand şi Isabela i-au interzis să se mai întoarcă acolo. Avea să se mulţumească în schimb cu explorarea întreruptă a „celeilalte lumi” pe care o găsise către sud în cea de-a treia călătorie, cu scopul de a descoperi aur şi o trecătoare spre India.

Columb se aştepta să-l întâlnească pe navigatorul portughez Vasco da Gama şi suveranii i-au sugerat o purtare curtenitoare în cazul unei astfel de întâlniri, un alt semn, probabil, că nu aveau încredere totală în el. Expediția a pornit din Cadiz în mai 1502, a acostat în Martinica pe 15 iunie (după cea mai rapidă traversare din acele timpuri) şi a cerut permisiunea să intre pe 29 iunie în Santo Domingo, în Hispaniola. Abia după ce Ovando i-a refuzat intrarea, a navigat mai departe către vest şi către sud. Din iulie până în septembrie 1502, a explorat coasta Jamaicăi, malul sudic al Cubei, Honduras şi Coasta Mosquito din Nicaragua. Curajoasa lui traversare a Caraibelor, care l-a purtat de la insula Bonacca dincolo de Capul Honduras pe 30 iulie, merită să stea pe picior de egalitate, ca dificultate, cu cea a traversării Atlanticului, amiralul fiind pe bună dreptate mândru de acest lucru.

Flota a continuat să meargă spre sud de-a lungul Costa Ricăi. Căutând în permanenţă o trecătoare, Columb a navigat de-a lungul lagunei Chiriqui (Panama) în octombrie, apoi, în căutare de aur, a explorat regiunea panameză Veragua (Veraguas), înfruntând vremea neprielnică. Ca să poată organiza promisa producţie de aur pe care urma să-l descopere acolo, amiralul a încercat în februarie 1503 să înfiinţeze un post comercial la Santa María de Belén, pe malul râului Belén (Bethlehem), sub comanda lui Bartolomeu Columb. Rezistenţa indienilor şi starea jalnică a corăbiilor sale (din care nu mai rămăseseră decât două, găurite în mod primejdios de un soi de moluşte numite „viermi de corabie”) l-au obligat să se întoarcă la Hispaniola.În timpul acestei călătorii a suferit un nou dezastru.Împotriva comenzii lui Columb, cârmacii săi au îndreptat flota către nord mult prea devreme. orăbiile n-au putut să parcurgă distanţa şi au eşuat pe coasta Jamaicăi. În iunie 1503, Columb şi echipajul său erau naufragiaţi. Columb sperase, aşa cum le-a spus suveranilor săi, că „această călătorie grea şi plină de dificultăţi avea poate să se dovedească a fi cea mai nobilă”; a fost, de fapt, cea mai dezamăgitoare dintre toate şi cea mai lipsită de noroc. În explorările sale, flota a ratat descoperirea Pacificului (de-a curmezişul istmului Panama) şi n-a reuşit să stabilească contacte cu populaţia maya din Yucatán, în zonele cele mai înguste ale continentului. Doi dintre oamenii săi, Diego Méndez şi Bartolomeo Fieschi, căpitani ai corăbiilor distruse La Capitana şi Vizcaíno, au plecat pe 17 iulie într-o canoe să caute ajutor pentru naufragiaţi; cu toate că au reuşit să traverseze 720 km în plin ocean până la Hispaniola, Ovando nu s-a grăbit deloc să le ofere ajutorul cerut.

Între timp, amiralul a făcut, încă odată, dovada perspicacităţii sale, prezicând corect o eclipsă de lună cu ajutorul tablelor astronomice, ceea ce i-a convins pe localnicii înspăimântaţi să le ofere mâncare; salvatorii au sosit de abia în iunie 1504, iar Columb şi oamenii săi au ajuns la Hispaniola pe 13 august. Pe 7 noiembrie, Columb a navigat înapoi la Sanlúcar şi a găsit-o pe regina Isabela, principalul său susţinător, pe moarte, dictându-şi testamentul. Columb a afirmat dintotdeauna că a descoperit adevăratele Indii şi China, în ciuda dovezilor tot mai numeroase că nu făcuse asta. Poate că el credea cu adevărat că fusese acolo; în orice caz, contestarea Lumii Noi de către ceilalţi i-a zădărnicit ambiţiile de înnobilare şi îmbogăţire, ştirbindu-i reputaţia. Columb a fost respins de tovarăşii săi şi de viitorii colonişti, ceea ce arată că a judecat mereu greşit ambiţiile şi poate sentimentele celor cu care a navigat. Această situaţie s-a dovedit dăunătoare pentru majoritatea speranţelor sale. 

Ar fi totuşi greşit să presupunem că amiralul Columb şi-a petrecut ultimii doi ani din viaţă numai în boală, sărăcie şi uitare. Fiul său, Diego, avea o poziţie bună la curte şi el însuşi trăia la Sevilla într-un oarecare confort. „Zecimea” sa din zăcămintele de aur din Hispaniola, garantată în 1493, i-a oferit un venit substanţial (din care bancherii săi genovezi îi permiteau să retragă) şi una dintre puţinele corăbii plecate din Hispaniola care a scăpat de uragan în 1502 (când Bobadilla s-a înecat) era chiar aceea care transporta aurul lui Columb. S-a simţit totuşi folosit şi dispreţuit, anii din urmă fiind umbriţi, atât pentru el, cât şi pentru regele Ferdinand, de constantele sale cereri de reabilitare. Columb a mers pe urmele curţii de la Segovia la Salamanca şi la Valladolid, tot încercând să obţină o audienţă. Ştia că viaţa i se apropia de sfârşit şi în august 1505 a început să-şi redacteze testamentul.

A murit pe 20 mai 1506. El a fost înmormântat iniţial la mănăstirea franciscană din Valladolid, apoi mutat în cavoul familiei construit la mănăstirea cartusiană din Las Cuevas din Sevilla. În 1542, prin voinţa fiului său Diego, osemintele lui Columb au fost puse lângă ale sale în catedrala Santo Domingo din Hispaniola (azi Republica Dominicană). După ce Spania a cedat Hispaniola Franţei, rămăşiţele au fost mutate în 1795 la Havana, în Cuba, revenind apoi la Sevilla în 1898. Cu toate acestea, în 1877, nişte muncitori de la catedrala Santo Domingo au pretins că au găsit adevăratele oseminte ale lui Columb. În 1992, aceste oase au fost depuse în clădirea Farului lui Columb (Faro a Colon).

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010

Marcel D. Popa, Horia C. Matei: Mică enciclopedie de istorie universală, Editura politică, București, 1988

Eliot Morison, Samuel: Christophe Colomb, Amiral de la Mer océane, Saint-Clair, Neuilly-sur-Seine, 1974

https://www.academia.edu/33402903/Descoperirile_lui_Cristofor_Columb

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cristofor-columb-cel-care-a-redescope rit-america/

$$$

 S-a întâmplat în 9 mai 1805: În această zi, a murit poetul şi dramaturgul german Friedrich von Schiller, considerat unul din clasicii poeziei germane. (n. 10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Sfântul Imperiu Roman – d. Weimar, Saxa-Weimar, 1759).

Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susținuse o dizertație cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relația dintre natura animală și cea spirituală a omului”).

Încă din adolescență se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau și poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influențat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găsește ecou în frământările sociale ale timpului.În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.Profund romantică, povestea celor doi frați cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale și două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat inițial reticențele autorităților, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice opreliști. 

Datorită ideilor revoluționare din piesa Hoții, Schiller va fi numit în 1792 cetățean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp și alte lucrări cu carater radical și este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjurația lui Fiesco, și Kabale und Liebe („Intrigă și iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia și, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene.

În 1787, el se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea marelui duce Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Johann Wolfgang von Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).

În 1790, el s-a căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, a muncit mult și s-a îmbolnăvit, devenind incapabil să-și desăvârșească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie. În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă.După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.În vara anului 1804 Schiller s-a îmbolnăvit din nou și a murit la Weimar, la 9 mai 1805.

Surse:

https://biography.yourdictionary.com/johann-christoph-friedrich-von-schiller

https://www.dw.com/ro/250-de-ani-de-la-naşterea-lui-friedrich-schiller/a-4164931

https://www.britannica.com/biography/Friedrich-Schiller

https://www.allmusic.com/artist/friedrich-von-schiller-mn0002179037

https://www.dw.com/ro/mitul-friedrich-schille r/a-4879528

$$$

 S-a întâmplat în 9 mai1905: La această dată, sultanul Abdul Hamid al II-lea, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă. Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol (9/22)

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman. A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878. Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman. A domnit de pe 31 august 1876, până la detronarea sa la 27 aprilie 1909, de mişcarea Junilor Turci. Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă.

Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary. Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile. Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească, pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului. Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii, fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman. De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor din Imperiul Otoman egale cu acelea ale celorlalte naționalități 

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților înrudite meglenoromână și aromână. Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul „Steaua României” în grad de Comandor.

Textul Iradelei:

„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

Surse:

https://www.idr.ro/publicatii/Amintiridiplomatice.pdf

http://www.aromanul.ro/doc/a/item/593-iradeaua-sultanului-abdul-hamid-al-ii-lea-%C3%AEn-francez%C4%83-9/22-mai-1905

https://romanialibera.ro/aldine/magazin/a-patra-semnificatie-a-zilei-de-10-mai-377856

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dialectele-istorice-romanesti/

http://www.ziarulstefancelmare.ro/ziua-romanilor-de-pe-teritoriul-fostului-imperiu-otoman/