vineri, 20 martie 2026

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1900: La această dată, avea loc descoperirea Palatului din Cnossos, Creta. Cnossos (Knossos) este un sit arheologic situat la 5 km sud-est de Heraklion, capitala insulei Creta, în care se află ruinele unei importante aşezări şi ale unui palat minoic, descoperite şi restaurate între 1900-1931 de către arheologul englez Sir Arthur Evans. La 19 martie 1900, Arthur John Evans a început săpăturile în Creta, la Cnossos. Celebrul palat este situat la cinci kilometri depărtare de Heraklion, în valea râului Kairatos. Palatul din Cnossos este monumentul cel mai recomandabil al arhitecturii cretane.

Prima aşezare de la Cnossos datează din neolitic, iar palatul ridicat ulterior aici este considerat a fi servit drept reşedinţă a legendarului rege Minos. Cu siguranţă, la Cnossos a fost principalul centru de putere în Creta. Primele săpături arheologice pe scară mare au fost făcute în 1878 de către negustorul şi anticarul cretan Kalokairinos Minos, în timp ce Creta se afla încă sub ocupaţie turcească. Kalokairinus a săpat câteva secţiuni în aripa de vest a palatului. Săpăturile arheologice sistematice se leagă de numele lui Arthur John Evans, directorul Muzeului Ashmolean din Oxford, care a achiziţionat întreaga zonă a sitului, continuându-şi investigaţiile până în 1931.

Sir Arthur John Evans a fost cel care, prin săpăturile arheologice începute în 19 martie 1900, a scos la lumină palatul şi întreaga zonă înconjurătoare, unde s-a aflat o mare parte a oraşului minoic şi mai multe necropole. Evans a restaurat palatul, folosind ca material principal betonul, o tehnică condamnată de către arheologii zilelor noastre ca fiind arbitrară şi dăunătoare stucturii originale minoice. Evans a efectuat mai multe lucrări de restaurare la Palatul lui Minos, cum îl numea el, o mare parte dintre acestea fiind controversate, iar palatul, aşa cum arată în momentul de faţă, este rezultatul imaginaţiei lui Evans şi al ideilor preconcepute despre minoici, cel puţin aşa susţin unii dintre arheologi. După Evans, săpăturile de la Cnossos au fost efectuate de Şcoala Britanică de Arheologie din Atena şi de Serviciul Arheologic al Ministerului Culturii din Grecia. Săpăturile continuă şi în prezent, în paralel cu programul de conservare pentru a opri deteriorarea palatului.

Palatul de la Cnossos a fost ridicat folosindu-se piatra şi noroiul pe post de mortar. În interior, zidurile erau acoperite cu gips alb. Suprafeţele exterioare ale pereţilor erau acoperite cu mai multe straturi de ipsos. Frescele minoice păstrează încă, după 4.000 de ani, culorile vii în care au fost pictate. Cretanii pictau cu coloranţi extraşi din plante aplicate pe tencuiala umedă, creând astfel culori permanente, indestructibile. În partea de vest a palatului au fost descoperite 19 depozite alungite. În fiecare depozit se află două rânduri de vase mari, în total aproximativ 400, dintre care 150 au fost recuperate. La nord, deasupra Sălii Tronului, se află o cameră restaurată de Evans, care conţine copii ale unor fresce minoice, originalele fiind expuse la Muzeul Arheologic Heraklion. Evans a restaurat aceste fresce din bucăţi foarte mici de ipsos, recuperate în timpul săpăturilor. Frescele de pe pereţii palatelor cretane, îndeosebi cele din Cnossos, pot fi puse alături de cele mai bune opere de artă ale lumii antice. Cu toate că în arta cretană au existat teme religioase, ea a avut un caracter mai laic decât cea egipteană sau babiloniană.

Sala Tronului a reprezentat, probabil, o încăpere sacră. Tronul de alabastru se află pe peretele de nord. De-a lungul pereţilor se întind bănci, iar pe podea, în faţa tronului, în centrul camerei, se află un bazin folosit pentru curăţenia rituală. Pe peretele de sud se află o frescă ce reprezintă grifoni, fiare mitice cu cap de vultur, urechi de cal şi cap de leu, care simbolizau puterea regală şi divină. O scară principală duce la apartamentele regale care s-au păstrat într-o stare bună. Partea de est a palatului a avut cinci etaje, în timp ce partea de vest era de trei etaje. Apartamentele reginei aveau ferestre, bănci, un coridor şi camere secundare în care s-a găsit o baie cu apă curentă.Apartamentele regelui sunt construite din blocuri de pietre fără mortar. Holul principal este compus dintr-o cameră cu multiple căi de acces şi coridoare de jur împrejur, asigurând furnizarea luminii şi a aerului. Pe coridorul de vest s-au descoperit vestigiile unui tron impresionant. Palatul reprezintă un complex gigantic de camere, săli şi curţi, acoperind aproximativ 60.000 de metri pătraţi.

La Cnossos au fost descoperite tăbliţe de lut în scrierea numită Liniarul B, cea mai veche formă de scriere în limba greacă. Scribii palatului înregistrau pe aceste tăbliţe detaliile lucrărilor şi administrării principalelor lor industrii, precum producţia de ulei parfumat, aur, vase din bronz, care, textile, precum şi distribuţia de bunuri,ca şi lână, oi şi grâne. Există şi tăbliţe cu silabarul anterior, Liniarul A. În total au fost descoperite peste două mii de astfel de tăbliţe. Scrierea liniară B, în mare parte descifrată astăzi, este alcătuită din 88 de semne, care indică vocale, consoane şi diferite silabe; în afară de acestea, scrierea cuprinde multe semne pentru noţiuni.

La scurt timp de la începerea săpăturilor, întreaga lume a fost fascinată de descoperirile şi restaurările lui Evans. Structura palatului a fost una labirintică. Stâlpi subţiri de lemn susţineau terase şi parcuri, coloanele fiind specifice acestui gen de construcţii.Mulţi arheologi consideră că impunătoarea clădire nu a fost construită ca un palat, ci mai degrabă ca un loc sacru sau un templu cu semnificaţii deosebite. În acest scop ei argumentează că multe dintre picturile şi statuile descoperite aici au un caracter votiv şi reprezintă figuri de preotese în cadrul unor ceremonii speciale, uneori oferind hrană unei zeiţe, legată probabil de fertilitatea pământului. Este posibil ca palatul să fi devenit reşedinţă regală într-o perioadă mai târzie. Palatul a fost distrus pe la anul 1380 î. Hr., în urma unui incendiu.

Primul palat a fost construit la Cnossos pe la anul 2.000 î. Hr. şi a rezistat până în 1700 î. Hr., când a fost distrus de un mare cutremur de pământ, eveniment care a adus sfârşitul a ceea ce arheologii au numit perioada palaţială. Un palat, nou, mai complex, a fost ridicat pe ruinele celui vechi. Această structură anunţa Epoca de Aur a culturii minoice sau perioada neopalaţială. Acest Mare Palat sau Palatul lui Minos a reprezentat realizarea cea mai de seamă a culturii minoice şi centrul celui mai puternic oraş-stat din Creta.Complexul avea funcţia de centru administrativ şi religios, cuprinzând până la 1400 de încăperi din patru aripi, aranjate în jurul unei curţi dreptunghiulare, cu funcţie de centru al întregului complex. Fiecare secţiune a palatului din Cnossos avea un rol special. În partea vestică erau altarele, camerele ceremoniale şi încăperile înguste pentru depozitare, pline cu vase cunoscute sub numele de pithoi. Camera tronului se află în această secţiune.

În partea vestică îndepărtată a complexului se afla marea curte pavată, intrarea oficială în palat. Aripa estică a avut cândva patru nivele, dintre care doar trei s-au păstrat până astăzi. În această parte a complexului se aflau şi camerele rezidenţiale ale elitei minoice conducătoare, atelierele, un altar şi Marea Scară. Alte părţi ale palatului includ apartamente vaste, cu ţevi din teracotă prin care trecea apă curentă şi poate primul exemplu de toaletă în care se trăgea apa.Frescele înfăţişează prinţese, doamne de la curte, peşti, flori şi jocuri ciudate, în care tinerii sar peste tauri impunători. Când au fost descoperite, aceste picturi murale erau fragmentate, unele componente semnificative lipsind. Prin urmare, au fost reconstruite şi înlocuite de Evans şi de artistul Piet de Jong. Există, prin urmare, controverse cu privire la acurateţea reconstrucţiilor, deşi nu se îndoieşte nimeni de natura ritualică şi religioasă a acestor fresce.

În timpul înfloririi culturii minoice, palatul avea unul sau două etaje, fără a mai socoti încăperile de la subsol, unde se aflau pivniţele, atelierele, magaziile de alimente şi arme, precum şi temniţa. Încăperile oficiale ale palatului erau alcătuite din sala mare şi sala mică a tronului şi din săli destinate cultului. Palatul avea o mare reţea de canalizare făcute din conducte de lut ars cu diametre mari şi mici, pentru băi, bazine şi closete.Despre numele lui Minos s-a speculat că ar fi însemnat pur şi simplu „rege”. În miturile greceşti, palatul este numit „labirint”. Complicata construcţie reprezenta o îngrămădire complicată de sute de încăperi. Grecii ahei l-au socotit o clădire din care nu se mai poate ieşi. De atunci, cuvântul „labirint” a devenit sinonim cu o clădire având un sistem complicat de camere şi coridoare. 

Potrivit legendelor, în fundul palatului locuia Minotaurul – o fiinţă pe jumătate om, pe jumătate taur – căruia oraşul Atena îi trimitea în fiecare an şapte tineri şi şapte tinere, victime pe care Minotaurul le devora. Se spune că Minotaurul a fost omorât de eroul atenian Teseu, fiul regelui Egeu. Probabil că mitul despre Teseu a oglindit dependenţa Aticii faţă de Cnossos, la începutul perioadei minoice târzii.

Surse:

https://www.livescience.com/27955-knossos-palace-of-the-minoans.html

https://www.crestinortodox.ro/religie/palatul-knossos-122395.html

https://destepti.ro/palatul-lui-minos-din-knossos

https://www.directbooking.ro/obiectiv-palatul-din-knossos-983.aspx

http://www.nicudurla.ro/palatul-din-knossos-intre-legenda-si-adevar/

http://actualitateabotosaneana.ro/palatul-knossos-din-insula-creta-civilizatia-minoica-ii/

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1917: În această zi, s-a născut Dinu Lipatti, pianist şi compozitor; ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Elveţia; membru post-mortem al Academiei Române (1997) (d. 1950, la Geneva). Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu- i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. 

A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui „copil minune", dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique. Aici ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.

În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al doilea război mondial revine la București, unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu.În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, pianista Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri.

În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească.La 16 septembrie 1950 are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franța). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul „Jesus bleibt meine Freude" din cantata „Herz und Mund und Tat und Leben" de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă.

„Ultimul lui concert, cu Schumann-ul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume întreagă”, îşi aminteşte Gabrielle Dubois Ferriere. „L-am ascultat la Besançon, unde am trăit un miracol. Boala îl făcuse angelic şi îi dădea o dimensiune parcă ireală muzicii pe care o interpreta.”Până la acel moment, avusese parte de recunoaştere şi admiraţie din plin. Se impusese uşor, firesc, prin claritatea sunetelor produse de clape la atingerea sa, fără să facă paradă de o tehnică impecabilă, mizând pe o sensibilitate conducătoare, pe recrearea atmosferei partiturii. Mai târziu, credinţa artistului că respectul pentru partitură nu duce nicăieri, dacă nu e însoţit de dragoste, s-a consolidat. O combinaţie unică de forţă şi sensibilitate, care l-a făcut pe un critic să-l numească „degete de fier în mănuşi de catifea”.

Boala de care suferea, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin), l-a măcinat rapid, iar după două luni și jumătate, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti se stinge din viață în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte se pare că au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: „Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare".Von Karajan, cu care Dinu Lipatti concertase la Victoria Hall, spunea că, prin arta pianistului român, nu a mai auzit sunetul pianului, ci „muzica în cea mai pură formă a ei”.

Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecțiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană și înaltă desăvârșire stilistică, de finețe și noblețe spirituală, de poezie și grație. Multe dintre aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecția „Unvergänglich - Unvergessen" (Nepieritoare - De neuitat).Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune.În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti.Era modest și exigent cu sine însuși - „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu" (pianista Clara Haskil).

Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.„Casa memorială Dinu Lipatti” se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. Acolo sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.

Surse:

http://www.dinulipatti.org/

http://www.romania-muzical.ro/info/zilele-lipatti/biografie.htm

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/100-de-ani-de-la-nasterea-lui-dinu-lipatti-cel-mai-mare-pianist-roman

https://www.europafm.ro/dinu-lipatti-cel-mai-mare-pianist-roman/

https://www.georgeenescu.ro/georgeenescu-ro_doc_872_dinu-lipatti-un-artist-de-o-spiritualitate-divina_pg_0.htm

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1944: În timpul celui de-al doilea război mondial, în cadrul Operaţiei Margareta I, trupele naziste ocupă Ungaria. Operaţia Margareta (Unternehmen Margarethe) a fost numele planurilor elaborate de Wehrmacht în timpul celui de-al doilea război mondial pentru ocuparea Ungariei fasciste şi a României, în ipoteza trecerii iminente a acestor state satelite ale Germaniei naziste de partea Uniunii Sovietice.

Operaţia Margareta I, de invadare a Ungariei, a fost pusă în aplicare la 19 martie 1944. Trupele hitleriste nu au întâmpinat rezistenţă la invadarea Ungariei horthiste din partea armatei ungare, operaţiunea realizându-se fără vărsare de sânge. Operaţia Margareta II, de invadare a României, nu a fost pus în aplicare. În 1944, Armata Roşie ajunsese la frontiera Ungariei. Pentru a preveni o acţiune a lui Horthy în defavoarea lui, Hitler l-a chemat pe acesta pentru discuţii în Austria, la castelul Kessheim, la marginea oraşului Salzburg, foarte aproape de Berchtesgaden, reşedinţa montană a lui Hitler. Însă, o dată ajuns acolo, Horthy a fost reţinut cu forţa şi practic deposedat de putere. Germania era decisă să evite o „a doua Italie”, ieşită din Axă în 1943, aşa că a pregătit din septembrie 1943 planul Margarethe, în virtutea căruia, la 19 martie 1944, opt divizii germane, venind din zonele Belgrad, Zagreb, Viena şi Cracovia, au ocupat Ungaria. Un guvern-marionetă a fost instalat la putere, pe 23 martie 1944, condus de premierul Döme Sztójay. Horthy a rămas şef al statului. 

Adolf Eichmann, şeful secţiei din ministerul securităţii germane ce se ocupa cu deportarea evreilor, împreună cu comandanţii unităţilor SS speciale Sondereinsatzkommando, Hermann A. Krumey şi Dieter Wisliceny (acesta din urmă desemnat anterior pentru Grecia), au ajuns la Budapesta cu un grup de ofiţeri SS. Eichmann a ordonat conducerii comunităţii evreieşti să se prezinte la o conferinţă pentru a-i cere înfiinţarea unui organism administrativ numit „Consiliul Evreiesc” (în germană „Judenrat”). Acesta urma să execute ordinele germane. La 21 martie a luat fiinţă Consiliul Evreiesc, avându-i ca membri pe: Dr. Ernő Bóda, Dr. Ernő Pető, Dr. Károly Wilhelm, Dr. Samu Csobádi, Samu Kahan-Frankl, Fülöp Freudiger şi Dr. Nison Kahan. Şeful consiliului era Samu Stern. La 29 martie a intrat în vigoare o nouă lege care înăsprea regimul de discriminare a evreilor din Ungaria, introducea obligativitatea stelei galbene cusută pe îmbrăcăminte, instituia înregistrarea proprietăţilor şi concentrarea populaţiei evreieşti în anumite zone. Eichmann a împărţit Ungaria în zece districte jandarmereşti şi șase zone operaţionale antievreieşti: zona I Carpaţi; II Transilvania; III nordul Ungariei (Felvidék, adică Slovacia); IV sudul Ungariei (Délvidék, adică Voivodina); V Transdanubia (Dunán-túl, adică Pannonia la vest de Dunăre); VI Budapesta. 

Deportarea şi concentrarea populaţiei evreieşti a fost efectuată de trupele speciale de acţiune, SS, supranumite Sondereinsatzkommandos, aduse din localitatea austriacă Mauthausen, unde era în funcţiune unul din temutele lagăre de concentrare naziste.Suveranitatea Ungariei exista din 19 martie 1944 numai pe hârtie. Ca urmare a victoriilor Aliaţilor, şeful statului, Horthy, şi guvernul Miklós Kállay au început să se mişte încă din 1943 în direcţia ieşirii Ungariei din război. Unele liberalizări i-au iritat pe nemţi, de exemplu cererea retragerii armatei ungare din Ucraina sub pretextul apărării în Carpaţi; protecţia fizică acordată evreilor;articolele critice antinaziste sporadice din presa ungară. 

Teama de o ocupaţie sovietică îi determinau pe Horthy şi Kállay la prudenţă. Hitler s-a gândit să determine invadarea Ungariei cu trupe române, slovace şi croate, ca măsură de pedepsire a lui Horthy, dar s-a răzgândit. La 19 martie 1944 a avut loc ocuparea Ungariei, sub numele de cod „Margarethe I”. Mareşalul Reichului Heinrich Himmler, şeful Oficiului Suprem al Securităţii Reichului (RSHA) Ernst Kaltenbrunner, trupele de uscat comandate de feldmareşalul Maximilian von Weichs, 600 de agenţi ai Gestapo-ului şi ai Serviciului de Securitate (SD) şi o subunitate specială de circa 250 de ofiţeri SS, în frunte cu Adolf Eichmann, şeful Biroului IV B 4 din RSHA, au fost cei însărcinaţi cu implementarea „planului Margareta I”.La 17 martie 1944, când Horthy şi ministrul de Externe, Jenő Ghyczy, ministrul Apărării, Lajos Csatay, generalul Ferenc Szombathelyi, şeful Statului Major al Armatei maghiare, şi Miklós Kállay, ambasadorul ungar la Berlin, au dat curs „invitaţiei” lui Hitler sosind la castelul Klessheim de lângă Salzburg, operaţia de ocupare a Ungariei fusese lansată. Horthy a încercat să-i explice lui Hitler planul maghiar de „dezangajare”.

Pus în faţa alternativei ori o Ungarie ocupată, ori un guvern extremist pro-german, Horthy a încercat să câştige timp. Berlinul nu a mai aşteptat decizia acestuia şi la 19 martie 1944, a ordonat armatei germane să ocupe Ungaria. Trei zile mai târziu, Sztójay a devenit prim-ministru şi ministru al afacerilor externe. Numirea în ministerul de interne a doi antisemiţi notorii, László Endre şi László Baky, responsabili cu rezolvarea „problemei evreieşti”, a înlesnit considerabil activitatea subordonaţilor lui Eichmann. După numirea sa ca secretar de stat, Baky a declarat cinic şi fără echivoc: „Sarcina mea priveşte stârpirea totală şi definitivă a ticăloşilor evrei şi a stângii politice. Sunt convins că guvernul va reuşi să ducă la bun sfârşit această misiune covârşitoare, care este de o importanţă politică colosală“.Bombardamentele aliate asupra Budapestei se intensificaseră.

László Baky, susţinut de Gestapo şi SS, încercase printr-o lovitură de stat să ajungă la putere. La 4 iulie 1944, Horthy l-a rugat pe Edmund Veesenmayer (emisarul plenipotenţiar al lui Hitler în Ungaria) să retragă Gestapoul, ca suveranitatea Ungariei să poată fi restabilită. El şi-a exprimat totodată nemulţumirea pe care o resimţea faţă de Sztójay şi dispreţul pe care îl avea pentru Baky şi Endre (responsabilii cu deportările evreilor). Două zile mai târziu, Horthy l-a informat pe ambasadorul Germaniei că intenţiona să oprească deportările evreilor, iar la 7 iulie 1944 Horthy ordona încetarea transferului de evrei către Germania. „Horthy se baza pe loialitatea armatei maghiare, pe prietenii politici şi pe fiul său, Horthy Miklós junior, care ar fi stabilit legături cu Aliaţii, cu şefii evreimii budapestane şi cu diverse grupări antinaziste. 

După ce a fost eliberat, fiind pus în faţa trecerii României de partea Aliaţilor, Horthy a demis guvernul şi a încercat formarea unuia nou. În paralel, a purtat negocieri cu sovieticii. La 15 octombrie 1944, Horthy anunţa oficial la radio, că Ungaria ieşea din război, însă Hitler îi ordonase cu o zi înainte comandantului Otto Skorzeny să plece în Ungaria cu o misiune specială. Miklós, fiul lui Horthy, a fost arestat în aceeaşi zi şi folosit drept ostatec. Ulterior, comandoul special condus de Skorzeny a intrat în Budapesta cu 42 de tancuri din clasa Tiger („Tigru”) şi cu unitatea Goliath. La 16 octombrie 1944, Horthy a fost capturat în palatul regal din Buda, fiind forţat să revoce armistiţiul şi să abdice o zi mai târziu.

Surse:

Teşu Şolomovici, ZIUA. Randolph L. Braham, „Politica genocidului. Holocaustul în Ungaria”, Editura Hasefer, 2003

http://enacademic.com/dic.nsf/enwiki/313817

https://codenames.info/operation/margarethe-i/

https://www.zeit.de/1994/12/unternehmen-margarethe

https://www.revolvy.com/page/Operation-Margarethe

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie 2013: În această zi, a murit actriţa Irina Petrescu. Irina Petrescu s-a născut la Bucureşti, la 19 iunie 1941, dar deţinea proprietăţi însemnate în Argeş, de unde erau bunicii săi, care aveau în satul Rădeşti o casă musceleană cu etaj şi cu cerdac. 

Bunicul său a fost învăţător şi director de şcoală. Dar, mai presus de toate, şi-a iubit părinţii pe care, însă, i-a pierdut prea devreme. Ambii au murit în urma unui accident de circulaţie, petrecut atunci când se întorceau de la Rădeşti spre Bucureşti. Nenorocirea s-a petrecut în anul 1967, când Irina Petrescu se afla în turneu, în străinătate.Talentată, elegantă şi misterioasă, Irina Petrescu a marcat cinematografia românească şi a atras atenţia regizorilor din străinătate. „Nu este o legendă. Irina Petrescu a fost la Hollywood şi i s-a propus să rămână acolo. Din motive personale a preferat însă să se întoarcă în ţară. Era născută să facă film şi a fost 'modelată' de cei mai importanţi regizori români: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Ion Popescu Gopo sau Gheorghe Vitanidis", arăta criticul de film Irina Margareta Nistor într-un interviu, la o zi după decesul actriţei la 19 martie 2013.

Irina Petrecu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" (1963). A debutat la Bulandra cu piesa „Noaptea e un sfetnic bun" (1964) de Alexandru Mirodan, în regia lui Radu Penciulescu, unde a jucat alături Octavian Cotescu, Ştefan Ciubotăraşu, Victor Rebengiuc. A desfăşurat o prestigioasă activitate artistică în cadrul Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra" din Bucureşti. Activitatea teatrală a fost dublată de o bogată filmografie: „Valurile Dunării" (1959), „Nu vreau să mă însor" (1960), „Poveste sentimentală" (1961), „Paşi spre lună" (1963), „Străinul" (1964), „De-aş fi ... Harap-Alb", „Duminică la ora şase" (1965), „Dimineţile unui băiat cuminte" (1966), „Şeful sectorului suflete" (1967), „Răutăciosul adolescent" (1969), „Facerea lumii" (1971) 

A mai jucat în: „Şapte zile" (1973), „Stejar-extremă urgenţă" (1974), „Dincolo de pod", „Prin cenuşa imperiului", „Concert din muzică de Bach" (1975), „Trei zile şi trei nopţi" (1976), „Acţiunea autobuzul" (1977), „Castelul din Carpaţi" (1981), „Imposibila iubire", „Singur de cart" (1983), „Încrederea", „Al patrulea gard de lângă debarcader", „O lumină la etajul zece" (1984), „Cântec în zori" (1988), „Cei care plătesc cu viaţa" (1991), „Hotel de lux" (1992), „Domnişoara Cristina" (1996).A făcut parte din distribuţia filmului documentar „Despre Iulian Mihu aşa cum a fost; Despre Noi, aşa cum suntem", în regia lui Laurenţiu Damian (2009).În februarie 2011, a avut loc premiera în România a coproducţiei româno-israeliene „Misiunea Directorului de Resurse Umane", regia Eran Riklis, film în care Irina Petrescu face un rol memorabil.

S-a remarcat în numeroase roluri în piese dintre care enumerăm doar câteva: „Leonce şi Lena" de Georg Buchner (1970), „Anunţul la mica publicitate" de N. Gingsburg, „A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare (1973), „Elisabeta l" de Paul Foster (1974), „Ferma" de David Storey (1975), „Dimineaţa pierdută" de Gabriela Adameşteanu (1986), „Uriaşii munţilor" de Luigi Pirandello (1987), „Mizantropul" de Moliere (1989), „Unchiul Vanea" de A.P. Cehov (2001), „Sfârşit de partidă" de Samuel Beckett (2009).

I-au fost acordate o serie de premii printre care: Mamaia 1964 („Străinul"); Mamaia 1966 („Duminică la ora şase"); Moscova 1969 („Răutăciosul adolescent"). Deşi rolul din „Răutăciosul adolescent" al lui Gheorghe Vitanidis, i-a adus premiul pentru Cea mai bună interpretare feminină la Festivalul de la Moscova, Irina Petrescu spunea că rolul din filmul de debut al lui Lucian Pintilie, „Duminica la ora 6", a fost cel mai potrivit. În „Duminica la ora 6", Irina Petrescu face o frumoasă pereche cu Dan Nuţu. Au urmat Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România 1971 („Facerea lumii"); ACIN 1984 („O lumină la etajul zece"); Premiul Uniunii Cineaştilor din România 1992 („Hotel de lux"). La 7 aprilie 2003 a fost distinsă cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate, iar în 2007, a primit, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) desfăşurat la Cluj-Napoca, premiul pentru întreaga carieră cinematografică. 

În noiembrie 2008, Irina Petrescu s-a numărat printre personalităţile premiate la cea de-a XIV-a ediţie a premiilor Flacăra, la secţiunea teatru şi film, pentru o „actriţă fină, fragilă, energică şi sensibilă". Actriţa a fost declarată în iunie 2009, „prietena UNATC" (Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti). În anul 2000, actriţa Irina Petrescu a fost decorată cu Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Ofiţer, de către Preşedinţia României. A primit Premiul pentru Eleganţă (august 2008) la Gala Premiilor VIP, premiul „Aristizza Romanescu" (decembrie 2011) în domeniu artelor spectacolului, acordat de Academia Română, pentru „creaţia teatrală şi cinematografică". În martie 2012 a primit premiul de excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Bucureşti (B-EST IFF). 

Deşi avea un mare succes în carieră, viaţa Irinei Petrescu a fost marcată de suferinţă. Probabil, pierderea ambilor părinţi a fost cel mai dureros episod din destinul actriţei, mai ales că necazul s-a petrecut pe vremea când era în plină glorie. După o căsnicie eşuată în tinereţe, a fost căsătorită pentru puţin timp cu actorul Virgil Ogăşanu, actriţa nu s-a mai căsătorit. Irina Petrescu s-a bucurat şi de câteva iubiri celebre. În 1980 a fost diagnosticată cu cancer mamar şi s-a operat. A murit la 19 martie 2013 la Spitalul Elias. A fost înmormântată în Cimitirul „Reînvierea” din Colentina.

Surse:

https://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-irina-petrescu-frumusetea-clasica-a-filmului-si-teatrului-romanesc-10676690

https://www.cinemagia.ro/actori/irina-petrescu-2287/

https://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/stiri/a-murit-actrita-irina-petrescu-2317678

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/03/19/documentar-irina-petrescu-de-la-radesti-la-hollywood-09-04-42

http://www.cinemarx.ro/persoane/irina-petrescu-79497.html?biografie

&&&

 S-a întâmplat în 19 martie…

- „Ziua paşaportului românesc", sărbătorită anual de Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.La 19 martie 1912 a apărut Înaltul Decret regal numărul 1758,prima lege românească ce reglementa regimul paşapoartelor 

- 1702: Ana Stuart devine regină a Angliei.

- 1813: S-a născut David Livingstone, explorator şi misionar englez; a întreprins trei expediţii în Africa Centrală şi de Sud; a efectuat prima traversare (1854-1856) a continentului african - din Angola în Mozambic; a descoperit, printre altele, cascada Victoria (m.1.V.1873)..

- 1813: S-a născut Wilhelm von Kotzebue, scriitor şi diplomat german; în 1840 a venit prima oară în Moldova, unde fratele său, Karl, era consul al Rusiei la Iaşi; s-a căsătorit cu românca Aspazia Cantacuzino şi s-a stabilit lângă Roman; a scris şi proză inspirată de realităţile româneşti; membru de onoare străin al Academiei Române (1884) (m.24.X/5.XI.1887) 

- 1826: S-a născut Nicolae Hurmuzaki, om politic român (d.1909)

- 1827: S-a născut pictorul Mişu Popp.

- 1851: Domnitorul Barbu Ştirbei a aprobat înfiinţarea „Pensionatului Domnesc de fete” (ulterior Şcoala Centrală). Piatra de temelie a edificiului a fost pusă abia la 20.11.1852. Pensionatul Domnesc de fete din Bucureşti, cum era numita Şcoala la începutul existentei sale, a fost construit de părintele arhitecturii româneşti, Ion Mincu, în anul 1852 pentru fetele boierilor. A devenit apoi Casa lui Manuc, apoi palat al familiei Ghica, spital si chiar sediul postei, pentru ca in 1948 sa redevina scoala. 

- 1849: S-a născut Alfred von Tirpitz, amiral german.Alfred von Tirpitz (n. Küstrin, Brandenburg, d. 6 martie 1930) a fost un amiral german.A fost comandant al Marinei Imperiale Germane („Kaiserliche Marine") din 1914 până în 1916.Nava de război Tirpitz a fost denumită după Alfred von Tirpitz.Cuirasatul Tirpitz a fost cea mai mare navă militară folosită de marina germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Era sora geamana a cuirasatului Bismark. Nava avea un tonaj impresionant pentru acea vreme.

- 1865: A murit scriitorul Nicolae Filimon, unul dintre fondatorii romanului românesc; primul critic muzical român; cronicar teatral.Nicolae Filimon (n. 6 septembrie 1819, Bucureşti) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului nostru roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor de nuvele romantice şi realist-satirice şi primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, şi prin Occident, în Ungaria, Austria şi Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi şi noi, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societăţii româneşti la începutul secolului XIX. A fost iniţiat în francmasonerie când se afla la studii în Franţa.

- 1871: S-a născut actorul Petre Liciu (m. 1912)

-1873: S-a născut Max Reger, compozitor, organist şi pianist german (m.11.V.1916) 

- 1888: S-a născut Josef Alberts, pictor, poet şi pedagog american (m.25.III.1976) 

- 1889: Ferdinand de Hohenzollern a fost proclamat Principe al României cu titlul de Alteţă Regală. Parlamentul României l-a recunoscut ca prinţ al României.  

- 1898: S-a născut Aram Frenkian, filosof, filolog, traducător şi eseist (m.10.IX.1964)

- 1900: S-a născut Frédéric Joliot-Curie, chimist şi fizician francez; împreună cu soţia sa, Irène, a făcut cercetări în domeniul fizicii nucleare şi al radioactivităţii artificiale; Premiul Nobel pentru chimie pe 1935, împreună cu Irène Joliot-Curie; membru de onoare străin al Academiei Române (1948) (m. 1958)

- 1900: Descoperirea Palatului din Cnossos, Creta.

- 1913: A avut loc premiera versiunii integrale a operei „Boris Godunov", de M. P. Musorski, la Metropolitan Opera din New York 

- 1916: S-a născut scriitorul american Irving Wallace (m. 1990) 

- 1917: S-a născut Dinu Lipatti, pianist şi compozitor; ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Elveţia; membru post-mortem al Academiei Române (1997) (m. 1950, la Geneva). 

- 1918: S-a născut George Ciorănescu, poet, prozator, traducător şi jurnalist; stabilit iniţial la Paris şi apoi la München; redactor şef (1955-1957; 1958-1965) la postul de radio Europa Liberă, unde a deţinut şi funcţia de director adjunct al Departamentului în limba română (1965-1970) (m.6.II.1993)  

- 1930: A murit Arthur James Balfour, filosof şi om politic conservator britanic; prim-ministru (1902-1905) şi ministru de externe (1916-1919) (n. 1848)

- 1933: S-a născut actorul Constantin Dinulescu. .

- 1936: S-a născut (la Berna, Elveţia) actriţa americană de film Ursula Andress, vedetă a anilor ’60-’70 ai secolului XX 

- 1941: S-a născut sociologul Virgil Măgureanu, primul director al Serviciului Român de Informaţii (1990-1997). Serviciul Român de Informaţii (SRI) a fost înfiinţat prin Decretul-lege 181/26.III.1990.

- 1943: A murit Umberto Pessione, dirijor român de origine italiană (n.7.IX.1889) 

- 1944: Al doilea război mondial: în cadrul Operaţei Margareta I trupele naziste ocupă Ungaria.

- 1944: S-a născut Eugenia Moldoveanu, cunoscuta solistă de operă (n. Busteni)

- 1945: Portavionul USS Franklin este lovit de două bombe lansate de un avion japonez: 724 de morţi şi 265 de răniţi

- 1945: Hitler semnează Decretul Nero privind distrugerea infrastructurii economiei germane pentru a numai putea fi utilizată de trupele aliate

- 1946: S-a născut regizorul de film spaniol Juan José Bigas Luna 

- 1949: A avut loc congresul de constituire a Uniunii Tineretului Comunist – UTC

-1950: A murit romancierul american Edgar Rice Burroughs, renumit pentru cărţile din seria „Tarzan" (n. 1875)

-1950: A fost adoptat Apelul de la Stockholm privind interzicerea armei atomice, la sesiunea Comitetului Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii 

- 1951: A murit Arthur Gorovei, etnograf şi folclorist; fondatorul şi conducătorul primei reviste româneşti de folclor, „Şezătoarea" (1892-1929); membru de onoare al Academiei Române (n. 1864) 

- 1951: S-a născut Carolina Ilica, poetă, publicistă şi traducătoare. 

- 1953: Au fost televizate pentru prima oara Premiile Academiei Americane de Film, cunoscute popular sub numele de Premiile Oscar 

- 1955: S-a născut actorul de film american Bruce Willis

-1958: A fost creat Parlamentul European, ca for consultativ al Uniunii Europene; la această dată a avut loc, la Strasbourg, sesiunea de constituire a Adunării Parlamentare Europene (primul preşedinte, francezul Robert Schuman), una dintre cele mai importante instituţii comunitare; Parlamentul European (cum este denumit în prezent) este ales (o dată la cinci ani) prin vot universal direct al cetăţenilor din statele membre ale Uniunii Europene; are drept de co-decizie în proiectarea legislaţiei comunitare, de a propune amendamente (pe care Consiliul European trebuie să le ia în considerare) sau de a bloca legi (dacă majoritatea se opune); de asemenea, Parlamentul European are dreptul de a aproba sau respinge numirea preşedintelui Comisiei Europene, de a aproba acorduri internaţionale şi acceptarea de noi membri în Uniune, precum şi dreptul de a aproba sau respinge proiectul de buget sau de a hotărî cheltuieli suplimentare

- 1965: A murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, om politic comunist; între anii 1945 şi 1954 a fost secretar general, iar între anii 1955 şi 1965, prim secretar al C. C. al P. M. R. şi preşedintele Consiliului de Stat al R. P. R. (n. 1901)

- 1980: A murit Teodor Naum, filolog şi traducător (valoroase traduceri din patrimoniul clasicismului antic); a făcut parte din gruparea filologilor de la „Muzeul Limbii Române", unde Sextil Puşcariu l-a asociat la elaborarea „Dicţionarului Academiei Române", precum şi a altor lucrări de interes naţional (n. 1891)

- 1987: A murit fizicianul francez Louis de Broglie; de numele său se leagă punerea bazelor mecanicii ondulatorii (1924); membru de onoare străin al Academiei Române (1957) (n. 1892).

- 1990:Izbucnesc violenţele interetnice de la Târgu Mureş. Cea mai cunoscuta victima a fost Mihăilă Cofariu, prezentat de televiziunile straine drept etnic maghiar maltratat de naţionaliştii romani.

- 1996: A murit Willem de Kooning, pictor american de origine olandeză, figură dominantă a expresionismului abstract (n. 1904) 

- 1999: Conflictul din Iugoslavia. Preşedintele Bill Clinton anunţă că SUA şi NATO sînt pregătite să atace obiective sarbeşti. „Numărătoarea inversă" a început, anunţă NATO. 

- 2002: Directorul CIA, George Tenet, a afirmat că Bagdadul a avut legături cu reţeaua Al-Qaida, nefiind exclus ca Iranul sau Irakul să fi sprijinit atentatele din 11.09.2001 din Statele Unite 

- 2006: A murit violoncelistul Radu Aldulescu, stabilit în Spania (n. 1922) 

- 2008: A murit Sir Arthur C. Clarke, scriitor britanic (autor de literatură science fiction) şi futurolog.Sir Arthur Charles Clarke(n.16 decembrie 1917 –d.Colombo, Sri Lanka) a fost un scriitor de SF, inventator şi futurolog britanic, de asemenea comentator şi gazdă în serialul de televiziune britanic, Mysterious World.Clarke a servit în Royal Air Force ca instructor de radar şi tehnician între anii 1941 - 1946. A fost preşedinte al Societăţii Britanice Interplanetare între 1947-1950 şi din nou în 1953. Clarke a emigrat în Sri Lanka în 1956, în mare măsură urmărindu-şi pasiunea sa legată de scuba diving, descoperind ruinele subacvatice ale templului antic Koneswaram în Trincomalee. A fost ridicat la rang de cavaler de regina Elisabeta a II-a în 1998, şi a fost primit cea mai înaltă onoare civilă în Sri Lanka, Sri Lankabhimanya, în 2005. A trăit în Sri Lanka, până la moartea sa.Opera sa de referinţă este romanul Odiseea spaţială 2001, scrisă pe baza scenariului filmului cu acelaşi titlu împreună cu regizorul american Stanley Kubrick. Scenariul filmului se bazează pe o nuvelă publicată de autor în 1951, intitulată The Sentinel.

- 2008: A murit Hugo (Maurice Julien) Claus, romancier, poet, dramaturg, pictor şi regizor de film belgian (de limbă flamandă) (n. 1929)

- 2008: A murit actorul britanic de film Paul Scofield, unul dintre cei mai mari actori clasici britanici ai generaţiei sale, recompensat cu premiul Oscar în 1966, pentru rolul lui Sir Thomas More din filmul „A man for all seasons" (n. 1922)

- 2009: A murit interpretul de muzică populară Ion Dolănescu; deputat PRM în legislatura 2000-2004 (n. 1944)

-2013: A murit actriţa Irina Petrescu

miercuri, 18 martie 2026

$$$

 GUARNERI


Guarneri (adesea cunoscut și sub numele latinizat de Guarnerius) este numele unei familii distinse de lutieri din Cremona din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea ale căror instrumente sunt comparabile cu cele produse de Stradivari și Amati. O ramură a familiei, Garnaouis, trăiește astăzi în orașul Sousse din Tunisia. Câțiva dintre cei mai celebri violoniști, cum ar fi Niccolò Paganini, Jascha Heifetz și Yehudi Menuhin au preferat viorile Guarneri în locul celor Stradivari. Vioara Stradivari este mai puternică între frecvențele 200 și 250 Hz și la peste 1,6 kHz. Del Gesùs este mai puternică între 315 Hz și 1,25 kHz. Aceste diferențe sunt percepute ca un sunet mai strălucitor și mai puternic al frecvențelor joase ale unei viori Stradivari comparativ cu sunetul mai întunecat al del Gesùs.


În vara anului 2010 fosta vioară del Gesù a lui Henri Vieuxtemps, confecționată în 1741 de Bartolomeo Giuseppe Guarneri, a fost vândută la licitație cu prețul de pornire 18 milioane de dolari, cel mai mare preț cerut vreodată pe un instrument muzical. Vioara a fost vândută pe o sumă secretă iar Anne Akiko Meyers a primit dreptul de a o folosi pe viață.


Membri


Andrea Guarneri (c. 1626 - 7 decembrie 1698) a fost un ucenic în atelierul lui Nicolo Amati din 1641 până în 1646 și a revenit pentru a produce viori pentru Amati din 1650 până în 1654. Primele sale instrumente sunt în general bazate pe modelul "Grand Amati" dar mereu a încercat să atingă nivelul de sofisticare al instrumentelor Amati. Andrea Guarneri a produs câteva viole deosebite, pe una din ele interpretând William Primrose.


Doi dintre fiii lui Andrea au continuat tradiția tatălui lor:


Pietro Giovanni Guarneri (Pietro da Mantova) (18 februarie 1655 - 26 martie 1720) a lucrat în atelierul tatălui său din jurul anului 1670 până la căsătoria sa în 1677. S-a stabilit în Mantua în 1683 unde a lucrat atât ca muzician cât și ca lutier. Instrumentele sale sunt mai bune decât cele ale tatălui său dar mai rare datorită profesiei sale duble. Joseph Szigeti a cântat pe unul din instrumentele sale.


Giuseppe Giovanni Battista Guarneri (25 noiembrie 1666 - 1739 sau 1740), fiul cel mic al lui Andrea, s-a alăturat afacerii tatălui său în Cremona pe care a moștenit-o în 1698. Este inclus în rândul celor mai buni lutieri deși a fost într-o permanentă competiție cu Stradivari. Din jurul anului 1715 a fost ajutat de fiii săi și probabil de Carlo Bergonzi.


Giuseppe Giovanni Battista Guarneri a fost tatăl a încă doi lutieri:


Pietro Guarneri (Pietro da Venezia) (14 aprilie 1695 - 7 aprilie 1762), care a considerat viața în Casa Guarneri ca fiind neplăcută, s-a stabilit la Veneția în 1718. Aici a îmbinat tehnicile din Cremona ale tatălui său cu cele venețiene, lucrând probabil cu Domenico Montagnana și Carlo Annibale Tononi. Primele sale instrumente datează din 1730. Instrumente sale sunt rare și la fel de apreciate ca cele ale tatălui și unchiului său. Unul din violoncelele sale a fost folosit de Beatrice Harrison.


Bartolomeo Giuseppe Guarneri (del Gesù) (21 august 1698 - 17 octombrie 1744) a fost cel mai proeminent membru al familiei și considerat cel mai bun lutier din istorie. Giuseppe este cunoscut sub numele de del Gesù ("al lui Isus") deoarece etichetele sale incorporau mereu inițialele I.H.S. (iota-eta-sigma, un acronim grecesc cunoscut sub numele de cristogramă). Instrumentele sale erau diferite de cele tradiționale ale familiei sale, devenind unice prin stilul său și sunt considerate ca fiind de cea mai bună calitate după cele produse de Stradivari, considerate de unii ca fiind chiar mai bune. Instrumentul preferat al lui Niccolò Paganini, Il Cannone Guarnerius, a fost o vioară Guarneri del Gesù produsă în 1743. Vioara Guarneri Lord Wilton confecționată în 1742 a fost folosită de Yehudi Menuhin. Vioara Guarneri del Gesù Catedrala, manufacturată în 1731, a fost instrumentul preferat al violonistului și compozitorului George Enescu. Alți interpreți pe vioară del Gesù din secolul al XX-lea includ Arthur Grumiaux, Jascha Heifetz, Leonid Kogan, Kyung Wha Chung, Michael Rabin, Joseph Silverstein, Isaac Stern, Pinchas Zukerman, Itzhak Perlman, Midori Goto, Rachel Barton Pine, Henryk Szeryng, Sarah Chang și Leila Josefowicz.

$$$

 HERMANN HESSE


 1) Biografia și principalele sale lucrări: 


Pe 2 iulie 1877, Hermann Hesse s-a născut în micul cătun Calw din sudul Germaniei. Calw, la marginea Pădurii Negre, avea să devină locul pitoresc pentru o mare parte din opera lui Hesse. Hesse a fost fiul lui Johannes Hesse, care a servit ca misionar pietist luteran în India. După ce a fost forțat să se întoarcă în Europa după o scurtă perioadă petrecută în India, Johannes a lucrat la o editură religioasă din Calw, la înființarea căreia a contribuit și el. Bunicul matern al lui Hermann, Hermann Gundert, și-a petrecut o mare parte din viață în India ca misionar, acumulând o vastă bibliotecă de literatură despre filosofia orientală și devenind maestru al limbilor indiene. 


Hesse a fost puternic influențat de influențe religioase încă din copilărie, atât de ideile limitate ale protestantismului, cât și de amploarea mai largă a religiilor și filozofiilor orientale. Ambele puncte de vedere au rămas însoțite de-a lungul vieții sale; au fost o parte inseparabilă a gândirii sale. Vizitatori străini, de la budiști la americani, îl vizitau frecvent la casa sa din Calw. Biblioteca vastă a bunicului său îi era la dispoziție. Hesse a remarcat mai târziu că toate scrierile sale aveau un caracter religios, dar nu în sensul tradițional, ci într-un sens mai larg, global. 


Hesse era destinat să fie student la teologie de la o vârstă fragedă. Deși tânărul Hesse a dat dovadă de potențial academic ca student, el disprețuia școala, în special rigiditatea și sufocarea creativității care caracterizau sistemul educațional german la acea vreme. Notele sale nu au fost niciodată deosebit de bune și își disprețuia profesorii. A remarcat odată că avea un singur profesor preferat. Poeziile sale, în special critica vehementă din Unterm Rad, reprezintă reacția sa la climatul represiv (Sub roată). Hesse se hotărâse să devină poet încă de la vârsta de treisprezece ani. A fugit din Seminarul Maulbronn, locul unde a jucat Mariabronn în Narcis și Goldmund, din cauza stresului extrem. A devenit atât de descurajat încât s-a gândit la sinucidere și și-a cumpărat un pistol. 


Hesse a urmat o serie de terapii pentru răzvrătirea sa, care i-a îngrijorat pe părinții săi. Acestea au inclus de la o școală pentru copii disfuncțională până la o tentativă de exorcizare. Hesse a început ca ucenic la fabrica de ceasuri din turnul lui Perrot din Calw în 1894. Inutil să spun că a fost nemulțumit de acest lucru. Deși Hesse era încă un rebel, a făcut unele progrese în 1895, când a devenit ucenic în comerțul cu cărți la librăria lui Heckenhauer din Tübingen. A lucrat într-o calitate similară la Basel câțiva ani mai târziu, de unde a călătorit prin Elveția și în Italia. După câteva lucrări mai puțin importante, Hesse a intrat în lumina reflectoarelor literare în 1904 odată cu publicarea romanului Peter Camenzind, un roman popular scris în genul romantic german. Hesse s-a căsătorit cu Maria Bernoulli în același an, iar cuplul s-a mutat la Gaienhofen, unde a lucrat ca scriitor independent și a contribuit la o serie de periodice. 


Unterm Rad (Sub roată), al doilea roman de succes al lui Hesse, a fost publicat în 1906, urmat de Gertrud în 1910 și Rosshalde în 1914. Soarta dificilă a artistului volatil și a soției sale este viu descrisă în ultima imagine. Între timp, Hesse se împrietenise cu pacifistul 


Romain Rolland a scris numeroase articole care criticau naționalismul în ascensiune al poporului german. Multe dintre aceste scrieri au fost traduse în engleză și sunt incluse în cartea „Dacă războiul continuă…”. Trei povești despre viața unui vagabond colorat sunt incluse în „Knulp”, publicată în 1915. 


În 1916, viața lui Hermann Hesse a fost dată peste cap odată cu moartea tatălui său, iar fiul său, Martin, și soția sa s-au îmbolnăvit, forțându-l să caute refugiu într-un sanatoriu din Lucerna. Condamnarea de către Germania natală pentru opiniile sale pacifiste a agravat probabil problemele sale deja grave. Hesse s-a întâlnit cu J.B. Lang, un adept al lui Carl Gustav Jung, pentru mai mult de șaptezeci de ședințe în 1916–17. Acestea trebuiau să fie mai degrabă discuții amiabile decât încercări psihanalitice riguroase. 


Rezultatul a fost favorabil lui Hesse și crucial pentru publicațiile sale viitoare. Fără a recunoaște impactul jungian, lucrările de după această epocă, începând cu Demian, nu pot fi pe deplin înțelese. Marchen (retipărit în engleză sub titlul Strange News from Another Star) și Last Summer de Klingsor, o compilație de trei povestiri remarcabile care îl conțineau inițial pe Siddhartha, au urmat lui Demian. În același timp, Hesse a fost numit co-redactor al cotidianului Vivos Voco și a luat decizia de a se muta pe cont propriu la Montagnola. În 1920, a publicat Blick ins Chaos, pe care T. S. Eliot l-a menționat în The Wasteland. 


În 1923, Hesse a divorțat de soția sa și a devenit cetățean elvețian. În anul următor, s-a căsătorit cu Ruth Wegner. Între 1924 și 1927, Hesse a publicat unele dintre cele mai bune opere autobiografice ale sale, inclusiv Kurgast (1924) și Die Nurnberger Reise (1927), precum și al doilea său divorț, despre care se vorbește în Der Steppenwolf (1927). După publicarea romanului Narcissus and Goldmund în 1930, Hesse s-a căsătorit cu Ninon Dolbin, care i-a rămas tovarășă de viață până la moartea sa. Hesse a publicat Die Morgenlandfahrt în 1932 (Călătoria spre Est). 


Jocul cu mărgele de sticlă (Magister Ludi), publicat în 1943, a fost singurul alt roman important care a fost publicat. În 1946, Hesse a primit Premiul Nobel pentru Literatură. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Hesse a fost forțat să îndure ororile Primului Război Mondial. Din cauza ideilor sale antinaționaliste, a fost din nou respins de germani. După război, însă, cărțile sale și-au recăpătat popularitatea în Germania, unde au rămas până de curând. Hermann Hesse a murit la Montagnola din cauza unei hemoragii cerebrale pe 9 august 1962, după ce a acumulat numeroase onoruri literare. 


2) Teme principale: 


Identități multiple: 


Condiția stranie și tristă a lui Harry Haller este descrisă în „Lupul de stepă”. El este împărțit între două euri: o jumătate bărbat care tânjește după respectabilitatea și luxul vieții burgheze și o jumătate lup care disprețuiește astfel de impulsuri iraționale. De-a lungul operei, Hesse revine la această dihotomie, dar o condamnă și ca fiind excesiv de elementară și exagerată. Ideea că Harry este alcătuit din aceste două euri este valoroasă în teorie, dar, ca toate creațiile teoretice, nu reușește să transmită complexitatea și profunzimea realității, conform „Tratatului despre lupul de stepă”. „Harry constă în...” 


„de o sută sau o mie de sine, nu de două”, spune Tratatul. Mai mult, acest lucru nu este adevărat doar în situația lui Harry, ci este o condiție universală. 


Conceptul de identități numeroase este explorat cel mai complet în capitolul final al romanului, Teatrul Magic. Teatrul, conform lui Pablo, este un spațiu în care se poate realiza dizolvarea personalității. În spatele uneia dintre ușile ciudate, un bărbat care seamănă straniu cu Pablo îl informează pe Harry că individul este alcătuit din nenumărate sine-uri care pot fi rearanjate în diverse moduri, la fel ca piesele de șah. Hesse articulează o noțiune extrem de personală despre natura multidimensională a sufletului, bazându-se pe idei orientale despre reîncarnare și transmigrarea sufletului în corpuri nesfârșite, precum și pe teoriile psihanalitice ale lui Carl Jung. 


Existența unei lumi dincolo de timp: 


Hermine subliniază „eternitatea” în cea mai pasională și revelatoare conversație a sa cu Harry, cu o zi înainte de balul costumat. „În adâncul timpului”, există Eternitatea. Este domeniul a tot ceea ce contează, inclusiv operele de geniu ale unor artiști precum Mozart, puterea și potența inerente tuturor sentimentelor și actelor autentice, precum și sfinții puri și martirii suferinzi. 


Discursul Herminei este cea mai succintă expresie a conceptului lui Hesse despre un tărâm dincolo de timp. Alte personaje din Lupul de stepă vorbesc despre asta într-un limbaj mai mult sau mai puțin simplu; Goethe, de exemplu, vorbește despre greșeala omului de a pierde prea mult timp. Într-adevăr, întâlnirile lui Harry cu genii din trecut sugerează că acestea sunt încă în viață într-o dimensiune din afara timpului. Când Harry funcționează corect, gândul prezenței dincolo de timp apare ca o senzație frecventă. Când Harry este prins în fervoarea colectivă a dansului de la bal, de exemplu, el susține că „a pierdut orice noțiune a timpului”. 


Hesse dezvoltă ideea unei lumi de dincolo în paralel cu celelalte teme cheie ale sale din Lupul de stepă. O modalitate de a intra în lumea nemuririi este prin râsul „nemuritorilor”. În mod similar, o conștientizare insuficientă a atemporalității poate fi legată de eșecul de a recunoaște existența a numeroase sineri într-un individ. 


Când Harry se uită în oglinda colosală a Teatrului Magic, vede zeci de Harry de toate mărimile, înclinațiile și temperamentele. Unul dintre ei chiar se retrage nerăbdător în fața privirii nedumerite a lui Harry. Deoarece este atât de legată de celelalte idei majore ale romanului, existența unui spațiu dincolo de timp servește drept spirit al romanului. Râsul poate fi un mijloc de a înfrunta viața, dar eternitatea este cheia pentru a înțelege de ce. În marea schemă a lucrurilor, Hesse sugerează că eforturile noastre de a promova virtutea și geniul contează. 


Natura complexă a râsului: 


În Lupul de stepă, Hesse spune povestea luptei unui bărbat tulburat și descurajat de a-și învinge demonii interiori, astfel încât să poată trăi din nou viața. Narațiunea oferă un remediu simplu pentru această problemă: râsul. Fiecare autoritate înțeleaptă din poveste - „Tratatul despre lupul de stepă”, Goethe, Hermine, Pablo și Mozart - îl sfătuiește pe Harry că cel mai bun mod de a trăi este să râzi. Deloc 


Printre cele mai emoționante momente ale romanului, râsul răsună rece și strălucit, iar povestea se încheie cu hotărârea lui Harry de a învăța să râdă. 


Conceptul de râs în opera lui Hesse este complicat. Nu este nici o evadare din viață în plăcere și bucurie, nici o reinterpretare roz a aspectelor mai întunecate ale vieții. Mai degrabă, râsul celor iluminați străpunge tragediile majore ale vieții, depășindu-le și transcendându-le simultan. Deși Harry are dreptate în aprecierea sa că existența umană este plină de tragedii, răspunsul adecvat la această înțelegere nu este să-ți distrugi viața obsedându-te de eșecul final. În schimb, trebuie să lupți în timp ce râzi simultan de haosul lumii. 


3) Importanța sa astăzi: 


În afara Germaniei, operele lui Hesse sunt de mult timp populare, în special în sudul Europei și America Latină. Doar Thomas Mann și Franz Kafka au primit mai multă atenție decât Hesse printre scriitorii germani ai secolului al XX-lea. Cu toate acestea, până în anii 1960, Hesse era complet necunoscut în Statele Unite. Doar câteva dintre scrierile sale fuseseră traduse în engleză, iar unele dintre traduceri erau groaznice. 


Înainte de Premiul Nobel din 1946, existau foarte puține eseuri critice sau mențiuni în publicațiile literare. Numele său a fost discutat mai regulat pentru o scurtă perioadă după aceea, iar unele lucrări critice valoroase au apărut. Hesse, pe de altă parte, era în mare parte necunoscut în campusurile universitare, cu doar câteva excepții. Hesse însuși se îndoia că va obține vreodată o apreciere pe scară largă în lumea vorbitoare de limbă engleză, în special în Statele Unite. 


Hesse, pe de altă parte, a devenit un erou de cult printre mulți studenți. Printre programele școlare ale liceelor mai progresiste se numără în special Siddhartha și Demian. Siddhartha este, în mod ironic, unul dintre cei mai vehementi critici ai educației formale pe care i-ar putea citi cineva, acesta fiind unul dintre aspectele care îi atrage pe cititorii de astăzi. 


Mai multe lucruri au contribuit la popularitatea lui Hesse. Popularitatea sa inițială în Statele Unite s-a datorat identificării culturii tinere cu eroii săi alienați. Steppenwolf a fost numele unei trupe rock și al unei discoteci din California și a devenit un fel de biblie pentru contracultură în anii 1960. În plus, a fost lansat un album muzical numit „Abraxas”, numit după zeitatea gnostică care este esențială pentru Demian. 


Când Harry Haller dă vina pe societatea germană de dinainte de al Doilea Război Mondial pentru crearea unui complex industrial militar dezumanizant și distrugerea naturii, tinerii se aud adesea repetați. S-au identificat din nou cu situația atunci când Haller a folosit droguri pentru a crea o stare de conștientizare sporită, fără să recunoască cât de puțin are această componentă de-a face cu esența romanului. Hesse a devenit o purtătoare de cuvânt împotriva naționalismului șovinist pentru generația anilor 1960, mulți dintre aceștia fiind martori la implicarea țării lor în ceea ce considerau un război imoral și de nedefendat (Vietnam). 


Fiecare dintre lucrările lui Hesse a fost, într-un fel, o autobiografie spirituală, potrivit lui. Inspirația a fost oferită și liniile directoare stabilite, de la viziunea lui Nietzsche asupra lui Demian, care 


pune sub semnul întrebării „instinctul de turmă” și „moralitatea de masă”, până la conceptul de sacrificiu individual de dragul de a ajuta o altă persoană să atingă un nivel superior de existență, așa cum este descris în Jocul cu mărgele de sticlă (Magister Ludi), un joc futuristic. 


Hesse a primit atât laude extraordinare, cât și critici dure. Rămâne de văzut dacă este un sfânt sau dacă scrierile sale sunt doar o modă trecătoare. Despre el este rareori discutat obiectiv, deoarece tratează preocupări extrem de reale. O mare parte din valoarea intrinsecă a scrierilor sale a fost ignorată și nu a fost investigată suficient de profund atât de „establishment”, cât și de persoanele care doresc să se identifice cu conceptul de „Conștiință III” al lui Charles Reich, din cauza conflictelor de opinii personale. Însă opera sa are multe merite relevante, mai ales în vremurile noastre, și ar trebui să o prețuim mult.

$$$

 Alexandru Macedonski (1854 - 1920) În vara anului 1883, după îmbolnăvirea și internarea lui Mihai Eminescu, în revista „Literatorul” a apăr...