$$$

 GRIGORE ANTIPA

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoşani, d. 9 martie 1944, Bucureşti) a fost un naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog şi profesor universitar român. Este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele.

A făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Şi-a continuat cercetările ştiinţifice în Franţa şi Italia. Din această perioadă datează un studiu asupra evoluţiei glandei timus la peşti.

În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării şi Mării Negre, participând în 1893 la o expediţie în jurul acestei mări, expediţie organizată de ţările riverane şi care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziţie, pentru această expediţie, crucişătorul „Elisabeta”. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obţinute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în ştiinţa românească, cât şi în cea mondială.

Antipa a înfiinţat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanţa, cu cele două rezervaţii şi staţiuni de cercetări, cea de la Agigea şi cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervaţia a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervaţia mai există). Institutul Biooceanografic din Constanţa a fost transformat în 1949 în Staţiunea de Cercetări Maritime şi Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.

Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I şi Ferdinand, un plan de exploatare raţională a pescăriilor din lunca şi delta Dunării, şi de la limane (limanele Basarabiei şi ale Dobrogei de la nordul şi sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producţia de peşte şi de icre negre, fără să distrugă mediile şi îndeosebi locurile de înmulţire ale peştilor. Cherhanalele cooperative au înbunătăţit situaţia pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 şi dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor şi a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa „Geonomie”[1] a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, şi la prăbuşirea productivităţii peştelui (parţial compensată astăzi prin piscicultură).

A fost director al Muzeului Naţional de Istorie Naturală (1892 – 1944). Principiile şi inovaţiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul şi explicarea colecţiilor, au stârnit interesul specialiştilor străini, care i-au solicitat o lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d’histoire naturelle. Pornind de la reorganizarea muzeului bucureştean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluţia şi organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viaţa de pe piscurile munţilor Carpaţi, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum şi din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există şi numeroase diorame care înfăţişază fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deşertul Sahara. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene şi americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecţiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române şi a mai multor academii din străinătate. A întemeiat şcoala românească de hidrobiologie şi ihtiologie. L-a recomandat ca şef de secţie pe oceanologul şi biologul Mihai  C. Băcescu.

$$$

 HAMLET, PRINȚUL DANEMARCEI

A existat, sau nu, printul Hamlet al Danemarcei?

Raspunsul circumspect ar fi: Hamlet este unul din acele personaje despre care nu s-ar putea spune ca nu ar fi existat ….ceea ce, evident, nu este un raspuns.

Pentru a lamuri „acest caz”, al celebrului personaj shakesperian, trebuie sa ne intoarcem cu cel putin o mie de ani in urma, in epoca vikingilor.

Acesti razboinici scandinavi, mari navigatori, buni negustori si temuti pirati, raspanditi in secolul al IX-lea, in toata Europa, si-au consemnat miturile, legendele, ispravile si evenimentele reale din istoria lor in povestiri si poeme epice, asa-numitele saga-sagur la plural -si edda.

In doua din ele, una transcrisa in jurul anului 1010 de islandezul Snaebjorn, este mentionat si numele unei capetenii de razboinici, Amlod.Aml-Odi inseamna „zeul Odin”, principala divinitate din mitologia scandinava, iar amlothi, in islandeza de azi inseamna „nebun”, ceea ce ne duce cu gandul la nebunia simulata a lui Hamlet.

Aproximativ in anul 1150 se naste cel dintai scriitor danez Sakse.

Acesta, scriindu-si opera intr-o eleganta latina medievala, se semneaza „Saxo Grammaticus”.

Opera sa „Historia danica” („Istoria danezilor”) este cel dintai monument al literaturii daneze.

Opera sa este compusa din 16 „carti”, dintre care primele 9 povestesc, cu un real talent de narator, legende legate de primii 60 de regi danezi, mergand pana in anul 1185 d.Chr, legende alternand cu alte povestiri si cantece eroice.

La un moment dat, Saxo Grammaticus povesteste cele ce urmeaza:

In secolul al V-lea, Horwendill, regele Jutlandei, este asasinat de fratele sau Fengo, care ii ia tronul si se casatoreste cu vaduva lui Horwendill, Gerutha, fiica regelui Danemarcei.

Amleth, fiul lui Horwendill, temandu-se sa nu fie si el asasinat, se preface ca e nebun. Fengo, banuind ca Amleth stie ca el este autorul crimei, il trimite in camera reginei, unde printul de deslantuie impotriva mamei sale, fara sa stie ca regele ascunsese in camera acesteia un spion.

La o miscare gresita a spionului Amleth il omoara. Fengo il trimite pe Amleth in Anglia, dar printul descopera complotul, scapa de asasinatul planuit contra lui, se reintoarce in Danemarca si, in timpul unui ospat, il ucide pe Fengo, proclamandu-se el rege.

Aceasta legenda, povestita de Saxo Grammaticus in 18 capitole din cartile a treia si a patra, a mai fost repovestita, cu mici variante, si in alte opere, daneze sau islandeze.

O trupa engleza de actori ambulanti a adus-o din Danemarca in Anglia.

Shakespeare cunoscuse dinainte legenda lui Hamlet dintr-o carte foarte mult citita in Anglia timpului sau, intitulata ”Istorii tragice”, a compilatorului francez Francois de Belleforest, precum si dintr-o dramatizare datorata cunoscutului autor al ”Tragediei spaniole”, Thomas Kid.

Se pare ca, intr-adevar, Kid ar fi scris si o” Tragedie daneza”, opera pierduta, din care s-a pastrat doar un singur vers.

In orice caz in” Tragedia spaniola” a lui Kid, tradusa si in limba romana, regasim acel motiv, esential in”Hamlet”-ul lui Shakespeare, al „nebuniei simulate” a eroului.hamlet de shakespeare

Desigur ca, de-a lungul a patru secole, legenda si personajul Hamlet au fost reluate in interpretari variate de numerosi autori. Numele acestora nu sunt celebre, cu exceptia lui Stendhal (acesta transfera actiunea in Polonia, intr-o versiune ramasa la stadiul de proiect) sau a lui G.Hauptmann cu piesa‘ ‘Hamlet la Wittenberg”

Intrebarea: ”A existat Hamlet, sau nu?”, are un sigur raspuns: personajul este o creatie extraordinara a acestui geniu al literaturii universale, care a fost Shakespeare si ramane viu in imaginatia celui care a citit, macar o data opera „Hamlet”.

$$$

 HANURILE, MORILE ȘI IARMAROACELE

Ștabii trecători ai Lumii de azi se plîng că rețelele sociale îi înfruntă, propunînd cetățenilor alte știri decît cele oficiale, vînturate prin presa devenită mai peste tot de partid și de stat. Oricît s-ar strădui presa zisă și mainstream să impună o anumită informație, manipulatoare, evident, pe rețelele sociale circulă adevărata informație.

Corespondenta rețelelor sociale de azi rămîne, dacă ar fi să-l credem pe Mihail Sadoveanu din Viața lui Ștefan cel Mare, rețeaua de hanuri, mori și iarmaroace, prin care se transmiteau știri de la o zonă la alta:

„La hanurile căilor mari, unde poposeau neguțătorii, la iarmaroacele unde se adunau gospodarii, la mori și la podgorii, unde de asemeni se întemeiau sfaturi, umblau vorbe și vești felurite de la Țara Românească, de la Ardeal și din alte părți, de care moldovenii se mirau foarte, înflorindu-le din săptămînă săptămînă la alte adunări, după un cunoscut nărav al lor.

Umbla știre, încă de la Sîntămaria cea mare, că Iancu-Vodă Huniade de la Ardeal murise. Și, așa că acuma nu se mai afla căpitan de împotriva creștinătății. Dumnezeu binevoise ca să aleagă pe acest oștean al său dintre oamenii de rând.”

Printre cei care postează pe rețelele sociale de la vremea respectivă, mai ceva ca niște influenceri de azi, se numără monahii de la schituri, văzuți ca mai bine informați decît alții:

„Spuneau monahii învățați de la Neamțu, veniți la adunările din Țara-de-Jos, cum că mama lui Iancu Vodă fusese o femeie din prostime.”

Cum are loc din punct de vedere practic transmiterea informației prin rețeaua de hanuri, mori și iarmaroace, ne dezvăluie tot Sadoveanu în primul capitol al romanului Nicoară Potcoavă, intitulat La Hanul lui Gorașcu Haramin:

„Cătră sfîrșitul primăverii anului 1576, la hanul lui Goraşcu, poreclit Haramin, se găsea, ca într o zi de sărbătoare ca aceea a Rusaliilor, adunare de oameni în trecere.

Hanul lui Haramin se afla aşezat la o răspîntie de drumuri care apucau spre Roman şi Piatra, spre Baia, spre valea Siretului şi scaunul ţării. La Tuchilaţi, unde era şi pod pe şăici la apa Moldovei, fusese în acea zi iarmaroc; şi unii dintre oamenii de prin sate făcuseră popas la Goraşcu Haramin, în calea întoarcerii; deshămaseră caii de la căruţe şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii sub nişte nuci vechi ce împodobeau dîmbul oblu de la cotitură. Hanul, care era în acelaşi timp şi cinstită crîșmă, fusese bine adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl durase, din bîrne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu – unul popa Ilie. Îi mai zicea Popa lui Vodă, pentru că ieşise c-o bute de vin în calea alaiului lui Ştefan Voievod ş-o închinase măriei sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit zîmbind şi l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea că seamănă la vrednicia băuturii cu bunicul său, Popa lui Vodă.

În adunare petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo zece doisprezece gospodari; şi, pe lîngă minciuni înţelepte fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion Vodă, cel ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii.”

Cei de la Han erau fani ai lui Ion Vodă.

Prin urmare ei îl deplîngeau pe Domnitorul ucis de turci. Evident, după năravul moldovenilor de a închina mortului o ulcică de vin.

Unul dintre participanți – Moș Savu –, ai cărui feciori au luptat la Jiliștea, în Țara de Jos, ar vrea să afle ce s-a întîmplat cu feciorii, dacă mai trăiesc sau nu. I-a dat misiune pentru asta nevastă-sa, baba Cireașă:

„Moş Savu Frăsinel a oftat şi a rămas tăcut; apoi, ridicînd nasul, a zîmbit cu blîndeţă oamenilor din jurul său, frecîndu-și cu palmele negre şi arse ariciul bărbii.

– Mă îndeamnă azi baba Cireaşă, a urmat el, să mai ies la iarmaroc, ca s-aud ce vorbe mai umblă prin lume. Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Din cîte am auzit la Tuchilaţi, nu i pot duce nici de data asta veste bună. De un an şi nouă luni tot aşteptăm.

Oamenii păstrau tăcere; se auzea numai susurul frunzelor arse pe care vîntul le purta în vîrtej spre culmea dîmbului.

– Zice baba mea Cireaşă, a suspinat moş Savu: cine oare ne-a putea spune nouă cîte s-au petrecut acolo unde au picat feciorii noştri şi ţara, cu măria sa? Nu s-a găsi nimene să ne spuie, se tînguie ea; – nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atîta vreme şi noi tot ne întunecăm, fără a şti.”

La această provocare răspunde unul dintre cei de la fața locului. Mihail Sadoveanu descrie întregul proces de transmitere a știrii. Se vede clar din descriere că spunerea și ascultarea știrii presupune o sumă de proceduri protocolare, semn că aflarea știrii primește o importanță spectaculoasă pentru cei de la hanuri, iarmaroace și mori. Mult mai important, valoarea știrii crește enorm dacă aducătorul a fost martor sau participant la eveniment:

„S-a auzit răspuns de la un bărbat, după cîte se vedea, străin:

– Ba, dacă este întrebare, se va răspunde.

Acel bărbat înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă nu vorbise pînă în acea clipă cu oamenii din partea locului. Ţinuse tainic sfat cu tovarăşul său, om mai tînăr decît el, sprinten, smead la faţă şi cu puf creţ de barbă neagră. Nu se depărtaseră de căruţa ferecată şi de cei doi cai roibi bine hrăniţi cu care sosiseră la vremea prînzișorului. Păreau a duce marfă şi se înţelegea că aveau pentru paza ei arme la îndămînă.

Oamenii din popas au întors ochi holbaţi cătră acel drumeţ străin care vorbise.

– Prietine drumeţ, s-a umflat din foale Goraşcu Haramin, dacă ştii, nu ne pedepsi; spune, ca să ne izbăveşti de neştiinţă. Om umplea iar ulcelele şi te-om asculta ca pe un proroc. Poate ai trecut prin acele locuri din Ţara de Jos şi ai cules vorbe.

– Ba am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii toate cîte s-au întîmplat.

– Fost aţi poate chiar în oastea lui Ion Vodă?

– Fost, şi Dumnezeu a binevoit să nu ne prăpădim.

– Ş-acuma unde vă duceţi?

– Acuma ne ducem la ale noastre. Să nu întrebaţi unde.

– După cîte bag de samă, s-a poticnit cu voce mai moale Haramin crîșmarul, domnia ta nu eşti moldovan de ai noştri; după viersul vorbirii, pari muntean.

– Ai ureche bună, nene Grigoraşcule, a zîmbit străinul. Eşti cîntăreț la biserică?

– Sînt şi nu mă laud. Glas ca al meu nu se află în nouă hotare.

– Ai ghicit; sînt de subt Întorsura Buzăului, mă chiamă Radu Suliţă şi am stat ucenic la episcopie. Iar după aia, umblînd după procopseală prin lume, am fost oştean în leafă la Domnia Moldovei, şi am ajuns în vremea lui Ion Vodă diac la logofeţia cea mare. Ascultaţi, oameni buni, povestea mea adevărată.

– Spune-ne, prietine străine, a mai strigat un glas subţiratic; însetaţi sîntem, ca cerbii depărtaţi de izvor.

Cel care strigase a venit la Radu diacul şi s-a părut că vrea să-l împungă cu nasul; dar numai l-a cuprins de după grumaz şi l-a sărutat pe tîmplă.

– L-ai sărutat pentru noi toţi, bade Ghiţă, a gîngăvit Leonte răzăşul de la Miroslăveşti.

A făcut rînduială Goraşcu Haramin:

– Bine este, înainte de toate, să bem vinul. Să curgă picuşul pentru măria sa şi luptătorii măriei sale, care toţi se află acum în loc de verdeaţă şi tihnă, cu sfinţii. Al doilea, să-i spunem prietinului nostru drumeţul că acest vrednic bărbat care l-a sărutat la tîmpla stîngă sub cuşma domniei sale brumărie are nume Ghiță Botgros şi trăieşte singur ca un monah schivnic în sat la Dăvideni subt aripa unui mazîl. Badea Ghiţă n-are nici casă, nici jupîneasă. Şi vine uneori la mine şi-mi spune unde ar vrea el să se ducă, să se oştească cu Alisandru Machidon în ţara lui Por împărat. Să se ştie că e mare viteaz, dar nu s-a urnit mai departe decît tîrgul Romanului.

Bărbatul deşirat cu numele Ghiţă şi-a mîngîiat puţina barbă bălaie; zîmbind, după aceea, a apucat în palmele lui mîna dreaptă a străinului drumeţ.”

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie 1475: La această dată, s-a născut Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian; Michelangelo este unul dintre artiştii care întruchipează idealul de universalitate al Renaşterii (d. 1564). Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut la Caprese, în regiunea italiană Toscana, fiind al doilea dintre cei cinci frați, dar la scurtă vreme familia s-a mutat la Florența. Mama sa a murit tânără, când Michelangelo nu avea decât șase ani. Copilăria sa a fost lipsită de afecțiune, iar artistul avea să păstreze pentru toată viață o expresie tristă, taciturnă, manifestând neîncredere față de semenii săi. Tatăl nu l-a încurajat să-și urmeze vocația artistică, dar l-a trimis la școala lui Francesco Galeota din Urbino, care preda gramatică, unde a aprofundat principiile latinei. Michelangelo își petrecea însă mare parte din timp în bisericile din apropiere, unde observa atent picturile, apoi le reproducea pe hârtie.

La școală s-a împrietenit cu un coleg, Francesco Granacci, care studia arta picturii și care l-a încurajat să-și urmeze visul. Acesta l-a prezentat pictorului Domenico Ghirlandaio, iar la vârsta de 13 ani, Michelangelo era ucenicul cunoscutului pictor florentin. Nu a petrecut aici decât un an, pentru că, la recomandarea lui Ghirlandaio, a avut șansa să se mute la palatul lui Lorenzo de Medici, conducătorul Republicii Florentine, cunoscut îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. De aici a avut acces la elita socială a Florenței și a studiat sculptura clasică cu renumitul Bertoldo di Giovanni. De asemenea, a primit permisiunea din partea Bisericii Catolice să aprofundeze anatomia pe cadavre, ceea ce a avut, însă, consecințe nefaste asupra sănătății sale. Aceste observații, însă, au contribuit la ceea ce avea să devină un stil distinct al lui Michelangelo, caracterizat prin precizia cu care reproducea trupurile personajelor, dar și prin frumusețea aproape lirică a acestora. 

Sculpturile „Bătălia centaurilor'' și „Madona pe trepte'' sunt o dovadă a talentului de care dădea dovadă încă de la vârsta de 16 ani. Aceste două opere de debut, însă, ilustrează și un alt aspect, descris de Michelangelo însuși în jurnalul personal: „Încă de la vârsta de 16 ani, mintea mea era un câmp de luptă: dragostea pentru frumusețea păgână, nuditatea masculină, în contradicție cu credința mea. O polaritate de teme și de forme... o latură spirituală, cealaltă pământească (...)''. După moartea lui Lorenzo de Medici, în anul 1492, Florența a fost măcinată de conflicte politice, iar Michelangelo s-a refugiat la Bologna, unde și-a continuat studiile. S-a întors la Florența în 1495, iar în 1498 a plecat la Roma, unde a examinat îndeaproape statui clasice și ruinele romane. Aici și-a desăvârșit prima sculptură la scară mare, statuia lui Bachus. Cam în aceeași perioadă, realizează sculptura „Pieta'' (1498-1500), care o înfățișează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul neînsuflețit al lui Iisus.

Statuia se află în prezent în Bazilica Sf. Petru de la Vatican. Este una dintre capodoperele lumii artistice, realizată de Michelangelo înainte de a împlini 25 de ani, dintr-un singur bloc de marmură de Carrara. La doar câteva zile după ce a fost amplasată în Bazilica Sf. Petru, s-au auzit niște zvonuri conform cărora impresionanta lucrare nu i-ar fi aparținut lui Michelangelo, ci sculptorului Christoforo Solari. Într-un acces de furie, artistul a luat un ciocan și o daltă și a gravat pe statuie următoarea inscripție: „Michel Angelus Bonarotus Florent Facibat'' (Michelangelo Buonarroti, florentinul, a făcut asta). Este singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Ulterior, a regretat acest acces de furie și a promis să nu-și mai semneze niciodată operele.În 1501, Michelangelo a revenit la Florența, unde a fost însărcinat să sculpteze o statuie a lui David. Devenise deja un nume de referință în arta renascentistă. Lucrarea le mai fusese încredințată altor doi sculptori, care nu reușiseră să o ducă la bun sfârșit. Statuia, creată între 1501-1504, dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, măsoară 5,17 metri și îl reprezintă pe eroul biblic David. Amplasată inițial în fața clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria, statuia se află, din 1873, la Galleria dell'Accademia din Florența. Cu „David'', Michelangelo și-a demonstrat supremația în arta renascentistă, îmbinând frumusețea exterioară cu expresivitatea.

Au urmat o serie de alte proiecte, Michelangelo demonstrându-și talentul și în pictură. Pe când încă mai lucra la statuia lui David, i s-a cerut să realizeze o pictură murală la Palazzo Vecchio, pe care niciun alt artist nu reușise să o ducă la capăt. Acest proiect a deschis calea către ceea ce avea să se dovedească o altă capodoperă a artei universale, Capela Sixtină. În 1508, papa Iulius al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani, între 1508 și 1512. Proiectul inițial prevedea pictarea celor 12 Apostoli, dar la final cuprindea peste 300 de chipuri, acoperind mai bine de 500 de metri pătrați. Artistul a renunțat la toți ucenicii, acuzându-i de incompetență, și a lucrat de unul singur, depunând un efort istovitor, stând ore în șir pe schele, de cele mai multe ori întins pe spate. Pe parcursul celor patru ani, nu a vrut să o arate nimănui, dezvăluind-o tuturor abia atunci când a fost finalizată, în toamna anului 1512.  

Frescele, reprezentând scene din „Geneză'' în culori vii, au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, la 31 octombrie 1512. Picturile produc un efect caleidoscopic, având ca punct central „Crearea lui Adam'', în care degetul lui Dumnezeu atinge degetul unui om. 500 de ani mai târziu, la ceremoniile prilejuite de aniversarea inaugurării Capelei Sixtine, papa Benedict al XVI-lea spunea: „Cu o intensitate expresivă unică, marele artist îl reprezintă pe Dumnezeul creator, acțiunea lui, puterea lui de a spune cu hotărâre că lumea nu a apărut din întuneric, din hazard, din absurd, ci provine dintr-o inteligență, dintr-o libertate, dintr-un act suprem de iubire'' (...) Din întâlnirea dintre degetul lui Dumnezeu și cel al unui om (...), Dumnezeu stabilește o relație nouă cu creația sa''. Michelangelo a continuat să sculpteze și să picteze, dar eforturile fizice depuse la pictarea Capelei Sixtine și-au spus cuvântul. De acum, artistul s-a îndreptat mai mult către arhitectură. A continuat să lucreze la mormântul papei Iulius al II-lea, dar a proiectat și Capela familiei de Medici și Biblioteca Laurentină, situată vizavi de Bazilica San Lorenzo din Florența, care avea să adăpostească biblioteca familiei de Medici. 

Proiectarea acestor clădiri reprezintă un moment decisiv în istoria arhitecturii. În 1534, Michelangelo a părăsit Florența pentru totdeauna, din cauza ostilității cu care a fost tratat de ducele Alessandro de Medici, dar și a neînțelegerilor cu concetățenii săi. S-a mutat la Roma, unde s-a bucurat de aprecierea papei Clement al VII-lea. În 1535, papa Paul al III-lea i-a propus să picteze peretele de est al Capelei Sixtine, cel de deasupra altarului, având ca temă „Judecata de Apoi''. Lucrarea a durat şase ani, fiind dezvelită la 31 octombrie 1541, la 29 de ani după inaugurarea frescelor de pe plafonul Capelei. La vremea aceea, era cea mai mare pictură din lume, în ea fiind reprezentat sfârşitul lumii.

Michelangelo avea un temperament dificil. Toate biografiile scrise despre el îl prezintă ca pe un personaj intransigent, deseori nepoliticos, taciturn, nesociabil. Era retras, comunica foarte greu cu cei din jur, de aceea se pare că nici nu avea prea mulţi ucenici. „Nu te poţi înţelege cu el!” – aşa se plângea Iulius al II-lea, considerându-l pe Michelangelo un om foarte dificil, irascibil, necioplit, orgolios şi iritabil. Cel mai mare adversar al său a fost, însă, Leonardo da Vinci, care era cu 20 de ani mai în vârstă. În 1538, însă, a cunoscut-o pe poeta Vittoria Colonna, cu care a legat o strânsă prietenie şi pentru care a scris peste 300 de poeme şi sonete.

Michelangelo și-a petrecut ultimii ani din viaţă în singurătate. Vittoria Colonna şi prietenul său, Luigi del Riccio, muriseră deja. În ultimele săptămâni de viaţă a lucrat la ultima sa sculptură, „Pieta Rondanini”. Pentru că prefera liniştea şi singurătatea, lucra numai noaptea. Aşa cum obişnuise şi în trecut, îşi făcuse o pălărie din carton pe care fixase o lumânare. Astfel, putea să lucreze la lumina lumânării, având mâinile libere.Artist solitar, diferit de ceilalţi, Michelangelo seamănă cu acel şir de artişti pe care un erudit ca Rudolf Wittkower i-a denumit „născuţi sub semnul lui Saturn”, influenţaţi de planeta care pare să guverneze temperamentele melancolice şi extravagante. Preţul plătit de Michelangelo pentru geniul său a fost, probabil, o viaţă marcată de singurătate şi suferinţă. Nu a fost căsătorit şi nu a avut niciodată copii. Michelangelo a murit la 18 februarie 1564, în locuinţa sa din Roma, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Numele său a rămas un simbol al artei universale până în zilele noastre, reprezentativ pentru perioada Renaşterii. Testamentul său a fost cât se poate simplu, spunând: „Las sufletul meu Domnului, trupul — pământului şi toate bunurile materiale — rudelor celor mai apropiate”

Surse:

https://www.ro.biography.name/pictori/104-italia/298-michelangelo-buonarroti-1475-1564

http://stiri.tvr.ro/la-540-de-ani-de-la-nasterea-lui-michelangelo-buonarroti_57354.html

https://www.britannica.com/biography/Michelangelo

https://www.biography.com/artist/michelangelo

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-michelangelo-buonarroti/

http://istoria-artei.blogspot.com/2009/05/michelangelo-buonarroti-1475-1564.html

http://www.cunoastelumea.ro/momente-si-fapte-necunoscute-din-viata-lui-michelangelo-buonarroti-odata-marele-artist-a-riscat-sa-fie-executat-ca-tradator/

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie 1619: În această zi, s-a născut scriitorul francez Cyrano de Bergerac. Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (d. 28 iulie 1655) a fost un dramaturg şi eseist francez. Prin utopiile sale filosofice, a fost un precursor al iluminismului. În domeniul literar, ca influenţe, a împrumutat ironia lui Molière şi conceptele utopice ale unor filosofi ca Thomas Morus şi Tommaso Campanella. Viaţa sa aventuroasă, precum şi figura originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).

Eseist, poet satiric şi dramaturg. Fiu de mici nobili provinciali, intră în rândurile armatei; în 1641, rănit grav la asediul de la Arras, renunţă la cariera militară. Urmează cursurile maestrului subversiv al „gândirii libere”, Gassendi; în 1653, intră în serviciul ducelui de Arpajon unde, fiind un spirit independent şi bătăios, îşi face reputaţia de „duelgiu”. Doi ani mai târziu moare într-un accident. Cele două lucrări fundamentale ale lui sunt postume – apărute în 1657 şi 1662 – şi alcătuiesc opera intitulată L’Autre Monde – États et Empires de la Lune; États et Empires du Soleil (Lumea cealaltă – Statele şi imperiile Lunii; Statele şi imperiile Soarelui), o utopie de vulgarizare (în accepţia luministă a termenului) filosofico-ştiinţifică, inspirată din operele analoge ale englezilor Wilkins şi Godwin. Sub pana sa, polemică şi satirică, motivul călătoriei imaginare capătă o notă aparte, datorată atât îndrăznelii viziunii, cât şi aptitudinii autorului de a concretiza şi difuza o gândire profund contestatară, cum este „gândirea liberă”.

Înainte de a fi fost descoperit, deci perceput ca scriitor şi, într-un sens, ca gânditor, Cyrano a fost un personaj de mitologie literară. Între drama lui Rostand şi posteritatea muschetarilor lui Dumas, el a apărut ca o ipostază a cavalerismului reînnoit, un ironic, dar sentimental, maestru în dueluri şi donquijotisme morale, slobod la gură, dar pur în principii. Anecdotica fabricată pe urmele unei existenţe turbulente – prea puţin cunoscute – a fost înmulţită şi de neîncrederea exegezei critice faţă de nonconformista, inclasabila „gândire liberă” căreia Cyrano i-a fost adept înfocat; şi în cele din urmă, această anecdotică i-a copleşit opera, reducând-o la extravaganţe, poate furnizoare de sugestii – cum este cazul faimoasei replici „Ce dracu’ i-a venit să se bage în galera aceea?” din Vicleniile lui Scapin, pe care Molière a preluat-o din comedia lui Cyrano, Le Pédant joué (Pedantul păcălit), dar lipsite de seriozitate, deci de consecinţe. Scrierile lui sunt generatoare de consecinţe prin însăşi bufoneria lor de manifestare; ele deschid perspective îndrăzneţe de străpungere a citadelei clasice (A. Adam), spre Lumini şi încă mai departe, spre modernitate.

Reticenţa savanţilor vremii – chiar Descartes sau Pascal – în a afirma până la ultimele consecinţe sistemul heliocentric, iar, pe de altă parte, prudenţa lui Gassendi însuşi în această privinţă, sporesc considerabil valoarea îndrăznelii militante a lui Cyrano, dincolo chiar de aceea filosofico-ştiinţifică. Folosind argumente dintre cele mai fanteziste şi bufone – de pildă, mijloacele münchauseniene de ridicare în văzduh, spre a ajunge la Lună sau la Soare, de fapt, tot atâtea argumente pentru a dovedi mişcarea pământului –, Cyrano se supune unei metodologii stringente de organizare a discursului: aceasta constă în a pune problema nu la locul, ci la timpul potrivit, astfel încât ele sunt sustrase aparentei dezordini şi incoerenţe, căpătând valoare de argumente.

Opera lui Cyrano de Bergerac rezidă în:

-1654: Moartea Agripinei („La Mort d’Agrippine”), tragedie;

-1654: Pedantul păcălit („Le Pédant joué”), comedie;

-1656: Lumea de dincolo sau statele și imperiile din lună („L’autre monde ou les États et empires de la lune”), povestire fantastică în care își expune concepțiile sceptice și ateiste;

-1662: Istoria comică a statelor și imperiilor din soare („Histoire comique des états et empires du soleil”), idem.

Surse:

http://www.leshommessansepaules.com/auteur-Hercule_Savinien_Cyrano_de_BERGERAC-544-1-1-0-1.html

http://espritdepays.com/dordogne/des-hommes/qui-etait-le-vrai-savinien-de-cyrano-de-bergerac

https://www.britannica.com/biography/Savinien-Cyrano-de-Bergerac

http://blog.citatepedia.ro/cyrano-de-bergerac-intre-legenda-si-adevar.htm

https://romanialiterara.com/2019/05/un-dartagnan-trecut-prin-cultura/

https://libermundi.livejournal.com/79037.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie1835: În această zi, s-a născut generalul Ştefan Fălcoianu, şef al Statului Major al Armatei Române de Operaţii în Războiul de independenţă din1877-1878, matematician şi istoric; membru al Societăţii Academice Române, vicepreşedinte al Academiei Române în mai multe rânduri între anii 1886 şi 1899 (m. 1905)

A absolvit Școala Militară de Ofiţeri din Bucureşti (1856), după care, în perioada 1860-1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a trimis în Franţa pentru a urma cursurile Școlii Imperiale de Aplicaţii de Stat Major şi ale Școlii Politehnice din Paris, fiind ataşat pe lângă Statul Major al Armatei Franceze. Întors în ţară, este numit în anul 1864 şef de cabinet al ministrului de Război Savel Manu. A îndeplinit numeroase alte funcţii de răspundere în cadrul armatei române: profesor la Școala Militară de Ofiţeri, ajutor al şefului Directiei Stabilimentelor de Artilerie, şef de stat major al Diviziei 1 Militare Teritoriale. În ianuarie 1869 este pus în neactivitate de serviciu şi este numit secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice, iar în perioada 5 mai 1876 - 5 aprilie 1877 este director general al Poştelor si Telegrafului. 

În timpul Războiului de Independenţă de la 1877, revine în rândurile armatei şi îndeplineşte funcţia de director general al Administraţiei Centrale a Ministerului de Război, iar la data de 20 octombrie 1877 este numit şef al Statului Major al Armatei Române de Operaţii. În anul 1883 este avansat la gradul de general de brigadă. Ca şef al Marelui Stat Major şi ministru de război (1884-1886), a avut un rol semnificativ în perfecţionarea sistemului de apărare a României, în elaborarea şi aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), în elaborarea şi aplicarea Legii asupra administraţiei militare (1883), înființarea celor patru corpuri de armată în locul diviziilor militare teritoriale (1882-1884), demararea lucrărilor pentru Cetatea Bucureştilor şi a regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-Galati, înfiinţarea Consiliului Superior al Armatei (1878), înfiinţarea Comitetului Consultativ de Stat Major. 

Sub mandatul său s-a adoptat Decretul de organizare a Marelui Stat Major, pe baza normelor moderne, de tip prusian, şi a învăţămintelor din 1877-1878.Din 1894, Marele Stat Major a devenit direcţie specială în cadrul Ministerului de Război subordonată direct ministrului. Printre preocuparile sale se numără şi perfecţionarea instrucţiei şi a pregătirii de luptă. Astfel, au fost revizuite, după 1879, principalele acte regulamentare destinate forţelor terestre, şi anume Regulamentul de luptă al infanteriei. Opera vieţii sale rămâne Școala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naţionala de Apărare, înfiinţată la 8 august 1889, unde el însuşi a oficiat. 

Este şi fondator al revistei „România Militară". De la Ștefan Fălcoianu s-a păstrat „Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc”, concepută şi predată sub formă de lecţii la Școala Superioară de Război. Ca senator, de mai multe ori a luat poziţie în problemele întăririi capacităţii defensive a României, combătând ideea cu privire la inutilitatea şi periculozitatea fortificaţiilor ce se executau pentru apărarea ţării la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Surse:

Predescu, Lucian – Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti, 1999 –p. 314;

Oroianu, T., Nicolescu, G., Dobrinescu, V.-F., Oşca, A., Nicolescu, A.,– Şefii Statului Major General Român (1859 - 2000), Editor Fundaţia „General Ştefan Guşă” , Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001

Agapie, M., gl.lt., Chiriac, D.-M., mr., Emil, I., mr., Hlihor, C., mr., - De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Comandanţi-Profesori-Absolvenţi (1889-1995), Editura A.I.S.M., 1995

Dr. Rusu, Dorina N. – Membrii Academiei Române 1866-1996. Mic dicţionar, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Editura A92, Iaşi, 1996

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie1866: În această zi, s-a născut Dumitru Georgescu-Kiriac, profesor, dirijor de cor şi folclorist, unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie din România (d. 1928). Studiază mai întâi la Conservatorul din Bucureşti (1880-1885), apoi la Conservatorul de la Paris, unde îi are ca profesori pe E. Pessard (armonie), Theodore Dubois (contrapunct), Charles-Marie Widor (compoziţie) şi, în sfârşit, la Schola cantorum din Paris (1892-1897), cu Vincent d'Indy (compoziţie). 

A fost licenţiat al Facultăţii de drept din Bucureşti. Activitatea sa de dirijor de cor începe la Capela română din Paris (1894-1899). După reîntoarcerea în ţară, Dumitru Georgescu-Kiriac, pune bazele Societăţiile corale "Carmen" (1901-1928), al cărei dirijor va fi timp de aproape trei decenii, în acelaşi timp dirijând corul bisericii Sf. Spiridon-Nou şi ansamblu coral la Conservatorul bucureştean (1900-1928). A fost membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), activând în favoarea înfiinţării arhivei de folclor a societăţii.Orientarea muzicii corale şi vocale a lui D.G. Kiriac este legată de valorificarea folclorului şi a trăsăturilor modale ale acestuia. Autorul adoptă cu precădere genul miniaturii corale, multe dintre coruri recurgând chiar la melodia folclorică autentică. 

Prelucrările sale se disting prin rafinamentul melodic şi prin păstrarea formulelor modale, care le conferă originalitatea filonul cântărilor bizantine, drumul valorificării vechilor melodii psaltice, epurate de ornamentică:

Am umblat pădurile

Codrule, codruţule

Morarul

Hai, hai murgule, hai

Cântările Liturghiei pentru copii şi popor, 1926

Liturghia psaltică, 1902

Îngerul a strigat, 1902

Axionul Învierii, 1902

Festivalul de Muzică Corală „D.G. Kiriac” a fost inițiat şa 30-31 mai 1970, de către Casa Creației Populare a Județului Argeș, cu sprijinul Casei Centrale a Creației Populare și al Ministerului Culturii, spre a onora memoria dirijorului Dumitru Georgescu Kiriac. În fiecare an, conform regulamentului, Festivalul are loc la Pitești (muzica corală universală la Teatrul „Al. Davila” din Pitești) și la Mănăstirea Curtea de Argeș (secțiunea de muzică sacră).Începând cu 1992, la inițiativa Societății Culturale „Ars Nova”, festivalul a căpătat caracter internațional, fiind onorat de prezența unor coruri din: Belgia, Bulgaria, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Iugoslavia, Israel, Olanda, Portugalia, Republica Moldova, Spania, S.U.A., Ucraina și Ungaria. De când festivalul are caracter internațional, l-au onorat cu prezența peste 150 de coruri din străinătate și din țară.

Surse:

Adamescu, Gheorghe; Candrea, Aurel I. - Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească", Editura "Cartea Românească", Bucureşti

https://basilica.ro/6-martie-1866-s-a-nascut-dirijorul-compozitorul-si-folcloristul-dumitru-georgescu-kiriac/

http://www.scritub.com/timp-liber/muzica/Dimitrie-Georgescu-Kiriac-ctit74628.php

http://imagoromaniae.ro/imagini/dumitru-georgescu-kiriac.html