$$$

 S-a întâmplat în 24 martie1603: La această dată, a murit Elisabeta I, din dinastia Tudor, regină a Angliei şi a Irlandei între anii 1558 şi 1603; reprezentantă a absolutismului; de numele său se leagă restabilirea Bisericii Anglicane; a sprijinit expansiunea colonială a Angliei, precum şi lupta împotriva Spaniei (în timpul domniei sale a fost nimicită Invincibila Armada – 1588); a încurajat înflorirea literaturii şi artelor; perioada domniei sale a fost denumită şi „epoca elisabetană”.

Regina Elisabeta I (1533-1603) este considerată unul dintre cei mai reprezentativi monarhi din istoria Angliei. Domnia ei de patruzeci şi cinci de ani a fost marcată de prosperitate economică, înflorirea literaturii şi transformarea Angliei în cea mai mare forţă navală a lumii. A trăit într-o epocă în care monarhii englezi nu aveau doar un rol decorativ, aşa că nu i se poate contesta contribuţia la realizările Angliei din Epoca de Aur. Elisabeta s-a născut în 1533, la Greenwich, în Anglia. Tatăl ei a fost regele Henric al Vlll-lea, iniţiatorul Reformei în Anglia, iar mama, Anne Boleyn, cea de-a doua soţia a lui Henric. Anne avea să fie decapitată în 1536 şi, la câteva luni după aceea, Parlamentul o va declara pe Elisabeta, de numai trei ani, copil nelegitim. (Aceasta era de fapt şi părerea englezilor catolici, care considerau ilegal divorţul lui Henric de prima lui soţie). În ciuda hotărârii Parlamentului, Elisabeta a crescut la curte şi a primit o educaţie demnă de o prinţesă.

Henric al Vlll-lea a murit în 1547, când Elisabeta avea treisprezece ani. Conducătorii englezi din următorii unsprezece ani au fost cu totul nesemnificativi. Eduard al Vl-lea, fratele vitreg al Elisabetei, a domnit din 1547 până în 1553. Sub conducerea lui, guvernul a iniţiat o politică favorabilă protestantismului. Regina Maria Tudor, care a domnit în următorii cinci ani, a militat pentru supremaţia papală şi reinstaurarea religiei romano-catolice. În timpul domniei sale, protestanţii englezi au fost crunt persecutaţi, circa trei sute fiind ucişi din ordinul ei. Această prigoană i-a adus porecla de „Maria cea Sângeroasă". Chiar şi Elisabeta avea să fie arestată şi întemniţată în Turnul Londrei. Deşi a fost eliberată mai târziu, puţin a lipsit să-şi piardă viaţa. La moartea Mariei Tudor (în 1558) şi încoronarea tinerei Elisabeta, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, poporul s-a bucurat din toată inima. Dar pe tânăra regină o aşteptau multe probleme: un război cu Franţa, relaţii încordate cu Scoţia şi Spania, situaţia financiară a guvernului şi, mai grav decât orice, diviziunea religioasă din Anglia.S-a ocupat mai întâi de ultima problemă. La scurt timp după încoronarea sa, Elisabeta a emis aşa-numitul Act de Supremaţie şi Uniformitate (1559), care consfinţea anglicanismul drept religia oficială a statului englez. Acest decret a oferit satisfacţie protestanţilor moderaţi, dar puritanii doreau o reformă mai radicală. În ciuda opoziţiei puritanilor pe de-o parte şi a catolicilor, pe de alta, Elisabeta nu şi-a revizuit această hotărâre până la sfârşitul domniei sale. Situaţia religioasă s-a complicat din cauza reginei Maria a Scoţiei. Nevoită să părăsească Scoţia, aceasta se refugiase în Anglia. Acolo însă, se trezise prizoniera Elisabetei. Acţiunea Elisabetei a fost bine gândită: Maria era romano-catolică şi avea tot dreptul să aspire la tronul Angliei. Prin urmare, în cazul unei rebeliuni încununate de succes sau al unui asasinat, Anglia ar fi avut din nou o regină catolică. De fapt, în cei nouăsprezece ani de detenţie, s-au urzit câteva comploturi împotriva Elisabetei şi au existat dovezi clare ale complicităţii Mariei Stuart. Â

În cele din urmă, în 1587, Maria a fost condamnată la moarte. Elisabeta a semnat ordinul de execuţie cu părere de râu, la îndemnul miniştrilor şi membrilor Parlamentului, care abia aşteptau să scape de această ameninţare.Desigur, conflictul religios prezenta un pericol destul de mare pentru Elisabeta. În 1570, papa Pius al V-lea a excomunicat-o şi a cerut detronarea ei; iar în 1580, papa Grigore al XlII-lea a declarat că dacă ar asasina-o cineva, n-ar comite nici un păcat. Dar această situaţie prezenta şi anumite avantaje pentru ea. Protestanţii se temeau de o restaurare catolică în Anglia, iar Elisabeta oferea garanţia stabilităţii, ceea ce i-a extins popularitatea în rândul marii mase a populaţiei engleze.

Elisabeta s-a dovedit un bun diplomat în relaţiile externe. Încă din 1560, ea a încheiat Tratatul de la Edinburgh, care reglementa relaţiile cu Scoţia. A pus capăt războiului cu Franţa, şi relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit. Treptat însă, împrejurările au obligat Anglia să intre în conflict cu Spania. Elisabeta a încercat să evite războiul, dar, având în vedere catolicismul militant al statului spaniol din secolul al XVI-lea, probabil că războiul dintre Spania şi Anglia protestantă era iminent. Revolta Ţărilor de Jos împotriva dominaţiei spaniole a constituit factorul decisiv; rebelii olandezi erau în majoritate protestanţi, astfel că, atunci când Spania a încercat să înăbuşe revolta, Elisabeta i-a ajutat pe olandezi. Regina nu era pregătită pentru război, deşi poporul englez, miniştrii şi Parlamentul ei de-abia aşteptau o confruntare armată. Prin urmare, în momentul izbucnirii războiului cu Spania, în 1580, ea a fost puternic susţinută de populaţie.

Pe parcursul anilor, Elisabeta întărise în mod constant flota engleză; dar regele Filip al II-lea al Spaniei construise şi el o flotă impresionantă, Armada spaniolă, care urma să invadeze Anglia. Armada avea aproape tot atâtea corăbii cât flota engleză, dar mult mai puţini marinari. Iar matrozii englezi erau mai bine pregătiţi, aveau corăbii de calitate şi tunuri mai eficiente. Marea bătălie navală din 1588 s-a soldat cu înfrângerea decisivă a Armadei spaniole. În urma acestei victorii, Anglia s-a impus drept cea mai importantă forţă navală a lumii, supremaţie pe care şi-a menţinut-o până în secolul al XX-lea. Elisabeta şi-a gospodărit întotdeauna finanţele cu parcimonie, aşa că, în primii ani ai domniei sale, coroana britanică era destul de bogată. Dar conflictul cu Spania fusese costisitor şi în ultimii ani de domnie situaţia financiară se înrăutăţise. Oricum, chiar dacă tezaurul ţării sărăcise, poporul, în ansamblu, prosperase.

Cei patruzeci şi cinci de ani de domnie a Elisabetei (1558-1603) sunt consideraţi adesea Epoca de Aur a Angliei. În acea perioadă au trăit câţiva dintre cei mai iluştri scriitori englezi, inclusiv Edward de Vere (cunoscut sub pseudonimul de William Shakespeare). Fără îndoială Elisabetei îi revine un mare merit pentru înflorirea literaturii. Ea a sprijinit teatrul shakespearian, în ciuda opoziţiei autorităţilor locale londoneze şi i-a acordat un ajutor financiar generos lui de Vere. Dar în muzică sau pictură nu s-a înregistrat o evoluţie comparabilă cu cea din domeniul literaturii. Epoca elisabetană a deschis calea explorărilor pentru englezi. S-au întreprins călătorii în Rusia, urmate de încercări din partea unor temerari, ca Martin Frobisher şi John Davis, de a găsi o cale de acces prin nord-vest către Orientul Îndepărtat. Sir Francis Drake a făcut ocolul lumii (1577-1580) şi a ajuns în California în timpul expediţiei sale. Au existat şi unele tentative nereuşite (aparţinându-le lui Sir Walter Raleigh şi altora) de a fonda aşezări engleze în America de Nord.

Cea mai mare greşeală a Elisabetei a constituit-o probabil faptul că nu a asigurat un succesor la tronul Angliei. Nu numai că nu s-a căsătorit niciodată, dar a evitat să-l desemneze pe succesor. Oricare i-au fost motivele, este evident că în Anglia ar fi izbucnit un război civil pentru succesiunea la tron, dacă Elisabeta ar fi murit de tânără (sau înaintea Mariei Stuart). Din fericire pentru Anglia, Elisabeta a trăit până la şaptezeci de ani. Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe regele Iacob al Vl-lea al Scoţiei (fiul Mariei Stuart). Deşi această hotărâre a unit Anglia şi Scoţia sub acelaşi sceptru, nu s-a dovedit o alegere prea fericită. Atât Iacob cât şi Carol au fost prea autoritari pentru gustul englezilor, astfel că, la mijlocul secolului, a izbucnit un război civil.

Elisabeta era o persoană deosebit de inteligentă şi un politician viclean. Avea o fire prudentă şi conservatoare. Nu suporta războiul şi vărsările de sânge, dar putea fi dură la nevoie. La fel ca tatăl ei, a guvernat servindu-se de Parlament, în loc să lupte împotriva lui. Nu s-a căsătorit şi este posibil să fi rămas fecioară, aşa cum a declarat în mod public. Dar nu trebuie să tragem concluzia că nu-i plăceau bărbaţii. Dimpotrivă, întotdeauna demonstra că îi aprecia şi le prefera compania. Elisabeta se pricepea să-şi aleagă miniştrii. O parte din succesele ei se datorează lui William Cecil (Lord Burghley), care a fost consilierul ei principal din 1558 şi până la moartea sa, în 1598.Principalele realizări ale Elisabetei se concretizează în următoarele: mai întâi, datorită ei, Anglia a trecut fără vărsări serioase de sânge prin cea de-a doua etapă a Reformei. (Spre deosebire de Germania, unde Războiul de treizeci de ani, 1618-1648, a ucis 25% din populaţie.) Aplanând disputele religioase dintre catolicii şi protestanţii englezi, ea a reuşit să păstreze unitatea naţiunii. În al doilea rând, domnia ei de patruzeci şi cinci de ani, Epoca Elisabetană, este considerată drept Epoca de Aur în existenţa uneia dintre cele mai însemnate naţiuni a lumii. În al treilea rând, în timpul domniei sale, Anglia a devenit o mare putere, poziţie pe care şi-o va menţine secole de-a rândul.

Elisabeta nu urmărea gloria militară şi nici nu năzuia să edifice un mare imperiu. Cu toate acestea, a făcut din Anglia cea mai puternică forţă navală şi a pus bazele uriaşului imperiu britanic de mai târziu. Însă marele imperiu colonial britanic a apărut mult după moartea Elisabetei. Numeroase alte personalităţi au jucat un rol important în formarea acestui imperiu, care, oricum, trebuie considerat rezultatul natural al expansiunii europene şi al poziţiei geografice a Angliei. Să nu uităm însă că şi alte state europene importante de la ţărmul Atlanticului (Franţa, Spania şi chiar Portugalia) şi-au creat, la rândul lor, mari imperii coloniale. Nu trebuie exagerat nici rolul jucat de Elisabeta în apărarea Angliei împotriva Spaniei. Judecând situaţia retrospectiv, este evident că Spania nu reprezenta o ameninţare serioasă pentru Anglia. Pe de altă parte, bătălia dintre flota engleză şi Armada spaniolă nu a fost deloc o luptă strânsă, în condițiile în care englezii nu au pierdut nici măcar o corabie! Şi chiar dacă Spania ar fi reuşit să debarce în Anglia, este puţin probabil că ar fi putut să cucerească ţara. Trupele spaniole nu triumfaseră nicăieri în Europa. Dacă Spania nu a fost în stare să reprime o mică revoltă într-o ţărişoară ca Olanda, cum ar fi izbutit să invadeze Anglia? În secolul al XVl-lea, naţionalismul englez se manifesta mult prea intens pentru ca Spania să aibă şanse de reuşită.

Surse:

https://www.royal.uk/elizabeth-i

https://www.britannica.com/biography/Elizabeth-I

http://www.rador.ro/2015/09/07/portret-regina-elisabeta-i-o-viata-dedicata-angliei/

https://www.descopera.ro/istorie/15672300-elizabeth-i-regina-virgina-in-anglia-crimelor-si-uneltirilor-ce-facea-shakespeare-in-timpul-asta

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/5-lucruri-pe-care-nu-le-stiati-despre-elisabeta-i

http://www.unitischimbam.ro/elisabeta-i-a-angliei-1533-1603-regina-a-angliei-si-a-irlandei/

$$$

 S-a întâmplat în 24 martie1714: La această dată, în urma conflictului dintre Constantin Brâncoveanu şi boierii Cantacuzini, domnitorul, reclamat la Înalta Poartă, a fost mazilit, iar fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, Ştefan, a obţinut domnia. Drept urmare, Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi cu sfetnicul Ianache, au fost ucişi la Constantinopol, la data de 15 august 1714. Pentru martiriul lor, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, fiind prăznuiţi la 16 august (Sfinţii Martiri Brâncoveni). Unele surse menţionează ca dată a mazilirii 25 martie1714.

După mazilire, Brâncoveanu şi familia sa, au fost duşi la Istanbul şi închişi la Edicule, temuta închisoare a celor şapte turnuri. Aşa şi-a încheiat domnia Constantin Brâncoveanu, după ce s-a aflat la conducerea Ţării Româneşti timp de jumătate de veac. Turcii l-au acuzat pe Brâncoveanu că ar fi acumulat o avere impresionantă şi l-au poreclit „Prinţul Aurului" (Altın Bey). Desigur, au încercat să pună mâna pe averea sa și se pare că domnitorul s-ar fi putut salva daca le-ar fi dat turcilor 20.000 de pungi cu aur, dar a refuzat...Există oameni care caută şi astăzi o presupusă comoară despre care se spune că domnitorul ar fi ascuns-o sub o mănăstire din Mehedinţi, acum peste trei secole.

Constantin Brâncoveanu a fost ucis în 15 august 1714, chiar în ziua în care a împlinit 60 de ani. Împreună cu cei patru fii ai săi şi sfetnicul şi ruda sa, Ienăchiţă Vărărescu, au fost scoşi din închisoare, duşi în piaţa Seraiului şi torturaţi. Execuţia s-a făcut în prezenţa sultanului Ahmed al III-lea şi a marelui vizir, a unor diplomaţi şi a soţiei domnitorului. Brâncoveanu a fost torturat anterior pentru a-şi declara imensele averi și locul comorilor sale. Domnitorul a uimit prin sacrificiul său, l-a înfruntat pe sulatan şi i-a refuzat oferta de a-i cruţa viaţa celui mai tânăr dintre copii, Matei, în schimbul trecerii acestuia la mahomedanism. În 1992, Brâncoveanu a fost canonizat ca Sfânt Martir al Bisericii Ortodoxe Române împreună cu cei patru fii ai săi. Văduvele celor ucişi şi singurul nepot de fiu al fostului domnitor au fost surghiunite în Asia Mică.

Constantin Brâncoveanu a fost un om politic iscusit, reuşind să asigure Munteniei o perioadă liniştită de un sfert de secol, cât a durat domnia sa, fapt rar întâlnit în acea perioadă. A fost protector al artelor şi culturii şi un mecena al Orientului ortodox.

Surse:

Cernovodeanu, Paul; Constantiniu, Florin (redactori coordonatori) - Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1989

Xenopol, A. D. (1929), Istoria românilor din Dacia Traiană, Volumul VIII: Domnia lui C. Brancovanu (1689-1714), Ediția a III-a, revăzută de autor, îngrijită și ținută la curent de I. Vlădescu, București: Editura «Cartea Românească»,

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/printul-si-stolnicul

https://basilica.ro/mazilirea-domnitorului-constantin-brancoveanu-supliciul-sau-si-al-familiei-sale/

https://www.stelian-tanase.ro/mazilirea-lui-brancoveanu-2/

http://stiri.tvr.ro/mazilirea-lui-constantin-brancoveanu--drama-domnitorului-s-a-incheiat-cu-un-martiriu_42150.html#view

$$$

 S-a întâmplat în 24 martie1818: La această dată, Gheorghe Lazăr a fost numit „dascăl” (profesor) de aritmetică, geometrie şi geografie la şcoala de la Mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, loc unde a inaugurat cursurile în limba română. Gheorghe Lazăr, pionier al învăţământului matematicii şi fizicii în limba română, a fost primul director (1818 – 1822) al Şcolii de la Sfântul Sava, care cuprindea în ea şi inginerie „hotarnică”.

Gheorghe Lazăr s-a născut la data de 5 iunie 1779 în localitatea Avrig, situată la 25 km de Sibiu şi atestată documentar încă din 1364. Părinţii săi, Gheorghe şi Mărie Lăzăroaie, ţărani înstăriţi, voiau ca fiul lor să devină preot în sat, aşa cum doreau mulţi săteni din acea vreme. Avea nouă ani când a început școala primară în Avrig, avându-l ca dascăl pe Ioan Barac cu care a păstrat legătura mulţi ani. S-a dovedit un elev eminent, aşa că învăţătorul şi preotul din sat, Ioan Racotă, îl îndeamnă să continue învăţătura la Gimnaziul Piariştilor din Cluj pe care l-a absolvit în 1806. Doar în primul an a obţinut calificativul bine, apoi a fost declarat în fiecare an „eminent”. Menţionez că Ordinul piarist este un ordin călugăresc romano-catolic înfiinţat cu scopul de a educa tineretul în spirit religios. Şcoala piaristă din Cluj a fost înfiinţată la data de 7 iunie 1776. În a doua parte a studiilor la gimnaziul superior, şi-a îndreptat atenţia în special asupra filosofiei şi dreptului. Pentru a se întreţine a dat lecţii particulare fiului unei familii de intelectuali din Cluj, Gyulay Kun. Aici a avut acces la o bibliotecă bogată, dar a întâlnit şi alţi intelectuali ai vremii printre care Samuel Crişianul, profesor de logică. Din pricina condiţiilor materiale, aproape doi ani, între 1801 şi 1802, a studiat la Gimnaziul Piariştilor din Sibiu. După absolvirea gimnaziului a primit o bursă de 200 florini pe an şi a plecat la Viena pentru a studia teologia cu cei mai renumiţi profesori.

Spiritul său analitic l-a îndepărtat de şcoala religioasă rigidă şi l-a îndreptat spre studiul laic al filosofiei, istoriei şi matematicii. În perioada 1806-1809, atunci când Austria a fost ocupată de armatele lui Napoleon I, Gheorghe Lazăr a lucrat ca topograf pentru acesta alături de alţi studenţi. Cunoştinţele şi experienţa dobândite atunci i-au fost de mare folos mai târziu pentru a-şi câştiga existenţa, iar mai apoi la pregătirea topografilor din Ţara Românească. La Viena a publicat mai multe articole cu caracter pedagogic în care îşi expune concepţiile sale privind cugetarea liberă şi admiraţia pentru valorile enciclopedice, pentru concepţiile democratice. A activat ulterior, timp de patru ani, între 1811 şi 1815, ca profesor la o şcoală elementară de teologie din Sibiu, cu un salariu de mizerie de vreo trei sute de florini pe an, venit pe care l-a avut şi ca student la Viena. A încercat să tipărească unele lucrări cu caracter educativ, dar a fost împiedicat. Ca urmare a mai multor nedreptăţi care i s-au făcut, inclusiv evacuarea din locuinţa primită în cadrul şcolii, pleacă în Ţara Românească. La recomandarea fostului său învăţător din sat, Ioan Barac, stabilit între timp la Braşov, el a fost primit de logofeteasa Cantica Bărcăneasa ca învăţător particular pentru fii săi. Îl suie în caleaşca sa şi îl trece munţii în Ţara Românească, bazându-se şi pe faptul că era rudă cu Grigorie Dimitrie Ghica, devenit ulterior domn al Ţării Româneşti.

Lazăr a lucrat ca inginer topograf pe moşia banului Constantin Bălăceanu care avea şi atribuţii privind coordonarea şcolilor din Ţara Românească. Împreună cu Iordache Golescu, Ioan Văcărăscu şi mitropolitul Dionisie a pus la punct un plan amplu de organizare a şcolii pe trei grade, începând cu şcoala primară, apoi învăţământul mediu şi continuând cu învăţământul superior, universitar. Datorită reputaţiei sale de inginer şi topograf pe care şi-o câştigase în capitala ţării, Gheorghe Lazăr are şansa „să prezinte personal în Divanul cel mare al ţării, în faţa Domnitorului şi în faţa dascălilor de la Academia grecească din Schitul Măgureanului, planul său de organizare a unei Academii cu ştiinţe în limba română, cuprinzând şcolari de la cei „de tot neştiutori” până la matematicieni virtuoşi, filozofi şi jurişti…”.

Divanul ţării a discutat acest plan aproape trei luni, iar la data de 6 martie 1818 a aprobat planul propus de Gheorghe Lazăr. La 24 martie 1818, a început activitatea didactică cu predare în limba română la Şcoala de „inginerie hotarnică” românească. Localul, deşi situat în centrul Bucureştiului, fostele chilii ale mănăstirii Sf. Sava, era, în fond, impropriu pentru o şcoală. Elevii acestei şcoli erau copii micilor meseriaşi şi ai târgoveţilor. Cei cu dare de mână mergeau în continuare la şcolile greceşti. Gheorghe Lazăr a elaborat mai multe manuale prin care a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice în limba română. Sunt de amintit aici „Aritmetica matematicească” şi „Trigonometria cea dreaptă”, adică trigonometria plană. I s-au alăturat şi alţi cărturari: Eufrosin Poteca şi Ion Heliade Rădulescu. A introdus discipline noi, precum geometria, filosofia, geografia, gramatica.

Scriind noile manuale, prin traducerea sau compilarea celor utilizate în Europa, Gheorghe Lazăr a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice în limba română. A fost un veritabil deschizător de drumui în pedagoia românească și ar trebui să-i prețuim mai mult amintirea! Termeni precum adunare, scădere, înmulţire, împărţire, latură, triunghi, sin, cosin, punct, linie, poligon, trapez etc au fost introduşi de Gheorghe Lazăr şi îşi păstrează forma şi azi. Desigur, alţi termeni au suferit schimbări radicale, alţii s-au pierdut în timp, aşa cum se întâmplă, de altfel şi astăzi. În felul acesta, Gheorghe Lazăr a demonstrat că limba română poate fi folosită pentru a transmite cunoştinţe de bază, cunoştinţe inginereşti, dar şi cunoştinţe de filosofie, disciplină considerată, la vremea respectivă, piatra de încercare a unei limbi superioare care poate fi folosită în învăţământul universitar. Până la înfiinţarea şcolii de la Sf.Sava, numită de Gheorghe Lazăr „Academia cu ştiinţe”, filosofia era predată numai în limba greacă la academiile domneşti la care nu aveau acces decât cei privilegiaţi. Și pe care-i și „ducea capul”!

În primăvara anului 1823 s-a îmbolnăvit şi a simţit că nu mai are mult de trăit, aşa că l-a chemat pe fratele său, Onea (numit şi Oancea), să vină cu căruţa la Bucureşti şi să-l readucă în satul lor, Avrig. După câteva luni, la 17 septembrie 1823, el s-a stins din viaţă şi a fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe, nu departe de casa în care s-a născut. Avea doar 44 de ani. Pe cruce este gravat un epitaf scris de Gheorghe Lazăr: „Cititorule, ce eşti am fost, ce sunt vei fi, găteşte-te dar”. După 63 de ani de la moartea sa, în 1886, a fost amplasată în Bucureşti o statuie a lui Gheorghe Lazăr şi un bust în Avrig, localitatea în care s-a născut, iar în 1973 a fost amplasat şi la Sibiu un bust din bronz.

Surse:

http://www.prefecturasibiu.ro/resources/Colegiul-prefectural/4.pdf

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/06/05/documentar-gheorghe-lazar-intemeietorul-invatamantului-modern-romanesc-09-22-30

https://www.sibiul.ro/personalitati-sibiene/gheorghe-lazar.html

http://biografii.famouswhy.ro/gheorghe_lazar/

http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/82240

https://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/cercetatori-romani-si-realizarile-acestora/5112-biografie-gheorghe-lazar-fondatorul-invatamantului-in-limba-romana.html

$$$

 S-a întâmplat în 24 martie1905: În această zi, a murit scriitorul francez Jules Verne, care este, prin suita lui de „călătorii extraordinare", creatorul romanului de anticipaţie. Jules Verne a trăit în secolul XIX într-o perioadă în care omenirea își ridica pânzele în vânt și naviga pe apele necunoscute ale științei. Fascinat de geografie și matematică, Jules Verne a fost printre primii care s-a îmbarcat, dornic să fie cronicar al viitorului. Într-o epocă în care savanții abia făceau experimente cu motoare, elice și electricitate, el schița deja mașinăriile ce vor apărea abia peste zeci de ani.

„Misiunea mea este să pictez lumea în alte culori, imaginându-mi aventuri ciudate pentru oameni”, acestea sunt cuvintele după care s-a ghidat marele scriitor. Jules Verne s-a născut în data de 8 februarie 1828 la Nantes, pe o mică insulă artificială de pe Loara. Orașul-port era locul ideal în care un tânăr visător se putea forma ascultând poveștile extraordinare ale marinarilor și exploratorilor. De mic a încercat să ia ce era mai bun de la părinții săi. Tatăl era un avocat de succes, foarte calculat. Mama era opusul. Conform spuselor părintelui literar al lui Nemo, ea avea o imaginație precum o furtună, mult mai bogată ca a lui. Oscilând între cei doi, va obține o cale de mijloc care îi va aduce succes. Încă din tinerețe Jules Verne a visat să fie un erou. În toate cărțile pe care le-a scris, povestea viața pe care o visa din copilărie.

La vârsta de 11 ani s-a îmbarcat, fără știrea părinților, ca însoțitor de cabină pe o navă oceanică, fiind însă luat de tatăl său înainte ca ambarcațiunea să ajungă în larg. După incident, tânărul a promis să călătorească doar cu imaginația, fapt de care s-a ținut cu prisosință. În școală s-a dovedit bun la matematică luând și un premiu la geografie. În afara școlii era neastâmpărat și poreclit „Regele jocurilor” datorită multitudinii de distracții pe care le inventa. Acasă, după ce făcea tot felul de năzbâtii, se afunda cu orele în lectură, cartea lui preferată fiind una care îl va inspira peste ani: „Călătoriile lui Robinson Crusoe”, multe din poveștile sale celebre implicând personaje eșuate pe insule.

Adolescentul Jules Verne s-a apucat de scris și visa să devină dramaturg. Tatăl său avea însă alte planuri. Fiind cel mai mare din familie, trebuia să urmeze dreptul și să-i preia într-o zi locul astfel că după terminarea liceului, este trimis la Paris să urmeze dreptul. Planurile lui Pierre Verne nu s-au potrivit cu realitatea. Soția sa, Sophie, l-a introdus în cercurile artisitice. Asemenea altor sute și mii de provinciali veniți la Paris, a ajuns să-și ia o slujbă măruntă pentru a-și duce existența. S-a angajat la teatru, dar veniturile tot mici îi erau- avea o singură jachetă ponosită. Deși mediul nu îi oferea satisfacții materiale, cele spirituale compensau. Zilnic putea lua contact cu marii artiști din diferite domenii. Astfel, în preajma revoluției din 1848, îl cunoaște pe Alexandre Dumas tatăl, care îl va lua sub protecția sa. Cu ajutorul său, își va vedea jucată prima piesă timp de două săptămâni, lucru încurajator pentru debut. 

A continuat să ia legătura cu cele mai luminate minți ale vremii: matematicieni, astronomi, chimiști, fizicieni, petrecând mult timp și la biblioteca naționala, documentând cele mai noi descoperiri.Inspirându-se din opera lui Edgar Allan Poe, care pe baza noilor descoperiri stiințifice încerca să-și justiificie creația, Jules Verne a început să publice. În 1856, când abia începea să-și contureze stilul, a întâlnit-o pe Honorine de Viane Morel, o tânără văduvă cu doi copii. Pe loc s-a îndrăgostit de ea. Pentru a o impresiona a luat decizia să se angajeze ca agent de bursă. S-a dus la tatăl lui și i-a cerut 50.000 de franci pentru a-și cumpăra un loc la bursă. Pierre Verne era năucit. El dorea ca fiul său să ajungă avocat iar acum filologul visa să fie agent bursier. Cu greu i-a dat acești bani. După ce s-a angajat, în 1857 a reușit să o cucerească pe Honorine și să o ia de soție.

Căsnicia nu a fost una fericită deoarece ea nu putea înțelege pasiunea soțului ei pentru litere și spera ca el să se dedice mai mult slujbei de la bursă. Ajuns la 34 de ani, pe fostul „rege al jocurilor” succesul îl ocolea. Deși nefericit atât la slujbă cât și în familie, a terminat cartea „Balonul”, care mai târziu va deveni „Cinci săptămâni în balon”. După mai multe refuzuri de publicare, prin intermediul lui Alexandre Dumas tatăl a reușit să ia legătura cu unul dintre cei mai importanți editori francezi, Jules Hetzel, care a fost încântat de manuscris. L-a publicat și a devenit un succes neașteptat. Romanul era atât de bine documentat, încât acțiunea părea că a și avut loc în realitate. Această reușită editorială a pus bazele unei prietenii de-o viață între Jules Verne și Jules Hetzel. În următoarele patru decenii va publica la editura lui Hetzel 66 de cărți care îl vor face celebru în lumea întreagă, operele sale urmând a fi traduse în peste 140 de limbi. Fiind bogate în ilustrații, la sugestia lui Hetzel, cărțile lui Verne erau mai credibile când în fața cititorului se înfățișa mașinăria fantastică ce putea naviga pe sub ape sau fel de fel de locuri, aparate și ființe fantastice.

Următorul manuscris pe care Verne l-a prezentat lui Hetzel a fost respins deoarece era o critică la adresa societății burgheze. Deși Verne nu a fost vreun simpatizant socialist, a intuit bine că lumea capitalistă va ajunge să pună mai mult accent pe profit decât pe dezvoltarea culturii. Următorul manuscris s-a dovedit a fi un nou succes: „Călătorie spre centrul Pământului”. A treia mare încercare literară a avut un caracter profund vizionar: „De la Pământ la Lună”. Peste ani Frank Borman, comandantul primei nave care a dat ocolul Lunii i-a scris nepotului lui Jules Verne: „Nu poate fi o coincidență. Capsula noastră avea 9.000 de kg și era din aluminiu. Avea 4 metri înălțime și am decolat la doar 100 de mile de locul din care personajele lui Verne și-au luat și ele zborul. Am aterizat la doar două mile și jumătate de zona unde ”actorii” lui Verne au revenit pe Pământ, în oceanul Pacific”. Cape Canaveral, Florida, locul de unde NASA își trimite rachetele în spațiu a fost ales deoarece este cel mai aproape de Ecuator, deci mai aproape de exosferă.

Succesul literar i-a adus liniște în viață: soția a devenit mândră de el și scriitorul a putut să își cumpere o ambarcațiune cu care deseori evada în larg. În 1871, Pierre Verne a murit și Jules Hetzel a devenit „tutorele” lui Verne. Îl sfătuia în viața de zi cu zi și îi corecta manuscrisele. Sub îndrumarea sa, Jules Verne a publicat în 1873 cel mai mare succes al său: „Ocolul Pământului în 80 de zile”. În zilele noastre acest titlu este „revendicat” și de „20.000 de leghe sub mări”. În epoca lui Verne însă, a avut un mai mare succes deoarece era cel mai puțin fantastic, arăta lumii ce putea face cu minunile tehnice disponibile la acea vreme: tren, balon, vapor cu aburi. Cititorii au fost inspirați să facă aceleași călătorii, ba mai mult, au apărut jocuri de societate care ilustrau deja celebrul roman.

Cu trecerea timpului, Jules Verne nu a încetat să scrie. Succesul nu mai era însă același, iar două evenimente i-au accentuat declinul literar. În 1886 a fost împușcat în picior de un nepot care își pierduse mințile, iar peste o săptămână Hetzel a murit. Aceste întâmplări l-au schimbat complet. A devenit ursuz și scrierile sale erau din ce în ce mai sumbre. Mai mult, știința avansase astfel încât povestirile sale nu mai erau așa vizionare. Oricum își pusese amprenta pe viitor. Igor Sikorsky, inventatorul elicopterului, a spus că ideea i-a venit citind operele marelui scriitor francez. Simon Lake, devorând „20.000 de leghe sub mări” a fost fascinat de mașinăria fantastică, iar la maturitate a fabricat primul submarin modern al americanilor aducând numeroase inovații în domeniu. Richard Bird, cel care a zburat atât la Polul Nord cât și la Polul Sud, și-a găsit în „Aventuri extraordinare” o sursă de inspirație pentru temerarele sale acțiuni. Pentru Jules Verne ultimii ani de viață au fost grei. La 1900 suferea deja de trei afecțiuni: cataractă, diabet și un picior șchiop. Pe 24 martie 1905, Verne a trecut la cele veșnice, la vârsta de 77 de ani, în Amiens.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/114-franta/315-jules-verne-1828-1905

https://julesverne.nantesmetropole.fr/home/se-documenter/vie-et-oeuvre-de-jules-verne.html

http://biografii.famouswhy.ro/jules_verne/

https://adevarul.ro/cultura/carti/jules-verne-scriitorul-vizionar-1_50ad012f7c42d5a6638d6863/index.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/jules-verne-curiozitati-esentiale/

https://www.britannica.com/biography/Jules-Verne

https://identitatea.ro/cetatea-colt-castelul-din-carpati-unde-jules-verne-s-indragostit-de-o-romanca/

https://www.linternaute.fr/biographie/litterature/1775048-jules-verne-biographie-courte-dates-citations/

###

 S-a întâmplat în 24 martie1946: În această zi, a murit omul politic Barbu A. Ştirbey. Barbu Ştirbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea - d. Bucureşti), om politic, om de afaceri, membru de onoare al Academiei Române, a jucat un rol din umbră pe scena politică românească, atrăgându-şi renumele de „eminenţă cenuşie”. 

Din poziţia de administrator al domeniilor Coroanei şi intim al reginei Maria, a exercitat o puternică influenţă asupra regelui Ferdinand I. De asemenea, a asigurat o „legătură” neoficială între şeful statului şi Ion I. C. Brătianu, cumnatul său, prin care fruntaşul liberal şi-a exercitat influenţa asupra deciziilor politice ale regelui, dominând viaţa politică mai bine de două decenii. Barbu Ştirbey era fiul prinţului Alexandru Dimitrie Ştirbei şi al Mariei Ghica-Comăneşti şi nepot al fostului domnitor al Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei. A învăţat în străinătate, absolvind liceul „Louis le Grand” şi Facultatea de Drept a Universităţii din Paris. Contrar studiilor sale, s-a dovedit a fi un pasionat om de afaceri, devenind cu timpul unul dintre cei mai de seamă fermieri şi industriaşi ai României.

Întors în ţară, Ştirbey se însoară cu Nadejda Bibescu, cu care va avea patru fiice. Nu s-a implicat în activismul politic de partid, deşi în 1901 este ales deputat de Craiova pe listele Partidului Constituţional. Cu toate acestea, Ştirbey a preferat să joace un rol din umbră, ocult, în viaţa politică, atrăgându-şi renumele de „eminenţă cenuşie”. Era apropiat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL, al cărui cumnat era, căci sora sa, Eliza Ştirbey, era soţia fruntaşului liberal. Barbu a ştiut în permanenţă să-i transmită regelui dorinţele politice ale lui Brătianu, din poziţia administrativă pe care o avea la Palatul Regal. De asemenea, relaţia sa intimă cu regina Maria a întărit rolul său ocult pe scena politică.

La 21 decembrie 1913, Barbu Ştirbey este numit administratorul general al domeniilor Coroanei. Cu principesa Maria se cunoştea încă din 1907. Bărbat extrem de rafinat, cult, manierat, frumos, cu părul bogat şi negru, de o ţinută tipic englezească, Ştirbey îi aducea aminte Mariei de ţara natală, astfel că aceasta obişnuia să-l numească „prinţul alb”. Între cei doi se va lega o relaţie intimă care a ajuns de notorietate publică, dar Ferdinand, de o timiditate cunoscută, va închide deseori ochii. De altfel, în epocă existau „bârfe” cum că principesa Ileana era de fapt rodul relaţiei dintre Maria şi Barbu Ştirbey. E greu de știut azi adevărul! La instalarea regelui Ferdinand I pe tronul României, între cei doi se va lega o puternică prietenie, numindu-l pe Ştirbey consilier personal. Practic, de acum va începe şi rolul ocult al „eminenţei cenuşii” pe scena politică, asigurând acest canal neoficial de comunicare între şeful statului şi Brătianu. Se poate spune că prin Barbu Ştirbey a început să se contureze o camarilă regală în România. Carol I nu a acceptat un astfel grup de oameni fără putere de decizie politică, dar care influenţează luarea deciziilor, dar personalitatea mai slabă a regelui Ferdinand, precum şi interesele lui Carol al II-lea de a-şi apropia în jurul său un grup de oameni prin care să instaureze un regim autoritar, au permis formarea unei camarile regale în ţara noastră. 

Paralel cu această activitate, Ştirbey s-a dovedit a fi şi un bun om de afaceri. A înfiinţat lângă parcul palatului său de la Buftea o fabrică de conserve şi, tot la Buftea, a înfiinţat o pepinieră de viţă americană, o lăptărie, o moară sistematică, iar în 1902 o fabrică de vată şi pansamente. Este primul care a introdus în „Vechiul Regat” cultura bumbacului şi a orezului. Moşiile sale se întindeau pe terenuri vaste: la Buftea avea 225 ha de teren arabil şi 225 ha de pădure; în judeţul Olt, la Ştirbey, avea 325 ha teren arabil, 2.500 ha pădure şi 45 ha vie; la Plugari, în Iaşi avea 5.800 ha teren arabil; la Plopii-Slăveşti din Teleorman deţinea 345 ha teren arabil. De asemenea, era preşedintele unor consilii de administraţie ale unor mari bănci, societăţi şi uzine: Steaua Română, Uzinele și Domeniile Reșița, Titan-Nădrag-Călan, Astra, Societatea Generală de Asigurări din Bucureşti, Societatea Franco-Română de Materiale de Drum de Fier şi altele. Prin urmare, Barbu Ştirbey era posesorul uneia dintre cele mai mari averi din România.

Pe când sănătatea şefului statului se înrăutăţea, Barbu Ştirbey a acceptat solicitarea regelui Ferdinand I de a forma un guvern de coaliţie politică pe 4 iunie 1927. În câteva ore, a reuşit să alcătuiască un Consiliu de miniştri din care făceau parte principalele partide de pe scena politică la acea vreme. Acest cabinet nu a durat decât două săptămâni. Dominaţia lui Ionel Brătianu în viaţa politică din România s-a dovedit încă o dată acerbă, astfel că, pe 20 iunie, acesta a ordonat miniştrilor liberali să demisioneze, ceea ce l-a determinat pe Ştirbey să depună mandatul guvernului. Astfel se încheia şi rolul său de „eminenţă cenuşie” în politica românească. Restauraţia carlistă din 8 iunie 1930 nu i-a convenit lui Ştirbey, deoarece acesta se afla în relaţii foarte tensionate cu principele Carol al II-lea, încă de când acesta se afla în ţară. Carol nu vedea cu ochi buni rolul dominator al lui Brătianu, prezenţa lui Știrbey la Curte şi influenţa pe care acesta o exercita asupra suveranilor. Principele moştenitor îşi exprimase deseori hotărârea de a-l înlătura „pe acest Iago", care se complăcea în situaţia de „amant fidel" al reginei Maria şi care-l „încătuşase" pe regele Ferdinand. În aceste condiţii, în februarie 1931, Barbu Ştirbey se autoexilează, trăind mai mult timp prin Elveţia şi Franţa. După abdicarea lui Carol, se întoarce în ţară pe 15 octombrie 1940. Datorită poziţiei sale echidistante faţă de putere şi opoziţie, regele Mihai I îl trimite emisar al Casei Regale la tratativele de la Cairo, unde poartă discuţii cu diverşi oficiali ai Naţiunilor Unite în vederea ieşirii României din război şi încheierea unui armistiţiu cât mai favorabil. La 12 septembrie 1944, Ştirbey s-a numărat printre membrii delegaţiei române la Moscova, care au semnat armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite.

În 1945, partidele istorice şi regele Mihai doreau să-i încredinţeze lui Ştirbey formarea unui guvern de uniune naţională. Poziţia vehementă şi autoritară a lui A. I. Vâşinski, adjunctul ministrului de externe al URSS, în faţa şefului statului a impus formarea unui guvern comunist condus de Petru Groza (6 martie 1945). Un an mai târziu, el se îmbolnăveşte de cancer hepatic. Barbu Ştirbey a încetat din viaţă în ziua de 24 martie 1946, la vârsta de 72 de ani. Există și unele teorii care afirmă că Ştirbey ar fi fost asasinat prin otrăvire de către agenţi ai NKVD, la ordinele Kremlinului.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.stelian-tanase.ro/regina-maria-si-barbu-stirbey/

http://altmarius.ning.com/m/blogpost?id=3496555%3ABlogPost%3A57471

https://cultural.bzi.ro/printul-barbu-alexandru-stirbey-6282

https://adevarul.ro/locale/constanta/foto-barbu-Stirbey-printul-inrobit-ial-reginei-maria-iubit-o-clipa-suferit-impreuna-pierderea-unui-copil-i-a-iertat-tradarea-amor-1_5b641bd3df52022f75f53442/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 24 martie 2000: În această zi, a murit Paul Călinescu, regizor de film şi scenarist; unul dintre pionierii cinematografiei româneşti. Paul Călinescu se năştea la 21 august 1902 în oraşul Galaţi. Absolvă Academia Comercială din Bucureşti în anul 1930. Este imediat atras însă de cinematografie, un domeniu care, la momentul respectiv, în România, aştepta încă să fie valorificat cum se cuvine. În 1934, el regizează primul film, un documentar, intitulat „România". De altfel, în prima perioadă a carierei, realizează aproape exclusiv documentare: „Colţuri din România" (1936, distins cu premiul I la Expoziţia Universală de la Paris 1937), „Bucureşti, oraşul contrastelor" (1936), „Ţara Moţilor" (1938), „Uzinele Malaxa" (1940), acţionând ca un adevărat promotor al filmului documentar. 

În 1936, Călinescu are iniţiativa organizării unui Serviciu cinematografic în cadrul Oficiului Naţional de Turism. În 1941, filmul „România în lupta contra bolşevismului" câştigă premiul filmului documentar la Festivalul internaţional de artă cinematografică de la Veneţia. Drama „Răsună valea", realizată în 1949, îi aduce o altă distincţie - Diploma de onoare a Festivalului internaţional de la Karlovy Vary, în 1950. Fiind, de asemenea, un tehnician strălucit, Călinescu a fost coautorul unor brevete de invenţie pentru „video-real" (1964) şi „fizio-ecran" (1968). Drama „Porto Franco" (1961) şi comedia „Titanic Vals" (1964), ultimele două filme regizate, au fost şi cele care i-au încununat cariera. Paul Călinescu a semnat în total regia a 18 filme, la cele mai multe fiind, de asemenea, scenarist şi autor al imaginii şi montajului. A fost recompensat şi cu mai multe premii naţionale pentru „merite excepţionale în dezvoltarea cinematografiei naţionale” sau pentru întreaga operă.       

El spunea: „Filmul este veşnic tânăr. El merge în pas cu viaţa, cu aspiraţiile, cu preocupările, cu gândurile, cu gusturile oamenilor. Într-asta constă veşnica lui tinereţe." 

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/paul-calinescu-5589/

http://aarc.ro/cineasti/cineast/paul-calinescu

http://www.istoriafilmului.ro/articol/119/versatilicus-regizorul-paul-calinescu

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/regizor-film-romanesc~paul-calinescu~233

http://aarc.ro/articol/profiluri-regizorale-romanesti-paul-calinescu

$$$

 S-a întâmplat în 24 martie...

- „Ziua mondială a luptei împotriva tuberculozei epidemice", proclamată de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii); la 24.III.1882 medicul german Robert Koch a informat oficial comunitatea ştiinţifică internaţională că a descoperit bacilul TBC (Robert Koch a primit Premiul Nobel pentru medicină pe 1905)

– 1603: A murit Elisabeta I (din dinastia Tudor), regină a Angliei şi a Irlandei între anii 1558 şi 1603; reprezentantă a absolutismului; de numele său se leagă restabilirea Bisericii Anglicane; a sprijinit expansiunea colonială a Angliei, precum şi lupta împotriva Spaniei (în timpul domniei sale a fost nimicită Invincibila Armada – 1588); a încurajat înflorirea literaturii şi artelor; perioada domniei sale a fost denumită şi „epoca elisabetană” (n. 1533)

– 1653: A murit Samuel Scheidt, organist, profesor şi compozitor german din perioada barocă (n. 1587) 

-1657: S-a născut Arai Hakuseki, poet, politician şi scriitor japonez (m. 1725)

-1714: În urma conflictului dintre Constantin Brâncoveanu şi boierii Cantacuzini, domnitorul, reclamat la Înalta Poartă, a fost mazilit. Fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, Ştefan, a obţinut domnia. Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi sfetnicul Ianache au fost ucişi la Constantinopol, la 15/26 august 1714. Pentru martiriul lor, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, fiind prăznuiţi la 16 august (Sfinţii Martiri Brâncoveni). Unele surse menţionează ca dată a mazilirii 25.III.1714

-1818: Gheorghe Lazăr a fost numit „dascăl” (profesor) de aritmetică, geometrie şi geografie la şcoala de la Mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, unde a inaugurat cursurile în limba română. Gheorghe Lazăr, pionier al învăţământului matematicii şi fizicii în limba română, a fost primul director (1818 – 1822) al Şcolii de la Sfântul Sava, care cuprindea în ea şi inginerie hotarnică (24.III/5.IV)

– 1874: S-a născut Harry Houdini (Erich Weiss), celebru iluzionist american; a rămas celebru în lumea magicienilor pentru abilitatea cu care reuşea să evadeze din spaţii închise (m. 1926)

– 1882: A murit poetul american Henry Wadsworth Longfellow (n. 1807)

- 1885, 24.III/5.IV: S-a născut Dimitrie Cuclin, compozitor, violonist şi profesor (m. 1978)

- 1905: A murit scriitorul francez Jules Verne; este, prin suita lui de „călătorii extraordinare", creatorul romanului de anticipaţie (n. 1828)

– 1909: S-a născut (la Bucureşti, într-o familie de evrei) pastorul luteran Richard Wurmbrand; a fost atras în adolescenţă de comunism; după ce s-a convertit la creştinism, a petrecut 14 ani în închisorile comuniste pentru activităţile sale creştine (m. 2001, în SUA)

– 1909: A murit scriitorul irlandez John Millington Synge; contribuţie substanţială la înnoirea teatrului irlandez (n. 1871)

- 1910: S-a născut Jacques Chailley, compozitor, muzicolog şi dirijor francez (m. 1999)

– 1911: A murit Nicolae Densuşianu, istoric şi folclorist; membru corespondent al Academiei Române din 1880; cunoscut mai ales pentru lucrarea sa monumentală „Dacia preistorică”, apărută în anul 1913 (n. 1846)

- 1916: A murit Enrique Granados, compozitor, pianist şi dirijor spaniol (n. 1867) 

- 1921: S-a născut pictorul Gheorghe Berindei (m. 1999) 

- 1921: S-a născut Traian Coşovei, prozator, poet şi reporter; tatăl poetului Traian T. Coşovei (m. 1993) 

- 1921: A murit compozitorul francez Déodat de Séverac (n. 1872) 

- 1922: S-a născut economistul Constantin Ionete; contribuţii la analiza unor probleme fundamentale ale ştiinţelor economice moderne, teoria preţurilor, dezechilibrele financiare ale economiei de comandă şi prăbuşirea acesteia în România; membru de onoare al Academiei Române

– 1925: S-a născut Dinu Ianculescu, actor și poet; în octombrie 1944 este angajat crainic la Radiodifuziunea Română; se stabileşte în Germania în 1985, colaborând, din 1986, cu teatrul din Darmstadt şi la posturi de radio din Frankfurt şi Baden-Baden; a debutat cu versuri la „Universul literar” (1941) şi a colaborat, după 1965, cu Televiziunea Română la emisiunea „Teleenciclopedia”, fiind poreclit „vocea de sâmbătă seara” (m. 2017, la Frankfurt am Main). Unele surse menţionează ca dată a naşterii 25 martie 1925.

– 1926: S-a născut Dario Fo, scriitor, dramaturg, regizor de teatru, actor şi scenograf italian; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1997 (m. 2016).

-1929:Scriitorul Tudor Arghezi a inaugurat, la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Cronica modei"

- 1930: S-a născut Cristobal Halftter, compozitor şi dirijor spaniol

- 1930: S-a născut actorul de film american Steve McQueen, reprezentant al generaţiei anilor '50 ai secolului al XX-lea, alături de James Dean şi Marlon Brando (m. 1980)

– 1938: S-a născut pictorul Teodor Moraru; palmaresul lui include, printre alte distincţii, Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova – „Saloanele Moldovei“ şi Ordinul Meritul Cultural în Grad de Mare Ofiţer (2004); lucrările sale au fost expuse la Paris (Cité Internationale des Artes), Alkmaar, Berlin, Darmstadt, Copenhaga, Tokyo, Hanoi, Praga, Viena, Lisabona, Budapesta, Sofia, Beirut (m. 2011)

– 1940: A murit Édouard Branly, inventator, medic şi fizician francez, care a descoperit principiul radioconducţiei li al telemecanicii; este unul dintre pionierii comunicaţiilor radio (n. 1844)

- 1940: S-a născut actorul Traian Stănescu

– 1944: S-a născut Mihai I. Spăriosu, eseist, critic literar şi traducător; stabilit în SUA din 1971; actualmente Distinguished Research Professor la University of Georgia, Athens din Statele Unite; după ce s-a stabilit în Statele Unite, a obţinut masteratul la Tulane University şi doctoratul la Stanford University; printre lucrările sale ştiintifice, se numără Dionysus Reborn (1989) (traducere românească: Resurecţia lui Dionysos, Editura Univers, Bucureşti, 1997), God of Many Names (1991), The Wreath of Wild Olive (1996), Global Intelligence and Human Development (2005) şi Remapping Knowledge (2006)

–1946: A murit omul politic Barbu A. Ştirbey; preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe şi la Externe (în 1927); a fost desemnat, în 1944, să poarte tratative de armistiţiu, la Cairo, cu anglo-americanii; în septembrie 1944, a făcut parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru încheierea armistiţiului; membru de onoare al Academiei Române din 1929 (n. 1872)

- 1962: A murit fizicianul şi exploratorul elveţian Auguste Piccard, inventatorul (1932) stratostatului şi batiscafului (n. 1884)

- 1963: A murit dirijorul portughez Pedro de Freitas Branco (n. 1896)

- 1989: Petrolierul „Exxon Valdez” a naufragiat în Alaska, ducând la deversarea a 40 milioane de litri de petrol în apele portului Prince William, aflat în sudul Alaskăi, atunci când capitanul vasului, Joseph Hazelwood, a părăsit pupitrul de comandă iar ambarcaţiunea a acroşat un recif. Accidentul a fost considerat unul dintre cele mai mari dezastre ecologice din SUA

-1990: Melodia pe versurile „Un răsunet”, de Andrei Mureșanu, denumită ulterior „Deșteaptă-te, române!”, a fost adoptată oficial ca imnul național al României. Poetul de factură romantică a redactat versurile, apoi le-a publicat în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” în timpul Revoluției din 1848. Anton Pann este creditat în mod eronat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureșanu a pus versurile sale avea o largă circulație în epocă, era o melodie cântată pe un text religios, ce purta numele „Din sânul maicii mele” şi a fost aranjată muzical de George Ucenescu, elev de-al lui anton Pann şi dascăl la Biserica Sf. Nicolae din Braşov.Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Național al României

- 1990: A murit actriţa Tantzi (sau Tanţi) Cocea (n. 1911).

-1996: A murit Étienne Hajdú (István Hajdú), sculptor francez de origine ungaro-evreiască născut în România; stabilit la Paris în 1927 (n. 1907, la Turda) 

-1997: A început să emită Radio România Muzical (16 ore pe zi), fiind unicul post de radio românesc dedicat exclusiv muzicii clasice şi de jazz şi primul post de radio românesc cu acest specific care a emis online

- 1999: A avut loc cea mai mare catastrofă într-un tunel, în Mont-Blanc, care face legătura între Franţa (Chamonix - Haute-Savoie) şi Italia (Courmayeur - Valle d'Aosta); provocat de un camion şi declanşat la mijlocul tunelului, incendiul devastator s-a soldat cu 39 de morţi

- 1999: Începerea bombardamentelor aeriene NATO împotriva R. F. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru). Operaţiunea, numită „Forţa aliată” (Operation Allied Forces), a fost declanşată după eşecul încercărilor comunităţii internaţionale de a rezolva paşnic criza din provincia Kosovo (au durat până pe 11 iunie 1999)

- 2000: A murit Paul Călinescu, regizor de film şi scenarist; unul dintre pionierii cinematografiei româneşti (n. 1902)

- 2000: A murit Ion Miclea, artist fotograf (n. 1931)

- 2003:A murit inginerul Constantin Aramă; lucrări privind exploatarea motoarelor cu ardere internă; membru al Academiei Române (n. 1919)

- 2005: A murit compozitorul Vasile Spătărelu (n. 1938)

- 2008: A murit actorul şi producătorul american de film Richard Widmark (n. 1914)

- 2009: A murit sculptorul Peter Jecza, cel mai cunoscut artist contemporan din vestul ţării (n. 1939)

– 2011: A murit dramaturgul american Lanford Wilson, câştigător al Premiului Pulitzer în 1980 (n. 1937)

– 2013: A murit matematicianul ucrainean Gurii Marciuk; cercetări asupra analizei numerice şi modelării matematice; de numele său se leagă punerea bazelor teoriei modelării matematice a problemelor legate de optimizarea în protecţia mediului înconjurător; membru de onoare străin al Academiei Române din 1991 (n. 1925)

– 2014: A murit Gheorghe Oprea, etnomuzicolog, folclorist, dirijor şi profesor (n. 1942)

– 2014: În cadrul unei reuniuni de urgenţă, SUA, Marea Britanie, Italia, Germania, Franţa, Japonia şi Canada hotărăsc supendarea temporară a Rusiei din G8 (Grupul celor 8 – Forum internaţional al statelor dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic şi militar), ca urmare a agresiunii Rusiei asupra Ucrainei și anexării de către aceasta a peninsulei Crimeea

– 2016: A murit fotbalistul şi antrenorul olandez Johan Cruyff; a primit Balonul de Aur de trei ori (n. 1947)

– 2016: A murit actorul de comedie, scriitorul şi umoristul american Garry Shandling; a fost una din vedetele emisiunii The Larry Sanders Show şi a propriului său sitcom It’s Garry Shandling’s Show (n. 1949)

– 2018: A murit José Antonio Abreu, pianist, clavecinist, compozitor, pedagog, dirijor și economist venezuelan; fondatorul mişcării muzicale El Sistema, un program de educaţie dedicat tinerilor defavorizaţi are a devenit celebru pe plan mondial (n. 1939)

– 2018: A murit Lys Assia, cântăreață elvețiană, prima câștigătoare a Eurovisionului, în 1956 (n. 1924) 

– 2018: A murit Rim Banna, cântăreață și compozitoare palestiniană; cunoscută pentru interpretările sale moderne ale muzicii și poeziei tradiționale palestiniene (n. 1966)