$$$

 S-a întâmplat în 28 martie 1957: În această zi, a murit Gheorghe Tătărăscu, politician român. Gheorghe Tătărescu (n. 22 decembrie 1886, Craiova - d. Bucureşti), jurist, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 22 iunie 1937. Numărându-se printre marii oameni de stat ai României, Gheorghe Tătărescu nu a ratat nici o oportunitate în viaţa politică. 

A condus un guvern liberal, deşi nu era preşedintele partidului, într-o perioadă dificilă pentru ţară, reuşind totodată „performanţa” să fie primul guvern din istoria României care organizează alegerile şi nu reuşeşte să le şi câştige. S-a numărat apoi printre colaboratorii apropiaţi ai regelui Carol al II-lea în perioada regimului monarhic autoritar. Din nefericire, în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, din cauza izolării diplomatice în care se afla România la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost nevoit să cedeze presiunilor sovietice şi să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord, punându-se astfel capăt României Mari.

După „lovitura de palat” prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlocuit de la conducerea statului, Tătărescu şi-a fondat propriul partid, încercând totodată o apropiere de forţele de stânga într-un moment în care Moscova făcea jocurile politice pe scena de la Bucureşti. Anul 1947 a marcat acapararea definitivă a puterii de comunişti, prin înlăturarea tuturor forţelor de opoziţie, abdicarea silită a regelui Mihai şi proclamarea republicii. În acelaşi context, Gheorghe Tătărescu şi miniştrii săi au fost înlăturaţi din guvernul comunist la începutul lunii noiembrie 1947, acest moment marcând şi încheierea carierei sale politice.

Provenind dintr-o familie de militari, Gheorghe Tătărescu a urmat cursurile secundare la Craiova, iar pe cele superioare la Bucureşti. După ce termină studiile Facultăţii de Drept, pleacă la Paris, unde îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice (1912), cu teza „La régime électoral et parlamentaire en Roumanie”. În lucrare, el făcea o critică a regimului parlamentar din România şi demonstra necesitatea votului universal. În 1912, Tătărescu se înscrie în Partidul Naţional Liberal, ocupând pentru scurt timp funcţia de avocat al statului pentru Ministerul Instrucţiunii Publice. Ca sublocotenent în rezervă a luat parte la campania din Bulgaria, în timul celui de-al doilea război balcanic din 1913. În vara anului 1916, este din nou mobilizat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului. După Marea Unire, tânărul avocat este ales deputat de Gorj la primele alegeri pe baza votului universal din noiembrie 1919.Pe 30 octombrie 1922, prim ministrul Ion I. C. Brătianu îl desemnează în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, funcţie pe care a deţinut-o în toate guvernele liberale până pe 3 noiembrie 1928. În timp, Tătărescu şi-a consolidat poziţia în partid, în 1931 fiind ales secretar general al partidului.

După asasinarea lui I. G. Duca, Delegaţia Permanentă a PNL îl propune drept preşedinte al partidului pe Constantin I. C. Brătianu, ultimul reprezentant al dinastiei Brătianu, fapt aprobat de Comitetul Central al partidului la 4 ianuarie 1934. În mod surprinzător, în aceeaşi zi, pentru prima dată în istoria Partidului Naţional Liberal, nu preşedintele partidului a fost cel desemnat să preia scaunul de prim-ministru. Astfel, Carol al II-lea îl numeşte pe Gheorghe Tătărescu la conducerea Consiliului de miniştri. Tătărescu era unul dintre reprezentanţii tinerei generaţii liberale, însă simpatiile sale faţă de şeful statului erau cunoscute. În ciuda acestui fapt, Dinu Brătianu a păstrat conducerea partidului, dar un conflict între generaţii a fost inevitabil. Astfel, între şeful guvernului şi cel al partidului au avut puternice fricţiuni şi controverse care au afectat Partidul Naţional Liberal.

În guvernul prezidat de el însuşi, Tătărescu a mai ocupat şi o serie de portofolii, dintre care cel mai important a fost cel la Ministerul de Interne (23 februarie - 14 noiembrie 1937). În afara unor măsuri economice necesare în perioada crizei economice globale, în condiţiile manifestărilor extremiste şi anarhice, Gheorghe Tătărescu a apelat şi la o serie de măsuri de mână forte: prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, dizolvarea grupărilor politice care atentau la siguranţa naţională, interzicerea publicaţiilor clandestine, întărirea executivului în defavoarea legislativului şi altele. Pentru sprijinul acordat dezvoltării culturii naţionale, din calitatea sa de prim-ministru, Tătărescu este ales membru de onoare al Academiei Române pe 22 iunie 1937. De asemenea, s-au înregistrat încercări repetate ale lui Tătărescu de a prelua conducerea PNL şi încercări din partea lui Brătianu de a elimina mai mulţi tineri din guvern. Deşi s-a consumat multă energie, nici una dintre grupări nu a reuşit să îşi impună dominaţia asupra celeilalte. Acest fapt s-a evidenţiat la Congresul general al PNL din 9 iulie 1936. În cadrul acestuia, Dinu Brătianu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al partidului, iar Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Gheorghe Tătărescu a simţit imediat de unde bate vântul politic, astfel că a acceptat funcţia de ministru de stat şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (10 februarie - 30 martie 1938). Dictatura regală a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938, iar pe 30 martie a fost adoptat decretul privind dizolvarea partidelor politice . Din acest moment, Tătărescu a fost numit consilier regal, datorită bogatei sale experienţe politice.În contextul intensificării pericolului izbucnirii unui nou conflict european, Tătărescu a fost trimis ambasador al României la Paris (9 decembrie 1938 - 30 august 1939). Destinul a vrut ca să fie adus la putere după două asasinate politice. Astfel, la două luni după asasinarea lui Armand Călinescu (21 septembrie 1939), pe 24 noiembrie 1939 Gheorghe Tătărescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri.

Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la München din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică. Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern . În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.

Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pe 4 iulie, cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul. România a fost nevoită să accepte şi dictatul de la Viena din 30 august 1930, prin care ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei. Pentru a restabili ordinea în ţară, Carol l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu şi l-a învestit cu puteri depline în stat. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat actul prin care anunţa că a hotărât să treacă fiului său, Mihai I, „grele sarcini ale domniei”. Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului” şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar”.

În aceste vremuri tulburi, Tătărescu s-a retras din viaţa publică la conacul său din judeţul Gorj. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist. Prin intervenţia directă a lui Antonescu, cei de la Prefectură au reuşit să scape cu viaţă. Noaptea precedentă, la penitenciarul de la Jilava au fot asasinaţi 64 de demnitari ai statului român din perioada interbelică. În acest context, Tătărescu nu a mai participat la viaţa publică o vreme. Când situaţia internaţională era din ce în ce mai defavorabilă regimului condus de generalul Antonescu, Gheorghe Tătărescu a încercat realizarea unei coaliţii a forţelor politice care doreau apropierea de Coaliţia Naţiunilor Unite, dar iniţiativele sale nu au fost agreate de partidele istorice. Maniu şi Brătianu nu uitaseră „trădarea” din 1938.

În contextul avantajelor tot mai semnificative obţinute pe front de către aliaţi, pe 23 august 1944, regele Mihai şi partidele istorice au reuşit să realizeze „o lovitură de palat” prin care mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la putere. După acest moment, Gheorghe Tătărescu a încercat o reapropiere de conducerea partidului. Acesta i-a adresat lui Brătianu o scrisoare, la 2 octombrie, prin care, după ce sublinia că nu doreşte şefia partidului, îşi exprima opinia asupra priorităţilor interne şi externe. Efectul demersului a fost nul. Gheorghe Tătărescu a ales calea separării şi, la 19 decembrie, a fost lansat Manifestul-Program al partidului său, intitulat tot Partidul Naţional Liberal. În februarie 1945, Moscova a impus regelui Mihai să desemneze la putere un guvern comunist, astfel că Tătărescu a încercat o apropiere de forţele de stânga.

Ca vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine (5 martie 1945 - 5 noiembrie 1947) în guvernul Petru Groza, Tătărescu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946 - 1947), punându-şi semnătura pe tratatul internaţional ce consfinţea reîntregirea parţială a ţării noastre prin reprimirea nord-vestului Transilvaniei. Deşi, la alegerile din 19 noiembrie 1946 PNL-Tătărescu a obţinut 75 de mandate în Parlament, jocurile pentru putere erau deja făcute. Anul 1947 a marcat acapararea întregii puteri de stat de către comunişti, prin înlăturarea tuturor celorlalte forţe de opoziţie, culminată cu abdicarea silită a regelui Mihai pe 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române. Pe 5 noiembrie, toţi miniştrii coordonaţi de Tătărescu au fost înlăturaţi din guvern. Ca atare, s-a retras din viaţa politică, iar anul următor i-a fost impus un domiciliu forţat. Partidul său a fost preluat de Petre Bejan, care a mai încercat o apropiere de comunişti, însă în mai 1948 formaţiunea politică, denumită acum PNL-Bejan, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea.

După o perioadă petrecută la conacul din Gorj, Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, fiind închis la penitenciarul din Sighet, dar a fost eliberat în 1955, căci a acceptat să lucreze în Comitetul Român pentru Repatriere. După doi ani de suferinţe, Gheorghe Tătărescu a decedat pe un pat de spital din Bucureşti, pe 28 martie 1957, la vârsta de 71 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu şi PNL, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004

https://cultural.bzi.ro/viata-lui-gheorghe-tatarescu-10334

https://www.art-emis.ro/personalitati/gheorghe-tatarescu-regretul-de-a-nu-fi-general

https://gorjeanul.ro/gheorghe-tatarescu-personalitate-politica-marcanta-in-istoria-moderna-a-romaniei/

$$$

 S-a întâmplat în 28 martie 2012: În această zi, a decedat Ştefan Radof, actor, scenarist şi scriitor. Ştefan Radof (n. 1 decembrie 1934, comuna Buftea, judeţul Ilfov - d. Bucureşti) a fost un actor român, scenarist şi autor al mai multor volume de versuri. Şcoala primară a făcut-o la şcoala Parohială – catolică „Sfântul Iosif “ din Bucureşti apoi a urmat cursul inferior al „Colegiului Naţional Sfântul Sava“. 

După reforma învăţământului s-a înscris la o şcoală comercială.După ce a promovat un examen de diferenţă, aprobat de Ministerul Învăţământului, a urmat şi absolvit în 1952 ultimii doi ani ai Şcolii Medii de Comerţ Exterior Nr. 2, din Bucureşti, după care a fost repartizat ca funcţionar la B.N.R.- Ploieşti – filiala Puchenii Moşneni.La data 3 martie 1953 a fost arestat de Securitate, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Teritorial 2 la cinci ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva orânduirii de stat. Familia a înaintat recurs, care a fost aprobat ca urmare a Convenţiei de la Geneva din Mai 1955.Deşi amnistiat, şi-a satisfăcut stagiul militar la o unitate de construcţii a D.G.S.M. 

După lăsarea la vatră, în 1958, a încercat să devină student la Institutul de Teatru. După trei săptămâni a fost descoperit dosarul său, iar el exmatriculat.A lucrat ca manipulator de mărfuri şi ambalaje la O.C.L. Alimentara 23 August în halele Obor, apoi ca funcţionar comercial. În toamna anului 1960 a fost admis la Institutul de Teatru, prin garanţia politică a maestrului Radu Beligan - care fusese profesorul său în prima tentativă de admitere - şi a rectorului facultăţii, maestrul Costache Antoniu a cărui clasă a absolvit-o în 1964.

În anul 1962 s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de fizică şi matematica. Şi-a început cariera artistică la teatrul din Piatra-Neamţ, din anul 1965 devenind actor al Teatrului Nottara. A fost conferenţiar la Academia de Teatru şi Film (1990-1994) şi profesor la Academia de Artă, Universitatea Hyperion (1996 – 2000), activitate din care s-a retras din acuza degradării învăţământului de specialitate. 

A fost poet şi membru al Uniunii Scriitorilor, din 1991, al UNITER şi al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR).Între anii 1993-1995, a moderat la TVR 1 show-ul „De la egal la egal... Amical!" (Producător: Liviu Tudan)

Ca poet, a publicat următoarele volume de versuri:

Casca de foc (Editura Cartea Românească,1972)

Iris' (Editura Cartea Românească, 1976)

Statui în iarbă (Editura Cartea Românească, 1983)

Şoimul în iarnă (Editura Eminescu, 1994)

Efectul de seră (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002) 

Balade, Doamnelor, balade, Editura Cartea Românească, 2008, 

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/stefan-radof-14708/

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/stefan-radof-i-strania-poveste-a-unui-baiat-si-a-fantasticei-sale-bunici-3003415

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/318-stefan-radof-1934-2012

http://www.taifasuri.ro/taifasuri/mozaic/6072-teatrul-nobila-misiune-a-lui-stefan-radof-nr366-sapt05-apr-11-apr-2012

$¢$

 S-a întâmplat în 28 martie…

- 1483 (28 martie sau 6 aprilie): S-a născut Rafael, pictor si arhitect italian.

-1592: S-a născut Jan Amos Komensky (Comenius, Johannes), pedagog ceh şi reformator al învăţământului..

- 1661: A murit Vasile Lupu, domn al Moldovei, ctitor al Bisericii „Trei Ierarhi” din Iaşi 

– 1712: A murit pictorul şi inginerul olandez Jan van der Heyden (n. 1637)

– 1750: S-a născut Francisco de Miranda, revoluţionar venezuelean care a croit drumul spre independenţă în America Latină (m. 1816)

- 1776: A fost fondat „Balşoi Teatr" (Moscova) 

- 1791: „Supplex Libellus Valachorum", cel dintâi program politic al românilor din Transilvania (redactat de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar ş.a.), este trimis Curţii de la Viena .

– 1799: S-a născut medicul german Karl (Carl) Adolph von Basedow, celebru pentru descrierea simptomelor bolii care va fi denumită ulterior Boala Basedow-Graves (guşa exoftalmică) (m. 1854)

- 1817: S-a născut Francesco de Sanctis, istoric şi critic literar italian. Francesco de Sanctis (d. 29 decembrie 1883) a fost un critic şi istoric literar italian, întemeietorul criticii moderne italiene.Având ca punct de plecare estetica lui Giambattista Vico, cea a romanticilor germani Schelling şi Hegel, de Sanctis impune conceptul privind legătura dintre formă şi conţinut a operei literare.Criticând literatura lipsită de conţinut şi critica retorică, de Sanctis promovează literatura italiană, iar prin opera sa a influenţat gândirea lui Benedetto Croce şi Antonio Gramsci.

-1842: A avut loc primul concert al Orchestrei Filarmonice din Viena în sala Großer Redoutensaal. Wiener Philharmoniker (Orchestra Filarmonicii din Viena), una dintre cele mai renumite orchestre simfonice ale lumii, a fost fondată de O. Nicolai (împreună cu A. Schmidt şi A.J. Becher), fiind alcătuită prin cooptarea muzicienilor din orchestra de operă a curţii (membrii orchestrei sunt încă recrutaţi din Orchestra Operei de Stat din Viena)

- 1862: S-a născut Aristide Briand, om politic francez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1926 (d. 1932) Aristide Briand a primit în 1926 Premiul Nobel pentru Pace, împreună cu Gustav Stresemann din Germania, pentru Tratatele de la Locarno. (Austen Chamberlain din Regatul Unit câştigase Premiul Nobel pentru pace cu un an mai devreme pentru aceleaşi Tratate de la Locarno). Propunerea lui Briand şi a lui Frank B. Kellogg (1927) pentru semnarea unui pact universal de scoatere în afara legii a războiului a dus anul următor la semnarea Pactului de la Paris, cunoscut şi ca Pactul Kellogg-Briand.

- 1868 (stil vechi: 16 martie): S-a născut Maxim Gorki, scriitor rus (d. 1936).

-1871: S-a născut dirijorul olandez Willem Mengelberg (m. 1951) 

-1875: A fost înfiinţat primul serviciu românesc de poştă ambulantă, pe distanţa Bucureşti-Iţcani (Suceava), iar în 1867 pe relaţia Bucureşti – Vârciorova. După anul 1883 se introduc primele planuri pe linie de cartare, timbrele porto, serviciul de incaso şi mandatul telegrafic (28.III/9.IV)

- 1878: A murit Ioan Alexandru lapedatu, poet, prozator şi publicist; reputat profesor de limbi clasice, este considerat unul dintre dascălii străluciţi ai învăţământului transilvănean (n.6.VII.1844) 

- 1881: A murit compozitorul rus Modest Musorgski (n. 1839) 

- 1882: În Franţa, şcoala devine obligatorie. 

– 1884: S-a născut Edvard Beneš, om politic ceh; ministru de externe (1918-1935), prim-ministru (1921-1922), apoi preşedinte al R. Cehoslovace (1935-1938; 1940-1945, în emigraţie; 1945-1948); a reprezentat ţara la Conferinţa de Pace de la Paris (1918); unul dintre creatorii Micii Înţelegeri (1920-1921); împreună cu Nicolae Titulescu a căutat să avertizeze şi să obţină sprijinul democraţiilor occidentale împotriva politicii revizioniste promovate de ţările fasciste; alături de Thomaš Masáryk, a fost fondatorul Cehoslovaciei moderne; membru de onoare străin al Academiei Române din 1934 (m. 1948)

- 1885: S-a născut inginerul Gheorghe Filipescu; contribuţii originale în domeniul rezistenţei materialelor, staticii construcţiilor şi teoriei elasticităţii; membru corespondent al Academiei Române (m. 1937)

- 1888: S-a născut Alexandru Kiriţescu, dramaturg român (d. 1961). Scriitor multilateral, Kiriţescu atacă problematica vieţii sociale contemporane lui în "trilogia burgheză": Cea mai importantă piesă a sa a fost "Gaiţele". În anii celui de-al Doilea Război Mondial a scris Dictatorul. După 1945, va face parte din colectivul de lectură al Teatrului National din Bucureşti. Alexandru Kiriţescu se va stinge din viaţă la 9 aprilie 1961.

- 1890: S-a născut Paul Whiteman, dirijor american de jazz simfonic (d. 1967) 

-1892: S-a născut Corneille Heymans, medic belgian, laureat al Premiului Nobel..Corneille Jean François Heymans (n. Gent, Belgia – d. 18 iulie 1968, Knokke, Belgia) a fost un medic şi farmacolog belgian având contribuţii la studiul mecanismelor de reglare a respiraţiei. El a descoperit presoreceptorii şi chemoreceptorii.

– 1895: S-a născut Ştefan Bârsănescu, reprezentant de seamă al pedagogiei româneşti; lucrările sale ştiinţifice acoperă tematici fundamentale ale ştiinţei educaţiei – pedagogie generală, istoria pedagogiei, pedagogia culturii, epistemologie pedagogică; Ştefan Bârsănescu a fost şi a rămas cel mai remarcabil istoric al educaţiei şi pedagogiei, prin lucrarea din 1941 („Istoria pedagogiei româneşti”) oferind prima sinteză a istoriei şcolii şi gândirii pedagogice din ţara noastră; este considerat şi întemeietorul politicii educaţiei ca domeniu de cercetare în România; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1984)

- 1898, 28.III/9.IV.: A apărut Legea pentru organizarea Marinei Militare, care se compunea din două divizii: Divizia de Dunăre (care cuprindea şcoala de torpile şi trupele de apărare din porturile fluviale şi toate bastioanele (navele) fluviale), cu sediul la Galaţi, şi Divizia de Mare (care cuprindea depozitele echipajelor marinei, cu şcoala de cadre, şcoala de aplicaţie a sublocotenenţilor, şcoala de marină ş.a.), cu sediul la Constanţa

- 1903: S-a născut pianistul Alexandru Demetriad (m.2.IV.1983) 

- 1903: S-a născut Rudolf Serkin, pianist austriac naturalizat american (m.9.V.1991)

- 1908: S-a născut Mihai C. Băcescu, zoolog şi oceanolog român, membru al Academiei Române.

- 1910: A murit Edouard Colonne, violonist şi dirijor francez (n. 1838)

- 1915: La Ateneu a avut loc prima audiţie a Simfoniei a II-a de George Enescu, dirijată de compozitor

- 1921: S-a născut Dirk Bogarde, actor britanic (d. 1999).

-1923: Este promulgată prin decret regal Constituţia României Mari, votată de Parlamentul României la 26 martie 1923, una dintre cele mai avansate şi democratice constituţii din Europa acelui timp. 

- 1925: S-a născut (la Căuşeni-Tighina, azi în R. Moldova) Victor Tulbure, poet şi traducător (a tradus din Goethe, Byron, Puşkin, Lermontov, Lenau, Francis James, Kostis Palamas, Arany János, din poezia armeană, sârbă, bulgară) (m. 1997)

- 1926: Premiera filmului Iadeş, prima producţie a regizorului Horia Igiroşeanu. Societatea sa, Clipa-Film, iniţiase şi prima formă a cinecluburilor româneşti, asociaţia Amicii Filmului. 

- 1926: S-a născut memorialistul Ion Ioanid; arestat în 1952, graţiat în 1964, primeşte în 1969 viza pentru Elveţia ca turist; obţine azil politic în RFG şi se stabileşte la Munchen; angajat al postului de radio„Europa Liberă"; seria de volume „Închisoarea noastră cea de toate zilele" (apărută între anii 1991 şi 1996) relatează experienţele sale trăite în închisorile comuniste din România (m. 2003) 

- 1926: A murit medicul Thoma Ionescu, întemeietorul şcolii moderne româneşti de chirurgie şi de anatomie topografică; a fondat, în 1897, Societatea de chirurgie şi „Revista de chirurgie"; membru de onoare al Academiei Române (n. 1860) 

- 1927: Premiera filmului „Iadeş”, prima producţie a regizorului Horia Igiroşeanu. Societatea sa „Clipa-Film” iniţiase şi prima formă a cinecluburilor româneşti, asociaţia „Amicii filmului”

- 1928: S-a născut Zbigniew Brzezinski, politolog american 

– 1928: S-a născut matematicianul şi profesorul francez Alexandre Grothendieck, unul dintre cei mai talentaţi matematicieni ai secolului XX; a reformat geometria algebrică şi a pus bazele unei versiuni radicale a ecologiei politice (m. 2014).

- 1930: Oraşele turceşti Constantinopol şi Angora şi-au schimbat denumirea în Istanbul şi, respectiv, Ankara 

- 1930: S-a născut Jerome Isaac Friedman, fizician american .Jerome Isaac Friedman (n. 28 martie 1930, Chicago, SUA) este un fizician evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1990, împreună cu Henry Way Kendall şi Richard Taylor, pentru cercetările de pionierat privind împrăştierea inelastică în profunzime a electronilor pe protoni şi neutroni legaţi, cercetări esenţiale pentru dezvoltarea modelului quarkurilor din fizica particulelor.

- 1936: S-a născut scriitorul peruan Mario Vargas Llosa.Mario Vargas Llosa (n. Arequipa, Peru) este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din Peru. Este de asemenea unul din cei mai importanţi romancieri si eseişti născuţi în America Latină. A obţinut Premiul Nobel pentru Literatură (2010) 

- 1939: S-a încheiat războiul civil din Spania.Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo prescurtat Francisco Franco (n. 1892, Ferrol–d. 1975, Madrid) a fost un general şi om politic spaniol, conducător absolut al Spaniei între 1939 şi 1975. A ajuns la putere în urma unui sângeros război civil (1936—1939) împotriva republicanilor. Franco a obţinut victoria, beneficiind de sprijinul Italiei fasciste şi al Germaniei naziste. El a instaurat un regim dictatorial de extremă dreaptă, luându-şi titlul de conducător al statului („El Caudillo”). În ciuda ajutorului primit din partea statelor Axei în timpul războiului civil, Franco a păstrat neutralitatea Spaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, salvând chiar evreii refugiaţi în Spania. Franco a rămas în fruntea Spaniei până la moartea sa, în 1975. Conform dorinţei dictatorului, după moartea sa a fost restaurată monarhia, prin înscăunarea actualului rege, Juan Carlos I, din dinastia de Bourbon.

- 1941: A murit scriitoarea engleză Virginia Woolf..Virginia Woolf ( Adeline Virginia Stephen, n. 25 ianuarie 1882, Londra) a fost o scriitoare engleză,eseistă, feministă, editoare şi scriitoare de poveşti, cunoscută drept una dintre figurile literare moderniste de frunte ale secolului al XX-lea.În perioada interbelică, Virginia Woolf a fost o personalitate marcantă în societatea literară din Londra şi membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ: Doamna Dalloway (1925), Spre far (1927), Orlando (1928) şi eseul de dimensiunea unei cărţi A Room of One's Own (1929). 

– 1942: S-a născut Samuel Ramey, cântăreţ american de operă (bas şi bas-bariton)

- 1943: A murit compozitorul rus Serghei Rahmaninov (n.1873)

- 1948: Au avut loc primele alegeri parlamentare după instaurarea, în România, a puterii comuniste; alegerile s-au soldat (datorită mijloacelor de înregimentare a populaţiei) cu câştigarea tuturor mandatelor de către FDP (Frontul Democraţiei Populare)

- 1949: A murit Grigoraş Dinicu, compozitor şi violonist român, recunoscut ca unul dintre cei mai faimoşi lăutari. Grigoraş Dinicu (n. 3 aprilie, 1889 la Bucureşti - d. Bucureşti) a fost un violonist virtuoz şi compozitor român de origine rom, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual şi prin tehnica instrumentală excepţională. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziţia sa din 1906, Hora staccato.

- 1957: A murit Gheorghe Tătărăscu, politician român. Gheorghe Tătărăscu (n. 21 decembrie 1886, Poiana, Gorj - d. Bucureşti) a fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 şi în perioada 1939-1940.

- 1969: A murit Dwight Eisenhower, general şi om politic republican american; preşedinte al SUA (1953-1961) (n. 1890).

 - 1970: S-a născut Laura Badea Cârlescu, fostă campioană olimpică, mondială şi europeană la floretă

- 1974: Marea Adunare Naţională instituie funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România, în care este ales Nicolae Ceauşescu 1974) Marea Adunare Naţională aproba instituirea funcţiei de preşedinte al RSR (recomandată de plenara CC al PCR din 25-26.III.1974) şi îl alegea în această funcţie pe Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului. Se menţinea, totodată, instituţia Consiliului de Stat, al cărui preşedinte rămânea tot N. Ceauşescu

– 1977: S-a născut Radu Jude, regizor şi scenarist

- 1983: Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind declararea animalelor, înstrăinarea şi tăierea bovinelor şi cabalinelor, prin care se interzice crescătorilor de animale sacrificarea acestora pentru consumul propriu

- 1983:Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor şi al maşinilor de scris, prin care se introduce controlul poliţienesc asupra folosirii acestor aparate

- 1985: A murit pictorul francez de origine rusă Marc Chagall; stabilit în Franţa în 1923 (n. 1887) 

- 1994: A murit Ştefan Guşă, general român, adjunct al ministrului apărării naţionale, şef al Marelui Stat Major.

- 1994: A murit Eugen Ionescu, dramaturg, eseist, critic literar, prozator şi poet francez de origine română. Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului şi membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între naşterea lui şi moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

- 1997: A murit poetul Gheorghe Tomozei (n. 1936)

- 2001: A murit geologul Ion Băncilă; contribuţii la studiul stratigrafiei şi tectonicii României; membru al Academiei Române (n. 1901) 

- 2002: A murit Billy Wilder (Samuel Wilder), regizor, laureat a şase premii Oscar.Billy Wilder (Samuel Wilder) (n. 22 iunie 1906) a fost un regizor american, laureat a şase premii Oscar, considerat un maestru al comediei americane.Billy Wilder a semnat regia unor filme precum Şapte ani de căsnicie, în care apare celebra scenă cu Marilyn Monroe în rochie albă, deasupra unei guri de metrou, Unora le place jazzul, Sunset Boulevard, filmul care l-a consacrat ca unul dintre cei mai mari regizori de la Hollywood.Născut în Sucha, Austro-Ungaria (în prezent Sucha, Polonia) a sosit la Hollywood în 1933. Primul succes semnificativ în America a fost în 1939 cu Ninotchka (Greta Garbo).

- 2004: A murit Sir Peter Ustinov, actor, regizor şi producător de film britanic. Peter Ustinov (nume original: Peter Alexander Freiherr von Ustinov, n. 16 aprilie 1921 - d. 28 martie 2004 ) a fost un actor britanic, membru al Academiei de Arte frumoase din Paris, deţinător al Oscarului (1964 şi 1960). El a fost nu numai un actor celebru, ci şi ambasador onorific al UNICEFdin anul 1971.

- 2005: Trei jurnalişti români, Marie-Jeanne Ion, cameramanul Sorin Mişcoci (ambii de la postul „Prima TV") şi Ovidiu Ohanesian (de la „România liberă") au fost declaraţi dispăruţi, în seara acestei zile, la Bagdad, în Irak (după 55 de zile de captivitate, la 22 mai, cei trei jurnalişti au revenit în ţară)

– 2008: A murit Constantin Preda, arheolog, numismat şi istoric al Antichităţii; contribuţii în domeniul istoriei şi civilizaţiei geto-dacice, greco-romane şi în cel al numismaticii antice (n. 1925) 

- 2012: A murit Ştefan Radof, actor, scenarist şi scriitor.

$$$

 WALTER RALEIGH

Sir Walter Raleigh (cca. 1552-1618 d.Hr.) a fost un curtean, soldat, marinar, explorator și istoric englez. Fost favorit al reginei sale, Elisabeta I a Angliei (domnie între 1558 și 1603 d.Hr.), Raleigh a organizat trei expediții pentru a forma o colonie pe coasta Americii de Nord în anii 1580 d.Hr. Colonia a fost abandonată, dar expedițiile au fost remarcabile pentru introducerea tutunului și a cartofului în Anglia . Neavând succes la colonizare și certându-se cu regina sa când s-a căsătorit cu una dintre doamnele ei de companie, Raleigh s-a îndreptat în schimb către găsirea lui El Dorado , legendarul oraș de aur al Americii de Sud. Încă o dată, succesul a fost evaziv. Înapoi în Anglia, aventurierul a fost acuzat de trădare de regele James I al Angliei (domnie între 1603 și 1625 d.Hr.) și închis în Turnul Londrei timp de 13 ani. Scriind poezii și o importantă operă istorică, marinarul eșuat a fost eliberat, în mod improbabil, în 1616 d.Hr. pentru a explora pentru ultima dată America de Sud. Această ultimă expediție a fost un alt eșec și a dus încă o dată la închisoare. Raleigh a fost executat în Turn în 1618 d.Hr.

Tinereţe

Walter Raleigh (sau Ralegh, cum prefera el însuși) s-a născut în jurul anului 1552 d.Hr. în Devon, fiul unui membru al nobilimii locale. Educat la Universitatea Oxford, Walter s-a oferit voluntar să servească în Franța pentru a-i ajuta pe hughenoți de acolo împotriva opresiunii catolice. Mutându-se în Irlanda la mijlocul anilor 1570 d.Hr. și înființând acolo o plantație, Walter era un tânăr căpitan implicat în înăbușirea rebeliunilor irlandeze împotriva colonialismului englez. Raleigh abia dacă s-a acoperit de glorie atunci când a participat la masacrul a 600 de soldați italieni predați la Smerwick în 1580 d.Hr.

Din 1581 d.Hr., Raleigh a ajuns la curte, iar legătura sa familială cu doica din copilărie a Elisabetei I a fost un punct de introducere util pentru monarhul său. A făcut o impresie pozitivă prin înălțimea, aspectul plăcut și umorul ager. Deși cu 20 de ani mai tânăr decât ea, farmecul și poezia lui Raleigh au atras curând favoarea reginei sale. Politicos și cavaleresc - cel puțin la exterior, excentricitatea lui Raleigh este ilustrată de povestea probabil fictivă conform căreia și-a așezat odată mantaua pe o baltă pentru ca regina să nu fie nevoită să se ude la picioare. Relația bună a lui Raleigh cu Elisabeta a fost ajutată de poziția sa de căpitan al Gărzii Yeoman, care i-a oferit mai mult acces la regina sa decât majoritatea. Prin urmare, relația a avut consecințe practice și adesea profitabile. De-a lungul timpului, Raleigh a acumulat moșii întinse în sud-vest, Midlands și Irlanda, ceea ce a însoțit influența sa politică ca membru al Parlamentului pentru Devon și Cornwall. I s-au acordat monopoluri regale pentru tablă și cărți de joc, precum și licențe pentru taverne timp de 30 de ani. Bogați și mândri că demonstrează acest lucru, criticii au glumit cândva că numai pantofii cu bijuterii ai lui Raleigh costau ridicolul de 6.000 de lire sterline. Punctul culminant a venit odată cu înnobilarea sa în 1585 d.Hr. Tot acest progres social s-a produs în ciuda zvonului că Raleigh nega nemurirea sufletului și punea la îndoială politica externă a Elisabetei, considerând-o insuficient de agresivă; Raleigh a glumit odată: „Majestatea Sa a făcut totul pe jumătate” (Guy, 289). Poate că, tocmai din acest motiv, Raleigh nu a fost niciodată admis în Consiliul Privat, sediul executiv al guvernului Angliei.

Virginia și Colonia Roanoke

Cariera colonială timpurie a lui Raleigh a fost mai degrabă una de călător de fotoliu, când a orchestrat trei expediții în Lumea Nouă fără a merge vreodată personal. În primul rând, Raleigh a obținut de la regina sa un brevet de șase ani pentru a crea o colonie în America de Nord. Expediția Amadas-Barlowe din 1584 d.Hr. a fost formată pentru a investiga ceea ce este astăzi Carolina de Nord, SUA, pentru a vedea dacă acesta era un teritoriu potrivit pentru prima colonie a Angliei. Contactul prietenos cu nativii americani s-a stabilit pe Insula Roanoke, care părea într-adevăr un pământ fertil, cu mărfuri disponibile prin comerț , cum ar fi piei și perle.

Raleigh a organizat a doua sa expediție în 1585 d.Hr., iar de data aceasta o mică flotă, căpitană de Richard Grenville (1542-1591 d.Hr.), a transportat un număr de coloniști, toți bărbați, conduși de Ralph Lane (d. 1603 d.Hr.). Debarcând pe insula Wokokan, coloniștii s-au mutat apoi pe insula Roanoke din apropiere, dar proviziile lor erau limitate, iar indienii din Roanoke erau reticenți în a face comerț cu europenii, deoarece aveau puțin surplus. Până în primăvara următoare, relațiile se deterioraseră, iar Lane a atacat satul roanokanilor (poate ca un atac preventiv), ucigându-l pe șeful lor. Coloniștii au fost ușurați să plece în Anglia în iunie 1586 d.Hr., când Sir Francis Drake (cca. 1540-1596 d.Hr.) a trecut pe acolo în drum spre întoarcerea dintr-un raid în Caraibe. Înapoi în Anglia, apariția unor produse noi, cum ar fi tutunul și cartofii, i-a convins pe investitori să susțină planurile lui Raleigh pentru o a treia expediție pe pământul pe care îl numise în onoarea reginei sale: Virginia.

Expediția din 1587 d.Hr. a avut ca scop stabilirea unei colonii de dragul înființării acesteia și nu pentru a forma o bază de la care să atace navele spaniole din Caraibe. Prin urmare, navele au transportat un alt grup de coloniști, dar de data aceasta includea familii, conduse de experimentatul pictor și cartograf John White (d. 1593 d.Hr.). White a pictat colonia, fauna sălbatică și nativii americani din regiune, creând o înregistrare picturală neprețuită care a supraviețuit și astăzi. Sperând să se stabilească în zona Golfului Chesapeake, White a fost obligat de furtuni să se stabilească din nou pe Insula Roanoke în iulie. Popoarele indigene nu uitaseră atacul lui Lane din anul precedent și, după ce navele s-au întors în Anglia, se pare că coloniștii au fost uciși. Soarta exactă a europenilor nu este cunoscută, deoarece o navă de ajutor nu a putut fi trimisă către ei până în august 1590 d.Hr. Nu s-a găsit nicio urmă a coloniștilor, cu excepția cuvântului „Croatoan” sculptat pe un copac. Acesta era numele unei insule din sud, dar furtunile au împiedicat orice investigație la acea vreme, prin urmare, Colonia Roanoke a devenit cunoscută sub numele de „Colonia Pierdută”. Nu a fost un început de bun augur pentru planurile coloniale engleze, dar a fost un început și avea să fie urmat de expediții mai reușite în secolul al XVII-lea d.Hr.; Raleigh arătase calea.

Căsătoria și căderea din har

Deși a devenit un favorit ferm al reginei sale, Elisabeta era adesea predispusă la gelozie dacă vreunul dintre curtenii ei bărbați arăta interes pentru alte femei . Steaua lui Raleigh, deja puțin mai puțin strălucitoare din cauza eșecului de la Roanoke, a scăzut vertiginos în august 1592 d.Hr., când regina l-a închis pe Raleigh în Turnul Londrei timp de o lună. Elisabeta descoperise că în noiembrie anul precedent, Raleigh se căsătorise fără știrea ei și avusese un fiu. Și mai rău, soția lui Raleigh, Elizabeth „Bess” Throckmorton (1565 - 1647 d.Hr.), era doamnă de companie la curte și curând i s-a alăturat soțului ei în timpul închisorii sale.

Raleigh a fost adesea implicat în corsarii care ajutau la umplerea buzunarelor aventurierilor și a vistieriei statului Elisabetei, ori de câte ori prada era luată de pe navele spaniole cu comori care navigau din Lumea Nouă înapoi în Europa . Raleigh considera acum aceasta cea mai bună modalitate de a restabili relațiile cu suveranul său. Într-adevăr, cea mai celebră captură realizată vreodată a fost în 1592 d.Hr., când o flotă de nave finanțată parțial de Raleigh - el voise să le conducă personal, dar regina l-a rechemat în închisoarea sa de la Londra - a câștigat Bătălia de la Flores din Azore și a capturat nava portugheză Madre de Deus (cunoscută și sub numele de Madre de Dios ). Portugalia era la acea vreme condusă de Filip al II-lea al Spaniei, iar Madre de Deus venea de fapt din Indiile de Est. Nava, cu un echipaj de până la 700 de oameni și dotată cu 32 de tunuri, nu era o bătaie de secundă, dar pe 3 august a fost atacată și capturată de flota de nave engleze.

Madre de Deus era plină de o încărcătură valoroasă, care includea diamante, rubine, monede de aur și argint , perle, țesături fine, abanos, piper și mirodenii. Nava a fost cea mai bogată pradă luată vreodată de corsarii Elisabetei și a ajuns triumfător în Dartmouth pe 9 septembrie. În ciuda numeroaselor jafuri din partea englezilor și a certurilor dintre numeroșii investitori ai întregii afaceri, Raleigh a reușit să vândă mărfurile mai greoaie rămase în cala navei, astfel încât Elisabeta a obținut mai mult decât partea ei, probabil în valoare de aproximativ 80.000 de lire sterline din investiția sa inițială de 3.000 de lire sterline.

Revenită aproape în binele reginei, Raleigh a fost eliberată din Turn în septembrie 1592 d.Hr., dar i s-a interzis să o vadă pe regină timp de un an. Elizabeth Throckmorton nu a fost niciodată iertată și obligată să trăiască retrasă în casa lui Raleigh din Sherborne, Dorset. Primul fiu al cuplului, Damerai, murise la vârsta de un an de ciumă , dar au avut un al doilea fiu, Walter (Wat), care s-a născut în 1593 d.Hr. Un al treilea fiu, Carew, s-a născut în 1605 d.Hr.

În căutarea El Dorado-ului

Eșecul Coloniei Roanoke și necesitatea de a-i restabili poziția la curte l-au putut împinge pe Raleigh să încerce explorarea direct. Prin urmare, în 1595 d.Hr., Raleigh a pornit în propriile aventuri, de data aceasta scopul său fiind să găsească legendarul oraș al aurului: El Dorado. Numele înseamnă „Omul Aurit” sau „Cel de Aur” și se referă de fapt la ceremonia de încoronare a regilor civilizației Muisca (600-1600 d.Hr.) din Columbia modernă. În cadrul ceremoniei ținute la Lacul Guatavita , regele a fost tencuit cu rășină și apoi acoperit cu praf de aur înainte de a se scufunda în ape. Această tradiție a fost denaturată în traducere, iar fabulele care au ajuns la conchistadorii spanioli i-au convins că există un oraș pavat cu aur undeva în îndepărtații Anzi nordici. Spaniolii au încercat și nu au reușit să găsească El Dorado, dar Raleigh a dorit acum să facă propria încercare.

Raleigh a ajuns mai întâi în Trinidad și de acolo a explorat râul Orinoco în ceea ce este astăzi Venezuela și Guyana. Progresul a fost oprit de cascade formidabile și nu au găsit nimic mai remarcabil decât ananasul, pe care Raleigh l-a descris drept „prințesa fructelor” (Williams, 223). În climatul canicular, Raleigh a angajat ghizi locali, dar a fost obligat să renunțe după patru săptămâni și să se întoarcă acasă cu mâinile goale. O a doua expediție, de data aceasta fără Raleigh, a fost trimisă să exploreze coasta Guyanei pentru a vedea dacă există o rută mai ușoară către interiorul muntos, dar din nou nu s-au obținut rezultate pozitive. Raleigh a trebuit să aștepte 21 de ani pentru a încerca din nou.

Raidul din Cadiz

În iunie 1596, Raleigh a făcut parte din expediția condusă de Lord Howard (1536-1624) și noul favorit al reginei și marele rival al lui Raleigh, Robert Devereux, Conte de Essex (1567-1601), care a atacat și apoi a capturat Cadizul, distrugând 50 de nave spaniole în acest proces. Cadizul era încă principalul port atlantic al Spaniei, iar atacul a fost conceput ca o acțiune preventivă pentru a-l împiedica pe Filip al II-lea al Spaniei (domnit între 1556 și 1598) să formeze o altă Armadă cu care ar putea invada Anglia. Raleigh a luptat cu aplomb, dar a fost rănit în acțiune și a suferit o șchiopătare ulterior. Un alt raid englez pe teritoriul spaniol în anul următor a fost un eșec dezastruos, deoarece furtunile și dezacordurile privind obiectivele au zădărnicit ofensiva. Dacă Raleigh ar fi avut succes, Cadizul ar fi fost garnizoanizat și ar fi putut deveni o fortăreață engleză pe termen lung pe continent, așa cum fusese Calais în trecut și Gibraltarul avea să fie în viitor, dar nu a fost să fie așa.

A doua închisoare

În 1603 d.Hr., Elisabeta I a murit fără moștenitor, iar vărul ei, Iacob al VI-lea al Scoției , a devenit noul rege al Angliei sub numele de Iacob I al Angliei. Imediat, au existat comploturi pentru a-l detrona pe acest prim regi Stuart, iar unul dintre ele se spune că i-a implicat pe Raleigh și pe Lordul Cobham, planul fiind înlocuirea lui Iacob cu verișoara sa, Lady Anabella Stuart. Complotul a fost descoperit, iar Raleigh, cu dușmani puternici la curte și acuzat de trădare, a fost închis în faimosul Turn Sângeros al Turnului Londrei. Vechea rivalitate a aventurierului cu regretatul conte de Essex nu fusese de ajutor, deoarece regele fusese un corespondent frecvent al lui Robert Devereux. Judecat și condamnat pe baza unor acuzații inventate, zilele lui Raleigh erau numărate, sau cel puțin așa părea.

După cum s-a dovedit, Raleigh avea să rămână în turn ani de zile. Cel puțin i s-au permis vizitele familiei sale și ale unui număr de însoțitori potriviți rangului său. În 1610 d.Hr., regele i-a interzis lui Elizabeth Throckmorton să locuiască cu soțul ei în Turn, deși i s-a acordat o pensie modestă. Având timp liber, Raleigh a scris o lucrare istorică ambițioasă și influentă, Istoria lumii . Această epopee vastă nu a fost niciodată finalizată, dar a devenit atât de populară încât a avut zece ediții, dublu față de operele complete ale lui Shakespeare. Curteanul căzut în luptă a scris și multe alte lucrări, cum ar fi un comentariu despre politica contemporană, Dialogul dintre un consilier și un judecător de pace . Raleigh a scris, de asemenea, Raportul adevărului luptei despre Insulele Azore , care descria bătălia eroică a lui Richard Grenville, căpitan al navei Răzbunarea , împotriva unei mari flote de nave spaniole în septembrie 1588 d.Hr. Pe lângă experimentele în alchimie , distilarea apei dulci din apa de mare, amestecarea medicamentelor din plante și găsirea unei modalități de a vindeca tutunul, aventurierul eșuat pe plajă a compus și poezii și a scris versuri emoționante precum acestea:

„Chiar și așa este Timpul, care ia în considerare încrederea,

Tinerețea noastră, bucuriile noastre și tot ce avem,

Și ne plătește doar cu pământ și țărână.

Cine, în mormântul întunecat și tăcut ,

Când ne-am rătăcit pe toate căile,

Tace povestea zilelor noastre.

Și din care pământ, mormânt și țărână,

Domnul mă va ridica, am încredere.”

(Jones, 300)

Căutarea finală pentru El Dorado

În mod neașteptat, Raleigh a fost în sfârșit eliberat din lunga sa închisoare în martie 1616 d.Hr. Rugăciunile sale frecvente către James I pentru a i se permite să încerce încă o dată să găsească comoara din El Dorado l-au convins în cele din urmă pe regele aproape falimentar. Raleigh a fost eliberat și, deși sub supraveghere constantă, și-a petrecut anul următor pregătindu-și expediția înapoi în America de Sud. În martie 1617 d.Hr., Raleigh a plecat din Plymouth la bordul navei numite pe bună dreptate Destiny . Vânturi contrare și o aproape încăierare cu o navă spaniolă - când i s-a spus în mod expres să nu navigheze în piratare - au fost semne prevestitoare ale unor lucruri mai rele. Boala s-a răspândit printre echipajul navei, afectându-l și pe Raleigh. Aventurierul era atât de bolnav încât a fost obligat să rămână la baza expediției din Trinidad, în timp ce grupul principal, condus de fiul lui Raleigh, Wat, explora râul Orinoco. Wat a atacat în mod pripit un sat spaniol și a fost ucis în acest proces. Nu exista El Dorado și nici aur. Raleigh a fost forțat să se întoarcă în Anglia și să înfrunte mânia regelui său. Desigur, de atunci s-au făcut multe încercări de a explora lacul Guatavita și chiar de a-l goli, dar niciuna nu a reușit să găsească comoara mult așteptată din El Dorado.

La întoarcerea acasă a bătrânului aventurier în iunie 1618 d.Hr., monarhul său a refuzat să-l vadă. Atacul asupra așezării spaniole din Guyana a fost un episod extrem de jenant chiar în momentul în care Anglia și Spania încercau să-și repare relațiile diplomatice. Ambasadorul spaniol a cerut capul lui Raleigh, iar soarta sa a fost pecetluită. În fața execuției sale pe 29 octombrie 1618 d.Hr., Raleigh a negat toate acuzațiile împotriva sa și a declarat că era vinovat doar de căutarea gloriei pentru sine și țara sa. Aventurierul a recunoscut că era un „om plin de toată vanitatea” care trăise „o viață păcătoasă, în toate îndeletnicirile păcătoase, fiind soldat, căpitan, căpitan de mare și curtean, care sunt toate locuri ale ticăloșiei și viciului” (Bicheno, 319). Și-a întâlnit moartea cu demnitate și umor, distrând mulțimea cu câteva ultime amabilități înainte ca securea să cadă.

Sir Walter Raleigh a devenit o figură legendară datorită realizărilor sale, viziunii sale asupra potențialului Lumii Noi și datorită epocii în care a trăit, dar, așa cum a remarcat Sir Francis Bacon (1561-1626 d.Hr.) în mini-biografia sa despre Raleigh:

„Cei care au venit după el, care nu l-au întâlnit niciodată, l-au plăcut instinctiv pe Raleigh, sau versiunea lor de Raleigh. A fost cu siguranță un om extrem de uimitor și convingător, în scrierile sale, ca și în restul vieții sale, atins de geniu și măreție, punct central al legendei. Nu trebuie uitat, însă, că mulți dintre cei care au trăit în mica lume a curții elisabetane, după o lungă asociere cu Raleigh, fie l-au antipatizat intens, fie nu l-au avut deloc încredere.”

( ibid ., 300)

$$$

 WALTER BRENNAN

Walter Brennan a fost un actor de personaj american care, deși destinat să nu devină niciodată un actor principal, a devenit unul dintre cei mai de succes actori secundari ai Epocii de Aur a Hollywood-ului. A jucat adesea rolul comic al bătrânului asistent, în special în westernuri. În decurs de cinci ani, începând cu 1936, a fost nominalizat de patru ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, câștigând de trei ori, inclusiv primul premiu de acest fel în 1936 pentru „Come and Get It”. Până în prezent, el și Jack Nicholson sunt singurii actori care au câștigat trei premii la această categorie.

S-a născut pe numele său de Walter Andrew Brennan pe 25 iulie 1894 în Lynn, Massachusetts, al doilea dintre cei trei copii, într-o familie de imigranți irlandezi. Interesul său pentru actorie a apărut pentru prima dată în timp ce juca în piese de teatru școlare. Inițial, intenționase să-și urmeze tatăl în inginerie și a studiat această materie la Liceul Tehnic Rindge din Cambridge, Massachusetts. După facultate, a încercat o varietate de locuri de muncă, inclusiv funcționar bancar și reporter de ziar, înainte de a se înrola în Armata SUA în 1917, servind în Franța în timpul Primului Război Mondial cu Regimentul 101 Artilerie de Câmp. În timp ce era acolo, a suferit un atac cu gaze toxice care i-a afectat permanent vocea și care avea să aibă un efect benefic mai târziu în cariera sa, când va interpreta personaje în vârstă.

După război, s-a mutat în California și a început o afacere imobiliară de mare succes, dar când valoarea terenurilor s-a prăbușit în 1925, și-a pierdut majoritatea banilor și s-a întors la prima sa dragoste și a început să lucreze la studiourile de film locale. Reputația și abilitățile sale au crescut constant în următorul deceniu. A început încet, cu câteva roluri ca figurant în filme precum „Lorraine of the Lions” în 1925 și „Alias the Deacon” și „Blake of Scotland Yard” în 1927, apoi a început să lucreze ca cascador în filme. Treptat, a ajuns la roluri vorbitoare, trecând de la roluri secundare la roluri mult mai substanțiale ca actor secundar în numeroase lungmetraje și scurtmetraje, precum „Smilin' Guns” în 1929 și „Honeymoon Lane” în 1931.

În 1932 și-a pierdut toți dinții într-un accident în timp ce lucra ca cascador. Această nenorocire i-a fost de fapt benefică cariera, deoarece, combinată cu vocea sa nefiresc de subțire și ascuțită, i-a permis să interpreteze personaje mult mai în vârstă decât vârsta sa.

Treptat, calitatea filmelor s-a îmbunătățit, iar rolurile au devenit mai mari, iar în anii 1930 a devenit un actor secundar bine-cunoscut în filme precum „Misterul poștei aeriene” în 1932, „Oameni ciudați” și „Omul invizibil” în 1933 și „Doamna nesigură” și „Marile speranțe” în 1934.

După zece ani ca figurant, Brennan a primit în sfârșit un contract pe termen lung de la șeful MGM, Sam Goldwyn, după o performanță impresionantă în „Noaptea nunții” în 1935, care a dus la un rol mai consistent în „Coasta Barbariei” în același an, primul dintre cele șapte filme ale lui Brennan cu regizorul Howard Hawks. Acest lucru, la rândul său, a dus la adevărata descoperire a lui Brennan în rolul suedezului Swan Bostrom din filmul „Come and Get It” al lui Goldwyn în 1936, pentru care a primit primul său premiu Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Brennan sosise în sfârșit.

A câștigat un al doilea premiu Oscar pentru interpretarea unui proprietar de fermă de cai în vârstă din „Kentucky” în 1938, iar în 1940 a primit un al treilea premiu Oscar, fără precedent, pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru interpretarea sa în rolul judecătorului Roy Bean din „The Westerner”.

A continuat să joace roluri secundare bune în filme de înaltă calitate și a avut interpretări bine primite în „Aventurile lui Tom Sawyer” în 1938, „Sergentul York” în 1941, pentru care a primit a patra nominalizare la premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar, și „A avea și a nu avea” cu Humphrey Bogart în 1944. Mai târziu, în anii 1940, a oferit două dintre cele mai bune performanțe ale sale, mai întâi în rolul nemilosului haiduc Ike Clanton în „Draga mea Clementine” de John Ford în 1946, apoi în rolul irascibilului Groot Nadine în „Red River” în 1948, un alt film al său regizat de Howard Hawks.

Brennan a devenit unul dintre cei mai cunoscuți actori secundari de la Hollywood, numele său dând credibilitate unor filme mai slabe, precum „Scudda-Hoo! Scudda-Hay!” în 1948, și și-a menținut cariera de succes în anii 1950 cu roluri proeminente în „Bad Day at Black Rock” și „The Far Country”, ambele în 1955, și în 1959, când a jucat unul dintre cele mai importante roluri ale sale, Stumpy, temnicerul orașului, care îl susține pe John Wayne în „Rio Bravo”.

A făcut tranziția la televiziune fără efort și cu succes în anii 1950, devenind vedetă în serialul de comedie săptămânal „The Real McCoys”, care a durat șase ani, începând cu 1957. Succesul său la televiziune a continuat în anii 1960 cu încă două seriale populare, „Tycoon” în 1964 și „The Guns of Will Sonnett” timp de doi ani, începând cu 1967.

Brennan și-a început o a doua carieră în cântăreț în anii 1960 și a avut patru single-uri în top 100, inclusiv „Old Rivers” în 1962, care a ajuns pe locul 5 în topurile Billboard din SUA. De asemenea, a apărut în numeroase seriale TV, precum „The Red Skelton Show” și „Alias Smith and Jones”, și a fost o prezență genială în programele de reuniune ale muzicii clasice, cum ar fi filmele TV „Over-the-Hill-Gang”.

Brennan s-a căsătorit cu Ruth Wells în 1920, iar cuplul a avut doi fii și o fiică și a rămas împreună până la moartea lui Brennan.

Brennan era bine cunoscut pentru opiniile sale de dreapta și a fost un susținător public al senatorului Barry M. Goldwater, nominalizatul republican în campania împotriva președintelui american Lyndon B. Johnson. În anii 1960, și-a exprimat public opiniile conform cărora mișcările antirăzboi și pentru drepturi civile erau conduse de comuniști.

Brennan a murit de emfizem în Oxnard, comitatul Ventura, în 1974, la vârsta de 80 de ani. Rămășițele sale au fost înmormântate la cimitirul San Fernando Mission din Los Angeles.

Premiile Academiei 

Trei victorii :

Cel mai bun actor în rol secundar ... Come and Get It (1936)

Cel mai bun actor în rol secundar ... Kentucky (1938)

Cel mai bun actor în rol secundar ... The Westerner (1940)

O nominalizare nereușită :

Cel mai bun actor în rol secundar ... Sergent York (1941)

$$$

 WALTER MARTIN BAUMHOFER

Walter Martin Baumhofer (1 noiembrie 1904 – 23 septembrie 1987) a fost un ilustrator american remarcabil pentru coperțile revistelor pulp Street & Smith și ale altor edituri.

Părinții lui Baumhofer au emigrat din Germania. Tatăl său, Henry (Heinrich), provenea din Oldenburg , iar mama sa, Marie, din Hanovra . S-a născut și a crescut în Brooklyn, unde tatăl său devenise funcționar la o companie locală de cafea, iar apoi, în 1918, portar la un bloc de apartamente, o situație care i-a permis familiei să trăiască fără chirie. După ce a absolvit liceul în 1922, Baumhofer a primit o bursă la Institutul Pratt , unde a studiat sub îndrumarea lui Dean Cornwell și H. Winfield Scott. Pe 28 iunie 1935, s-a căsătorit cu artista de ilustrații la fel de talentată Alureda Leach Baumhofer (n. 20 august 1903; d. 1992), poreclită Rita sau Pete. A primit un certificat în ilustrații de costume și comerciale de la Institutul Pratt în 1925, unde l-a întâlnit pe Walter. A fost cea mai activă în ilustrațiile de modă Art Déco și comerciale în anii 1920 și 1930.

Ilustrații

În 1925, a început să deseneze ilustrații de interior pentru revista Adventure . Scott i-a sugerat să trimită coperți pentru publicații pulp, iar în anul următor prima sa copertă pulp a apărut pe Danger Trail . A continuat să realizeze coperți pentru Doc Savage , Pete Rice , Dime Mystery , Dime Detective și The Spider . Alăturându-se agenției American Artists în 1937, a vândut lucrări unor reviste elegante, inclusiv The American Magazine , The American Weekly , Collier's , Cosmopolitan , Esquire , McCalls , Redbook și Woman's Day . În anii 1950 a lucrat pentru reviste de aventură pentru bărbați, precum Argosy , Sports Afield și True . 

Artă plastică

În 1945, Baumhofer și soția sa, Alureda, s-au mutat în Long Island. Retrăgându-se din ilustrația independentă pentru reviste, a creat portrete, peisaje și scene western pentru galerii de artă plastică. Odată cu declinul revistelor pulp și al celor pentru cititori la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, din cauza ascensiunii televiziunii ca divertisment de seară, ilustrațiile lui Baumhofer și-au pierdut piața. Foarte puține lucrări de ilustrație sunt cunoscute pentru anii 1960 și 1970. La sfârșitul vieții sale, în anii 1980, a fost redescoperit ca un maestru celebru al artei pulp și ilustrației.

Arhive

Moștenirea sa, documentele, corespondența, desenele și unele lucrări de artă sunt păstrate în Biblioteca de Istorie Grafică Modernă DB Dowd a Universității Washington din St. Louis (Campusul de Vest).

$$$

 WISLAWA SZYMBORSKA

Wisława Szymborska-Włodek, Maria Wisława Anna Szymborska (n. 2 iulie 1923 – d. 1 februarie 2012) a fost o scriitoare poloneză. În anul 1996 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. S-a născut in Prowent, care de atunci a devenit o parte a orașului Kórnik, iar mai târziu s-a mutat în Cracovia unde a locuit până la sfârșitul vieții. Ea a fost numită „Mozart al Poeziei”. In Polonia, vânzările cărților autoarei rivalizează cu cele ale celor mai cunoscuți prozatori, chiar dacă a remarcat într-unul din poemele sale, „Unii iubesc poezia” („Niektórzy lubią poezję”), că nu mai mult de doua persoane dintr-o mie sunt atinși de arta sa.

Szymborska a primit Premiul Nobel pentru Literatură „pentru un fel de poezie care permite, cu precizie ironică, contextelor istoric și biologic să se arate în fragmente de realitate umană”. Ea a devenit mai bine cunoscută pe plan internațional datorită acestei caracteristici. Opera sa a fost tradusă atât în engleză, cât și în alte limbi europene și arabă, ebraică, japoneză, chineză.

Viața

Wisława Szymborska s-a născut pe 2 iulie 1923 la Prowent, în Polonia (care acum face parte din orașul Kórnik), iar părinții ei se numeau Wincenty and Anna (născută Rottermund) Szymborski. La vremea aceea, tatăl său era reprezentantul contelui Władysław Zamoyski, un polonez patriot. După moartea contelui Zamoyski din 1924, familia ei se mută la Toruń, iar în 1931 la Cracovia unde a trăit și a scris până la moartea sa.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial în 1939, ea și-a continuat educația participând la așa-numitele lecții clandestine („Tajne szkolnictwo” sau „tajne komplety”) care pregăteau tinerii pentru reconstrucția Poloniei după terminarea războiului. Din 1943, a fost angajat la căile ferate și a reușit să nu fie deportată în Germania ca muncitor silit. În timpul acestei perioade cariera ei ca artist a început cu câteva ilustrații pentru un manual de limba engleză. A început de asemenea să scrie povestiri și poeme ocazionale. Începând din 1945, a studiat literatură poloneză înainte de a trece la sociologie pe care a invățat-o la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. Acolo a devenit parte din cercul scriitorilor locali unde l-a cunoscut pe Czesław Miłosz care a avut o influență destul de importantă asupra scriiturii sale. În mai 1945 a publicat primul său poem, „Szukam słowa” (Căutând cuvinte) în ziarul local Dziennik Polski. Poemele sale au continuat să fie publicate în ziarele locale de-a lungul câtorva ani. În 1948, a renunțat la studii fără sa obțină o diplomă din cauza condiției materiale precare; în același an, s-a căsătorit cu poetul Adam Włodek de care a divorțat în 1954 (au rămas apropiați până la moartea lui Włodek, în 1986), nu au avut copii. Înainte să se căsătorească, ea lucra ca secretară și ilustratoare la o revistă educațională bisăptămânală.

Prima sa carte urma să fie publicată în 1949, dar nu a trecut de testul cenzurii fiindcă „nu îndeplinea cerințele socialiste”. Cu toate astea, Szymborska, la fel ca mulți alți intelectuali din Polonia de după război, a aderat la ideologia oficială a Republicii Populare Polone (RPR) la începutul carierei sale, semnând o petiție politică pe 8 februarie 1953 care condamna preoții polonezi acuzați de trădare în procesul-farsă stalinist de la Cracovia. Opera sa de început promovează teme socialiste, exemplu este volumul său de debut 'Dlatego żyjemy (Pentru asta trăim) care conținea poeziile „Lenin” și „Młodzieży budującej Nową Hutę” (În cinstea tinerilor care construiesc Nowa Huta), despre construcția unui oraș industrial stalinist de lângă Cracovia. A devenit membru al partidului conducător Partidul Muncitoresc Unit Polonez.

Asemenea multor intelectuali comuniști apropiați la început de ideologia oficială a partidului, Szymborska s-a înstrăinat treptat de ideologia socialistă și a renunțat la opera sa cu temă politică. Chiar dacă se retrage din partid abia în 1966, ea începuse să intre in contact cu dizidenți. În preajma anului 1957 se împrietenește cu Jerzy Giedroyc, editorul ziarului polonez foarte influent, Kultura, care își avea sediul la Paris și la care contribuie în același timp cu articole. În 1964, se opune unui protest susținut de comuniști împotriva intelectualilor independenți, cerând în schimb libertate de exprimare.

În 1953, Szymborska se alătură personalului revistei literare „Życie Literackie” (Viață Literară), unde a continuat să lucreze până în 1981, iar din 1968 a condus propriul editorial cu recenzii de cărți, numit „Lektury Nadobowiązkowe”. Multe dintre eseurile ei din această perioadă au fost publicate mai târziu într-o carte. Din 1981 până în 1983, a fost editor al revistei lunare din Cracovia „NaGlos”(OutLoud). În anii 1980, și-a intensificat activitățile de opoziție, contribuind la Samizdat, o acțiune dizidentă a publicației Arka sub pseudonimul „Stańczykówna”. Ultimul volum publicat în timp ce Szymborska era încă în viață, Dwukropek, a fost ales cea mai bună carte a anului 2006 de către cititorii Gazetei Wyborcza. Ea a tradus, de asemenea, literatură franceză în polonă, în special poezie barocă si operele lui Agrippa d'Aubigné . În Germania, Szymborska a fost asociată cu traducatorul ei Karl Dedecius, care a făcut multe pentru a promova lucrările ei acolo.

Moartea

Wislawa Szymborska a murit pe 1 februarie 2012 la 88 de ani, în casa ei din Cracovia. Asistentul ei personal, Michał Rusinek, a confirmat informația și a spus că ea a "murit în pace dormind". A fost înconjurată de prieteni și rude în momentul acela. Ministrul de Externe, Radek Sikorski a descris moartea ei pe Twitter ca o "pierdere ireparabilă pentru cultura poloneză".

Ea a lucrat la poezii noi chiar până în momentul morții sale, deși a fost în imposibilitatea de a-și organiza eforturile finale într-o carte așa cum și-ar fi dorit-o. Ultima poezie a fost publicat mai târziu în același an.

Teme

Ea a scris pentru cititorii săi fideli, dar și pentru cei care deschid ocazional o carte de poezie. Titlul unui volum, „Întrebări pe care mi le pun mie însămi”, reflectă perfect natura poeziei sale. Toate poemele din acest volum constau într-o serie de întrebări, de obicei de natură filozofică, pe care poeta și le pune ei înseși. Privește istoria umanității și progresul dintr-o perspectivă cosmică și cu ironie. În poeziile sale, ea pune întrebări legate de sensul și scopul tuturor eforturilor și experiențelor oamenilor. Szymborska vede ființele umane ca fiind subiecte ale legilor istorice si biologice inevitabile care le pun la încercare speranțele și aspirațiile.

Szymborska a folosit frecvent tehnici literare ca precizia ironică, paradoxul, contradicția și atenuarea, pentru a ilumina teme filosofice și obsesii. Multe dintre poemele sale vorbesc despre război și terorism. Totuși, este important de remarcat ambiguitatea poeziei sale. Deși poezia ei a fost influențată de experiențele proprii, continuă să fie relevantă în timp din punct de vedere cultural. Ea a scris din puncte de vedere neobișnuite, de exemplu, o pisică în apartamentul gol al proprietarului său mort. Reputația ei are la bază un volum de opere relativ mic, mai puțin de 350 de poezii. Când a fost întrebată de ce a publicat atât de puține poezii, ea a spus: "Am un coș de gunoi la mine acasă".

Cultură pop

Poemul „Nimic de două ori”, transformat într-un cântec de compozitorul Andrzej Munkowski și interpretat de Lucja Prus în 1965 face cunoscută poezia ei în Polonia, cover-ul după „Nimic de două ori” al cântărețului de rock Kora a fost un hit în 1994.

Poemul „Dragoste la prima vedere”, a fost folosit în filmul „Turn left, turn right”, în care joacă Takeshi Kaneshiro și Gigi Leung.

Trei culori: Roșu, un film regizat de Krzysztof Kieślowski, a fost inspirat de poemul său, „Dragoste la prima vedere”.

În ultimii ani, Szymborska a colaborat cu trompetistul polonez de jazz Tomasz Stanko care i-a și dedicat discul său „Wislawa”(ECM, 2013) inspirându-se în compozițiile lui din colaborarea lor și poezia ei.

Opera

1952: Dlatego żyjemy

1954: Pytania zadawane sobie

1957: Wołanie do Yeti

1962: Sól

1966: 101 wierszy

1967: Sto pociech

1967: Poezje wybrane

1972: Wszelki wypadek

1976: Wielka liczba

1986: Ludzie na moście

1989: Poezje:

1992: Lektury nadobowiązkowe

1993: Koniec i początek

1996: Widok z ziarnkiem piasku

1997: Sto wierszy – sto pociech

2002: Chwila

2003: Rymowanki dla dużych dzieci

2005: Dwukropek

2009: Tutaj

2012: Wystarczy

2013: Błysk rewolwru

Cărți traduse în limba română

Versiunea întâmplărilor traducere de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu (Tracus Arte, 2018, ISBN: 9786066649681)

Portret din memorie - Antologie de poezii traducere de (Lider, 2014, ISBN: 9789736293399)

Poezii alese traducere de Nicolae Mares (Editura Prut, 2006, ISBN: 978-9975-698-41-2)