$$$

 S-a întâmplat în 6 martie1866: În această zi, s-a născut Dumitru Georgescu-Kiriac, profesor, dirijor de cor şi folclorist, unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie din România (d. 1928). Studiază mai întâi la Conservatorul din Bucureşti (1880-1885), apoi la Conservatorul de la Paris, unde îi are ca profesori pe E. Pessard (armonie), Theodore Dubois (contrapunct), Charles-Marie Widor (compoziţie) şi, în sfârşit, la Schola cantorum din Paris (1892-1897), cu Vincent d'Indy (compoziţie). 

A fost licenţiat al Facultăţii de drept din Bucureşti. Activitatea sa de dirijor de cor începe la Capela română din Paris (1894-1899). După reîntoarcerea în ţară, Dumitru Georgescu-Kiriac, pune bazele Societăţiile corale "Carmen" (1901-1928), al cărei dirijor va fi timp de aproape trei decenii, în acelaşi timp dirijând corul bisericii Sf. Spiridon-Nou şi ansamblu coral la Conservatorul bucureştean (1900-1928). A fost membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), activând în favoarea înfiinţării arhivei de folclor a societăţii.Orientarea muzicii corale şi vocale a lui D.G. Kiriac este legată de valorificarea folclorului şi a trăsăturilor modale ale acestuia. Autorul adoptă cu precădere genul miniaturii corale, multe dintre coruri recurgând chiar la melodia folclorică autentică. 

Prelucrările sale se disting prin rafinamentul melodic şi prin păstrarea formulelor modale, care le conferă originalitatea filonul cântărilor bizantine, drumul valorificării vechilor melodii psaltice, epurate de ornamentică:

Am umblat pădurile

Codrule, codruţule

Morarul

Hai, hai murgule, hai

Cântările Liturghiei pentru copii şi popor, 1926

Liturghia psaltică, 1902

Îngerul a strigat, 1902

Axionul Învierii, 1902

Festivalul de Muzică Corală „D.G. Kiriac” a fost inițiat şa 30-31 mai 1970, de către Casa Creației Populare a Județului Argeș, cu sprijinul Casei Centrale a Creației Populare și al Ministerului Culturii, spre a onora memoria dirijorului Dumitru Georgescu Kiriac. În fiecare an, conform regulamentului, Festivalul are loc la Pitești (muzica corală universală la Teatrul „Al. Davila” din Pitești) și la Mănăstirea Curtea de Argeș (secțiunea de muzică sacră).Începând cu 1992, la inițiativa Societății Culturale „Ars Nova”, festivalul a căpătat caracter internațional, fiind onorat de prezența unor coruri din: Belgia, Bulgaria, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Iugoslavia, Israel, Olanda, Portugalia, Republica Moldova, Spania, S.U.A., Ucraina și Ungaria. De când festivalul are caracter internațional, l-au onorat cu prezența peste 150 de coruri din străinătate și din țară.

Surse:

Adamescu, Gheorghe; Candrea, Aurel I. - Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească", Editura "Cartea Românească", Bucureşti

https://basilica.ro/6-martie-1866-s-a-nascut-dirijorul-compozitorul-si-folcloristul-dumitru-georgescu-kiriac/

http://www.scritub.com/timp-liber/muzica/Dimitrie-Georgescu-Kiriac-ctit74628.php

http://imagoromaniae.ro/imagini/dumitru-georgescu-kiriac.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie1919: La această dată, i s-a înmânat Ungariei hotărârea Consiliului Militar Interaliat de la Paris (Nota Vyx), privind retragerea trupelor din Transilvania pe o nouă linie de demarcaţie (Satu Mare-Oradea-Arad) până la încheierea păcii, prin care urmau să se hotărască noile graniţe politice (6/19)

În scopul împiedicării eliberării teritoriilor slave și române (și chiar germane), dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei, dovedind o mare capacitate de mobilizare şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată de re-federalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16 octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia internaţională că sunt singura soluţie a momentului în Europa central-răsăriteană. 

Astfel, în octombrie 1918, ei erau încă monarhiştii adepţi ai unui regat ultranaţionalist unguresc în cadrul imperiului dualist, habsburgic. Dar - ce să vezi?- văzând încotro conduc evenimentele, în momentul izbucnirii revoluţiei anti-monarhice la Viena (30 octombrie) au devenit „revoluţionari” peste noapte. A doua zi, 31 octombrie, în spiritul celor „14 puncte wilsoniene” au proclamat la Târgu-Mureş, printr-un Consiliu Naţional Maghiar, „recunoaşterea statelor naţionale formate sau în curs de formare” iar Ia Budapesta, l-au „lichidat” pe fostul „far călăuzitor” Istvan Tisza (1861-1918) fiul binecunoscutului conte Kalman (1830-1902) „zdrobitorul de naţionalităţi”, înlocuindu-l cu abilul conte Károlyi Mihalyi (1875-1955), în ideea declarată a „salvgardării păcii”. 

Imediat, Károlyi s-a proclamat „antantofil” (1 noiembrie) şi acest cuvânt de ordine a fost lansat de Lovaszy Márton, ca ordin, în parlament. Deveniţi antantofîli şi mai „europeni” si mai „democraţi” decât toţi ceilalţi europeni, ungurii, vinovaţi alături de germani şi austrieci de agresiune, politică imperialistă şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut, proclamându-şi, pe 2 noiembrie 1918, independenţa față de Austria. Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace, că acest act echivala cu anularea dualismului dar şi a avantajelor acestuia - adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei de exemplu... Cu alte cuvinte că, anulând dualismul, proclamau, în fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania! Mai mult, la 16 noiembrie 1918, Karoly proclama Ungaria drept republică, foştii adepţi ai „Regatului Coroanei Sf. Ştefan”, devenind peste noapte şi „republicani” înfocaţi, gata să dea lecţii oricui.

Cu un Mihalyi Károlyi premier şi, de la 1 ianuarie 1919, preşedinte, şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor, Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de la Alba Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de „albire” prin mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea războiului şi a asupririi în anii 1867-1918 asupra a milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni, evrei, romi, germani etc. Scopul? Convingerea delegaţilor la Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920) că singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană ar fi o Ungarie republicană şi „civilizatoare”, bastion împotriva bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine, în graniţele fostei Ungarii dualiste. Dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni.

Tone de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a „Coroanei Sf. Ştefan” au invadat Versailles-ul. Fără succes însă, deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul Maunce Joseph Pelle, le contracara eforturile transmiţând: „ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania.” Mai mult, dovedind o reală cunoaştere a istoriei şi a situaţiei, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, le-a dat peste nas afirmând că „voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”

Văzând că nu are succes cu occidentalii, Mihalyi Karolyi s-a orientat spre Rusia bolşevică, deoarece avusese prevederea să autorizeze ca rezervă înfiinţarea unui Partid Comunist Ungar, la 16 noiembrie 1918, iar ruşii tocmai sfidau lumea lansând teza revoluţiei mondiale, odată cu înfiinţarea, prin convocarea la Moscova, la 2-6 martie 1919, a delegaţiilor tuturor partidelor comuniste şi social-democrate, a Internaţionalei a III-a Comuniste. Omul providenţial a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella Kuhn), evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, că în Ungaria situaţia era coaptă pentru o revoluţie bolşevică. Că Mihalyi Karolyi i-a predat puterea în mod premeditat lui Bela Kun o sugerează însuşi Lenin: „Guvernul burghezo-conciliatorist (Guvernul Berinkey) şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau atunci în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie (evident, pentru păstrarea sub asuprire a milioane de români şi slavi) decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. 

Şi astfel, peste noapte, ungurii s-au transformat din „republicani” burghezo-democraţi şi „antantofili” în „bolşevici”. Nu toţi, pentru că era greu pentru grofi să renunţe la latifundii şi pentru bancheri şi industriaşi să accepte naţionalizarea. Aceştia puteau să capete experienţă însă, ca refugiaţi în Austria, Germania şi Italia, constituind rezervă în diaspora „albă”, adică fascistă, a amiralului Miklos Horthy sau, în interior, în rândul mişcării fasciste a lui Gombos Gyula. Demiţând guvernul la 21 martie, Karolyi a încredinţat puterea unui Consiliu revoluţionar prezidat de Gárbai Sándor, lider, alături de Bohm Vilmos al socialiştilor, susţinut de latifundiari ca Bethlen Istvan, de fasciştii lui Gyula Gombos, de sindicate, dar şi de comuniştii lui Bela Kun proclamat „Comisar al poporului pentru Afaceri Externe”. Gestul i-a fost grăbit de anunţul (6/19 martie 1919) colonelului Vyx, comandantul armatei franceze din Balcani că s-a decis de către Conferinţa de Pace crearea unei „.zone neutre” între români şi unguri, asigurată de „trupe interaliate”, motiv pentru care el are misiune să-şi instaleze unităţile şi solicită să i se predea Debreţinul şi Mako.

La 21 martie 1919, Karoly a răspuns că decizia Conferinţei este „integral contrară Convenţiei militare de armistiţiu din noiembrie 1918", (cu Austro-Ungaria care nu mai exista, dar...ce contează?) şi „nu ţine cont de interesele vitale ale ţării sale” care constau, evident în asuprirea românilor şi slavilor, drept care a finalizat tratativele cu comuniştii şi Bela Kun, aflaţi formal în închisoare din 20 februarie, delegaţii săi (Kunfi. Landler, Pogany, Weltner şi Haubrich) acceptând cele trei puncte până atunci refuzate: 1. construirea socialismului în Ungaria; 2. prietenia cu Uniunea Sovietică, stipulată prin tratate şi 3, lupta împotriva imperialismului mondial. Aşa s-a născut, la 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, cunoscută ca „Republica Sfaturilor” sau „Republica celor 133 de zile”. Şi a urmat războiul româno-ungar, finalizat cu ocuparea Budapestei la 3 august seara,1919! Dar despre aceasta, într-un episod viitor al calendarului zilei…

Surse:

Kirițescu, Constantin; Istoria războiului pentru întregirea României- Ediția a III-a, vol. II; Editura Științifică și Enciclopedică; București; 1989;

Grad, Cornel;Contribuția armatei române la preluarea puterii politico-administrative în Transilvania. Primele măsuri (noiembrie 1918-aprilie 1919); Revista de Administrație Publică și Politici Sociale, An II, Nr. 4(5)/Decembrie 2010

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/03/o-istorie-mai-putin-cunoscuta-la-3-august-1919-armata-romana-a-ocupat-budapesta-si-a-lichidat-republica-sovietica-ungara-foto-si-video/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr36/divortul_ungaria.htm

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie 1928: În această zi, s-a născut scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1982. Gabriel García Márquez (n. Aracataca, Columbia) este un redactor şi scriitor columbian, care a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru nuvelă şi scurte istorii, unde fantasticul şi realul sunt combinate într-o lume liniştită de bogată imaginaţie, reflectând viaţa şi conflictele unui continent.Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Scriitorul Gabriel Garcia Márquez s-a născut în localitatea columbiană Arataca.Romancier, autor de proză scurtă, dar şi jurnalist şi activist, renumit pentru angajamentele sale politice foarte ferme, care se evidenţiau mai ales prin articolele sale de presă extrem de critice la adresaliderilor politici sud-americani, Gabriel Garcia Márquez a fost recompensat în 1982 cu premiul Nobel pentru literatură. În acel an, comitetul Nobel l-a premiat pentru „romanele şi nuvelele sale, în care fantasticul şi realismul se combină într-un univers al imaginaţiei foarte bogat, reflectând viaţa şi conflictele unui întreg continent".Gabriel Garcia Márquez sau „Gabo", cum îl numeau cititorii din America Latină, este unul dintre cei mai semnificativi scriitori din secolul al XX-lea.„Am început să scriu din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generaţia mea era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, şi anume, că nimic nu-mi plăcea mai mult pe lume decât să scriu", spunea scriitorul.

Pe când era student, Gabriel Garcia Márquez a decis să fie autodidact şi a preferat să studieze singur, după ce a renunţat la facultatea de drept, pentru a se lansa în jurnalism. Foarte devreme, nu a arătat nicio reţinere în criticile formulate la adresa politicii interne şi externe a Columbiei. La fel ca mulţi autori sud-americani, Gabriel Garcia Marquez a depăşit graniţele universului literar. Romancierul columbian a devenit un veritabil erou al politicienilor de stânga din America Latină, definindu-se ca un aliat al liderului revoluţionar cubanez Fidel Castro şi un critic al intervenţiilor violente ale Washingtonului în Vietnam şi în Chile.În 1994, Gabriel Garcia Marquez a înfiinţat Fundaţia Ibero-americană pentru Noul Jurnalism, care oferă pregătire şi organizează concursuri cu scopul de a creşte standardele din domeniul jurnalismului narativ şi al celui de investigaţie din întreaga Americă Latină.

În 1998, când depăşise deja vârsta de 70 de ani, Gabriel Garcia Marquez şi-a văzut împlinit un vis de o viaţă, după ce a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni de la publicaţia columbiană Cambio, cu banii obţinuţi pentru premiul Nobel. Înainte de a se îmbolnăvi de cancer limfatic, în 1999, romancierul sud-american a contribuit adeseori la conţinutul publicat în acel săptămânal de limbă spaniolă.„Sunt un jurnalist. Am fost întotdeauna un jurnalist", spunea romancierul în acea epocă. „Cărţile mele nu ar fi putut să fie scrise dacă nu aş fi fost un jurnalist, pentru că tot materialul din ele a fost inspirat de realitate", mai spunea acesta.

În calitate de scriitor, Gabriel Garcia Márquez şi-a început cariera publicând o serie de volume de non-ficţiune, foarte bine primite, dar şi nuvele. Totuşi, romanele au fost acelea care i-au adus recunoaşterea criticii literare, alături de un succes comercial răsunător. Numele său este frecvent asociat cu „realismul magic", un gen literar care inserează elemente magice şi elemente supranaturale în situaţii care ţin de un cadru istoric şi geografic real.Cel mai celebru roman al său este „Un veac de singurătate" (1967), dar foarte cunoscute sunt şi „Toamna patriarhului" (1975), „Cronica unei morţi anunţate" (1981), „Dragostea în vremea holerei" (1985), „Generalul în labirintul său" (1989) şi „Povestea târfelor mele triste" (2004), de la lansarea căruia nu a mai scris nimic, slăbit fiind din cauza unor boli. Cele mai multe dintre cărţile sale abordează tema solitudinii.

Considerat cel mai popular scriitor de limbă spaniolă de după Miguel de Cervantes, din secolul al XVII-lea, Gabriel Garcia Marquez a atins un nivel de celebritate literară care a generat comparaţii cu Mark Twain şi Charles Dickens. Operele sale literare de ficţiune, strălucitoare şi melancolice, au depăşit în clasamentul vânzărilor toate volumele publicate în limba spaniolă cu excepţia Bibliei. Romanul său epic „Un veac de singurătate", publicat în 1967, s-a vândut în peste 50 de milioane de copii pe plan mondial şi a fost tradus în 25 de limbi străine.Pe plan personal, în 1958, s-a căsătorit cu Mercedes Barcha, cu care a avut doi fii, Gonzalo şi Rodrigo Garcia, cel din urmă devenind un apreciat regizor. De altfel, în anul în care a primit premiul Nobel, celebrul romancier sud-american a făcut parte din juriul Festivalului de Film de la Cannes

Romancierul suferea, din 1999 de un cancer limfatic, complicat, recent, de o pneumonie. Scriitorul a fost externat dintr-un spital din Ciudad de Mexico pe 8 aprilie, după mai multe zile de spitalizare.Ultima apariţie publică a lui Gabriel Garcia Marquez a avut loc pe 6 martie 2014, când scriitorul a stat la poarta reşedinţei sale din Ciudad de Mexico, unde locuia de peste 30 de ani, pentru a-i primi pe jurnaliştii veniţi în vizită cu ocazia aniversării sale. Scriitorul şi-a întâmpinat oaspeţii zâmbitor, a primit cadouri şi a acceptat să se lase fotografiat, fără a acorda însă interviuri. Romancierul sud-american a murit la vârsta de 87 de ani, pe17 aprilie 2014, în reşedinţa sa din Ciudad de Mexico, în prezenţa soţiei şi a celor doi fii ai săi. Preşedintele columbian Juan Manuel Santos a declarat după decesul scriitorului: „Mii de ani de singurătate şi tristeţe pentru moartea celui mai mare columbian din toate timpurile! Solidaritate şi condoleanţe lui Gaba şi familiei. Uriaşii nu mor niciodată".

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1982/marquez/biographical/

https://www.britannica.com/biography/Gabriel-Garcia-Marquez

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/a-murit-marele-scriitor-sud-american-gabriel-garcia-marquez

https://www.thoughtco.com/biography-of-gabriel-garcia-marquez-4179046

https://www.lapunkt.ro/2014/10/gabriel-garcia-marquez/

https://www.zf.ro/business-international/cine-a-fost-scriitorul-gabriel-garcia-marquez-titanul-realismului-magic-12486112

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie1933: La această dată, s-a născut Margareta Pogonat. Margareta Pogonat-Caliopi (n. Iași - d. 11 mai 2014, București) a fost o actriță română de teatru și film. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1959. A desfășurat o bogată activitate teatrală la Teatrul de Stat din Botoșani, Teatrul Național din Iași, Teatrul de Stat din Ploiești și, din 1974, la Teatrul Nottara din București.

A debutat în piesa „Două lozuri'' (1957).Printre spectacolele în care a jucat se numără: „Patru lacrimi'' de Viktor Rozov, „Oameni feluriți'' de Anton Holban, „Sentimente și naftalină'' de Sidonia Drăgușanu, „Carambol'' și „Pensiunea Doamnei Otilia'' de I.D. Serban, „Omul care face minuni'' de Radu F. Alexandru, etc. A debutat în cinematografie tot în 1957, cu filmul „Pasărea Furtunii'', regizat de Dinu Negreanu. Din filmografia sa: „Lumină de iulie'' (1963), „Meandre'' (1966), „Tinerețe fără bătrânețe'' (1968), „Drum în penumbră'' (1972), „Dragostea începe vineri'' (1972), „Zestrea'' (1972), „Pistruiatul'' (1973) — serial TV, „Actorul și sălbaticii'' (1974), „Gloria nu cântă'' (1976), „E atât de aproape fericirea'' (1977), „Clipa'' (1979), „Visul unei nopți de iarnă'' (1980) — teatru TV, „Lumini și umbre'' (Partea I, 1981 și Partea a II-a, 1982) — serial TV,'„Crucea de piatră'' (1993), „Binecuvântată fii, închisoare'' (2002), „Amantul marii doamne Dracula'' (2005) — serial TV ,„Cuscrele'' (2005) — serial TV, „Margo'' (2006).

S-a remarcat și ca regizor, în spectacole precum: „Cineva are să vină'' (de Jon Fosse); „Caii la fereastră'' (de Matei Visniec), la Teatrul Nottara, sau„Gustul mierii'' (de Shelagh Delaney); „Doi pe un balansoar'' (de William Gibson), la Universitatea „Spiru Haret''.Și-a început cariera didactică în 1992, la Universitatea „Spiru Haret'' și la Universitatea Ecologică, unde a predat actoria, ajungând până la gradul de conferențiar universitar.S-a pensionat de la Teatrul Nottara în anul 1998, iar de la Universitate — la începutul anului 2012.

A fost distinsă cu Premiul ACIN de interpretare în 1972 („Drum în penumbră'', r. Lucian Bratu) și în 1973 („Zestrea'', r.Letiția Popa și ''Dragostea începe vineri'', r. Virgil Calotescu). În anul 2009, Margaretei Pogonat i s-a decermat premiul UNITER pentru întreaga activitate, alături de Mitică Popescu.Are o stea, după modelul american Walk of Fame, în fața cinematografului din Ploiești, alături de Toma Caragiu și de Ștefan Bănică senior.A murit la 11 mai 2014.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/margareta-pogonat-3667/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/margareta-pogonat/

https://adevarul.ro/cultura/arte/margareta-pogonat-actrita-pe-talentatape-atat-chinuita-1_5370d70b0d133766a8964aae/index.html

http://aarc.ro/articol/margareta-pogonat-fisa-aproape-personala

http://www.cinemarx.ro/persoane/Margareta-Pogonat-104372.html?biografie

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie1939: La această dată, a trecut la cele veșnice Miron Cristea (Elie Cristea), primul patriarh al României. Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Topliţa - d. Cannes, Franţa) a fost un publicist, filolog, politician român, senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) şi teolog, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 - 1939). În momente de criză pe scena politică românească, a fost numit mai mult ca simbol în funcţiile cele mai înalte din administraţia de stat, Înalt Regent, în timpul crizei dinastice, şi preşedinte al Consiliului de miniştri, atunci când regele Carol al II-lea şi-a instaurat regimul autoritar.

Pe numele de botez Elie, făcea parte dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Gheorghe şi Domniţa Cristea.Urmează cursurile Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu (1887 - 1890), apoi profesează pentru o scurtă perioadă la Şcoala confesională românească din Orăştie. După această experienţă, pleacă la Budapesta şi vreme de cinci ani a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie (1891 - 1895), unde îşi obţine licenţa şi doctoratul, cu o teză despre viaţa şi opera lui Eminescu. Când revine în ţară, este numit secretarul consistoriului (1895 - 1902), consilier-asesor (1902 - 1909) la Arhiepiscopia Sibiului. În 1901, este hirotonit diacon, iar anul următor este călugărit sub numele de Miron la mănăstirile Hodoş şi Brodrog. 

A urcat rapid pe treptele ierarhice bisericeşti, iar pe 25 aprilie 1910, Miron Cristea este ales episcop al Caransabeşului. În această calitate, a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat în faţa încercărilor guvernului din Budapesta de a le desfiinţa. Miron Cristea a avut o activitate publicistică intensă. Şi-a făcut debutul încă din perioada liceului la revista Familia din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. Ulterior, colaborează şi la alte publicaţii precum Tribuna, Gazeta Transilvania, Românul, Revista Orăştiei, Foaia poporului român (Budapesta), Libertatea, Lupta, Luceafărul, Universul şi altele. Împreună cu Octavian Goga, fondează publicaţia Ţara noastră (1910).Pe 1 decembrie 1918, participă la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, apoi a fost component al delegaţiei care a mers la Bucureşti şi a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii cu Regatul României a provinciilor Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. 

La 7 iunie 1919, Miron Cristea a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoscându-i-se prin aceasta şi activitatea publicistică desfăşurată până atunci. Pe 19 decembrie 1919, este ales mitropolit primat al României, cea mai înaltă funcţie ecleziastică din acele vremuri.În acestă calitate, Miron Cristea a realizat definitivarea unificării ecleziale prin întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fundamentale ale Bisericii româneşti unificate.În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rangul de Patriarhie, astfel că, la 4 februarie 1925, Miron Cristea devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925.

Sub el s-a făcut unificarea bisericească din noul stat român unitar şi s-a votat Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române din 1925. Totodată, a reapărut revista „Biserica Ortodoxă Română" (1921), a iniţiat apariţia revistei „Apostolul", organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924), s-a îngrijit de traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din 1936, precum şi a unor ediţii din Noul Testament, a sprijinit tipărirea de cărţi teologice în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.Miron Cristea a reuşit să înfiinţeze un Seminar teologic în Câmpulung (1922) pentru orfanii de război şi Academia de Muzică religioasă din Bucureşti (1927). A contribuit la întărirea legăturilor cu alte Biserici creştine, prin vizitele sale la Locurile Sfinte (1927), Anglia (1936), Polonia (1938) sau prin delegaţiile străine pe care le-a primit şi a sprijinit participarea teologilor ortodocşi români la congres şi întâlniri ecumeniste peste hotare sau convocarea unor asemenea întâlniri în ţară (Conferinţa regională a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică etc).

La sfârşitul anului 1925 se declanşează o nouă criză dinastică, când principele Carol renunţă pentru a treia oară la prerogativele de moştenitor al Coroanei. La Consiliul de Coroană din 30 decembrie 1925, regele Ferdinand a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României” .Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial care anunţa moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15. În seara zilei de 20 iulie 1927 a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi au depus jurământul.

În timp, din cauza luptei permanente pentru putere a formaţiunilor politice, Regenţa şi-a pierdut continuu din prestigiu şi autoritate. Miron Cristea îi mărturisea lui Nicolae Iorga că „Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”. Această stare de fapt a fost speculată de Carol. Acesta a sosit inopinat la Bucureşti, şi în două zile a reuşit să îşi atragă de partea sa majoritatea liderilor politici, pe 8 iunie 1930 fiind restaurat pe tronul României.Patriarhul Miron Cristea a mai fost încă odată adus în prim-planul scenei politice pe 10 februarie 1938, când regele Carol al II-lea l-a desemnat în funcţia de prim-ministru al României. 

Prezenţa patriarhului în această funcţie a fost mai mult una simbolică, căci prin această lovitură, regele a reuşit îşi instaureze regimul autoritar şi să îşi aroge atribuţii executive şi legislative sporite, în defavoarea celorlalte instituţii ale statului. Din Consiliul de miniştri făceau parte numai apropiaţi ai regelui şi susţinători ai noului regim. Acesta a fost instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938 şi decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie 1938. Patriarhul Miron Cristea a decedat în Franţa pe 6 martie 1939, la vârsta de 71 de ani, când încă era preşedintele Consiliului de miniştri.A fost înmormântat la Catedrala Patriarhiei din Bucureşti.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://ziarullumina.ro/patriarhul-miron-cristea-fauritor-al-marii-uniri-131365.html

https://basilica.ro/cuvintele-din-testamentul-patriarhului-miron-cristea-care-au-ramas-in-istorie/

http://www.rador.ro/2018/07/18/portret-miron-cristea-primul-patriarh-al-romaniei-un-sustinator-neobosit-al-marii-uniri/

$$$

 S-a întâmplat în 6 martie…

- 1447: Nicolae al V-lea devine Papă. Papa Nicolae al V-lea a fost Papă al Romei în perioada 6 martie 1447 - 24 martie 1455. Papa Nicolae al V-lea s-a născut pe data de 13 noembrie 1397 cu numele de Tommaso Parentucelli. Pontificatul său a fost marcat de evenimente dramatice, dintre care cel mai important este Căderea Constantinopolului.

- 1475: S-a născut Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian; Michelangelo este unul dintre artiştii care întruchipează idealul de universalitate al Renaşterii (m. 1564).Michelangelo Buonarroti (n. Caprese, Provincia Arezzo - d.18 februarie 1564, Roma), alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură.A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului.Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo.

- 1521: Fernando Magellan ajunge la Guam

- 1619: S-a născut scriitorul francez Cyrano de Bergerac. Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (d. 28 iulie 1655) a fost un dramaturg şi eseist francez.Prin utopiile sale filosofice, a fost un precursor al iluminismului.În domeniul literar, ca influenţe, a împrumutat ironia lui Molière şi conceptele utopice ale unof filozofi ca Thomas Morus şi Tommaso Campanella.Viaţa sa aventuroasă, precum şi figura originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).

- 1806: S-a născut poeta engleză Elizabeth Browning (m. 1861) 

-1835: S-a născut Ştefan Fălcoianu, general (şef al Statului Major în Războiul de independenţă/1877-1878), matematician şi istoric; membru al Societăţii Academice Române, vicepreşedinte al Academiei Române în mai multe rânduri între anii 1886 şi 1899 (m. 1905).

- 1853: Premiera operei „La Traviata” de Giuseppe Verdi, la „Teatro la Fenice” din Veneţia (libretul – Francesco Maria Piave). Opera în trei acte şi patru scene este bazată pe romanul „Dama cu camelii”, de Alexander Dumas, publicat în 1848. Giuseppe Verdi a văzut versiunea scenică la teatrul Vaudeville, în timpul şederii sale la Paris în 1851-1852, şi a cerut colaboratorului său Francesco Maria Piave să scrie un scenariu. Piave a schimbat drastic povestea. În timp ce Dumas discută problemele sociale actuale în romanul său, Verdi şi Piave aleg o abordare psihologică, şi se concentrează pe povestea de dragoste dintre trei personaje. Premiera a fost un eşec, însuşi Verdi notând după spectacol: „Premiera din seara trecută a fost un eșec.E vina mea sau a soliștilor? Timpul va decide.” Verdi a revizuit opera, şi a avut mare succes în data de 6 mai 1854, la teatrul San Benedetto din Veneţia

- 1866: S-a născut Dumitru Georgescu-Kiriac, profesor, dirijor de cor şi folclorist, unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie din România (m. 1928) .

- 1869: Dimitri Mendeleev prezintă prima varianta a tabelului periodic al elementelor Societăţii Ruse de Chimie

- 1870: S-a născut Oscar Straus, compozitor şi dirijor austriac (m. 1954)

- 1883: Legea pentru aderarea României la Convenţia Internaţională a metrului, încheiată, la Paris, la 8/20 mai 1875

- 1892: A murit pictorul Mişu Popp; a pictat numeroase biserici din Braşov şi Bucureşti; participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania (n. 1827)

- 1897: A intrat în vigoare Legea repausului în zilele de duminică şi sărbători. Potrivit legii, erau libere doar duminica dimineaţa şi alte 14 sărbători pe an, dar condiţionat pentru întreprinderile industriale, întrucât Camera de Comerţ avea latitudinea să hotărască întreprinderile la care trebuia să se lucreze continuu (6/18)

- 1905: S-a născut cantautorul american Bob Wills (James Robert Wills), considerat creatorul curentului muzical „western swing” (m. 1975)

- 1906: S-a născut actorul de film american Lou Costello; împreună cu Bud Abbott (1890-1974) au format un faimos cuplu de comedie care i-a consacrat pe amândoi (m. 1959)           

- 1919: Ungariei i s-a înmânat hotărârea Consiliului Militar interaliat de la Paris (Nota Vyx), privind retragerea trupelor din Transilvania pe o nouă linie de demarcaţie (Satu Mare-Oradea-Arad) până la încheierea păcii, prin care urmau să se hotărască noile graniţe politice (6/19)

- 1920: S-a născut actorul Ernest Maftei.

- 1920: S-a născut Ion Apostol Popescu, poet, folclorist şi critic literar; cele mai importante sunt studiile sale de folclor, orientate în trei direcţii: artă populară, folclor literar şi influenţa literaturii şi artei populare asupa creatorilor culţi (m. 1984)

- 1926: S-a născut regizorul Andrzej Wajda, una dintre cele mai proeminente figuri ale filmului polonez 

- 1928: S-a născut scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1982.Gabriel García Márquez (n. Aracataca, Columbia) este un redactor şi scriitor columbian, care a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru nuvelă şi scurte istorii, unde fantasticul şi realul sunt combinate într-o lume liniştită de bogată imaginaţie, reflectând viaţa şi conflictele unui continent.Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

- 1929: A murit David Dunbar Buick (17 septembrie 1854 – 6 martie 1929) a fost un american de origine scoţiană, cel mai bine cunoscut pentru fondarea Buick Motor Company.

- 1930: A avut loc, la cinematograful Capitol din Bucureşti, premiera filmului documentar Viaţa unui oraş, reintitulat ulterior Viaţa începe mâine, realizat de regizorul Jean Mihail; filmul a marcat începutul carierei de documentarist a regizorului

- 1930: S-a născut dirijorul american de origine franceză Lorin Maazel

- 1933: S-a născut actriţa Margareta Pogonat. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Desfăşoară o bogată activitate teatrală (Teatrul de stat din Botoşani, Teatrul Naţional din Iaşi, Teatrul de stat din Ploieşti, Teatrul Nottara ) şi cinematografică (debut în 1957 în „Pasărea furtunii”, r.Dinu Negreanu). Primeşte Premiul ACIN de interpretare în 1972(„Drum în penumbră” , r. Lucian Bratu) şi 1973 („Zestrea”, r.Letiţia Popa şi „Dragostea începe vineri”, r.Virgil Calotescu).Activitate didactică după 1990 la două facultăţi particulare - Spiru Haret şi Universitatea Ecologică, la care predă Actoria.

- 1933: S-a născut Dan Puican, regizor de teatru şi de emisiuni de divertisment; a lucrat, din anul 1963, la Teatrul Naţional Radiofonic (a fost distins cu premiul UNITER pentru cele mai bune spectacole radiofonice la Galele din anii 1994, 1998 şi 1999)

- 1937: S-a născut Valentina Tereşkova, prima femeie cosmonaut .Valentina Tereşkova (n. regiunea Iaroslavl) este o femeie cosmonaut din Rusia care a devenit prima femeie ce a zburat în spaţiul cosmic la 16 iunie 1963 cu nava Vostok 6.A fost paraşutistă, făcând primul salt în 1959, când avea 22 ani. În 1963 a fost aleasă pentru zborul cosmic dintr-un grup de 5 femei, celelalte fiind Tatiana Kuzneţova, Irina Solovieva, Jana Erkina şi Valentina Ponomariova. 

-1937: S-a născut (la Bassra, Irak) compozitorul şi dirijorul francez Paul Méfano

- 1939: A murit Miron Cristea (Elie Cristea), primul patriarh al României.

-1941: A avut loc (la „Opera Română" din Bucureşti) premiera operei „Alexandru Lăpuşneanu" de Alexandru Zirra; libretul, după nuvela omonimă a lui Costache Negruzzi, aparţine tot compozitorului 

- 1945: Instaurarea regimului pro-comunist prin constituirea guvernului dr. Petru Groza; sub presiunea militară sovietică, regele Mihai I este nevoit să accepte numirea lui Petru Groza ca prim-ministru; acesta formează un nou guvern, în care ministerele-cheie erau deţinute de comunişti

- 1945: S-a născut jurnalistul de radio Paul Grigoriu; realizator şi prezentator a numeroase emisiuni la Radiodifuziunea Română (unde a lucrat din 1969)

- 1946: S-a născut David Gilmour, chitaristul şi vocalistul formaţiei britanice Pink Floyd.David Gilmour s-a născut în Cambridge, Anglia şi este chitaristul şi vocalistul formaţiei Pink Floyd.În 1996 este inclus în Rock and Roll Hall of Fame, ca membru al formaţiei Pink Floyd.Revista Rolling Stone îl clasează pe locul 82 în clasamentul celor mai buni chitarişti ai tuturor timpurilor. Chiar şi aşa, solo-ul său de chitară din piesa Comfortably Numb este adesea citat de cei din industria muzicală drept cel mai bun din istorie.

- 1948: A fost creată Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI - IMO) – instituţie specializată a ONU.. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) - cu sediul la Londra, este o agenţie specializată a ONU care contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internaţional şi a normelor de securitate pe mare, precum şi la reducerea poluării mediului maritim de către navele maritime.România a devenit membru al acestei Organizaţii prin Decretul Consiliului de Stat nr.114/1965 cu privire la aderarea Republicii Populare România la Convenţia privind crearea Organizaţiei Maritime Consultative Interguvernamentale încheiată la Geneva, la 6 martie 1948.Principala Convenţie adoptată de Organizaţia Maritimă Internaţională este Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare (SOLAS), încheiată la Londra la 1 noiembrie 1974 care, printre altele, prevede: „Fiecare guvern contractant se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a asigura supravegherea coastelor şi salvarea navelor aflate în pericol aproape de coastă. Aceste măsuri trebuie să includă instalarea, utilizarea şi întreţinerea unor echipamente de siguranţa maritimă considerate necesare şi realizabile, ţinând cont şi de intensitatea traficului maritim şi de pericole de navigaţie şi trebuie să furnizeze, pe cât posibil, mijloace adecvate pentru reperarea şi salvarea persoanelor aflate în pericol”.

- 1957: A murit Constantin Rădulescu-Motru, filosof, psiholog, pedagog român. Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoieşti, judeţul Mehedinţi –d. Bucureşti), a fost un filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician şi preşedinte al Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX.

– 1957: A murit filosoful şi psihologul Constantin Rădulescu-Motru; în 1910 a întemeiat Societatea de Studii Filosofice, devenită, ulterior, Societatea Română de Filosofie; membru titular al Academiei Române din 1923, vicepreşedinte (1935-1938; 1941-1944) şi preşedinte al acestui for (1938-1941) (n. 1868)

- 1958: S-a născut George Natsis, compozitor şi dirijor, membru al Big Band-ului Radio

- 1963: A murit Ion Mihalache, politician român (n. 1882) .Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni — d. Râmnicu Sărat, în închisoarea cu regim de exterminare fizică a deţinuţilor politici) a fost învăţător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator şi preşedinte al Partidului Țărănesc, vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc.În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviţei, pe fronturile de la Oituz şi Mărăşeşti, fiind decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat şi militat pentru izbânda referendumului prin care populaţia din Basarabiaa hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.În 1941, a solicitat mobilizarea sa şi a îmbrăcat din nou haina militară pentru câteva zile, luptând de partea armatei române până la Nistru pentru eliberarea Basarabiei, dar a fost eliberat din ordinul personal lui Ion Antonescu.

– 1967: A murit Kodály Zoltán, compozitor, muzicolog şi pedagog ungar (n. 1882)

- 1973: A murit Pearl S. Buck, scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel (n. 1892).Pearl Sydenstricker Buck (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest - d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938.

- 1986: A murit Alexandru Rally, poet şi traducător (a realizat numeroase traduceri din poezia franceză); a elaborat şi o importantă bibliografie franco-română („Les oeuvres français des auteurs roumains" şi „Les oeuvres français relatives à la Roumanie"), operă neterminată, scrisă în colaborare cu soţia sa, Getta Elena Rally (n. 1897) 

- 1989: A murit istoricul Vasile Netea; specialist în istoria modernă a României, a scris cărţi în care a argumentat ideea de unitate a poporului român, insistând asupra legăturii dintre provinciile locuite de români.Vasile Netea (a publicat şi sub pseudonimul Victor Lucreţiu) (n. 1 februarie 1912, Deda, Mureş - d. Bucureşti) a fost un scriitor, istoric român, cercetător al istoriei Transilvaniei. A publicat 40 de cărţi, în mare parte din ele abordând subiectul său preferat, Ardealul, dedicându-i acestuia toată puterea sa de muncă.Vasile Netea a avut o activitate culturală prodigiaosă, pe lângă cele 40 de cărţi publicate a publicat mai multe sute de articole. 

- 1989: Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic anunţă abolirea doctrinei Brejnev, afirmând că viitorul fiecărei ţări est-europene se află în propriile ei mâini

- 1991: A murit medicul Ionel S. Pavel; fondator şi director (1948-1967) al Centrului de Asistenţă a Diabeticilor din Bucureşti; unul dintre iniţiatorii studiilor sistematice de hepatologie şi diabetologie clinică în România; membru al Academiei Române (n. 1897) 

- 1992: Virusul „Michelangelo” a început să afecteze calculatoarele

- 1993: A fost semnată, la Istanbul, Convenţia privind cooperarea în domeniile culturii, învăţământului, ştiinţei şi informaţiilor în zona Mării Negre

- 1994: A murit regizorul georgian de film Tenghiz Abuladze (n. 1924)

- 1994: A murit actriţa greacă de film Melina Mercouri, devenită proeminent om politic socialist (n. 1923). 

- 1997: Tabloul lui Pablo Picasso, Cap de femeie, este furat de la galeria londoneză şi recuperat o săptămână mai târziu

- 2005: A murit Hans Albrecht Bethe, fizician american. Hans Albrecht Bethe (n. 2 iulie 1906) a fost un fizician american de origine germană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1967 pentru elaborarea teoriei nucleosintezei stelare.În timpul celui de-al doilea război mondial, a condus Divizia Teoretică a laboratorului secret Los Alamos contribuind la dezvoltarea primelor bombe atomice. Acolo, a jucat un rol-cheie la calcularea masei critice a bombelor, şi a lucrat şi la elaborarea teoriei metodei cu implozie folosită atât în Testul Trinity cât şi în bomba Fat Man folosită la Nagasaki.În anii 1950, Bethe a jucat un rol important în dezvoltarea bombei cu hidrogen, deşi se angajase în proiect în speranţa de a demonstra că nu este fezabil. Bethe a militat ulterior împreună cu Albert Einstein în Comitetul de Urgenţă al Oamenilor de Știinţă din Domeniul Atomic împotriva testelor nucleare şi împotriva cursei de înarmare nucleară. A influenţat Casa Albă să semneze actul de interzicere a testelor nucleare în atmosferă în 1963 şi Tratatul anti-rachete balistice (SALT I) în 1972. Cercetarea sa ştiinţifică nu a încetat nici măcar în ultimii ani ai vieţii sale. Este unul din puţinii oameni de ştiinţă care a scris câte cel puţin o lucrare majoră în fiecare deceniu al carierei sale, care a durat peste şaizeci de ani.Freeman Dyson l-a numit pe Bethe „rezolvitorul suprem de probleme al secolului al XX-lea."

– 2012: A murit compozitorul, scriitorul şi pictorul american Robert B. Sherman; a compus, împreună cu fratele său, Richard; multe dintre melodiile semnate de ei au fost incluse pe coloanele sonore ale unor filme clasice produse de studiourile Walt Disney, precum „Mary Poppins” şi „Cartea Junglei” (n. 1925)

– 2013: A murit chitaristul britanic de blues şi rock Alvin Lee (numele la naştere: Graham Anthony Barnes), liderul legendarului grup rock al anilor 60 – 70 „Ten Years After” (n. 1944)

$$$

 S-a întâmplat în 7 martie161: În această zi, a murit Antoninus Pius, împărat roman. Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (n.19 septembrie 86 ) a fost împărat roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din „Cei cinci împăraţi buni". Familiei căreia îi aparţinea, o ramură a marei ginte Aurelia, era originară din Nemansus (Nimes - Franţa) din Galia Narbonensis. Oraşul s-a mândrit cu împăratul care a trăit pentru a aduce lumii romane epoca cea mai bună şi cea mai fericită.

Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a născut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 şi guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împăratul Hadrian la 25 februarie 138 şi proclamat succesor la tron, cu condiţia de a adopta la rândul său, pe Marcus Aurelius şi Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împăratul Hadrian, Antoninus Pius nu a părăsit niciodată Italia. Politica sa internă se caracterizează prin atenţia acordată administraţiei provinciilor, finanţelor statului, jurisdicţiei imperiale. Pe plan extern continuă activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Răscoalele antiromane din Britannia, Mauretania, Egipt şi Iudeea sunt reprimate de generalii săi. Într-o atmosferă de linişte pe plan intern şi extern, Antoninus Pius sărbătoreşte în 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetăţii Eterne (Roma). Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine şi al întregului principat.

A primit desemnarea de moştenitor al tronului, la 25 februarie 138 d. Hr, fiind obligat totodată să adopte, la rândul său, pe Marcus Annius Verus (viitorul Marcus Aurelius) şi Lucius Verus (fiul celui care fusese desemnat primul ca moștenitor, dar care decedase). Cei doi urmau a domni simultan, după moartea lui Antoninus. Cu ocazia adopţiei şi-a schimbat numele de familie şi supranumele, luând pe cel al tatălui adoptiv, astfel că a devenit Titus Aelius Hadrianus Antoninus. Au trecut patru luni şi jumătate până a murit Hadrianus, la 10 iulie 138, zi în care a devenit împărat la cincizeci şi doi de ani. S-a comportat cu deosebită moderaţie în exercitarea puterii absolute, a dat domniei un caracter patriarhal, a dezvoltat instituţiile domniilor precedente, în special reformele importante ale lui Hadrianus, a fost loial faţă de senat şi i-a redat un spor de importanță în viaţa politică. Trăsăturile generoase care i-au caracterizat toată domnia pe parcursul a douăzeci şi trei de ani. 

Antoninus a realizat, în aplauzele întregii lumi romane, acordul între două poziţii ce păreau că se exclud în mod mutual, principatul şi libertatea. Cu Antoninus, înţelepciunea şi dreptatea erau aşezate pe tron. Noul împărat avea toate virtuţile morale ale antichităţii austere. Roma întreagă saluta în el un nou Numa Pompilius, iar senatul s-a făcut interpretul sentimentelor de admiraţie şi de respect ale întregului imperiu, decernându-i supranumele de Pius (cel Pios), ceea ce însemna, în limba latină, recunoaşterea virtuţii şi onestităţii sub care a intrat în posteritate. Acel timp fericit a fost, în mare parte, rezultatul păcii aproape neîntrerupte de care s-a bucurat imperiul. Acei douăzeci şi trei de ani au reprezentat apogeul acelei „Pax romana” cu care romanii se mândreau de secole. Antoninus spunea că doreşte mai mult să ajute un cetăţean decât să ucidă o mie de inamici.

Cu toată pacea generală, legiunile imperiale au mărşăluit, în diverse reprize, contra popoarelor barbare de la frontiere, sau pentru reprimarea unor revolte locale. Istoricii vorbesc de răzvrătiri în Germania, în Dacia, la iudei, în Ahaia şi în Egipt. În Britannia, legatul Lollinus Urbicus a întreprins o expediţie împotriva brigantilor situaţi la hotarele Britanniei (Anglia) şi ale Calcedoniei (Scoţia), iar după succesele militare, a construit, pentru a-i ţine la respect, un mare sistem de fortificaţii. Pe frontiera Numidiei au fost reprimate câteva atacuri ale triburilor sălbatice africane, iar în Orient, parţii visau să cotropească imperiul. Antoninus nu simţea dorinţa călătoriilor asemănător predecesorului său. Considera că o călătorie a unui primceps era totdeauna o grea povară pentru provincii.Totuși nu a ezitat să ajungă la frontiera Siriei, unde a reuşit să îndepărteze orice pericol. Parţii nu au mai reluat atacurile, decât după moartea lui Antoninus.

Domnia sa, care n-a avut strălucirea militară a lui Traian, a menţinut şi a impus respectul numelui de roman. Quazii, pe malurile Dunării, şi armenii în Orient, primeau regi cu aprobarea lui Antoninus. Grecii din coloniile Pontului Euxin au fost protejaţi împotriva incursiunilor sciţilor. O prosperitate fără precedent şi fără teama zilei de mâine, domnea în toate provinciile. Toţi agenţii financiari ai împăratului au primit ordin să perceapă impozitele în limita strict legală. Antoninus a primit voluntari, a proscris delatorii, a ascultat plângerile provinciilor contra abuzurilor, iar cei ce s-au făcut vinovaţi au fost destituiţi şi obligaţi la restituirea celor agonisite ilicit.Ţinea în funcție timp îndelungat pe funcţionarii provinciali, dacă îi dădeau satisfacţie. Antoninus acorda atenția și vigilența unui tată de familie tuturor treburilor de administraţie şi generale ale statului.Toţi care aveau ceva să-i spună, erau obligați să o facă direct, fără intermediari. A locuit în palatul imperial de pe Palatin, vechea reşedinţă a lui Tiberius.

Împăratul care nu făcea nici o cheltuială inutilă, care a suprimat o mulţime de funcţionari care nu foloseau la nimic, care redusese bogăţia modului de viaţă la curtea imperială la o simplitate egală cu a supuşilor, nu se gândea să facă economii când era vorba de binele supuşilor sau de prosperitatea statului. Oamenii de litere au primit protecţia imperială şi totodată un tratament cu onoruri municipale. Retorul Nerod Atticus şi retorul latin Cornelius Fronto, maeştrii lui Marcus Aurelius, au ajuns amândoi la demnitatea de consuli, în 143. Impăratul a făcut numeroase donaţii băneşti oraşelor provinciale pentru a le ajuta în lucrările lor edilitare. Cutremure de pământ teribile au făcut ravagii în ţinuturile Liciei, Cariei, în insulele Mitylene, Cos şi Rodos. În particular, oraşul Rodos a fost în totalitate ruinat. Antoninus a distribuit peste tot ajutoare şi a ajutat să se reconstruiască cu măreţie toate oraşele distruse.

La Roma a terminat Mausoleul lui Hadrianus, care urma să fie şi mormântul său. A terminat și decorația interioară a dublului templu al zeițelor Venus și Roma.Pe calea sacră, în Forum Romanum, a ridicat magnificul templu corintian în onoarea soţiei sale, Faustina Senior, moartă în 141 şi în care i s-a rezervat un cult, după moarte.Templul a primit numele lui „Antoninus şi al Faustinei”. Se mai păstrează şi astăzi, un grup de zece coloane înalte de 17 metri, de marmură. La Terracina a readâncit portul și a reconstruit cheiurile şi debarcaderele. La Alexandria, a dispus repararea celebrului far, dându-i-se putere să mai reziste un mileniu.

Această domnie a fost una dintre cele mai fecunde pentru treburile publice. Toate provinciile s-au îmbogățit cu monumente din această domnie. Antoninus s-a remarcat şi prin viaţa legislativă. Digestele cuprind un mare număr de prevederi şi hotărâri semnate chiar de el şi elaborate de numeroşi jurişti, Vindius Verus, Salvius Valens, Volusius, Maecianus, etc, acte pe care le-a introdus în consiliul imperial. Toate dispoziţiile legislative ale lui Antoninus poartă anumite îmbunătăţiri care îl caracterizează, toate au fost elaborate de calea umanităţii şi echităţii. S-a ocupat și de protecţia sclavilor: proprietarul care maltrata un sclav, trebuia să-l vândă; dacă îl omora, fapta era asimilată drept crimă şi ca atare pedepsită cu exilul sau cu moartea, după poziţia socială a făptaşului. La fel a privit protecţia femeii şi a copilului: femeia nu putea fi urmărită pentru adulter de către soţ, dacă acesta se făcea el însuşi vinovat de infidelitate conjugală.Adopţiunea era totdeauna condiţionată de binele adoptatului. Este vorba de instituţia celebră „Quarte Antoninus” foarte cunoscută în dreptul roman. Noi fundaţii caritabile s-au constituit pentru tinerele fete sărace, pe care împăratul le numea Tinerele Faustiniene, în memoria soţiei sale.

A arătat mare ataşament religiei tradiționale romane, restaurând cu grijă toate cultele. Pentru aceasta, senatul i-a ridicat un monument „ob insignem erga coerimonias publicas curam ac religionem”. Antoninus nu a practicat o credinţă superstiţioasă sau habotnică, arătând creştinilor toleranţă. Acestui împărat i-a dedicat, Sfântul Justin, Apologia sa. Celebrul martiriu al Sfântului Polycarp, episcop de Smirna şi al tovarăşilor săi, a fost un incident izolat şi străin de împărat. Analiştii străini recunosc că în acea epocă Biserica a cunoscut pacea, reculegându-se înaintea asaltului căruia a trebuit să-i facă față sub domniile următoare. La moartea sa, senatul, cu care totdeauna a trăit într-o deplină armonie, cu excepţia a două-trei tentative de conspiraţie, i-a decernat toate onorurile, toată recunoştinţa de care putea dispune şi l-a aşezat în rândul zeilor. I-a consacrat un colegiu special de preoţi şi i-a ridicat în Câmpul lui Marte o coloană de granit. 

Din căsătoria cu Faustina, Antoninus a avut doi fii care au murit la vârstă mică şi două fiice, Aurelia Fadilla, moartă în tinereţe şi Faustina cea Tânără (Junior), care a devenit împărăteasă alături de Marcus Aurelius.Antoninus nu s-a mai recăsătorit după moartea Faustinei, dar, conform obiceiului roman, şi-a alăturat o concubină, Galeria Lysistrata, veche libertă a împărătesei. După el imperiul a revenit ginerelui său şi în acelaşi timp, fiu adoptiv, Marcus Aurelius, pentru care a avut totdeauna un mare ataşament. Acela i-a menţinut cu pioșenie cultul ce şi-l conservase, Antoninus, din timpul vieţii. Odată cu dispariţia lui Antoninus, Imperiul Roman suferea o pierdere inegalabilă. Numele generic de Dinastie a Antoninilor, dat de istorici, desemnează o serie de şapte împăraţi care s-au succedat la tronul Romei între 96 - 192 şi sub care antichitatea romană a cunoscut epoca de aur, iar civilizația antică epoca cea mai fericită. Aceşti şapte principi au fost: Nerva (96-98), Traianus (98-117), Hadrianus (117-138), Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Lucius Verus, co-împărat (161-169), Commodus (180-192). Cu toate că tuturor li s-a atribuit acest nume comun de Antoninus, ei au aparţinut unor familii deosebite, cu excepţia urmaşilor lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Commodus.

Surse:

https://study.com/academy/lesson/antoninus-pius-facts-quotes-accomplishments.html

https://www.britannica.com/biography/Antoninus-Pius

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2011/04/tronul-romei-antoninus-pius-titus.html

http://www.scritub.com/istorie/IMPARATI-ROMANI53851123.php

http://oxfordre.com/classics/view/10.1093/acrefore/9780199381135.001.0001/acrefore-9780199381135-e-543