$$$

 Să ne veselim cu versurile lui Ion Pribeagu

CASA CU DOUĂ BALCOANE

Pe strada Toamnei, unde,

Pomii-şi scuturau povara,

Locuia o cuconiţă

Blondă şi frumoasă: – Clara!

Avea trup de crin, – şi gură

Roşie ca o muşcată,

Sânii, – doua crizanteme

Şi era şi măritată.

Soţul ei, Avram Barbulea

Voiajor prin toată ţara,

Pleca luni de dimineaţă

Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,

Clara dulce, drăgăstoasă,

Marţi şi joi, să se distreze

Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,

Mă-mbătam de glasul ei,

Ne spuneam poveşti şi-n urmă,

Petreceam, ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă,

Avea două apartamente

Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai pe-o scară,

Care-aşa din construire,

Nu avea altă intrare,

Nu avea altă ieşire.

Iar alături şedea Sprinta

Cu bărbatul său, Haim-Malne,

Care-avea tot astfel casa

Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni, numai scara

Luminată de un bec,

Mă ştia când vin la Clara,

Mai ales, ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa

Şi destinul priveghea,

Să gustăm din fericirea,

Dragostei, – şi eu şi ea.

Da-ntr-o noapte violentă,

Când cu draga mă distram,

Se aude paşi pe scară

Şi ea-mi spune: – Vine Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,

Vinovat ca un borfaş,

Şi deschid în grabă uşa

Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpată-i

De la jertfă pe Isac,

Fă şi-acuma o minune

Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,

Instinctiv, eu fac un salt,

Şi-ntr-o clipă sunt alături

În balconul celălalt.

Situaţia e gravă

Simt în creier un ciclon,

Ce mă fac dacă vecinul

Mă găseşte în balcon?

Să sar jos – cu neputinţă

Trotuarul e departe,

Simt în cerebel o luptă

Şi pe viaţă şi pe moarte.

Şi deodată se deschide

Uşa-ntr-un moment fatal,

Şi-n chenarul ei apare

Soţul Clarei, – personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută

Nici o şoaptă nu îndrugă,

Şi ridic în semn de spaimă

Braţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halul

Ca să-mi cruţe umilinţa,

A dedus fără-ndoială,

Că am fost surprins la Sprinta.

Şi întelegând din semne

Că-i cer milă ca un prost,

Mi-a dat mâna să sar iarăşi

În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grija uşa,

Nici un zvon să n-o alarme,

Şi, cu patos, i-a spus Clarei

Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,

Cum că Sprinta-i o stricată?

Uite, de-unde are blană,

Skong, cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă

Şi îţi jur pe Dumnezeu,

Că n-o să te ştie nimeni

Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,

Iară eu priveam cuminte,

Trupul Clarei strâns în braţe,

Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă

M-am rugat, c-aşa mi-e firea,

Să trăiască inginerul

Care-a construit clădirea.

Fiindcă, ce faceam eu dacă,

Mă păştea un ghinion,

Şi aceasta casă-a Clarei

Avea numai un balcon?

                     

                     *

Ion Pribeagu s-a născut pe 27 octombrie 1887 la Sulița, judetul Botoșani și a murit în 1971 la Tel Aviv. A fost un poet, umorist și publicist român, apreciat mai ales pentru umorul său fin și spiritul satiric.

$$$

 S-a întâmplat în 14 aprilie 1205: La14/15 aprilie, a avut loc bătălia de la Adrianopol, dusă între Ioniţă Asan și cavaleri ai Crucii ai lui Balduin I de Constantinopol.Trupele cavalerilor cruciați au fost anihilate de bulgari, valahi, cumani și greci. Balduin a fost capturat de bulgari şi la scurt timp executat.

Împărţirea statului bizantin de către cruciaţi în 1204 a favorizat expansiunea statului româno-bulgar spre sud, iar consolidarea acestui stat i-a permis lui Ioniţă Asan să revendice titlul imperial. Papa Inocenţiu III (1198-1216) nu a acceptat însă decât recunoaşterea titlului de rege al bulgarilor şi românilor. Ambiţiile imperiale ale lui Ioniţă Asan l-au făcut să intre în conflict cu Balduin de Flandra, primul împărat latin de Constantinopol, şi cu alţi principi occidentali care se înstăpâniseră pe teritoriile foste bizantine.Iniţiativa războiului i-a aparţinut suveranului de la Târnovo, care a decis să răspundă chemării locuitorilor din Adrianopol. Aceştia fuseseră ocupaţi de Veneţia şi se răsculaseră. Spre Adrianopol se îndrepta o armată a Imperiului Latin, comandată de Balduin şi de dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, pentru a reprima revolta, Ioniţă Asan a declanşat o ofensivă cu o armată care număra circa 14.000 de oameni, ajungând în faţa zidurilor cetăţii în ziua de 10 aprilie 1205, pe când latinii începuseră deja asediul.

Venit cu forţe proaspete care cuprindeau un contingent important de cumani, Ioniţă a declanşat un atac asupra taberei lui Balduin în data de 14 aprilie. Bătălia a fost foarte violentă, iar împăratul a fost capturat şi ucis ulterior. Armata latină s-a retras spre portul Rodosto de la Marea Marmara. În urma victoriei zdrobitoare de la Adrianopol, Ioniţă Asan s-a impus ca stăpân al Traciei sudice, care se revoltase contra latinilor. Ulterior, însă, forţele Imperiului Latin au reluat controlul asupra oraşului Adrianopol. A doua etapă a luptelor contra latinilor a fost ofensiva contra altui stat creat de cruciaţi, regatul de Salonic, condus de marchizul Bonifaciu de Montferrat (1204-l207). În vara anului 1205, armata lui Ioniţă a cucerit oraşele Serres şi Verria, iar regatul de Thessalonic a fost înfrânt. Anul următor, ofensiva s-a îndreptat din nou spre sudul Traciei, care făcea parte din Imperiul Latin de Constantinopol. De această dată, asedierea unuia dintre oraşe, Didymoteicnoh, a eşuat, în ciuda tentativei de blocare a accesului locuitorilor la sursele de apă.

În martie 1207, a avut loc un nou atac asupra Adrianopolului, care continua să se afle sub controlul împăratului latin Henri de Hainaut. În toamna anului 1207, Ioniţă Asan a pregătit un asediu al Salonicului, regat condus de văduva lui Bonifaciu (regele fusese ucis într-o ambuscadă organizată de aromâni în 4 septembrie 1207). Asediul nu a mai avut loc, deoarece Ioniţă Asan a fost ucis la instigarea nepotului său Borilă (8 octombrie 1207). După acest eveniment, armata româno (vlaho)-bulgaro-cumană a încetat ostilităţile şi s-a retras la nord de Munţii Balcani.

Fragment din Nicetas Choniates, „Istoria. După cucerirea oraşului”: „Aşezându-şi, deci, tabăra în preajma Didymoteichonului şi dându-şi seama că oraşul e bine fortificat prin aşezarea sa şi cu neputinţă de cucerit (Ioniţă Asan) s-a apucat să abată din albie râul Hebru, care înconjura cetatea şi-i alimenta cu apă pe cei dinăuntru prin nişte canale necunoscute mulţimii. Şi, aşezând de jur împrejur maşini de asediu, lovea zidul în locurile în care i se părea că nu e cu totul de neclintit de către atacatori şi unde pietrele azvârlite nu îşi slăbeau efectul izbiturii din pricina depărtării. (...) Iar cei dinăuntru făceau apărători de lemn şi de nuiele împletite, întindeau pe ziduri piei proaspăt jupuite pentru ca proiectilele aruncate de maşini să alunece pe suprafaţa lor bombată, aşteptând momentul în care Ioan avea să înceteze lupta şi prin gesturi de împăcare şi prin cuvinte măgulitoare se prefăceau că se supun, încercând să-l înşele. Dar când acela a poruncit ca partea cea mai aleasă a armatei să coboare de pe cai şi să se îndrepte spre părţile distruse ale zidului înarmându-se straşnic şi şi-a îndreptat atenţia şi spre dispozitivele de escaladat zidurile şi şi-a desfăşurat în linie de atac şi restul armatei, pretutindeni, atunci şi ei (...) prinseră să se apere aşa cum puteau şi văzând că salvarea lor stă în ziduri şi dându-şi seama că nimic nu e mai constrângător decât nevoia, luptându-se cu disperare şi cu mânie, l-au făcut pe duşman să sufere nu mai puţin decât au suferit ei, înfăptuind lucruri ce dovedeau forţă şi îndrăzneală. După ce destulă vreme a pierdut cu acest asediu, barbarul se întoarse în Misia”.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 1, Ed. Litera, Bucureşti, 2010

https://web.b.ebscohost.com/abstract?direct=true&profile=ehost&scope=site&authtype=crawler&jrnl=12205710&AN=60307240&h=k5U7bwxEzCG15RBCwqDchyr%2fux%2f7kW2yRFaPQ0F16i7Fu9HiH60r73%2byhDrY17x95eeJkw11cJFzvWSQz%2bytWw%3d%3d&crl=c&resultNs=AdminWebAuth&resultLocal=ErrCrlNotAuth&crlhashurl=login.aspx%3fdirect%3dtrue%26profile%3dehost%26scope%3dsite%26authtype%3dcrawler%26jrnl%3d12205710%26AN%3d60307240

https://aleximreh.wordpress.com/2010/01/06/bizantulimperiul-valahiei-si-imperiul-din-niceea/

https://crispedia.ro/luptele-dintre-taratul-romano-bulgar-si-imperiul-latin-de-constantinopol-1205-1207/

https://adevarul.ro/locale/botosani/istoria-secreta-singurului-imperiu-facut-romani-asanestii-vlahii-s-au-proclamat-imparati-sapanit-balcanii-100-ani-ridicat-lupta-popoarele-1_55be277ef5eaafab2c2bcccc/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 14 aprilie 1457: La această dată, începea domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. Ştefan cel Mare a făcut parte din familia Muşatinilor şi, pe parcursul domniei, a luptat de numeroase ori împotriva Imperiului Otoman, motiv pentru care a primit titlul de Athleta Christi de la Papa Sixt al IV-lea.

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale, Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială. Pe plan intern, el și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – imperiul Otoman, regatul Poloniei și regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia. În plan militar, el a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor, sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni. După 1476, Ștefan a fost nevoit să acepte suzeranitatea Imperiului Otoman, dar a obținut obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992. A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Iată cum îl descria Grigore Ureche pe Ştefan cel Mare în cronica sa: „Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu, mânios, şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omorâia fara giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alţii nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăşti cum se tâmplă: din pom bun roade bune or să iasă."

Surse:

https://www.stefancelmare.ro/Cronologia-s1-ss11.htm

http://www.istoria.md/articol/17/%C5%9Etefan_al_III_lea__%C5%9Etefan_cel_Mare_%C5%9Fi_Sf%C3%AEnt_,_domn_al_Moldovei

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/359-stefan-cel-mare-1433-1504

http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC10/reperestefan.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 14 aprilie 1629: În această zi, s-a născut Christiaan Huygens, fizician, matematician şi astronom olandez; a elaborat teoria clasică a forţelor centrifuge şi a oscilaţiilor pendulului (1673) şi a construit primul ceas cu pendul (1657); a emis principiul care explică propagarea undelor (principiul H) şi teoria ondulatorie a luminii; autor al primului tratat complet asupra calculului probabilităţilor (d. 8 iulie 1695).

Christiaan Huygens s-a născut la 14 aprilie 1629 la Haga, într-o familie olandeză, bogată și influentă, fiind al doilea fiu al Constantijn Huygens, şi şi-a primit numele după bunicul său din partea tatălui. Mama lui, Suzanna van Baerle a murit în 1637, la scurt timp după nașterea surorii lui Huygens. Cuplul a avut cinci copii: Constantijn (1628), Christiaan (1629), Lodewijk (1631), Philips (1632) și Suzanna (1637). Constantijn Huygens a fost diplomat și consilier al Casei de Orania, precum și poet și muzician. Printre prietenii săi îi regăsim pe Galileo Galilei, Marin Mersenne și René Descartes. Huygens a fost educat acasă până la vârsta de șaisprezece ani, îi plăcea să se joace cu miniaturi de mori și alte mecanisme şi construcţii. 

Tatăl său i-a dat o educație liberală: a studiat limbile străine și muzica, istoria și geografia, matematica, logica și retorica, dar și dansul, scrima și călăria. În 1644, Huygens l-a avut ca tutore în matematică pe Jan Jansz de Jonge Stampioen, care a stabilit o listă de lectură în ştiinţa contemporană pretențioasă pentru cei 15 ani ai săi. Descartes a fost impresionat de abilitățile sale în geometrie. Tatăl său l-a trimis să studieze dreptul și matematica la Universitatea din Leiden, unde a studiat din mai 1645 până în martie 1647. Frans van Schooten a fost academician la Leiden din 1646 și, de asemenea, un tutore particular pentru Huygens și fratele său mai mare, înlocuindu-l pe Stampioen la recomandarea lui Descartes. Van Schooten i-a adus nivelul de cunoştinţe şi educație matematică la zi, în special prin faptul că i-a făcut cunoscută lucrarea lui Fermat din geometria diferențială. 

După doi ani, din martie 1647, Huygens și-a continuat studiile la Colegiul Orange din Breda, unde tatăl său a fost custode: schimbarea a avut loc în urma unui duel între fratele său Lodewijk și un alt student. Constantijn Huygens s-a implicat intens în activităţile noului Colegiu, care a durat până în 1669 şi unde rectorul era André Rivet. Christiaan Huygens a locuit la domiciliul avocatului Johann Henryk Dauber și a făcut cursuri de matematică alături de lectorul englez John Pell. El și-a încheiat studiile în august 1649, apoi, a avut o perioadă de timp petrecutӑ ca diplomat într-o misiune cu Henry, ducele de Nassau, călătorind la Bentheim şi apoi la Flensburg. 

A plecat în Danemarca, a vizitat Copenhaga și Helsingør și a sperat să traverseze Øresund pentru a-l vizita Descartes în Stockholm, dar nu a fost să fie. În timp ce tatăl său, Constantijn, și-a dorit ca fiul său Christiaan să fie diplomat, tot nu a fost să fie. În termeni politici, prima Perioadă, care a început în 1650, a însemnat pentru House of Orange o lipsă de putere, influența lui Constantijn fiind înlăturată. Mai târziu, el a înţeles că fiul său nu avea să fie interesat de o astfel de carieră. Huygens a scris în mare parte în franceză sau latină. În timp ce era încă student la colegiul din Leiden, a început o corespondență cu ilustrul Mersenne, care a murit destul de curând după aceea, în 1648. Mersenne i-a scris lui Constantijn despre talentul fiului său la matematică și l-a comparat chiar, într-un mod flatant, cu Arhimede (3 ianuarie 1647). Scrisorile demonstrează interesele timpurii ale lui Huygens legate de matematică. În octombrie 1646 apare podul suspendat și demonstrația că o catenară nu este o parabolă. 

În 1647, ele acoperă afirmația lui Grégoire de Saint-Vincent de a tăia cercul; rectificarea elipsei; proiecțile și șirul vibraţional. Unele dintre preocupările lui Mersenne de atunci, cum ar fi cicloidul (el a trimis tratatul lui Evangelista Torricelli pe curbă), centrul oscilațiilor și constanța gravitațională, au fost chestiuni pe care Huygens le-a luat în serios doar spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Mersenne a scris de asemenea despre teoria muzicală. Huygens preferă să se gândească la temperament/tonalităţi; el a realizat inovaţii în 31 de temperamente/tonuri, ceea ce nu era o idee nouă, dar cunoscută lui Francisco de Salinas, şi folosindu-se de logaritmi a investigat ȋn amӑnunt și a demonstrat relația sa strânsă cu sistemul tonalităţilor. În 1654, Huygens s-a întors la casa tatălui său din Haga și s-a putut dedica în întregime cercetării. Familia avea o altă casă, nu departe de Hofwijck, și a stat acolo în timpul verii. Viața sa academică nu i-a permis însă, să scape de crize de depresie. Ulterior, Huygens a dezvoltat o gamă largă de corespondențe, deși cercetarea după 1648 a fost împiedicată de cei cinci ani de La Fronde din Franța. 

Vizitând Parisul în 1655, Huygens l-a invitat pe Ismael Boulliau pentru a se prezenta. Apoi Boulliau l-a dus să-l vadă pe Claude Mylon. Grupul parizian de savanți care se adunaseră în jurul Mersennei a avut loc în anii 1650, iar Mylon, care și-a asumat rolul de secretar, a întâmpinat ceva probleme în a ţine legătura cu Huygens. Prin Pierre de Carcavi Huygens a corespondat în 1656 cu Pierre de Fermat, pe care îl admira foarte mult. Experiența a fost amară și chiar frustrantă, din moment ce a devenit clar că Fermat a renunțat la planul principal al cercetării, iar pretențiile lui prioritare ar fi putut să nu fie binevenite în unele cazuri. De altfel, Huygens ar fi vrut să aplice matematica, în timp ce preocupările lui Fermat au fugit la subiecte mai pure. În 1655 a descoperit satelitul Titan, primul satelit cunoscut al planetei Saturn. În fizică este celebru pentru că a formulat teoria ondulatorie a luminii și pentru calculul forței centrifuge. În 1695, moare la vârsta de 66 de ani.În cinstea sa, numele Huygens a fost dat unor software-uri, elemente geografice, ecuații matematice sau aparate, printre care:

-Sonda de explorare Huygens a coborât pe satelitul saturnian Titan în cadrul misiunii Cassini-Huygens de studiere a planetei cu inel

-Asteroidul 2801 Huygens

-Un crater de pe planeta Marte

-Mons Huygens, un munte de pe Lună

-Huygens Software, un pachet de programe destinat procesării imaginilor.

-Un ocular acromatic din două piese.

-Principiul Huygens–Fresnel, un model simplu care explică felul cum are loc propagarea undelor

-Ecuațiile de undă Huygens, formule matematice de bază folosite în teoria scalară a difracției.

Surse:

Van den Ende, H. et al.: Huygens's Legacy, The golden age of the pendulum clock, Fromanteel Ltd, Castle Town, Isle of Man, 2004

http://mathshistory.st-andrews.ac.uk/Biographies/Huygens.html

https://www.famousscientists.org/christiaan-huygens/

https://www.egu.eu/awards-medals/portrait-christiaan-huygens/

https://www2.stetson.edu/~efriedma/periodictable/html/Hg.html

https://www.britannica.com/biography/Christiaan-Huygens

http://old.lefo.ro/carmensylva/curriculum/webfizica/istoriafizicii/christian_huygens.htm

$$$

 S-a întâmplat în 14 aprilie1865: În această zi, a murit, asasinat de un sudist fanatic, Abraham Lincoln, om politic american, unul dintre fondatorii Partidului Republican (1856); a luptat pentru desfiinţarea sclaviei; preşedinte al SUA între anii 1861 şi 1865. Abraham Licoln s-a trezit pe 14 aprilie 1865 vesel. Robert E. Lee, comandantul forțelor sudiste depusese armele cu câteva zile înainte în fața lui Ulysses Grant și acum președintele S.U.A. aștepta vești din Carolina de Nord despre capitularea lui Joseph E. Johnston. Ziarele anunțau că președintele și soția vor asista la comedia „Vărul nostru american”, la teatrul Ford alături de generalul Grant și soția sa.

La ora 11.00, Licoln a ținut o ședință de guvern la care a participat și Grant. La final și-a prezentat scuzele că el și soția sa nu mai pot veni la piesă. Secretarul de Război Edwin Stanton a sugerat ca președintele să nu iasă seara din casă deoarece sudiștii rebeli ar putea să încerce să-l împuște în stradă. La prânz, Lincoln i-a spus soției vestea despre soții Grant și că nici el nu ar mai vrea să iasă din casă. Ea i-a sugerat să păstreze planul și l-a rugat pe maiorul Henry Rathbone și soția sa să-i însoțească. După-amiaza Mary Lincoln s-a plâns de o durere de cap și a spus că acum ea nu mai vrea să se ducă la teatru. Licoln a răspuns că și el este obosit, dar are nevoie de o porție de râs. Garda de corp William Crook aproape că l-a implorat să nu se ducă la teatru. Licoln i-a spus că totul este în regulă și și-a continuat programul.Crook l-a rugat atunci să-l poată însoți, dar președintele a refuzat, știind că va fi la teatru un paznic de-al statului. Cuplul prezidențial a ajuns la piesă după ora de începere. Paznicul John Parker, un alcoolic notoriu, și-a părăsit postul, ducându-se la barul de peste stradă ca să bea.

În timpul actului al treilea, președintele și prima domană s-au apropiat unul de celălalt și au început să se țină de mână. În spatele lor s-a deschis brusc ușa și un om a intrat în lojă. Scoțând un pistol, l-a împușcat pe președinte în cap. Mary s-a aruncat cu trupul pentru a-și feri soțul de o nouă salvă. Asasinul, John Wilkes Booth, a scos un cuțit, a urlat „Sic semper tyrannis!” (Asta pățesc întotdeauna tiranii), l-a înjunghiat pe Rathbone și s-a făcut imediat. Licoln, inconștient, a fost dus peste stradă la Petersen House în camera unui funcționar guvernamental. Glonțul intrase prin spatele urechii stângi, rănindu-l mortal. În dimineața următoare, la ora 7.22 și 10 secunde a fost pronunțat decesul. Gideon Welles era secretar al Marinei. În noaptea lui 14 aprilie 1865 a fost trezit cu vestea că președintele fusese împușcat. Împreună cu secretatul de Război Edwin Stanton s-a grăbit la teatrul Ford. Cu mare mâhnire a urcat scările de la Petrson House. L-a întrebat pe un doctor de starea președintelui. Acesta i-a spus că mai are aproximativ trei ore de trăit.

„Gigantul (Lincoln este cel mai înalt președinte al SUA, cu 1,92 mi era întins pe diagonala patului, deoarece nu era suficient de lung. Președintele respira din ce în ce mai greu. După o oră ochiul drept a început să i se umfle(de la acumularea de sânge) și acea parte a feței a început să se decoloreze. Rând pe rând au început să apară componenții guvernului. O dublă gardă era la ușă și pe trotuar pentru a-i ține la distanță pe cetățenii îngrijorați. Camera președintelui, destul de mică, era neîncăpătoare, dar și restul casei. Doamna Lincoln, care era în altă cameră, venea cam la o oră și începea să plângă, făcându-ne pe aproape toți să izbucnim în lacrimi.Geamurile erau larg deschise pentru aerisire. În fiecare secundă ascultam cum respirația grea era semnul că viața unui om extraordinar era pe cale să se sfârșească. Pe la șase am simțit că mă ia amețeala și am decis să fac o scurtă plimbare.De pe la 11 eram în acea cameră. Am stat afară un sfert de oră. La întoarcere oamenii de afară m-au întrebat de starea președintelui. Le-am răspuns că nu mai are mult de trăit.Toți au rămas fără cuvinte la auzul veștii. Persoanele de culoare, care probabul că erau mai multe decât albii, erau teribil de întristați. Cu puțin înainte de ora șapte am intrat în cameră unde starea președintelui se agravase. Lupta finală pentru viață începuse. Robert, fiul său, stătea la capul patului. Încerca să nu cedeze, dar de două ori a izbucnit într-un plâns puternic, punându-și capul pe umărul senatorului Summer. Pauzele dintre repirațiile președintelui deveneau din ce în ce mai mari. La ora 7.22 totul s-a terminat”

Surse:

https://www.whitehouse.gov/about-the-white-house/presidents/abraham-lincoln/

https://www.history.com/topics/us-presidents/abraham-lincoln

https://www.biography.com/people/abraham-lincoln-9382540

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/imagini-rare-cu-ultimul-martor-la-asasinarea-lui-abraham-lincoln-postate-pe-internet-dupa-aproape-sase-decenii

https://www.descopera.ro/galerii/14121150-primul-mare-asasinat-din-istoria-americii-presedintele-abraham-lincoln-omorat-de-un-actor

http://www.istorie-pe-scurt.ro/asasinarea-si-ultimele-clipe-din-viata-lui-abraham-lincoln/

$$$

 S-a întâmplat în 14 aprilie 1895, 14/27: La această dată, s-a născut aviatorul Ionel Nicolae Romanescu, cel supranumit de Nicolae Iorga „Copilul viteaz al României”; în vara lui 1908, la hipodromul din Craiova se ridică în văzduh cu ajutorul unui planor celular, realizat sub supravegherea lui Henri Auguste, profesor de mecanică la Şcoala de Meserii din Craiova. A fost primul zbor planat din România cu un om la bord într-un aparat mai greu decât aerul şi fără motor.

Primește titlul de cel mai tânăr zburător din lume din partea Federației aeronautice din Paris. Realizează în 1911 un planor demontabil cu care face mai multe încercări de zbor în stațiunea Eforie Sud. Înființează la Iași, în 1912, alături de câțiva colaboratori, prima școală particulară de planoriști amatori.În toamna anului 1914, Romanescu s-a înscris la facultatea de matematică a universității bucureștene. Ulterior, în 1915, s-a implicat în îmbunătățirea unui biplan de tip „Canard voisin”, căruia i-a sporit manevrabilitatea și i-a simplificat structura, cu reducerea greutății și sporirea performanțelor.

În 1914, primul război mondial era încă departe de România, țara noastră fiind neutră, la acel moment. Și totuși, Ionel Nicolae Romanescu a trimis o scrisoare autorităților în care afirma că dorește să fie recrutat de către Armata Română, în cadrul secției aviației. Se înrolează voluntar ca pilot în primul război mondial. După intrarea României în război, la bătălia de la Turtucaia, a participat ca bombardier. Dată fiind puținătatea avioanelor din dotarea armatei române, Romanescu n-a luat parte, ca pilot de avion, la confruntările eroice de la Mărăști și Mărășești. În 1917-1918, el se refugiază la Odesa unde a continuat cursurile de zbor. În 1918 se duce în Franța unde învață la câteva școli de pilotaj de război. Doar 18 zile i-au fost necesare lui Romanescu, în Franța, pentru obținerea brevetului de pilot de vânătoare. Ziua de1 octombrie 1918 l-a găsit pe cutezătorul român în Escadrila de luptă Spad 12, ce era trimisă în cele mai dificile misiuni de luptă de pe frontul de vest al Primului Război Mondial. La bordul unui avion de luptă nou, înzestrat cu două mitraliere, proaspătul membru al escadrilei de elită din „Legiunea Străină” efectua câte patru misiuni de patrulare pe zi, la înălțimi de 5-6.000 de metri. Romanescu a luat parte la una dintre cele mai puternice ofensive din primul război mondial: Ofensiva din Argone. 

La bordul avionul său, Romanescu a reușit, alături de pilotul unui alt avion de vânătoare, să iasă victorios dintr-o confruntare de 15 minute cu opt avioane germane, desfășurată la 4.000 de metri înălțime. Avionul său fusese atât de avariat încât n-a mai putut fi refolosit. La 1 noiembrie 1918, el moare eroic în regiunea Sissonne-Rethel din nordul Franței în timpul unei lupte aeriene. Aparatul de zbor condus de către Romanescu a primit, în plin, o lovitură de proiectil antiaerian, la înălțimea de cca. 2.000 de metri. Avionul a fost spulberat, sfârșitul temerarului aviator român fiind fulgerător. Avea doar 23 de ani...A primit post-mortem Ordinul Virtutea Militară și Crucea de Război.

Surse:

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/R/romanescu%20ionel%20nicolae.pdf

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=5025

https://viitorulromaniei.ro/2017/11/01/sa-ne-amintim-de-unul-dintre-cei-mai-importanti-piloti-ai-romaniei-se-implinesc-99-de-ani-de-la-moartea-sa/

https://ro.unionpedia.org/i/Ionel_Nicolae_Romanescu

&&&

 S-a întâmplat în 14 aprilie 1895, 14/27: La această dată, s-a născut aviatorul Ionel Nicolae Romanescu, cel supranumit de Nicolae Iorga „Copilul viteaz al României”; în vara lui 1908, la hipodromul din Craiova se ridică în văzduh cu ajutorul unui planor celular, realizat sub supravegherea lui Henri Auguste, profesor de mecanică la Şcoala de Meserii din Craiova. A fost primul zbor planat din România cu un om la bord într-un aparat mai greu decât aerul şi fără motor.

Primește titlul de cel mai tânăr zburător din lume din partea Federației aeronautice din Paris. Realizează în 1911 un planor demontabil cu care face mai multe încercări de zbor în stațiunea Eforie Sud. Înființează la Iași, în 1912, alături de câțiva colaboratori, prima școală particulară de planoriști amatori.În toamna anului 1914, Romanescu s-a înscris la facultatea de matematică a universității bucureștene. Ulterior, în 1915, s-a implicat în îmbunătățirea unui biplan de tip „Canard voisin”, căruia i-a sporit manevrabilitatea și i-a simplificat structura, cu reducerea greutății și sporirea performanțelor.

În 1914, primul război mondial era încă departe de România, țara noastră fiind neutră, la acel moment. Și totuși, Ionel Nicolae Romanescu a trimis o scrisoare autorităților în care afirma că dorește să fie recrutat de către Armata Română, în cadrul secției aviației. Se înrolează voluntar ca pilot în primul război mondial. După intrarea României în război, la bătălia de la Turtucaia, a participat ca bombardier. Dată fiind puținătatea avioanelor din dotarea armatei române, Romanescu n-a luat parte, ca pilot de avion, la confruntările eroice de la Mărăști și Mărășești. În 1917-1918, el se refugiază la Odesa unde a continuat cursurile de zbor. În 1918 se duce în Franța unde învață la câteva școli de pilotaj de război. Doar 18 zile i-au fost necesare lui Romanescu, în Franța, pentru obținerea brevetului de pilot de vânătoare. Ziua de1 octombrie 1918 l-a găsit pe cutezătorul român în Escadrila de luptă Spad 12, ce era trimisă în cele mai dificile misiuni de luptă de pe frontul de vest al Primului Război Mondial. La bordul unui avion de luptă nou, înzestrat cu două mitraliere, proaspătul membru al escadrilei de elită din „Legiunea Străină” efectua câte patru misiuni de patrulare pe zi, la înălțimi de 5-6.000 de metri. Romanescu a luat parte la una dintre cele mai puternice ofensive din primul război mondial: Ofensiva din Argone. 

La bordul avionul său, Romanescu a reușit, alături de pilotul unui alt avion de vânătoare, să iasă victorios dintr-o confruntare de 15 minute cu opt avioane germane, desfășurată la 4.000 de metri înălțime. Avionul său fusese atât de avariat încât n-a mai putut fi refolosit. La 1 noiembrie 1918, el moare eroic în regiunea Sissonne-Rethel din nordul Franței în timpul unei lupte aeriene. Aparatul de zbor condus de către Romanescu a primit, în plin, o lovitură de proiectil antiaerian, la înălțimea de cca. 2.000 de metri. Avionul a fost spulberat, sfârșitul temerarului aviator român fiind fulgerător. Avea doar 23 de ani...A primit post-mortem Ordinul Virtutea Militară și Crucea de Război.

Surse:

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/R/romanescu%20ionel%20nicolae.pdf

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=5025

https://viitorulromaniei.ro/2017/11/01/sa-ne-amintim-de-unul-dintre-cei-mai-importanti-piloti-ai-romaniei-se-implinesc-99-de-ani-de-la-moartea-sa/

https://ro.unionpedia.org/i/Ionel_Nicolae_Romanescu