$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie 1961: În această zi, a murit Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător. A scris comedii satirice („Gaiţele sau Cuibul de viespi”, „Dictatorul”), evocări istorice („ Nunta din Perugia”, „Borgia”, „Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice.

Alexandru Kirițescu (n. 28 martie 1888, Pitești - d. București) a fost un scriitor român interbelic care face parte din aceeași generație cu Victor Eftimiu și Mihail Sorbul. A fost frate cu scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu. S-a născut pe 28 martie 1888 la Pitești în familia unui funcționar ceferist. A început școala primară la Pitești, continuând la Alexandria și terminând liceul Gh. Lazăr din București. Va urma cursurile Universității din București. După terminare obține un post de inspector pe lângă Teatrul Național din București. Debutul său în dramaturgie se produce rapid când autorul avea numai 22 de ani cu piesa Învinșii. Despre această piesă, Tudor Arghezi spunea că este o ironie deoarece autorul și-a început cariera cu o piesă cu un nume de învins, apreciind piesa ca „originală, dar lipsită de originalitate". Deși nu va atinge gloria fratelui sau în materie de texte de revista Al. Kirițescu a scris multi ani pentru compania Durstoikir (Durma-Stoicovici-Kiretescu).

Scriitor multilateral, Kirițescu atacă problematica vieții sociale contemporane lui în „trilogia burgheză": Cea mai importantă piesă a sa a fost Gaițele. În anii celui de-al doilea război mondial a scris Dictatorul. După 1945 a făcut parte din colectivul de lectură al Teatrului Național din București. A fost o muncă plină de responsabilitate, deoarece montările ce s-au făcut au trebuit să țină cont atât de faptul că Teatrului Național din București a fost grav avariat în august 1944 în urma bombardamentelor, precum și de dorința autorităților de a monta doar operele unor anumiți autori, apreciați de regimul comunist. Ultimii ani ai vieții a trăit în imobilul de pe strada Jean Louis Calderon (fostă Al. Sahia) la nr. 40 din București. Alexandru Kirițescu s-a stins din viață la 9 aprilie 1961.

Opera sa dramatică cuprinde:

Învinșii (1910)

Marcel și Marcel (1923)

Florentina (1925)

Gaițele (1932)

Borgia (1936), prima parte a "trilogiei Renasterii"

Dictatorul (1945)[1]

Michelangelo Buonaroti

Surse:

https://www.artline.ro/Alexandru-Kiritescu-30387-1-n.html

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-de--alexandru-kiritescu-1_50aed1b77c42d5a663a0e710/index.html

https://www.teatral.ro/artist/alexandru-kiritescu

https://www.gds.ro/Actualitate/2015-03-28/personalitatea-saptamanii-alexandru-kiritescu/

$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie…

- 193: Septimius Severus este proclamat împărat roman de către armată. 

- 1553: A murit François Rabelais, scriitor renascentist francez. Călugăr şi medic, cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii franceze. Monument al literaturii universale, romanul satiric şi comic în cinci părţi, Gargantua şi Pantagruel (1532) este o operă fără egal în întreaga istorie a literaturii. François Rabelais (n. circa 1494) a fost un scriitor şi medic francez. Spirit umanist, poliglot, cu largă deschidere culturală, a fost una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale Renaşterii. Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie romanele Gargantua şi Pantagruel, o satiră acidă la adresa moravurilor acelei epoci, prin care critică bigotismul, superstiţiile şi abuzurile clerului.

- 1618: S-a născut Augustin de Moreto y Cabana (m.1669), dramaturg spaniol. A scris comedii (Frumosul Don Diego, 1659; Dispreţul cu dispreţ, postum, 1672, capodopera sa), unele servind drept model lui Molière. 

- 1626: A murit Francis Bacon, om politic şi filosof, iniţiatorul empirismului englez.

- 1654: A murit Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti. A fost păstrător şi întemeietor de tradiţii (restaurator), unificator, om politic şi diplomat, conducător de oaste, legislator, mare ctitor de aşezăminte, sprijinitor al culturii.În domeniul juridic a tipărit Pravila de la Govora (1640) şi Îndreptarea legii (1652). A ctitorit şi restaurat biserici şi mănăstiri (n. 1580, Brâncoveni),

- 1682: Robert Cavalier de la Salle pune stăpânire, în numele Franţei, asupra Mississippi

- 1732: Ioan Inocenţiu Micu-Klein adresează Curţii de la Viena un memoriu în care cere să fie respectate drepturile promise românilor transilvăneni greco-catolici prin cele două diplome leopoldine (1699 şi 1701).

- 1754: A murit Christian von Wolff, filosof. Christian Wolff, cunoscut şi drept Christian von Wolff, (n. 24 ianuarie 1679, Breslau, astăzi Wrocław, Polonia — d., Halle), a fost un filosof idealist, reprezentant al idealismului german.A sistematizat şi a popularizat raţionalismul lui Leibniz. Principala sa operă este Logica sau cugetări raţionale despre puterile intelectului uman (1712).

- 1802: S-a născut, în Paikkari, Elias Lönnrot (m.1884), filolog şi folclorist finlandez. Părintele literaturii finlandeze. A întreprins o vastă culegere de cântece populare publicată în 1849, sub titlul Kalevala, operă monumentală, devenită epopee naţională a Finlandei. A editat culegeri lirice, proverbe, descântece etc. 

- 1803: A încetat din viaţă Samuel Brukenthal, om politic sas din Transilvania, guvernator. A iniţiat un şir de măsuri administrative, juridice, economice şi culturale în Transilvania. Mare colecţionar de artă, palatul lui din Sibiu a fost transformat în muzeu, azi Muzeul „Brukenthal”, inaugurat în 1817. Este cel mai vechi din România şi adăposteşte colecţia sa de artă (n. 26 iulie 1721, Nocrich, judeţul Sibiu).

- 1821: S-a născut poetul Charles Baudelaire, unul dintre iniţiatorii poeziei şi artei moderne. Autor al volumului de versuri Florile răului (1857), al culegerii de eseuri Arta romantică (1868), al unor Mici poeme în proză (1868). Scrierile sale au fost traduse în mai multe ţări. Arta lui se distinge prin perfecţiunea versificaţiei, muzicalitatea formei poetice, prin darul evocării şi al imaginaţiei. Charles Baudelaire a fost un poet francez (d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluţionat întreaga lirică franceză şi europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). Va avea o influenţă puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.

- 1830: S-a născut fotograful britanic Eadweard Muybridge; este primul fotograf care a studiat mişcarea cu ajutorul fotografiei (s-a realizat animarea galopului unui cal după un set de fotografii făcute de acesta). Eadweard J. Muybridge (d. 8 mai 1904) a fost un fotograf englez - american, cunoscut mai ales pentru dezvoltarea tehnicii fotografierii cu aparate de fotografiat multiple, menite a capta mişcarea şi apoi a o prezenta sub formă animată, cu un aparat inventat de el însuşi, zoopraxiscopul, înaintea inventării aparatelor de filmat cu bandă de celuloid. Zoopraxiscopul este un dispozitiv timpuriu utilizat la afişarea imaginilor în mişcare. Creat de pionierul fotografierii Eadweard Muybridge în 1879, poate fi considerat primul proiector cinematografic. Zoopraxiscopul proiecta imagini de pe o un disc rotativ într-o succesiune rapidă, pentru a da impresia unei imagini în mişcare.Imaginile iniţial au fost pictate pe sticlă, ca siluete. O a doua serie de discuri, făcute în 1892-94, folosea schiţe desenate tipărite pe discurile care erau apoi colorate de mână. Unele dintre aceste imagini animate sunt foarte complexe, prezentând mai multe combinaţii de secvenţe din mişcarea animalelor şi a omului.

- 1846: S-a născut compozitorul italian Francesco Paolo Tosti (m. 1916) 

- 1850: La Teatrul Naţional din Iaşi s-a jucat în premieră Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă, de Vasile Alecsandri. Alături de continuarea ei – Chiriţa în provincie (1852) – aceasta este cea mai reprezentativă dintre creaţiile comic-dramatice ale lui Vasile Alecsandri, înregistrând, atât în epocă, cât şi la generaţiile următoare, un mare succes.  

- 1855: S-a născut Joseph Hellmesberger, compozitor, violonist şi dirijor austriac (m. 1907)

- 1859: S-a născut, la Bădărăi, jud. Iaşi, Alexandru A. Bădărău (m.1927), om politic, jurist şi publicist român. Alături de Gh. Panu, Al. A. Bădărău este fondator al Partidului Democrat-Radical (1888), care, în cele din urmă, se integrează în Partidul Conservator (1897).A fost deputat şi ministrul Justiţiei, precum şi ministrul Lucrărilor Publice. Membru al Societăţii Junimea din 1884, a fondat, la 1 mai 1897, ziarul Opinia din Iaşi.Deşi era o gazetă politică, a conservatorilor ieşeni, în Opinia nu s-au neglijat rubricile literare şi ştiinţifice.

- 1865: S-a încheiat războiul civil american (început la 12.IV.1861), prin capitularea generalului sudist Robert Lee (la Appomattox/Virginia) în faţa generalului unionist Ulysses S. Grant.

- 1882: S-a născut, la Brăila, George Niculescu-Basu, cântăreţ de operă (bas) român (m.1964). Una din marile figuri ale teatrului liric românesc din prima jumătate a secolului trecut. A slujit Opera Română din Bucureşti timp de patru decenii, unde a creat memorabile roluri în operele: Faust; Bărbierul din Sevilla; Boris Godunov; Cavalerul rozelor; Povestirile lui Hoffman şi altele. A evoluat pe scenele lirice din Italia, Spania, Franţa, Austria.

- 1882: A încetat din viaţă Dante Gabriel RossettI (n.1828), pictor şi poet englez de origine italiană. A cultivat o poezie a detaliului precis, evoluând spre sugestia simbolistă (Casa vieţii, 1870; Balade şi sonete, 1881 etc.).A executat tablouri cu nuanţe simboliste (Proserpina; Visul lui Dante ş.a.).

-1890: S-a născut scriitoarea americană Marjory Stoneman Douglas, cunoscută militantă pentru mediul înconjurător (m. 1998)

- 1894: S-a născut Camil Petrescu, scriitor român. Membru titular al Academiei Române (1948). Autor al unei „doctrine a substanţei”.A scris lirică de război (Ciclul morţii, 1923). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine şi de analiză (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930; Patul lui Procust, 1933; Un om între oameni, 1953, roman frescă etc.).A scris drame şi comedii (Jocul ielelor, 1918; Danton, 1924; Mitică Popescu, 1925 etc.)(d. 14 mai 1957) 

- 1895: S-a născut, la Geneva – Elveţia, Michel Simon (m.1975), actor francez de teatru şi film, de origine elveţiană. A jucat în spectacole de varietăţi, music-hall şi de proză. A debutat pe ecran în 1925. A interpretat peste 100 de roluri şi a obţinut un mare număr de distincţii artistice pentru filmele: Frumuseţea diavolului (1950), Necunoscuta din taxi (1959), Bătrânul şi copilul (1957) etc. Alături de Charles Laughton şi Orson Wells, este unul dintre cei trei coloşi ai secolului al XX-lea. 

- 1898: S-a născut Paul Robeson, cântăreţ (bas) afro-american; actor de teatru şi film (m.23.I.1976).Militant pentru drepturile omului.Repertoriul său a cuprins cântece populare ale negrilor şi operă (Othello).A fost actor de teatru (mai ales în piesele lui Eugene O’Neill) şi de film. 

- 1905: S-a născut politicianul american William Fullbright; senator democrat între anii 1945 şi 1974; fondatorul unui important program internaţional educaţional şi de schimburi culturale, care-i poartă numele (m. 1995)

- 1906: S-a născut Antal Dorati, dirijor şi compozitor ungar (m. 1988) 

- 1906: S-a născut Viktor Vasarely, pictor, grafician şi sculptor francez de origine maghiară, reprezentant al artei cinetice (m. 1997)

- 1907: S-a născut, la Herţa – Bucovina, Ioan Lăzărescu (m.1993), lingvist şi istoric literar român. Specialist în literatura română veche şi premodernă. A lucrat, din 1949 şi până la sfârşitul activităţii (1975), în calitate de cercetător ştiinţific, mai întâi la Sectorul Filologic al Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” şi apoi la cel de Istorie literară al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi. A contribuit la realizarea Dicţionarului literaturii române de la origini până în 1900 (1979), operă fundamentală, editată sub egida Academiei Române.

- 1909: S-a născut Sir Robert Helpmann (m.1986), dansator şi actor britanic de origine australiană. Alături de Anna Pavlova şi Margot Fonteyn, a realizat interpretări unice în Hamlet; Electra şi altele, semnând şi coregrafia spectacolelor. A jucat în filme, printre care Povestirile lui Hoffmann. 

- 1914: La Holborn Empire, Londra, a avut loc premiera primului film artistic color din lume – „The World, the Flesh and the Devil"

- 1916: S-a născut Cornelia Bodea, istoric; specialistă în istoria modernă a României şi istoria modernă universală; membru al Academiei Române (m. 2010). Specialistă în istoria modernă a României, a publicat: Lupta românilor pentru unitatea naţională.1834-1849 (1967); 1848 la români.Mărturii (1982-1988);Faţa secretă a mişcării paşoptiste române (1987) etc.

- 1916, 9/22: Prima audiţie, la Ateneul Român, a „Suitei a II-a" de George Enescu (dirijor, compozitorul) 

- 1918: S-a reunit, la Roma, Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria care a decis ca fiecare naţiune componentă a imperiului să se constituie în stat naţional sau să se unească cu statul său naţional.

- 1918: Apare Decretul regal de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, şi contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi Dem. Dobrescu, ministrul de justiţie. La 27.III/9.IV.1918 Sfatul Ţării de la Chişinău (organul legislativ reprezentativ), întrunit în şedinţă solemnă, a hotărât, prin majoritatea absolută a votului, unirea Basarabiei cu România (după 106 ani de dominaţie rusă)

- 1919: S-a născut John Presper Eckert Jr., inginer american, inventator al computerului ENIAC, considerat primul computer digital (d.03.06.1995)

- 1924: S-a născut Francisc Munteanu, scriitor, scenarist şi regizor (m. 1993). A publicat romane (În oraşul de pe Mureş, 1954; Statuile nu râd niciodată, 1957; Terra di Sienna, 1962; Pistruiatul, 1976) şi nuvele (Hotel Tristeţe, 1957; Cerul începe la etajul 3, 1958; Prietenul meu Adam, 1962; Testamentul, 1972 etc.). O parte din scrierile sale au fost transpuse pe ecran.

- 1926: S-a născut publicistul american Hugh Hefner, fondatorul revistei „Playboy" (1953). Primele fotografii cu care a pornit revista la drum au fost cele ale actriţei Marilyn Monroe.

- 1930: S-a născut mezzo-soprana Martha Kessler (m. 2000)

- 1931: S-a născut compozitoarea Myriam Marbe; după 1990 s-a stabilit în Olanda (m. 1997) 

- 1931: A murit prozatorul Nestor Urechia; unul dintre predecesorii literaturii turistice româneşti; fiul istoricului şi scriitorului V. A. Urechia (n. 1866) 

- 1932: S-a născut chitaristul american Carl Perkins, pionier al rock and roll-ului (m. 1998)

- 1933: S-a născut actorul francez de film Jean-Paul Belmondo. A debutat pe ecran în filmul Fii frumoasă şi taci (1957). Rolurile următoare din Moderato cantabile (1960), La Ciociara (1960) şi O femeie este o femeie (1961) îl aliniază marilor nume ale ecranului francez. A abordat cu dezinvoltură o gamă variată de roluri.

- 1933: S-a născut Gian Maria Volontè, actor italian de film (m. 1994). A debutat pe ecran în 1960, în filmul Sub zece steaguri. De-a lungul anilor, a întruchipat caractere puternice, personajele sale se afirmă pe plan social şi politic (Clasa muncitoare merge în paradis; Cristos s-a oprit la Eboli; Cazul Moro etc.).

- 1934: A murit Oskar von Miller, inginer german. Oscar Miller (n. 7 mai 1855, München - d. München), din 1875 Oscar von Miller, a fost un inginer constructor german, pionier al energiei hidroelectrice, care a rămas cunoscut îndeosebi ca fondator al celui mai mare muzeu tehnico-ştiinţific din lume: „Deutsches Museum" (Muzeul german de ştiinţă şi tehnologie din Munchen).

- 1940: Germania a invadat Danemarca şi Norvegia (în al Doilea Război Mondial)

- 1941: S-a născut (la Timişoara) sculptorul Ingo Glass, stabilit la München, Germania. A executat sculpturi în beton şi metal cu forme expresive. Printre lucrările amplasate public, cităm: Obiect spaţial, Galaţi; Expansiune spaţială; Pozitiv-Negativ, în Germania. 

- 1941: S-a născut prozatorul Gheorghe Săsărman, stabilit, din 1983, în Germania 

- 1943: S-a născut, la Viişoara, jud. Bacău, Gheorghe Drăgan, scriitor român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Corabia argonauţilor (eseuri şi articole, 1972), Titlul la alegere (versuri, 1981), Ioana din primăvară (povestiri, schiţe, 1986), Poetică eminesciană (I, temeiuri folclorice, 1989), Contemporanii noştri (interviuri, 2000) etc.

-1947: S-a născut publicistul Horia Alexandrescu; director-fondator al cotidianului „Cronica română" (1993-2001 şi din decembrie 2006)

- 1948: S-a născut pictorul Ioan Sbârciu

- 1954: S-a născut actorul american de film Dennis Quaid

- 1959: A murit Frank Lloyd Wright, promotor al arhitecturii „organice"; autor de scrieri teoretice şi memorii; considerat cel mai important arhitect american al secolului al XX-lea (n. 1867)

- 1959: NASA a anunţat oficial terminarea selecţiei pentru primii astronauţi. Printre ei, Alan Shepard - ce-l de-al cincilea om care a păşit pe Luna şi John Glenn - primul american care a orbitat vreodată în jurul Pământului

- 1961: A murit Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător. A scris comedii satirice („Gaiţele sau Cuibul de viespi”, „Dictatorul”), evocări istorice („Nunta din Perugia”, „Borgia”, „Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice (n.28.03.1888) 

- 1962: S-a născut, la Suceava, Ofelia Ichim, critic şi istoric literar român. Cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi.A publicat volumul Pădurea interzisă. Mit şi autenticitate în romanele lui Mircea Eliade (2001) şi altele.

- 1962: S-a născut Mircea Rednic, fotbalist şi antrenor român (n.Hunedoara)

- 1964: A murit Mihu Dragomir, poet, prozator şi traducător (n. 1919). Partea cea mai rezistentă a creaţiei sale o constituie poezia de dragoste, cuprinsă în volumele postume: Şarpele fantastic (1965), Pământul cântecului (1967), Dor (1969).Ca prozator, s-a manifestat în domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice.

- 1970: A fost inaugurat Aeroportul Internaţional Bucureşti–Otopeni (din mai 2004 se numeste Aeroportul Internaţional Henri Coandă) 

- 1974: A fost inaugurat stadionul de fotbal Steaua 

- 1984: Se dezveleşte, la Tecuci, bustul scriitorului Calistrat Hogaş, realizat, în piatră, de sculptorul Ion Dămăceanu.

- 1991: Georgia (Gruzia) îşi proclamă independenţa de stat 

- 1998: A murit Mihail Grecu, artist plastic din Republica Moldova (n. 1916)

- 1998: Din iniţiativa Uniunii „Vatra Românească” şi a „Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni”, se dezveleşte, la Chişinău (în faţa Universităţii), o statuie a lui Mihai Eminescu. 

- 2003: În războiul din Irak, trupele coaliţiei americano-britanice ocupă Bagdadul. 

- 2002: La Westminster Abbey au loc funeraliile reginei-mamă Elizabeth a Marii Britanii. Abaţia Westminster este biserica cea mai cunoscută din Londra. Construcţia sa a început în secolul XI. Este mormântul majorităţii regilor şi reginelor engleze, dar şi a mai multor oameni celebri. Colţul poeţilor aduce onoruri scriitorilor Regatului Unit. Aproape toate încoronările monarhilor englezi au avut loc în această abaţie. Adevăratul nume al catedralei este „Biserica colegială a Sfântului Petru". Abaţia este inclusă în patrimoniul mondial al UNESCO. Westminster Abbey este cea mai veche şi mai faimoasă dintre catedralele din Londra. Acolo a fost un locaş de cult încă din secolul al VII-lea, când conform legendei, Sf Petru a fondat o biserică care purta numele lui. Clădirea actuală este rezultatul reconstrucţiei care a fost începută de Henry III în 1245, apoi continuată în 1745. Mulţi monarhi englezi au fost încoronaţi în Abbey de la încoronarea lui Harold al II-lea în 1066, iar biserica adăposteşte mormintele multor regi şi regine incluzând Elizabeth I; Mary, Regina Scoţie şi Henry VII, cuprinde şi morminte de poeţi, polticieni şi eroi de război, printre care „Soldatul Necunoscut", care a luptat în primul Război Mondial.

- 2005: În Marea Britanie, Prinţul de Wales, actualul rege Charles al III-lea, se căsătoreşte cu Camilla Parker Bowles

- 2011: A murit Anton Groman, jucător de rugby, antrenor, publicist şi comentator (considerat mult timp „vocea de aur” a rugbyului românesc), mulţi ani colaborator al Secţiei Sport a Radioului Naţional (n. 1926)

- 2011: A murit regizorul de film american Sidney Lumet, unul dintre cei mai prolifici regizori ai erei moderne, conform „Encyclopedia of Hollywood” (n. 1924).

- 2012: A murit fizicianul Andrei (Mihail) Andrieş din Republica Moldova; studii despre proprietăţile electrice şi optice în semiconductori amorfi; a realizat noi fibre optice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1991); ca preşedinte al Academiei de Ştiințe din R. Moldova, a rămas în istoria acestei instituţii prin numeroase împliniri, între care recunoaşterea limbii vorbite în Republica Moldova ca limbă română (n. 1933)

$$$

 BĂTĂLIA DE LA MARATON

Bătălia de pe câmpia Maratonului din septembrie 490 î.Hr., dintre greci și forțele invadatoare ale regelui persan Darius I (522-486 î.Hr.), a fost o victorie care avea să rămână în folclor ca momentul în care orașele - stat grecești au arătat lumii curajul și excelența lor și și-au câștigat libertatea. Deși, în realitate, bătălia nu a făcut decât să-i întârzie pe perși în ambițiile lor imperiale, iar bătălii și mai mari aveau să urmeze, Maratonul a fost prima dată când puternicul Imperiu Persan Ahemenid s-a dovedit a fi învins, iar bătălia avea să fie reprezentată în arta greacă - literatură , sculptură , arhitectură și olărit - ca un moment crucial și definitoriu în istoria Greciei .

Imperiul Persan

Persia , sub domnia lui Darius I, se extindea deja în Europa continentală și subjugase Ionia , Tracia și Macedonia până la începutul secolului al V-lea î.Hr. Următoarele în vizorul regelui Darius au fost Atena și restul Greciei. Nu este clar de ce Grecia era râvnită de Persia. Bogăția și resursele par un motiv puțin probabil; alte sugestii mai plauzibile includ necesitatea de a crește prestigiul regelui acasă sau de a înăbuși odată pentru totdeauna un grup de state rebele potențial problematice de la granița de vest a imperiului . Rebeliunea ionică, ofranda simbolică de pământ și apă în semn de supunere față de satrapul persan în 508 î.Hr. și atacul Atenei și Eretriei asupra orașului Sardes în 499 î.Hr. nu au fost uitate nici ele.

Indiferent de motivele exacte, în 491 î.Hr., Darius a trimis din nou emisari pentru a cere supunerea grecilor față de stăpânirea persană. Grecii au răspuns fără menajamente executându-i pe emisari, iar Atena și Sparta au promis să formeze o alianță pentru apărarea Greciei. Răspunsul lui Darius la acest ultraj diplomatic a fost lansarea unei forțe navale de 600 de nave și 25.000 de oameni pentru a ataca Cicladele și Eubeea, lăsându-i pe perși la doar un pas distanță de restul Greciei. Cu toate acestea, invadatorii aveau să-și întâlnească adversarul în 490 î.Hr., când forțele grecești conduse de Atena s-au adunat în câmpia Maratonului pentru a-și apăra țara de subjugarea străină.

Armata persană

Comanda generală a armatei persane era în mâinile lui Datis, deoarece Darius nu a condus personal invazia. Al doilea comandant era Artafernes , nepotul lui Darius, care probabil conducea cavaleria persană. Puterea totală a armatei persane este neclară, dar judecând după numărul de nave, este posibil să fi fost aproximativ 90.000 de oameni. Numărul real de luptători ar fi putut fi de două unități baivarabam sau 20.000-25.000 de oameni. Majoritatea acestora erau arcași, cu o forță de încă 2.000 de cavaleri. Armata persană provenea de fapt din diverse state din imperiu, dar perșii și sakaii erau recunoscuți ca fiind cele mai bune unități de luptă.

Grecii erau conduși fie de polemarhul atenian Kallimachos (scris și Callimachus), fie de Miltiade , care luptase de fapt sub comanda lui Darius în campania acestuia din urmă în Sciția și, prin urmare, deținea informații militare valoroase despre războiul persan . Cei 1.000 de plateeni erau comandați de Arimnestos, iar atenienii aveau pe câmpul de luptă aproximativ 9.000 de hopliți. Forța totală este estimată între 10.000 și 20.000, dar era probabil mai aproape de cifra mai mică.

Hopliți vs. Arcași

Perșii puteau desfășura un număr superior de soldați, iar reputația lor era formidabilă.

Cele două armate adverse erau în esență reprezentative pentru cele două abordări ale războiului clasic - perșii preferau atacul la distanță lungă folosind arcași urmat de o șarjă de cavalerie, în timp ce războiul grecesc favoriza hopliții puternic blindați, aranjați într-o formațiune densă numită falangă, fiecare om purtând un scut rotund greu de bronz și luptând la corp la corp folosind sulițe și săbii. Infanteria persană purta un scut ușor (adesea dreptunghiular) din răchită ( spara ) și era înarmată cu un pumnal lung sau o sabie curbată ( kopis ), o suliță scurtă și un arc compozit. De obicei, cei cu scuturi ( sparabarai ) formau o barieră defensivă, în timp ce din spate arcașii își trăgeau săgețile. Forțele persane includeau, de asemenea, câteva unități de 1.000 de oameni ( hazarbam ) de purtători de sulițe de elită ( aristabara ). Aceștia aveau o armură mai ușoară decât hopliții , purtând de obicei o tunică (poate cu solzi de bronz atașați sau o platoșă de piele pentru unii), pantaloni cu modele colorate, cizme și o glugă moale.

Cavaleria persană era înarmată ca infanteria, cu un arc și încă două sulițe pentru aruncare și împingere. Cavaleria, care opera de obicei pe flancurile bătăliei principale, era folosită pentru a elimina infanteria adversă pusă în dezordine după ce fusese supusă salvelor repetate ale arcașilor. Deși tactica persană de a trage rapid un număr mare de săgeți în inamic trebuie să fi fost o priveliște impresionantă, ușurința săgeților însemna că acestea erau în mare parte ineficiente împotriva hopliților în armură de bronz. De la distanță, sulițele mai lungi, săbiile mai grele, armura mai bună și disciplina rigidă a formațiunii falangei însemnau că hopliții greci aveau toate avantajele, dar perșii puteau desfășura un număr superior de soldați, iar reputația lor era formidabilă.

Poziții deschise

Forța persană a debarcat mai întâi la Karystos și apoi la Eretria, în nordul Eviei, jefuind ambele orașe înainte de a traversa strâmtoarea spre capătul estic al golfului Maraton, pe 1 și 2 septembrie. Maraton a fost ales ca punct de debarcare potrivit pentru perși, deoarece oferea terenul ideal pentru unitățile de cavalerie; într-adevăr, chiar numele Maraton ar putea proveni de la feniculul sălbatic ( marathos ), care încă crește pe această câmpie excepțional de fertilă. În plus, situl avea și un lac din apropiere care oferea o rezervă abundentă de apă atât pentru oameni, cât și pentru cai. Avantajele amplasamentului sunt probabil motivul pentru care Pisistratus a ales și locul pentru a debarca în jurul anului 546 î.Hr., în drumul său spre a se impune ca tiran al Atenei. Aici, așadar, la adăpostul peninsulei Kynosoura, perșii și-au stabilit tabăra.

Când grecii au descoperit punctul de invazie, au existat unele discuții între strategii sau generalii atenieni dacă să rămână sau să-i întâmpine pe invadatori, dar ultima a fost opțiunea aleasă și, la sosirea la Maraton pe 3 sau 4 septembrie, aceștia și-au stabilit tabăra lângă sanctuarul lui Hercule, la capătul vestic al golfului, unde li s-au alăturat în scurt timp platoenii. Spartanii, considerați cei mai buni luptători din Grecia, au fost din păcate întârziați în mobilizarea lor, deoarece erau implicați în festivalul sacru Karneia și este foarte posibil să fi fost preocupați de o revoltă locală a mesenienilor. De fapt, spartanii aveau să rateze bătălia cu o zi.

Detaliile bătăliei, ca în majoritatea bătăliilor de la începutul secolului al V-lea î.Hr., sunt vagi și contradictorii între sursele antice. Cu toate acestea, pe 11 septembrie, se pare că grecii și-au așezat liniile de luptă în centrul golfului, în timp ce perșii își îmbarcaseră doar jumătate din infanterie. Formând un front de opt oameni, grecii și-au lungit liniile pentru a se potrivi cu perșii și și-au subțiat grupul central la patru oameni. Plataeenii erau poziționați pe flancul drept, în timp ce atenienii se aflau în centru și în stânga. Cele mai bune trupe persane și sakai comandau din centru, probabil cu până la zece oameni. Aceasta era o tactică persană comună, așa că subțierea hopliților greci din centru ar fi putut fi o tactică deliberată a lui Miltiade sau Kallimachos pentru a permite flancurilor să-i învăluie pe perși pe măsură ce aceștia înaintau în centru. Pe de altă parte, grecii nu își puteau permite un front mai îngust decât perșii, deoarece acest lucru le-ar fi permis să ajungă în spatele liniilor grecești de la aripi și să expună fără speranță formațiunea falangei la atac. Cele două linii de oameni - invadatori și apărători - se întindeau pe 1.500 de metri lungime, iar acum se aflau la doar 1.500 de metri distanță.

Luptă

Cavaleria persană lipsește în mod misterios de pe scena bătăliei și, încă o dată, sursele antice și istoricii moderni nu ajung la un consens. Este posibil ca Datis să nu fi putut să o folosească cu succes din cauza copacilor sporadici care împânzeau câmpia sau că, de fapt, i-a trimis (sau plănuia să-i trimită) împreună cu alte trupe spre Atena, fie în încercarea de a cuceri orașul în timp ce grecii se aflau la Maraton, fie poate însăși absența lor a fost menită să ispitească armata greacă să se angajeze în luptă înainte de sosirea spartanilor.

Conform tradiției, 6.400 de perși au murit, față de doar 192 de greci.

În cele din urmă însă, infanteria de ambele părți a intrat în luptă. Deplasându-se una spre cealaltă și probabil cu grecii alergând ultimii 400 de metri în timp ce, fără îndoială, erau sub focul arcașilor perși, cele două armate s-au ciocnit. A urmat o luptă lungă și sângeroasă, centrul perșilor împingând în cele din urmă, poate previzibil, centrul grec slăbit înapoi. Cu toate acestea, atât flancul drept, cât și cel stâng al grecilor au preluat controlul asupra perșilor, respingându-i. Prin urmare, liniile au fost rupte, rezultatul fiind o încăierare confuză. Perșii, acum răpiți la stânga și la dreapta, s-au refugiat înapoi la navele lor, dar pentru a ajunge la ele au trebuit să traverseze o zonă mlăștinoasă largă. În retragerea confuză, aripile grecești s-au apropiat de centru și au atacat atât centrul persan, cât și au urmărit flancurile persane care fugeau, provocând pierderi grele. Luptele aprige au continuat în jurul navelor persane, iar în această acțiune a fost ucis Kallimachos. Grecii au capturat șapte nave ale inamicului, dar restul flotei a scăpat cu orice perși care reușiseră să se urce la bord.

Grecii obținuseră o mare victorie. Conform tradiției, 6.400 de perși au murit, față de doar 192 de greci. Prima cifră este destul de precisă, dar cea de-a doua este probabil o subestimare semnificativă în scopuri propagandistice. Perșii nu fuseseră însă terminați, deoarece Datis a navigat acum spre Capul Sounion într-o încercare de a ataca Atena cât timp armata greacă era plecată. Grecii ar fi putut fi alertați de această evoluție printr-un semnal de scut al trădătorului de pe Muntele Pentelikos, care a fost, poate pe nedrept, atribuit clanului Alkemeonidai. Fără îndoială, epuizată, armata greacă a fost, totuși, obligată să se întoarcă la Atena cu o viteză dublă pentru a apăra orașul. Sosirea lor în noaptea aceleiași zile pare să fi fost suficientă pentru a-i descuraja pe perșii ancorați în largul Faleronului, iar flota s-a retras în Asia. În acest moment, au sosit în sfârșit 2.000 de spartani, dar nu erau necesari, deoarece victoria era completă.

Urmările

Înapoi la Maraton, morții erau incinerați și îngropați la fața locului (un pas neobișnuit, iar movila funerară este vizibilă și astăzi) și era ridicat un trofeu comemorativ sub formă de coloană (fragmente din care se află acum în Muzeul Arheologic din Maraton). Se făceau sacrificii în semn de mulțumire zeilor, în special 500 de capre aduse lui Artemis Agrotera, iar în fiecare an după aceea, se efectua un sacrificiu la fața locului, un ritual care continua încă 400 de ani. Atenienii au ridicat o coloană și o statuie a lui Iris (sau Nike ) pe acropola lor în onoarea lui Kallimachos, iar rolul său în victorie, precum și statuile și prada de război au fost dedicate la marele sanctuar din Delfi . Victoria a fost comemorată și în sculptura greacă a renumitului sculptor Phidias - un grup de bronz la Delfi care îi includea pe Apollo , Artemis și Miltiade, și o colosală Atena din bronz pe acropola ateniană. Un templu dedicat lui Artemis Eucleia a fost construit la Atena, iar bătălia a fost, de asemenea, subiectul sculpturii de pe partea de sud a Templului Atenei Nike cca. 425-400 î.Hr. din Atena.

Victoria a fost un mare impuls moral pentru greci, iar evenimentele din septembrie au izvorât tot felul de legende. Viziunile eroului mitic atenian Tezeu în timpul bătăliei și intervenția lui Pan au fost doar câteva dintre poveștile care au ajutat la explicarea modului în care grecii au reușit să învingă puternica armată persană. De asemenea, veteranii bătăliei au purtat ulterior pe scut un taur al lui Maraton (din mitul lui Hercule), pentru a-și arăta cu mândrie participarea la această mare victorie.

În ciuda euforiei grecești la victorie, ambițiile persane nu au fost slăbite de înfrângerea de la Maraton, căci în decurs de un deceniu, regele Xerxes a continuat viziunea predecesorului său, Darius, iar în 480 î.Hr. a adunat o forță de invazie uriașă pentru a ataca Grecia, de data aceasta prin trecătoarea de la Termopile . În august 480 î.Hr., un mic grup de greci conduși de regele spartan Leonidas a ținut trecătoarea timp de trei zile și, în același timp, flota greacă a reușit să-i țină pe perși în frâu în bătălia navală de la Artemision. Împreună, aceste bătălii au câștigat timp Greciei și au permis obținerea victoriilor, mai întâi la Salamis în septembrie 480 î.Hr., unde flota greacă i-a manevrat pe perși în ape puțin adânci, și la Plataea în august 479 î.Hr., unde grecii, având la sol cea mai mare armată hoplită văzută vreodată, au câștigat bătălia care a pus capăt definitiv războaielor perse din Grecia.

Cursa de maraton

O ultimă legendă a Maratonului, care i-a dus numele până în zilele noastre, este relatarea lui Herodot despre un mesager pe distanțe lungi ( hēmerodromos ) pe nume Phidippides. El a fost trimis să ceară ajutorul spartanilor înainte de bătălie și a alergat la Sparta, oprindu-se mai întâi la Atena, o distanță totală de 240 km (o ispravă repetată de un atlet în 1983 d.Hr.). Surse ulterioare, începând cu Plutarh în secolul I d.Hr., confundă această poveste cu un alt mesager trimis din Maraton după bătălie pentru a anunța victoria și a avertiza asupra sosirii iminente a flotei persane la Atena. În orice caz, din această a doua legendă a fost stabilită o cursă - care acoperea aceeași distanță ca cei 42 de kilometri dintre Maraton și Atena - în prima renaștere a Jocurilor Olimpice din 1896 d.Hr. pentru a comemora idealurile sportive grecești antice și jocurile originale de la Olimpia . În mod potrivit, prima cursă de maraton a fost câștigată de un grec, Spiridon Louis.

$$$

 CATERINA VALENTE

Caterina Germaine Maria Valente (14 ianuarie 1931 – 9 septembrie 2024) a fost o cântăreață, chitaristă și dansatoare italo-franceză multilingvă . Vorbea șase limbi și cânta în treisprezece. Deși era cel mai bine cunoscută ca interpretă în Europa, Valente și-a petrecut o parte din carieră în Statele Unite, unde a cântat alături de Bing Crosby , Dean Martin , Perry Como și Ella Fitzgerald , printre alții.

Viață și carieră

Caterina Valente s-a născut la Paris pe 14 ianuarie 1931 din părinți italieni, Giuseppe Valente (din San Biagio Saracinisco ) și Maria Siri [ de ] (născută la Roma într-o familie genoveză ). Părinții ei erau muzicieni dintr-o familie care activa în lumea spectacolelor de șapte generații. Mama ei era artistă de varieté și mimă . Prima dragoste a fetei a fost jazz-ul; îi asculta acasă pe Duke Ellington , Sidney Bechet , Louis Armstrong și Bessie Smith . Când a ascultat-o pentru prima dată pe Billie Holiday , pe la vârsta de cinci ani, a plâns și a știut că vrea să devină cântăreață. A studiat baletul de timpuriu. A făcut turnee cu părinții ei în anii 1930, apărând uneori pe scenă; cariera ei a început în 1936 la teatrul Friedrichsbau din Stuttgart. A apărut ca chitaristă într-un sextet familial alături de părinții și trei frați. 

Când a început al Doilea Război Mondial, familia a călătorit în Elveția și nu s-a mai putut întoarce la Paris. Au acceptat o angajament în Germania pentru a supraviețui. 

Au fost nevoiți să ajute cu sprijinul trupelor. La vârsta de 13 ani, a trăit bombardamentul de la Breslau , a ajutat la salvarea victimelor și a îngrijit-o; mai târziu, a descris-o ca pe un iad: încerca să salveze o persoană și găsise părți din corp secționate. S-au întors în Franța după ce au stat în mai multe lagăre rusești. A lucrat acolo ca cântăreață independentă în cluburi, interpretând chansoane , unele compuse de Gilbert Bécaud pentru ea. 

Grock , clovnul care conducea circul în care lucra soțul ei, a încurajat-o să apară cu un număr de cântat. Un prim disc a fost produs de Walo Linder de la Radio Zürich și distribuit altor posturi. 

În 1953, a dat o audiție cu Kurt Edelhagen , liderul formației de la postul de radio Süddeutscher Rundfunk din Germania la acea vreme, timp de o oră în mai multe limbi. El a spus că este cea mai muzicală femeie pe care o auzise vreodată. Edelhagen, compozitorul Heinz Gietz și textierul și producătorul Kurt Feltz au organizat prima ei înregistrare pe 29 martie 1954, o piesă de jazz „Istanbul”. A fost un eșec, iar Feltz a convins-o că Schlager era mai popular. „O Mama, O Mama, O Mamajo” a devenit un succes imediat. 

„ Ganz Paris träumt von der Liebe ”, o versiune germană a piesei „ I Love Paris ” de Cole Porter, a devenit un succes și a reprezentat revelația ei; vânzându-se în 500.000 de exemplare în 1955, și în peste 900.000 până în decembrie 1958, conform raportului Der Spiegel din ianuarie 1959. A produs „Malaguena” cu dirijorul Werner Müller la Berlin, piesă care a avut succes în Statele Unite și a dus la prima sa apariție televizată în străinătate. 

În 1955, a apărut în emisiunea The Colgate Comedy Hour alături de Gordon MacRae . Din 1957 a apărut la televizor, în prima emisiune germană de personalitate, Bonsoir, Kathrin , care a rulat până în 1964. Curând a jucat alături de Peter Alexander ; cei doi au devenit considerați un cuplu de vis. Fratele ei, muzicianul, cântărețul și actorul de film italian Silvio Francesco, a cântat alături de ea, cântând în numeroase duete, dansând și cântând la clarinet în umbra celebrei sale surori. Valente vorbea fluent șase limbi și cânta în treisprezece. Single-ul lui Valente, „ The Breeze and I ”, s-a vândut în peste un milion de exemplare, conform unui raport din 1978, devenind cel mai bine vândut disc al ei. A fost publicat de casa de discuri germană Polydor . La sfârșitul anului 1958, această colaborare a fost încheiată și ea a trecut la Teldec Telefunken-Decca Schallplatten . 

În 1958, a filmat comedia muzicală Hier bin ich – hier bleib ich ( Aici sunt, aici stau ), în care a apărut Bill Haley & His Comets . În timpul segmentului lui Haley, Valente a cântat un duet cu Haley pe o versiune recent înregistrată a piesei sale „Vive la Rock and Roll”. A fost nominalizată la un premiu Grammy pentru „La strada dell'amore” în 1959. A participat la spectacolul Perry Como din 1961 până în 1966, apărând de opt ori. A apărut pentru prima dată pe scenă în Las Vegas în 1964 și a avut propriul spectacol pe Broadway . 

La mijlocul anilor 1960, Valente a lucrat cu Claus Ogerman și a înregistrat materiale atât în italiană, cât și în engleză, pe care acesta le-a aranjat/dirijat și/sau compus la casele de discuri Decca și Londra. În 1964–65, a fost co-prezentatoare (împreună cu Carol Burnett și inițial Bob Newhart ) a emisiunii The Entertainers , o emisiune de varietăți CBS cu 22 de episoade , pentru care a fost recunoscută drept cea mai bună vocalistă de la televiziunea americană, primind premiul Fame . A fost o invitată frecventă la The Dean Martin Show . Valente a avut, de asemenea, trei apariții la Ed Sullivan Show . În 1968, a fost prima vedetă de emisiune care a primit Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania . 

De-a lungul anilor, a cântat alături de numeroase vedete internaționale, printre care Chet Baker , Count Basie , Johnny Carson , Bing Crosby , Tommy Dorsey Orchestra , Sy Oliver , Buddy Rich Benny Goodman , Woody Herman , Danny Kaye , Dean Martin , Claus Ogerman , și Edmundo Ros . Înregistrările au rămas rare din cauza drepturilor conflictuale ale caselor de discuri. 

În 1970, Valente a apărut în cadrul Royal Variety Performance de la London Palladium , cântând „Before the Parade Passes By” și „The Breeze and I”. În Germania, a apărut în peste 100 de emisiuni de televiziune, precum „Musik ist Trumpf” , a prezentat și serialul „Circus, Circus” , și în spectacolul său „Wünsche, die ich mir erfülle” din 1981. „Bravo, Catrin” , un spectacol în limba germană cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a apariției sale pe scenă în 1986, a fost vizionat de aproximativ 17 milioane de oameni. 

„A brillia sciolta” , un CD cu jazz italian înregistrat în 1989 și relansat în anii următori sub titlurile Fantastica și Platinum deluxe , a fost CD-ul ei cel mai bine vândut la nivel mondial. În 2001, a lansat un nou album, „Girltalk” , împreună cu harpista Catherine Michel. Valente s-a retras în 2003. 

În 2019, melodia ei de succes din 1959, „ Bongo Cha Cha Cha ”, a fost inclusă în coloana sonoră a filmului Spider-Man: Far from Home , regizat de Jon Watts , devenind virală și câștigând o nouă popularitate. În 2021, melodia a devenit virală pe platforma de socializare TikTok , datorită utilizării sale pentru un trend care a strâns peste 250 de milioane de vizualizări, pornit din țările latine și America de Sud, și apoi popularizat și în Italia și Germania. 

Viața personală

Valente a fost căsătorită prima dată cu jonglerul german Gerd Scholz, din 1951 până în 1971. El a fost și managerul ei; ea a născut un fiu în 1958. Al doilea ei soț a fost pianistul Roy Budd , cu care a avut un fiu. 

Valente a murit acasă, în Lugano , Elveția, pe 9 septembrie 2024, la vârsta de 93 de ani. 

Înregistrări

Înregistrările lui Valente sunt listate în Discografia Înregistrărilor Istorice Americane . Ea a înregistrat 1.500 de cântece, chansoane și Schlager, interpretate în 13 limbi.

$$$

 CAROL CEL MARE

Carol cel Mare (Carol cel Mare, cunoscut și sub numele de Carol I, l. 742-814) a fost rege al francilor (domnie 768-814), rege al francilor și lombardilor (domnie 774-814) și împărat al Sfântului Imperiu Roman (domnie 800-814). Se numără printre cele mai cunoscute și influente figuri ale Evului Mediu timpuriu pentru succesele sale militare care au unit cea mai mare parte a Europei Occidentale , reformele sale educaționale și ecleziastice și politicile sale care au pus bazele dezvoltării națiunilor europene ulterioare.

A fost fiul lui Pepin cel Scurt, rege al francilor (751-768, primul rege al dinastiei carolingiene ). Carol cel Mare a urcat pe tron la moartea tatălui său , co-domnind cu fratele său, Carloman I (768-771), până la moartea acestuia din urmă. Ca unic conducător ulterior, Carol cel Mare și-a extins rapid regatul, autointitulându-se capul Bisericii Apusene – înlocuindu-i pe papii vremii aflați la putere – și a condus personal campanii militare pentru a creștina Europa și a înăbuși tulburările aproape continuu timp de 46 de ani ai domniei sale.

Moartea sa din cauze naturale, survenită în 814, a fost considerată o tragedie de contemporanii săi și a fost jelit în toată Europa; cu atât mai mult după ce raidurile vikingilor au început la scurt timp după moartea sa. Este adesea numit Părintele Europei Moderne.

Primii ani ai vieții și ascensiunea la putere

Carol cel Mare s-a născut, probabil, la Aachen (în Germania modernă), în ultimii ani ai dinastiei merovingiene , care condusese regiunea încă din jurul anului 450. Regele merovingian își pierduse constant puterea și influența de ani de zile, în timp ce poziția regală presupus subordonată de primar al palatului (echivalentul unui prim-ministru) devenise mai puternică. În timpul regelui Childeric al III-lea (743-751), monarhul nu avea practic nicio putere, iar toate politicile administrative erau decise de Pepin cel Scurt, primarul palatului.

Pepin a înțeles că nu putea pur și simplu uzurpa tronul și să se aștepte să fie recunoscut ca un rege legitim, așa că a făcut apel la papalitate, întrebând: „Este corect ca un conducător neputincios să continue să poarte titlul de rege?” (Hollister, 108). Papalitatea se confrunta în acea perioadă cu o serie de probleme, de la lombarzii ostili din nordul Italiei până la controversa iconoclastă cu Imperiul Bizantin .

Împăratul bizantin condamnase recent orice reprezentare a lui Hristos în biserici drept idolatrie și ordonase eliminarea acesteia. Mai mult, încercase să dicteze aceeași politică papei și să o urmeze în Europa de Vest. După cum o formulează eruditul C. Warren Hollister, „papalitatea nu avusese niciodată o nevoie atât de disperată de un campion” când Papa Zaharia (care a servit între 741 și 752) a primit scrisoarea lui Pepin. Acesta a fost mai mult sau mai puțin instantaneu de acord cu Pepin.

Pepin a fost încoronat rege al francilor în 751 și, în conformitate cu precedentul regal, și-a numit cei doi fii drept succesori. Printre primele sale acte ca rege, Pepin i-a învins pe lombardi și a donat o cantitate semnificativă din pământul lor papalității (o donație cunoscută sub numele de „Donația lui Pepin”). Papalitatea, la rândul ei, spera să-l controleze pe Pepin și pe succesorii săi și a revendicat autoritatea asupra coroanei france în virtutea unui document cunoscut sub numele de Donația lui Constantin , despre care se presupune că ar fi fost întocmit chiar de primul împărat roman creștin, Constantin I , care afirmă că un monarh creștin a renunțat voluntar la stăpânirea sa papalității, iar papa i-a returnat-o apoi cu grație.

Conform documentului, Biserica era de fapt puterea din spatele fiecărui tron și putea prelua această putere la fel de ușor cum îi fusese dată. Documentul era un fals – și nu există nicio dovadă că Constantin ar fi făcut vreodată o astfel de declarație în vreun fel – dar Pepin nu avea cum să știe acest lucru și, fiind analfabet, nu avea de ales decât să creadă tot ce-i spunea clerul pe hârtia pe care i-o fluturau în fața lor. Pepin a acceptat stipulația Donației lui Constantin; fiul său nu a vrut.

Carol cel Mare a domnit de la început prin forța personalității sale, care întruchipa etosul regelui războinic combinat cu viziunea creștină.

Regele Pepin a murit în 768, iar fiii săi au urcat pe tron. Co-domnia cu Carloman a fost departe de a fi armonioasă, deoarece Carol cel Mare a favorizat acțiunea directă în rezolvarea dificultăților, în timp ce fratele său pare să fi fost mai puțin decisiv. Primul test al domniei lor a fost rebeliunea provinciei Aquitania, pe care Pepin o supusese, în 769. Carol cel Mare a favorizat o campanie militară, pe care Carloman nu a susținut-o.

Carol cel Mare a mărșăluit asupra Aquitaniei și i-a învins pe rebeli, supunând și Gasconia vecină, în timp ce Carloman a refuzat să participe la vreo acțiune. În 770, Carol cel Mare s-a căsătorit și apoi a repudiat o prințesă longobardă, fiica regelui Desiderius (domnie 756-774) pentru a se căsători cu adolescenta Hildegard (viitoarea mamă a lui Ludovic cel Pios, domnie 814-840). În urma propunerilor lui Desiderius către Carloman de a-l răsturna pe Carol cel Mare și de a răzbuna onoarea fiicei sale, cei doi frați se aflau pe cale directă către război civil când Carloman a murit în 771.

Campanii militare și expansiune

Ca unic conducător al francilor, Carol cel Mare a domnit de la început prin forța personalității sale, care întruchipa etosul regelui războinic combinat cu viziunea creștină. Hollister îl descrie pe rege:

Carol cel Mare se înălța față de contemporanii săi atât la figurat, cât și la propriu. Avea o înălțime de 1,93 m, un gât gros și o burtă mare, dar, în ciuda acestui fapt, era impunător la înfățișare. Putea fi cald și vorbăreț, dar putea fi și dur, crud și violent, iar supușii săi au ajuns să-l privească atât cu admirație, cât și cu frică... Mai presus de toate, Carol cel Mare era un rege războinic. Își conducea armatele în campanii anuale, ca o chestiune firească. Abia treptat și-a dezvoltat o noțiune de misiune creștină și un program de unificare și extindere sistematică a Occidentului creștin. (109)

După ce și-a adunat armata, a lansat prima sa campanie în Saxonia în 772, începând un conflict lung și sângeros cunoscut sub numele de Războaiele Saxone (772-804) într-un efort de a eradica păgânismul nordic din regiune și de a-și stabili autoritatea acolo. Lăsând trupele în Saxonia, s-a îndreptat spre Italia, unde lombarzii se afirmau din nou. I-a cucerit pe lombarzi în 774 și le-a adus pământurile în regatul său, numindu-se ulterior „Rege al francilor și al lombarzilor”, apoi s-a întors în Saxonia.

Tulburările basce din Pirinei i-au atras pe Carol cel Mare și armata sa în acea direcție pentru o serie de angajamente, inclusiv faimoasa Bătălie de la Pasul Roncevaux din 778 (inspirația pentru poemul epic ulterior Cântecul lui Roland ), în care ariergarda lui Carol cel Mare a fost prinsă într-o ambuscadă și masacrată, inclusiv contele Roland din Marca Bretonă. Această înfrângere nu a făcut altceva decât să consolideze hotărârea lui Carol cel Mare de a aduce regiunea complet sub controlul său.

Între 778 și 796, Carol cel Mare a purtat campanii anuale în Pirinei, Spania și Germania, obținând victorii repetate. În 795, a acceptat capitularea avarilor din Ungaria, dar, refuzând să aibă încredere în ei, a atacat fortăreața lor (cunoscută sub numele de Inelul) și i-a învins complet în 796, desființându-le efectiv ca popor. De asemenea, i-a învins pe sarazini din nordul Spaniei, stabilind o zonă tampon numită Marca Spaniolă și a cucerit insula Corsica. Regatul său se întindea acum prin regiunea Franței de astăzi, nordul Spaniei, nordul Italiei și Germania de astăzi, cu excepția Saxoniei din nord.

Războaiele saxone

De fiecare dată când Carol cel Mare credea că i-a supus pe saxoni și le-a pus capăt luptei, aceștia se revoltau din nou. Înainte de Războaiele Saxone, regiunea Saxonia fusese în relații bune cu Francia și interacționa în mod regulat cu aceștia, servind drept canal comercial către țările scandinave. În 772, se spune că un grup saxon a atacat și a incendiat o biserică din Deventer (în Țările de Jos de astăzi, pe atunci parte a regatului lui Carol cel Mare), iar acest lucru i-a oferit lui Carol cel Mare o scuză pentru a invada regiunea. Nu se știe de ce saxonii ar fi incendiat biserica din Deventer și chiar dacă au făcut-o cu adevărat. Cunoscând intoleranța lui Carol cel Mare față de credințele și practicile păgâne, este probabil ca regele creștin să fi fost în spatele distrugerii bisericii pentru a justifica o invazie a tribului germanic pe care ar fi întreprins-o oricum.

Ca răzbunare pentru biserica incendiată, Carol cel Mare a mărșăluit asupra Westfaliei și a distrus Irminsul, arborele sacru care reprezenta Yggdrasil (Arborele Vieții în mitologia nordică ), și a masacrat un număr de sași în prima sa campanie. A doua, a treia și restul (în total 18) au urmat același model de distrugere și masacru. În 777, un lider războinic saxon pe nume Widukind a condus rezistența și, deși un lider capabil, a fost la fel de neajutorat să conteste serios mașina de război a lui Carol cel Mare ca oricine altcineva din Europa. Cu toate acestea, a negociat cu regele Sigfried al Danemarcei pentru a permite refugiaților saxoni să intre în regatul său.

În 782, Carol cel Mare a ordonat executarea a 4.500 de saxoni într-o atrocitate cunoscută sub numele de Masacrul de la Verden, menită să înfrângă voința saxonilor de a lupta, dar aceștia tot nu au vrut să renunțe la autonomia lor și nici să-și repudieze religia . Widukind s-a oferit pentru botez la scurt timp după aceea (fie în 784, fie în 785) într-un gest de pace și se consemnează că a fost botezat, dar apoi dispare din înregistrările istorice la scurt timp după aceea.

Carol cel Mare a pus capăt trenului de refugiați către Danemarca în 798, iar rebeliunile saxone au continuat după dispariția lui Widukind. Carol cel Mare a reacționat așa cum făcuse în ultimii 30 de ani, cu aceleași rezultate. În cele din urmă, în 804, Carol cel Mare a deportat peste 10.000 de sași în Neustria, în regatul său, și i-a înlocuit în Saxonia cu propriul popor, câștigând practic conflictul, dar câștigând dușmănia regilor scandinavi, în special a lui Sigfried, care a atacat regiunea francă Frisia la scurt timp după aceea. Acest conflict ar fi putut deveni un alt eveniment prelungit, dar Sigfried a murit, iar succesorul său a cerut pace.

Împărat al Sfântului Imperiu Roman

De-a lungul războaielor saxone și al celorlalte campanii ale sale, Carol cel Mare a acționat în întregime din proprie inițiativă și a acordat foarte puțină atenție papalității. Niciunul dintre papi nu se plângea însă, deoarece diversele inițiative ale lui Carol cel Mare coincideau cu propriile lor interese sau îi aduceau beneficii directe. Cu toate acestea, până în anul 800 era clar că puterea lui Carol cel Mare o depășea pe cea a papalității și nu exista nimic ce se putea face în această privință.

Acest lucru a devenit clar când Papa Leon al III-lea (care a servit între 795 și 816) a fost atacat de o gloată pe străzile Romei și a fost forțat să fugă. Gloata fusese instigată de nobilii romani care, sperând să-l înlocuiască pe Leon al III-lea cu unul de-al lor, îl acuzaseră de imoralitate și abuz de funcție. Leon s-a dus la Carol cel Mare pentru protecție și, la sfatul consilierului său învățat, savantul Alcuin (l. 735-804), Carol cel Mare a fost de acord să-l însoțească pe Leon înapoi la Roma pentru a-și curăța numele, lucru pe care l-a și făcut. Savantul Norman Cantor descrie evenimentele:

Pe 23 decembrie, la un proces prezidat de Carol cel Mare, Leon s-a eliberat în cele din urmă de acuzațiile aduse împotriva sa. Acest curs al evenimentelor a însemnat o umilință cumplită pentru papă și abnegația sa în fața conducătorului carolingian și a decis să încerce să recâștige prestigiul și autoritatea funcției sale prin îndeplinirea încoronării imperiale a lui Carol cel Mare. În ziua de Crăciun, în anul 800, în timp ce Carol cel Mare se ridica de la rugăciune în fața mormântului Sfântului Petru, Papa Leon a așezat brusc coroana pe capul regelui, iar clerul și poporul roman, bine exersați, au strigat: „Carol Augustus , încoronat mare și dătător de pace împărat al romanilor, viață și victorie!” (181)

Se spune că Carol cel Mare nu a vrut să fie încoronat de Leon și că ar fi spus că nu ar fi intrat niciodată în biserică dacă ar fi știut că se va întâmpla. Oricum ar fi fost, este bine stabilit că, atunci când Carol cel Mare a intrat, coroana era clar vizibilă în biserică, iar bărbatul era cu siguranță suficient de inteligent pentru a-și da seama că nu fusese lăsată acolo accidental. Cel mai probabil, Carol cel Mare a salutat prestigiul titlului, dar nu era de gând să permită papalității un avantaj pentru a-și exercita pseudo-pârghia asupra lui, așa cum s-a întâmplat cu Donația lui Constantin.

Reforme ecleziastice și educaționale

Se pare că nu există nicio îndoială că încoronarea a fost o încercare a papalității de a stabili un anumit grad de control asupra lui Carol cel Mare. Hollister observă cum „papii credeau că împărații ar trebui să fie administratori papali – exercitându-și autoritatea politică seculară în interesul Bisericii Romane” (112). Chiar și așa, nu exista nicio nevoie practică de a face acest lucru, deoarece Carol cel Mare își combinase în mod constant propriile interese cu cele ale Bisericii de când a ajuns la putere.

Pe lângă victoriile sale militare regulate, Carol cel Mare s-a angajat și în reforme ecleziastice și educaționale, îmbunătățind funcționarea bisericilor, mănăstirilor și instituțiilor de învățământ din întreg regatul său – acum imperiul său . Progresele tehnologice din timpul dinastiei merovingiene și al domniei lui Pepin cel Scurt au pus deja bazele unei prosperități mai mari. Progresele agricole – cum ar fi rotația culturilor între trei câmpuri, inventarea și utilizarea plugului compus care a înlocuit plugul mecanic anterior și încurajarea țăranilor de a-și pune în comun resursele și forța de muncă în agricultură – toate au dus la creșterea producției alimentare și la o mai bună îngrijire a terenurilor. Carol cel Mare a îmbunătățit aceste progrese încurajând dezvoltarea în continuare a mecanizării, cum ar fi moara de apă pentru măcinarea cerealelor, în locul metodei anterioare de măcinare prin muncă umană.

Pepin cel Scurt inițiase o reformă a Bisericii Francilor, condusă de Sfântul Bonifaciu (l. 672-754), care a stabilit ordinea în casele religioase și a dezvoltat școli monahale. De asemenea, el a împărțit regiunile în parohii pentru o administrare mai ușoară. Carol cel Mare a valorificat aceste progrese prin dezvoltarea lor și înconjurându-se cu cele mai strălucite minți ale epocii sale, cum ar fi eruditul Alcuin din York, care a subliniat alfabetizarea ca aspect important al evlaviei. Această politică a fost promovată în școlile monahale din întreg imperiul lui Carol cel Mare, îmbunătățind ratele de alfabetizare și producând elevi mai buni. Reformele anterioare ale lui Bonifaciu au fost continuate, Carol cel Mare trimițând comisari din capitala sa de la Aachen în diferite districte și parohii pentru a se asigura că decretele sale sunt implementate corect și că toate aspectele administrației sale funcționează spre un singur scop. Cu toate acestea, se pare că nu a existat un motiv real pentru acești comisari, deoarece cei cărora Carol cel Mare le-a încredințat poziții de autoritate și-au îndeplinit îndatoririle din loialitate personală față de el, nu față de stat.

Moştenire

Carol cel Mare a condus imperiul său timp de 14 ani, până la moartea sa din cauze naturale, în 814. Loyn observă cum „forța și personalitatea sa dinamică au fost necesare pentru a crea imperiul și, fără el, elementele care se dezintegrau au câștigat rapid ascensiunea” (79). El îl încoronase deja pe Ludovic cel Pios ca succesor în 813, dar nu a putut face nimic pentru a se asigura că moștenirea sa va dăinui după moartea sa. Cantor comentează:

Moartea a doar câtorva lideri iluminați sau chiar pierderea bruscă a unei mari personalități poate provoca prăbușirea întregului sistem și poate deschide calea pentru o revenire la fel de rapidă la haos și barbarie. În jurul grupului iluminat de lideri într-o astfel de societate preindustrială se află o masă de războinici sălbatici și țărani bovini cărora le lipsește orice înțelegere a ceea ce încearcă să facă liderii. Prin urmare, pe măsură ce direcția centrală se clatină, are loc o regresie imediată în barbarie. (172)

Problemele inițiale ale imperiu nu s-au datorat însă vreunui element de regres sau dezintegrare, ci propriilor alegeri ale lui Carol cel Mare cu privire la Saxonia, făcute cu decenii în urmă. Războaiele saxone au distrus regiunea, au ucis mii de oameni și nu au făcut altceva decât să-i înfurie pe regii scandinavi care au așteptat moartea lui Carol cel Mare și apoi au dezlănțuit raidurile vikinge asupra Franței. În timpul domniei lui Ludovic, între 820 și 840, vikingii au atacat în mod repetat Franța. Ludovic a făcut tot posibilul să respingă aceste atacuri, dar i-a fost mai ușor să-i îmbuneze pe nordici prin granturi de teritorii și negocieri.

Când Ludovic a murit în 840, imperiul a fost împărțit între cei trei fii ai săi, care s-au luptat între ei pentru supremație. Conflictul lor s-a încheiat prin Tratatul de la Verdun din 843, care a împărțit imperiul între fiii lui Ludovic I. Ludovic Germanul (domnie 843-876) a primit Franța de Est, Lothair (domnie 843-855) a luat Franța de Mijloc, iar Carol cel Pleșuv (domnie 843-877) a condus Franța de Vest. Niciunul dintre acești regi franci nu a fost interesat să-i ajute pe ceilalți, iar infrastructura imperiului, precum și majoritatea reformelor avansate de Carol cel Mare, s-au deteriorat. Raidurile vikinge au continuat din 843 până în jurul anului 911, când au fost definitiv încheiate de Carol cel Simplu (domnie 893-923) printr-un tratat cu căpetenia vikingă Rollo (mai târziu Rollo de Normandia , domnie 911-927).

Deși Carol cel Mare nu a fost niciodată afectat de absurda fraudă a Donației lui Constantin de către biserică, descendenții săi nu au fost la fel de puternici, iar dinastia carolingiană ulterioară avea să aibă de suferit pe măsură ce papii își afirmau presupusa autoritate politică. Regatele separate ale imperiului lui Carol cel Mare aveau să formeze în cele din urmă națiunile moderne ale Europei și, în ciuda tuturor defectelor sale, nu ar fi putut face acest lucru dacă nu ar fi fost viziunea sa asupra scopului și abilitățile naturale de a conduce într-un mod care să-i facă pe ceilalți dornici să-l servească.

$$$

 ANN SOTHERN

Ann Sothern (născută Harriette Arlene Lake ; 22 ianuarie 1909 – 15 martie 2001) a fost o actriță americană care a lucrat în teatru, radio, film și televiziune, într-o carieră care s-a întins pe aproape șase decenii. Sothern și-a început cariera la sfârșitul anilor 1920 în roluri minore în filme. În 1930, a debutat pe Broadway și a ajuns curând în roluri principale. În 1939, MGM a distribuit-o în rolul lui Maisie Ravier , o dansatoare din Brooklyn, obraznică, dar adorabilă. Personajul s-a dovedit a fi popular și a dat naștere unei serii de filme de succes ( Congo Maisie , Gold Rush Maisie , Up Goes Maisie etc.) și unui serial radio ( Aventurile lui Maisie ).

În 1953, Sothern a intrat în televiziune ca vedetă a propriului sitcom , Private Secretary . Serialul a fost difuzat timp de cinci sezoane pe CBS și i-a adus lui Sothern trei nominalizări la Premiile Emmy . În 1958, a jucat într-un alt sitcom pentru CBS, The Ann Sothern Show , care a fost difuzat timp de trei sezoane. Din 1965 până în 1966, Sothern i-a dat vocea lui Gladys Crabtree, personajul principal din sitcomul My Mother the Car . Și-a continuat cariera la sfârșitul anilor 1960 cu apariții pe scenă și în filme și roluri ca invitată specială la televizor. Din cauza problemelor de sănătate, a lucrat sporadic în anii 1970 și 1980.

În 1987, Sothern a apărut în ultimul ei film, Balenele din august , cu Bette Davis și Lillian Gish în rolurile principale. Sothern a obținut singura sa nominalizare la Oscar , pentru cea mai bună actriță în rol secundar , pentru rolul său din film. După încheierea filmărilor, s-a retras la Ketchum, Idaho , unde și-a petrecut anii rămași înainte de moartea sa din cauza insuficienței cardiace, în martie 2001. Lucille Ball , alături de care a apărut în programul lui Ball, The Lucy Show , în repetate rânduri, a numit-o pe Sothern „cea mai bună actriță de comedie din industrie, fără excepție”. 

Tinereţe

Sothern s-a născut pe 22 ianuarie 1909 în Valley City, Dakota de Nord , fiind cea mai mare dintre cele trei fiice născute de Annette ( născută Yde) și Walter J. Lake. A avut două surori mai mici, Marion și Bonnie. Bunicul ei matern a fost violonistul danez Hans Nielsen. Bunicul ei patern a fost Simon Lake , un inginer care a ajutat la construirea primelor submarine pentru Marina Statelor Unite . 

Mama ei era cântăreață de concert, în timp ce tatăl lui Sothern lucra în import și export. Harriette și surorile ei au crescut în Waterloo, Iowa , și mai târziu în Minneapolis , Minnesota. Părinții ei s-au despărțit când ea avea patru ani (au divorțat ulterior în 1927). La vârsta de cinci ani, a început să ia lecții de pian. Când avea șase ani, Sothern a suferit arsuri semnificative după ce și-a luat foc cămașa de noapte în timp ce se juca cu chibrituri. A fost supusă unor grefe de piele timp de șase luni pentru a vindeca rănile de pe brațe, picioare și spate. 

Ulterior, a studiat la Școala de Muzică McPhail , unde mama ei a predat pianul. A început să-și însoțească mama în turneele de concerte atunci când programul școlar i-a permis. La vârsta de 11 ani, devenise o pianistă desăvârșită și cânta solo în corul bisericii. La vârsta de 14 ani, a început lecțiile de canto și a continuat să studieze pianul și compoziția muzicală. În adolescență, la Liceul Central din Minneapolis , a apărut în numeroase producții de teatru și a regizat mai multe spectacole.

În anii de liceu, a participat la concursurile anuale sponsorizate de stat pentru studenți compozitori muzicali și a câștigat trei ani la rând. După absolvirea liceului în 1926, [ 7 ] s-a mutat cu tatăl ei la Seattle , unde a urmat cursurile Universității din Washington , pe care a abandonat-o după un an. Între timp, mama ei s-a mutat la Los Angeles, unde a lucrat ca antrenoare vocală pentru studiourile Warner Bros.

Carieră

Primii ani

În timp ce își vizita mama în California, a obținut un rol în revista Warner Bros., The Show of Shows . A făcut un test de ecran pentru MGM și a semnat un contract pe șase luni. A apărut în roluri secundare și în roluri de debut, dar curând s-a frustrat că a apărut doar în roluri mici. Apoi l-a întâlnit pe Florenz Ziegfeld la o petrecere. Ziegfeld i-a oferit un rol într-una dintre producțiile sale. Când MGM a decis să nu accepte opțiunea ei, s-a mutat la New York City pentru a accepta oferta lui Ziegfeld. 

Pe Broadway, în 1931, a avut roluri principale în America's Sweetheart și Everybody's Welcome .

Film și radio

În 1934, a semnat un contract cu Columbia Pictures . Harry Cohn și-a schimbat numele în Ann Sothern. „Ann” a fost ales în onoarea mamei sale, iar „Sothern” a fost ales pentru actorul shakespearian EH Sothern . În timp ce se afla la Columbia, a apărut în principal în roluri din filme de serie B. După doi ani, studioul a eliberat-o din contract. În 1936, a semnat cu RKO Radio Pictures și, după o serie de filme care nu au reușit să atragă un public suficient de mare, a părăsit RKO. A semnat cu Metro-Goldwyn-Mayer la scurt timp după ce a părăsit RKO.

După ce a semnat cu MGM, Sothern a fost distribuită în rolul dansatoarei de burlesque din Brooklyn , Mary Anastasia O'Connor, cunoscută profesional sub numele de Maisie Ravier, în filmul Maisie (1939). MGM a achiziționat inițial proprietatea Maisie pentru Jean Harlow , dar Harlow a murit în iunie 1937, înainte de finalizarea scenariului final. (Inspirația lui Harlow a rămas; al doilea lungmetraj Maisie, Congo Maisie , a fost bazat pe filmul Red Dust al MGM . Sothern a apropiat rolul lui Jean Harlow alături de John Carroll în rolul lui Clark Gable .)

După ani de dificultăți și apariții în roluri secundare, Sothern a cunoscut un succes major cu „Maisie” . Filmul a fost profitabil pentru MGM, la fel ca și seria de continuări ale comediilor cu Maisie care au urmat. Încasările din box office-ul filmelor cu Maisie au finanțat dramele mai costisitoare ale MGM. Din 1939 până în 1947, a apărut în 10 filme cu Maisie . O recenzie a filmului „Swing Shift Maisie ” (1943) din revista Time a lăudat-o pe Sothern și a descris-o drept „una dintre cele mai inteligente comediene din domeniu”. Popularitatea seriei de filme a dus la propria ei emisiune radio, „Aventurile lui Maisie” , difuzată pe CBS din 1945 până în 1947, pe Mutual Broadcasting System în 1952 și în sindicalizare din 1949 până în 1953. Datorită popularității sale datorită filmelor cu Maisie , directorul MGM, Louis B. Mayer, a plătit 80.000 de dolari pentru a cumpăra drepturile de filmare pentru producția de pe Broadway a filmului „DuBarry Was a Lady”, special pentru Sothern. Când Sothern a respins scenariul revizuit, MGM a decis să o distribuie pe Lucille Ball (cea mai bună prietenă a lui Sothern în viața reală). La scurt timp după finalizarea filmărilor pentru Maisie Gets Her Man în 1942, Sothern a fost distribuită în rolul principal în versiunea cinematografică a Panama Hattie (1942), alături de Red Skelton . Panama Hattie fusese un succes pe Broadway cu Ethel Merman în rolul principal, dar s-a confruntat cu probleme de producție după ce MGM a încercat să filmeze versiunea cinematografică. După o avanpremieră dezastruoasă din noiembrie 1941, MGM a decis să amâne lansarea pentru a reorganiza producția. Regizorul original al filmului a fost înlocuit, scenariul a fost rescris și mai multe scene au fost refăcute. Deși filmul a primit recenzii mediocre spre slabe, a fost un succes de box office răsunător în rândul publicului. 

In 1943, she appeared in a seventh Maisie film Swing Shift Maisie followed by a role in the war drama Cry 'Havoc' . The following year Sothern starred in the eighth Maisie film, Maisie Goes to Reno , before taking time off to have her first child. She returned to the screen in 1946 in Up Goes Maisie , followed by the final Maisie film Undercover Maisie . Sothern appeared in two musical films in 1948, April Showers opposite Jack Carson and Words and Music starring an all-star cast of MGM actors, singers and dancers. In 1949, she appeared in the Academy Award -winning film A Letter to Three Wives for 20th Century Fox . Sothern received excellent reviews for her performance but the acclaim failed to stimulate her career, which had begun to wane in the late 1940s. In 1949, Sothern contracted hepatitis , which she would battle for the next three years. After Sothern became ill, MGM canceled her contract. 

Televiziune

Invitată principală în rolul „Susie McNamara” în emisiunea The Lucy-Desi Comedy Hour , „Lucy face o croazieră în Havana”, în dreapta: Ann Sothern, Rudy Vallee , Lucille Ball , Desi Arnaz , Cesar Romero , Vivian Vance și William Frawley (1957)

La începutul anilor 1950, Sothern apărea doar în roluri secundare, în filme precum drama polițistă film noir The Blue Gardenia (1953). Având nevoie de bani din cauza facturilor medicale în creștere, s-a orientat către televiziune. În 1953, a fost distribuită ca rol principal în serialul Private Secretary . Sothern a interpretat-o pe Susan Camille „Susie” MacNamara, o secretară care lucra pentru agentul de talente din New York , Peter Sands ( Don Porter ). Serialul a fost difuzat pe CBS în săptămâni alternative, împreună cu The Jack Benny Program . Private Secretary a fost un succes de public, clasându-se în mod constant în top 10, iar Sothern a fost nominalizată la un premiu Primetime Emmy pentru rolul său din serial de trei ori. În 1957, Private Secretary a fost reînnoit pentru un al cincilea sezon, dar Sothern a părăsit serialul după ce a avut ceea ce a descris ulterior ca o „ceartă violentă” cu producătorul Jack Chertok pentru profiturile din serial. Sothern deținea 42% din serial și ulterior a dat-o în judecată pe Chertok pentru 93.000 de dolari reprezentând profituri nerecuperate din serial. 

S-a întors la televiziune în anul următor în The Ann Sothern Show . Sothern a jucat în rolul lui Kathleen „Katy” O'Connor, manager adjunct la fictivul hotel Bartley House. Inițial, în serial a jucat alături de Ernest Truex în rolul timidului șef al lui Katy, Jason Macauley, care era în mod constant eclipsat de Katy și hărțuit de soția sa dominantă, Flora ( Reta Shaw ). Ratingurile serialului au fost slabe, iar după 23 de episoade, serialul a fost reamenajat. Don Porter, co-starul lui Sothern din Private Secretary , a semnat pentru a-l interpreta pe James Devery, șef al lui Katy. Adăugarea lui Porter a adăugat tensiune romantică serialului și a contribuit la îmbunătățirea ratingurilor. În 1959, serialul a câștigat un premiu Globul de Aur pentru cel mai bun serial de televiziune - muzical sau comedie . În timpul celui de-al doilea sezon al serialului, Jesse White , care a jucat și în Private Secretary , s-a alăturat distribuției. Ratingurile serialului au rămas solide până când CBS a mutat The Ann Sothern Show în zilele de joi pentru al treilea sezon. Programat alături de serialul ABC „The Untouchables” , audiența a scăzut substanțial, iar emisiunea „The Ann Sothern Show” a fost anulată în 1961. 

Anii următori

După încheierea serialului „The Ann Sothern Show” , a revenit la film în drama politică „The Best Man ” (1964), alături de Henry Fonda și Cliff Robertson . A fost nominalizată la Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru munca sa în acest film. În același an, a interpretat rolul unei prostituate în thrillerul psihologic „Lady in a Cage” , cu Olivia de Havilland în rol principal . În 1965, a avut un rol recurent în serialul „The Lucy Show” al prietenei sale Lucille Ball, în rolul „Contesei Framboise” (născută Rosie Harrigan). După ce colega de platou a lui Ball, Vivian Vance, a anunțat că intenționează să părăsească serialul, presa a speculat că Sothern va fi înlocuitorul lui Vance. Sothern a negat zvonurile și, în cele din urmă, serialul a continuat fără Vance sau Sothern. 

În 1965, Sothern a jucat împreună în serialul de comedie TV „ Mama mea, mașina” , alături de Jerry Van Dyke . Van Dyke a jucat rolul unui avocat și familist aflat în dificultate, care descoperă o mașină de epocă din 1928, dărăpănată, într-un parc de mașini second-hand. Mașina de epocă îi vorbește - cu vocea lui Ann Sothern. Se pare că mașina este reîncarnarea mamei lui Van Dyke. Van Dyke restaurează mașina la starea sa originală și o duce acasă, unde o uimește pe familia sa și devine invidia unui colecționar zelos. Sothern nu a apărut niciodată în serial; se auzea doar vocea ei, reacționând aspru la întâmplările nebunești din jurul ei.

În restul anilor 1960, a jucat în roluri de invitată la televiziune și, ocazional, în filme. Într-un episod din seria „Hour” cu Alfred Hitchcock , intitulat „Water's Edge”, Sothern a avut o performanță impresionantă. În 1972, Sothern a apărut în emisiunea specială de televiziune „Fol-de-Rol” cu Sid și Marty Krofft . În anul următor, a jucat rolul mamei dominante a unui fiu criminal în filmul de groază psihologic „The Killing Kind” . În 1974, a călătorit la Hong Kong pentru a filma filmul de arte marțiale „Golden Needles” . A jucat rolul lui Fenzie, proprietara unui salon de mahjong . Următorul rol al lui Sothern a fost în filmul de comedie de acțiune din 1975, „Crazy Mama” , cu Cloris Leachman în rol principal. În restul deceniului, problemele de sănătate au obligat-o să-și reducă cariera. A lucrat sporadic în televiziune și în producții teatrale, inclusiv un mic rol în filmul de groază „The Manitou” cu Tony Curtis (1978).

Sothern s-a întors la televiziune în 1985 în rolul „Ma Finney” într-o adaptare a unuia dintre filmele sale vechi, „A Letter to Three Wives” . Ultimul film al lui Sothern a fost „The Whales of August” în 1987. Rolul ei de vecină a unor surori mai în vârstă, interpretat de Lillian Gish și Bette Davis , i-a adus singura nominalizare la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar din cariera sa. După filmări, Sothern s-a retras din actorie și s-a mutat la Ketchum, Idaho , unde și-a petrecut rămașii ani.

Alte afaceri

De-a lungul carierei sale, Sothern a condus și mai multe afaceri și companii de producție. În anii 1950, a deschis Centrul de Cusut Ann Sothern în Sun Valley, Idaho , care vindea țesături, tipare și mașini de cusut. De asemenea, deținea o fermă de vite în Idaho, numită A Bar S Cattle Company. Sothern deținea Vincent Productions, Inc. (numită după sfântul patron al orașului Sothern, Vincent de Paul ), care a produs prima sa serie, Private Secretary , și Anso Productions, care a produs The Ann Sothern Show . 

Pe lângă actorie, Sothern a urmat o carieră muzicală. În timpul pauzei de la Private Secretary în 1954, a jucat în propriul număr de club de noapte, prezentat în cluburi din Reno , Las Vegas și Chicago . La sfârșitul anilor 1950, a înființat compania muzicală A Bar S și a lansat Sothern Exposure , primul ei album, în 1958. 

Viața personală

Căsătorii și copii

Sothern s-a căsătorit cu actorul și liderul formației Roger Pryor în septembrie 1936. [S-au despărțit în septembrie 1941, iar Sothern a intentat divorțul în aprilie 1942, acuzându-l pe Pryor de cruzime psihică. Divorțul lor a devenit definitiv în mai 1943. La mai puțin de o săptămână după divorțul de Pryor, s-a căsătorit cu actorul Robert Sterling . Cuplul a avut o fiică, Patricia Ann „Tisha” Sterling , înainte de a divorța în martie 1949. 

Probleme de sănătate

La scurt timp după filmările pentru „Scrisoare către trei soții”, Sothern a contractat hepatită infecțioasă după ce a fost injectată cu un ser impur în timp ce se afla în Anglia pentru un spectacol pe scenă. A fost imobilizată la pat, unde a continuat să lucreze la programul radio Maisie în timp ce se recupera. Sothern a spus mai târziu că boala i-a redat credința. Cu ajutorul prietenului său, Richard Egan, s-a convertit la romano-catolicism în 1952. 

În 1974, Sothern a fost rănită în timp ce apărea într-o producție standard a spectacolului „ Everybody Loves Opal” din Jacksonville , Florida , când un arbore de susținere i-a căzut pe spate. Accidentul a lăsat-o cu o vertebră lombară fracturată și nervi lezați la nivelul picioarelor. Rănile suferite au necesitat spitalizare, unde a fost pusă în tracțiune . De asemenea, a fost obligată să poarte orteze. Din cauza inactivității forțate, Sothern a luat considerabil în greutate. Pe lângă durerile fizice, Sothern a dezvoltat și depresie . Sothern a atribuit-o „credinței sale optimiste” și credinței romano-catolice pentru că au ajutat-o să treacă prin asta. Pentru tot restul vieții, Sothern a avut amorțeală la nivelul picioarelor și a avut nevoie de un baston pentru a merge. 

Moarte

Pe 15 martie 2001, Sothern a murit din cauza insuficienței cardiace la domiciliul ei din Ketchum, Idaho, la vârsta de 92 de ani. A fost înmormântată în cimitirul Ketchum. 

Sothern are două stele pe Hollywood Walk of Fame : pentru filme, la adresa 1612 Vine Street ; și pentru televiziune, la adresa 1634 Vine Street.

$$$

 ANNA PAVLOVA

Anna Pavlova a fost o faimoasă prim-balerina și coregrafă rusă. Compania pe care a fondat-o în 1911 a fost prima care a susținut turnee de balet în întreaga lume.

Actualizat: 26 martie 2021, 15:43 EDT26 martie 2021, 15:43 EDT

Cine a fost Anna Pavlova?

Anna Pavlova a fost o primă balerină rusă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. După ce a urmat cursurile Școlii Imperiale de Balet, și-a făcut debutul în companie în 1899 și a devenit rapid primă balerină. Performanța sa de succes a fost în „Lebăda muribundă” din 1905, care a devenit rolul ei emblematic. S-a alăturat Baletului Rus în 1909 și și-a format propria companie în 1911.

Tinereţe

Anna Matveyevna Pavlovna Pavlova s-a născut pe 12 februarie 1881 — într-o zi rece și înzăpezită de iarnă — la Sankt Petersburg, Rusia. Mama ei, Liubov Feodorovna, era spălătoreasă, iar tatăl ei vitreg, Matvei Pavlov, era soldat în rezervă. Identitatea tatălui biologic al Pavlovei este necunoscută, deși unii speculează că mama ei a avut o aventură cu un bancher pe nume Lazar Poliakoff. În copilărie, Pavlova prefera să creadă că este rezultatul unei căsătorii anterioare. Le-a spus oamenilor că mama ei fusese odată căsătorită cu un bărbat pe nume Pavel, care murise când ea era doar o copilă mică. Totuși, acest Pavel rămâne un mister pentru istorici și biografi.

Încă de mică, imaginația activă și dragostea Pavlovei pentru fantezie au atras-o către lumea baletului. Privind în urmă la copilăria sa, Pavlova și-a descris pasiunea înfloritoare pentru balet în felul următor: „Întotdeauna am vrut să dansez; încă din fragedă copilărie... Așa am construit castele în aer din speranțele și visele mele.”

Deși erau sărace, Pavlova și mama ei au putut vedea o reprezentație a piesei Frumoasa Adormită la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg când ea avea 8 ani. Captivată de ceea ce a văzut, fetița cu ochii mari a declarat că este hotărâtă să devină dansatoare de balet. Mama ei i-a susținut cu entuziasm însușirea. În doar doi ani, Pavlova a fost acceptată la Școala Imperială de Balet din Sankt Petersburg, după ce a promovat examenul de admitere cu brio. Școala era condusă de faimosul maestru de balet Marius Petipa.

La Școala Imperială de Balet, profesorii lui Petipa și Pavlova, Ekaterina Vazem și Pavel Gerdt, i-au recunoscut rapid darul extraordinar. Elevă dedicată și ambițioasă, Pavlova știa că o carieră de balet de succes ar necesita mult mai mult decât talent. Darul ei natural pentru dans, combinat cu etica sa muncitoare neobosită, este rezumat aici în propriile cuvinte: „Nimeni nu poate ajunge doar prin talent. Dumnezeu dăruiește talent, munca transformă talentul în geniu.” În 1899, Pavlova a absolvit Școala Imperială de Dans din Sankt Petersburg la vârsta de 18 ani - sărind cu grație de la școală la scenă, transformându-se cu greu de la elevă de balet la primă balerină în devenire.

Carieră în balet

Deoarece Pavlova a absolvit ca corifee, a putut sări peste dansul într-un corp de balet. Cu alte cuvinte, a ocolit ritul obișnuit de inițiere de a dansa în grupuri mari și i s-a permis să danseze imediat în grupuri mai mici. Proaspăt absolventă de școala de dans, pe 19 septembrie 1899, tânăra balerină talentată și-a făcut debutul în companie, dansând într-un grup de trei persoane în La Fille Mal Gardée . Spectacolul a avut loc la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg - același teatru unde, în copilărie, Pavlova hotărâse pentru prima dată să devină dansatoare.

Cariera Pavlovei a înflorit curând. Cu fiecare reprezentație, ea a câștigat aprecierea criticilor și, ulterior, faimă. Dar abia în 1905, Pavlova a avut o performanță remarcabilă, când a dansat solo-ul principal în piesa coregrafului Michael Fokine, „ Lebăda muribundă” , pe muzică de Camille Saint-Saëns. Cu mișcările sale delicate și expresiile faciale intense, Pavlova a reușit să transmită publicului mesajul complex al piesei despre fragilitatea și prețiozitatea vieții. „Lebăda muribundă” avea să devină rolul emblematic al Pavlovei.

Pavlova a continuat să avanseze rapid în ierarhie. Până în 1906, ea dansase deja cu succes partea dificilă a rolului Giselle. La doar șapte ani de carieră în balet, Pavlova a fost promovată la funcția de primă balerină.

Însoțită de câțiva alți dansatori, în 1907, Pavlova a plecat în primul său turneu în străinătate. Turneul a oprit în capitalele Europei - inclusiv Berlin, Copenhaga și Praga, printre altele. Ca răspuns la aprecierea criticilor de care a primit spectacolele sale, Pavlova s-a înscris pentru un al doilea turneu în 1908.

În 1909, după ce și-a încheiat al doilea turneu, Pavlova a fost invitată să se alăture Baletului Rus al lui Serghei Diaghilev în turneul său istoric, în timpul sezonului de deschidere de la Paris. Printre dansatorii Pavlova din companie s-au numărat nume precum Laurent Novikoff, Thadee Slavinsky, Olga Spessivtzeva, Anatole Vilz și Alexander Volinine. În timpul turneelor, Baletul Rus a vizitat frecvent Australia și a jucat acolo un rol instrumental în influența baletului rus asupra viitorului dansului australian. În cursul anului 1910, Pavlova a făcut turnee în Regatul Unit și Statele Unite. Când nu dansa solo, printre partenerii ei de dans mai notabili s-au numărat Laurent Novikoff și Pierre Vladimirov.

În 1911, Pavlova a făcut un pas important în cariera sa - prin înființarea propriei companii de balet. Drept urmare, Pavlova a reușit să păstreze controlul creativ complet asupra spectacolelor și chiar să-și coregrafieze propriile roluri. Pavlova l-a însărcinat pe soțul ei, Victor Dandré, cu organizarea turneelor sale independente. În ultimele două decenii ale carierei sale de balet, a făcut turnee cu compania sa în întreaga lume, în timp ce fetițele priveau cu uimire și erau inspirate să devină dansatoare, așa cum făcuse și ea la Teatrul Mariinsky cu mulți ani în urmă.

Moarte și moștenire

În 1930, când Pavlova avea 50 de ani, cariera sa de dansatoare de 30 de ani ajunsese să o epuizeze fizic. A decis să-și ia o vacanță de Crăciun după ce a încheiat un turneu deosebit de dificil în Anglia. La sfârșitul vacanței, s-a îmbarcat într-un tren înapoi la Haga, unde plănuia să reia dansul. În drumul său de la Cannes la Paris, trenul a avut un accident. Deși Pavlova nu a avut de suferit din accident, a fost nevoită să aștepte afară, pe peron, să treacă întârzierea timp de 12 ore.

Era o seară cu zăpadă, iar Pavlova purta doar o jachetă subțire și o pijamale subțiri de mătase. Odată ajunsă în Olanda, la câteva zile după accident, a dezvoltat o dublă pneumonie, iar boala ei s-a agravat rapid. Pe patul de moarte, Pavlova, pasionată de dans până la ultima suflare, a cerut să-i vadă costumul de lebădă pentru ultima dată. A murit la Haga, Olanda, în primele ore ale dimineții, pe 23 ianuarie 1931. Cenușa ei a fost depusă la Cimitirul Golders Green, lângă Ivy House, unde locuise cu managerul și soțul ei la Londra, Anglia.

Pavlova a fost una dintre cele mai apreciate și influente dansatoare de balet ale timpului său. Pasiunea și grația ei sunt surprinse în portrete fotografice impresionante. Moștenirea ei dăinuie prin școlile de dans, societățile și companiile înființate în onoarea ei și, poate cel mai puternic, în generațiile viitoare de dansatori pe care i-a inspirat.