$$$

 FRANCOIS VIDOCQ

A fost pe rând escroc, condamnat, polițist și falsificator. Hărțuit de demonii săi interiori și de micile sale intrigi, a trăit epocile Revoluției, Imperiului și Restaurației. Avea să-i fascineze pe Balzac și Hugo.

Într-o zi toridă de vară din 1844, Honoré de Balzac se afla în grădina casei sale din Passy. Împărțea piersici cu o figură ciudată, imensă și cocoșată, cu fruntea înaltă, o față bovină și părul blond-cenușiu. Mâinile bărbatului, atât de suple, și privirea lui emanau inteligență și autoritate. În timp ce mușca din piersică, Balzac îi șopti cu mândrie asistentului său: „Vi-l prezint pe domnul Vidocq.” Această figură înaltă și în vârstă, care umplea spațiul, era o legendă. Acest om văzuse de toate. Mai întâi, un furt: la treisprezece ani, furase tacâmuri de argint de la părinții săi din orașul său natal, Arras, și sfârșise în închisoare. Era gălăgios, puternic ca un adult. A plecat să lupte în 1792 alături de voluntarii generalului Kellermann în bătălia de la Valmy. Dar prea multe încăierări din regimentul său i-au pus capăt prematur carierei militare. Rătăcește în nord, amestecându-se printre trupele regulate, încercând fără succes să se vândă drept mercenar. El fură cu o bandă, „Șoferii Nordici”, care ard picioarele victimelor lor pentru a le forța să-și mărturisească comorile.

Înapoi în închisoare, în urma unei încăierări legate de o aventură amoroasă, ajută un prizonier să evadeze... pentru a pune mâna pe o rezervă de cereale, aur în acele vremuri de foamete revoluționară. A falsificat oare documentul care i-a permis evadarea? Vidocq a negat acest lucru toată viața. Doi dintre colegii săi de celulă, ei înșiși falsificatori, i-au înscenat crima. Pentru Vidocq, aceasta însemna muncă silnică, colonia penală. Cea din Brest, din care a evadat deghizat în călugăriță în mijlocul tunetului celor trei focuri de tun folosite pentru a avertiza asupra evadărilor. Alăturându-se marinei comerciale sub un nume fals, a fost recapturat și trimis la colonia penală din Toulon. A evadat din nou. Redenumit Blondel, apoi producător de ciorapi, iar mai târziu vânzător de lenjerie la Versailles, a fost recapturat încă o dată. S-a întors în închisoare, dar de data aceasta ca informator, schimbând serviciile sale cu poliția pariziană pentru o reducere a pedepsei. La închisorile Bicêtre și La Force, a demascat și a curățat lumea interlopă. În timpul Restaurației, l-a demascat pe contele Pontis de Sfânta Elena, un fost condamnat și impostor, care era și șeful gărzii regale. L-a arestat pe Fossard, omul care a furat albinele de aur aparținând lui Childeric, tatăl lui Clovis. Ludovic al XVIII-lea l-a răsplătit exonerându-l de infracțiunea de falsificare. Demisionând din poliție, s-a retras la Saint-Mandé și a înființat o fabrică de hârtie imposibil de falsificat - ironic pentru cineva care negase întotdeauna că ar fi comis fals! În 1832, a demontat baricade și a salvat tronul lui Ludovic-Filip. A creat Biroul de Informații pentru Comerț, prima agenție de detectivi particulari din lume.

Balzac, care avea un simț acut al timpului său, a văzut în Vidocq chintesența oamenilor epocii sale: înșelător, inteligent și amoral. În mâinile lui Hugo, Vidocq a devenit Vautrin, un condamnat evadat fără scrupule care arunca o privire lucidă și deziluzionată asupra lumii. În Les Misérables, Hugo a încorporat elemente din Vidocq și în romanele lui Javert și Jean Valjean.

Vidocq a fost închis din nou, de data aceasta în Conciergerie, de data aceasta în numele celei de-a Doua Republici. Și-a rescris complet memoriile, nemulțumit de munca depusă de un scriitor fantomă. Ruinat și singur, a continuat să seducă tinere femei prezentându-le testamente falsificate. Din întreaga sa poveste, în care adevărul și ficțiunea nu vor fi niciodată complet separate, un lucru este sigur: holera l-a cuprins la vârsta de 82 de ani.

$$$

 4 MARTIE 1977

Cutremurul din 4 martie 1977 în România. Se împlinesc 48 de ani de la cutremurul devastator petrecut în 4 martie. Peste 1500 de oameni și-au pierdut atunci viața și au fost circa 11.000 de persoane rănite. 

În urma seismului, au fost incendii provocate de explozii de gaze și alte surse de foc deschis. Au fost distruse 35.000 de locuinţe în doar 56 de secunde.

În 4 martie 1977, la ora 21.22, o zi de vineri, România a fost zguduită de un puternic cutremur cu o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter. Epicentrul a fost în Munţii Vrancei. Era al doilea mare seism din secolul al XX-lea produs în România, după cel din 10 noiembrie 1940, care a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter.

Cutremurul din 4 martie 1977 în România. Seism de peste 7 grade pe scara Richter

Puternicul seism din 4 martie 1977 a provocat prăbuşirea sau avarierea gravă a sute de imobile, sub ruinele cărora au fost prinse mii de victime. Au suferit avarii mii de alte clădiri de locuinţe, unităţi spitaliceşti, şcoli şi instituţii de învăţământ superior, grădiniţe, creşe de copii, cămine internat, aşezăminte culturale, monumente istorice. Cel mai grav afectate au fost Bucureştii, regiunea de sud şi cea de est a ţării. În urma cutremurului, şi-au pierdut viaţa 1.578 de persoane, potrivit Agerpres.

Printre imobilele prăbuşite în Bucureşti s-au aflat: blocul ''Casata'', blocul ''Continental'', blocul ''Nestor'', blocul ''Dunărea'', blocul aflat lângă hotelul ''Lido'', blocul Wilson, o clădire de pe strada Ion Ghica. S-au mai prăbușit: un bloc de pe strada Brezoianu, un bloc de pe strada Tudor Arghezi, un bloc de pe strada Hristo Botev, un imobil de pe strada Alexandru Sahia, blocul din strada Moşilor nr. 135, un imobil din strada Galaţi, blocul de la intersecţia Bulevardului Ştefan cel Mare cu strada Lizeanu, blocul OD16 din cartierul Militari. A căzut și clădirea nouă a Centrului de calcul aparţinând Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, din apropiere de Gara de Nord.

Tot în Bucureşti, Spitalul Fundeni şi Spitalul de Urgenţă au suferit avarii importante şi a trebuit să fie evacuate. La Spitalul de Urgenţă, unda de şoc a seismului a produs avarii la una din structurile de rezistenţă dintr-o aripă a clădirii, ceea ce a determinat evacuarea bolnavilor chiar în noaptea de 4 martie.

În ţară, cele mai afectate judeţe au fost Teleorman, Dolj, Ilfov, Prahova, Iaşi, Vaslui, Buzău, Vrancea. Numeroase clădiri din Buzău, Ploieşti, Craiova, Zimnicea, Alexandria, Focşani, Iaşi, Bârlad, Vaslui şi alte localităţi au suferit avarii grave.

Cutremurul din 4 martie 1977 în România. Dimensiunea dezastrului

La 5 martie 1977, a doua zi după producerea cutremurului, a fost instituită, prin Decret prezidenţial, starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării. În dimineaţa zilei de sâmbătă, 5 martie, preşedintele Nicolae Ceauşescu a revenit în ţară din vizita pe care o efectua în Republica Federală Nigeria.

În Capitală s-au prăbuşit 32 de blocuri de locuinţe, alte peste 130 de blocuri au fost grav avariate, iar 9 unităţi spitaliceşti au fost scoase din funcţiune. Conform datelor centralizate la Ministerul Sănătăţii, până în seara zilei de 5 martie, la Bucureşti au fost internate şi tratate 1.773 de persoane, au fost înregistraţi 508 morţi şi peste 2.600 răniţi, iar în restul ţării s-au înregistrat 614 răniţi şi 72 de decese.

Cutremurul a fost simţit pe întreg teritoriul ţării, precum şi în ţările vecine, fiind înregistrat de aproape toate observatoarele seismologice din întreaga lume.

În toate punctele din Bucureşti unde s-au prăbuşit imobile au acţionat ostaşi, studenţi, echipe de specialişti, cascadori, cadre sanitare, dar şi simpli cetăţeni veniţi să ajute la operaţiunile de salvare, mai notează Agerpres. Mulţi dintre aceştia au lucrat fără întrerupere zi şi noapte la degajarea ruinelor. ''Alături de medici, în Capitală participă la salvarea vieţii răniţilor şi studenţii anilor V şi VI ai Facultăţii de medicină generală'', relata şi ziarul ''România liberă'' din 7 martie 1977.

''Relevând intensitatea distrugătorului cutremur, Agenţia France Presse transmite că acesta a lovit România cu o forţă echivalentă cu cea a zece bombe atomice de tipul celei de la Hiroshima. Pagubele materiale provocate la Bucureşti - arată agenţia - sunt mult mai serioase decât s-ar fi putut crede imediat după producerea sinistrului'', notează ziarul ''România liberă'' din 8 martie 1977.

Cutremurul din 4 martie 1977 în România. Aproape 1600 de oameni au murit

Numărul total al celor decedaţi până în 14 martie 1977, ora 18,00, era de 1.541, din care 1.391 în Capitală şi 150 în restul ţării. Numărul celor decedaţi în Capitală include şi 157 de persoane care au încetat din viaţă în spitale în urma rănilor şi afecţiunilor grave cauzate în contextul seismului.

Numărul final al persoanelor decedate în urma seismului avea să ajungă, ulterior, la 1.578.

În urma cutremurului din 4 martie 1977, şi-au pierdut viaţa multe personalităţi ale vieţii culturale, artistice şi ştiinţifice: Anatol Emilian Baconsky, Savin Bratu, Alexandru Ivasiuc, Mihai Gafiţa, Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu, Toma Caragiu, Doina Badea, Alexandru Bocăneţ, Eliza Petrăchescu, Liviu Popa, Mihaela Mărăcineanu, fizicianul academician Florin Ciorăscu ş.a.

Lista cutremurelor semnificative în România

Cutremurul din 1977 a fost precedat de alte șapte cu magnitudine peste 6, produse în zona Vrancea, în perioada 1945-1976. Un cutremur de 7,4 a mai fost la Panciu, în 1940. Atunci au fost înregistrați 1600 de morți.

Un nou cutremur peste 7 (7,1) a fost înregistrat în 30 august 1986, cu epicentrul la Gura Teghii (150 de morți, 500 de răniți) și în 30 mai 1990 în Vrancea, de magnitudine 7 (13 morți, 360 răniți). Alt cutremur în urma căruia au fost înregistrate victime a fost în 12 iulie 1991 (12 iulie, zona Banloc) - 2 persoane decedate, 30 răniți.

În 18 iulie 1991, peste 600 de case au fost avariate după un seism de 5,5 produs cu epicentrul în zona Herculane. Alt cutremur a fost în 2 decembrie 1991 (5,6) la Voiteg - urmări: peste 5000 case avariate, 4.500 sinistrați.

Alte cutremure, recente, cu magnitudine peste 5:

27 octombrie 2004 (magnitudine 6, Vrancea; cel mai puternic seism din sec. XXI)

25 aprilie 2009 (5,3) –Vrancea

6 octombrie 2013 (5,5) – Vrancea

22 noiembrie 2014 (5,7)–Vrancea

24 septembrie 2016 (5,8) –Vrancea

28 decembrie 2016 (5,3) –Vrancea

8 februarie 2017 (5,0) -Vrancea

28 octombrie 2018 (5,8) – Vrancea

31 ianuarie 2020 (5,2)Vrancea

3 noiembrie 2022 (5,3) –Vrancea

13 februarie 2023 (5,2) - Gorj - resimțit și în Timișoara, Cluj, Sibiu, Alba și în Serbia și în Bulgaria

14 februarie 2023 (5,7) - Gorj - resimțit și în Timișoara, Cluj, Sibiu, Alba și în Serbia și în Bulgaria

16 septembrie 2024 (5.4) - Vrancea

PS. Eram pe atunci elev în anul 3 al Școlii Militare de artilerie și topografie „IOAN VODĂ” din Sibiu. La ora 21.22, a început marele cutremur. La TV rula filmul bulgăresc „DULCE ȘI AMAR”. Imediat s-a dat alarma și ne-am luat echipamentul necesar pentru intervenții. Am alteptat toată noaptea pe platoul școlii să se dea ordinul de intervenție, care, totuși, nu a mai venit. Imediat ce s-au restabilit legăturile telefonice, am luat legătura cu familia, care se afla în Comănești, Bacău. Nu se întâmplase nimic grav, din fericire.

$$$

 S-a întâmplat în 4 martie1678: În această zi, s-a născut Antonio Vivaldi, compozitor, violonist, dirijor şi pedagog italian; considerat cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. Antonio Vivaldi s-a născut la Veneţia, ca fiu al unui violonist profesionist, care a cântat la capela San Marco din Veneţia.

A studiat pentru a deveni preot, fiind hirotonisit în 1703, însă a renunţat la această meserie din cauza unor probleme de sănătate. A studiat vioara, pentru început, cu tatăl său şi apoi cu Giovanni Legrenzi. În anul în care a renunţat la preoţie a fost numit maestru de vioară şi de compoziţie la Seminarul Muzical de pe lângă „Ospedale della Pieta", funcţie pe care a ocupat-o până în 1709. În perioada 1711-1716, a fost maestru de concert la „Ospedale della Pieta", post care i-a solicitat foarte mult forţele, atât în domeniul creaţiei cât şi în al organizării activităţi muzicale şi pe care nu l-a părăsit definitiv decât după treizeci şi şapte de ani. În toamna anului 1714, pe scena Teatrului Sant'Angelo din Veneţia este reprezentată „Orlando fino pazzo", de Antonio Vivaldi, pe un libret scris de Grazio Braccioli după poemul „Orlando Furioso" de Lodovico Aristo. Vivaldi, o dată lansat în genul dramatic, lucrează cu febrilitate şi, în acelaşi an, 1714, execută la Pieta oratoriul „Moyses, deus Pharainis". Celebritatea sa se răspândeşte departe peste hotare şi îi atrage numeroşi elevi, îndeosebi din Germania şi Boemia.

Anul 1716 a fost unul dintre anii cei mai rodnici din cariera marelui muzician. A tipărit în 1716, la Amsterdam, la Jeanne Roger o nouă lucrare intitulată „VI Sonate Quattro a violino solo a basso e due violini e basso continuo di Antonio Vivaldi, opera quinta o vero parte secunda del opera secunda". În afară de aceasta a scris lucrări interpretate pe scena Teatrului Sant'Angelo. Între 1735-1738, a devenit maestru de capelă, a susţinut concerte realizând performanţe deosebite. A întreprins turnee în oraşele Italiei şi în Europa centrală. În 1740, s-a stabilit la Viena, unde a murit după un an, la 28 iulie 1741, în singurătate şi sărăcie.Timp de un secol, opera sa a fost dată uitării, iar publicarea integrală a acesteia a avut loc abia după anul 1930.

„Preotul roşu'' („il Prete roso''), cum l-au numit contemporanii săi pe Vivaldi (fiindcă era preot şi avea părul roşu), este, după notările lor, un prodigios virtuoz al viorii şi un mare pedagog. Mai puţin inventiv în domeniul operei, sonatei şi muzicii religioase, el este, însă, în domeniul concertului, un impetuos creator. Scrise într-o diviziune ternară (Allegro, Andante, Allegro), concertele sale se caracterizează prin echilibrul formei, robusteţea ritmului, lirismul şi varietatea temelor, concentrarea uimitoare a mijloacelor şi eleganţa stilistică.Îndeosebi din libretele alese şi folosite în oratorii şi opere, în care trebuia să ţină seama de gustul şi preocupările auditorilor din sălile de operă, alcătuit în mare parte din meseriaşi şi mici burghezi, care condiţionau succesul, se desprinde patriotismul său, tendinţa către mai mult realism în artă, către mai multă gravitate şi etică în viaţa socială.

Prin creaţia sa, este reţinut în istoria muzicii ca un precursor al simfoniei clasice, iar prin caracterul descriptiv desăvârşit al unor concerte ale sale, merge mai departe, prefigurând poemul simfonic romantic. A fost unul dintre cei mai mari creatori ai barocului muzical, după Bach şi Handel.Expresia muzicală a situaţiilor complexe şi a sentimentelor uneori subtile, ce se creau în dramele muzicale, cereau procedee tehnice noi, îmbinarea de tonalităţi şi de timbruri neauzite până atunci, precum şi folosirea unor instrumente pe care Vivaldi le-a introdus pentru prima dată în orchestră. Printre lucrările elaborate se numără: 45 opere, 2 oratorii, peste 100 de cantate, arii şi serenade, aproape 40 de lucrări de muzică sacră, peste 470 de „conertos şi sinfonie" (printre care celebrele cicluri de câte douăsprezece, intitulate: „L'Estro armonica", 1712, „La Seravaganza", 1712, „II cimenta dell'ar­monia e dell'inventione" care include faimoasele „Le quattro stagtoni", 1725, La Cetra), 75 sonate etc.

Interesul acordat de critica de specialitate şi de iubitorii de muzică clasică lucrărilor instrumentale şi vocale rămase de la acest mare muzician, multă vreme uitat, au condus la numeroase studii parţiale, realizarea câtorva biografii şi au determinat înfiinţarea la Veneţia a unor instituţii ca: Fundaţia Vivaldi şi Societatea Antonio Vivaldi care se ocupă exclusiv cu cercetarea şi valorificarea operelor artistului

Surse:

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/vivaldi-antonio-vivaldi

http://www.scritub.com/timp-liber/muzica/Antonio-Vivaldi205244101.php

http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/portret-de-compozitor-antonio-vivaldi/115

http://ziarullumina.ro/antonio-vivaldi-teologul-care-ne-a-lasat-anotimpurile-42514.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 martie 1832: La această dată, a murit orientalistul francez Jean François Champollion istoric și cercetător; a pus bazele egiptologiei ştiinţifice moderne, prin descifrarea hieroglifelor egiptene; autor al unei gramatici şi al unui dicţionar cu scriere hieroglifică (n. 23 decembrie 1790, Figeac, Franța - d. Paris). Părintele egiptologiei, după cum este adesea numit, a găsit „cheia” scrierii de pe timpul faraonilor, studiind Piatra din Rosetta, la rândul ei, descoperită în 1799 de un soldat pe nume Pierre-François Bouchard, care a participat la expediția lui Napoleon din Egipt.

Champollion a fost educat la început acasă, de fratele său, încercând, încă de mic, să învețe pe cont propriu mai multe limbi străine, dar nu de oricare ci: ebraică, arabă, caldeeană și chineză. Și-a continuat studiile studiile la liceul din Grenoble, iar la doar 16 ani își susține, în fața comunității academice a orașului, lucrarea prin care arată că limba creștinilor copți din Egiptul vremii sale era, în linii mari, aceeași pe care o vorbeau și vechii egipteni. În timpul facultății, și-a mai adăugat în bagajul lingvistic copta, etiopiana, sanscrita, persana. La vârsta de18 ani era deja profesor de istorie și științe politice la Grenoble, iar un an mai târziu, doctor în litere.

Din 1811, începe să își publice lucrările: „Introducere în Egiptul faraonilor”, „Egiptul faraonilor”, „Cercetări în geografia, religia, limba și istoria vechilor egipteni”, „Precizări asupra sistemului hieroglifelor”. În 1828, și-a împlinit visul, făcând prima călătorie în Egipt, însoțit de fostul său elev, Ippolito Rosellini, cu sprijin financiar din partea lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana. Timp de un an a studiat sistematic istoria și geografia egipteană, a examinat monumente și inscripții străvechi, completându-și teoriile formulate anterior, despre hieroglife. O hieroglifă este un caracter al sistemului de scriere al Egiptului antic, definit de Champolion drept „o scriere figurativă, simbolică și fonetică, în același timp, în același text, aceeași frază, uneori același cuvânt.” Aceasta înseamnă că o hieroglifă, era fie o reproducere a realității, fie un simbol pentru o idee, fie o literă dintr-un cuvânt. Se consideră că hieroglifele au apărut în jurul anului 3.500 î. Hr., ca scriere exclusiv figurativă, având inițial în jur de 700 de caractere, ajungând, în timp, la nu mai puțin de 5.000 caractere în epoca greco-romană.

Hieroglifele au exercitat o adevărată fascinație asupra cercetătorilor, mai ales în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Francezul Silvestre de Sacy, suedezul Johan David Akerblad, englezul Thomas Young au încercat să pătrundă secretul Pietrei de la Rosetta, însă doar Champollion a reușit să spargă codul faraonilor. Acesta și-a dat seama că 15 semne ale scrierii demotice corespund cu literele alfabetului din limba coptă. A tras, așadar, concluzia că această limbă contemporană lui a păstrat cel puțin elemente de bază din limba vorbită de vechii egipteni. Hieroglifele nu au fost descifrate grație unei revelații, ci în cadrul unui proces care a durat ani de zile, savantul studiind mai multe artefacte, pe lângă piesa fundamentală din acest puzzle, Piatra de la Rosetta. Piatra, din granit negru, are inscripționat același text, în trei variante: în partea de sus, cu hieroglife, în mijloc, în demotică, iar jos, în greacă. Este vorba de un decret emis la Memphis, în anul 196 î.Hr, din partea regelui Ptolemeu al V-lea. Examinând artefactul, savantul francez a recunoscut numele lui Ptolemeu în demotică și greacă, ceea ce i-a permis să identifice corespondentul în hieroglife. În 1822, prietenul său, arhitectul Nicolas Huyot, i-a arătat copii ale inscripțiilor de la templul din Abu Simbel, din care Champollion a descifrat numele lui Ramses, scris parțial fonetic, parțial cu ideograme.

Champollion nu și-a publicat lucrările, temându-se să nu fie sustrase de alții, care urmăreau același scop, până în 1822, când a citit faimoasa Scrisoare către M. Dacier, în fața Academiei Inscripțiilor. Prin acest document, aduce la cunoștința publicului faptul că a reușit să descifreze din vechea scriere egipteană un alfabet cu 26 de litere, inclusiv semne pentru silabe, dintre care 10 au fost complet identificate. Două s-au dovedit parțial corecte, iar celelalte 14 s-au dovedit, în timp, greșite sau inexistente. Doi ani mai târziu, a publicat lucrarea „Precizări asupra sistemului hieroglifelor”, în care face o analiză mai aprofundată a scrierii și îndreaptă inclusiv unele din propriile erori anterioare. O răbdare de sfinx și o muncă uriașă cât piramidele, pentru a dezlega tainele uneia dintre cele mai fascinante civilizații ale lumii.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Jean-Francois-Champollion

https://www.medicographia.com/2013/06/a-touch-of-france-the-keys-of-egypt-jean-francois-champollion-2/

https://www.believeit.ro/jean-francois-champollion-parintele-egiptologiei-9/

https://revistaparagraf.com/cum-apare-un-geniu-viata-revolutionara-a-lui-jean-francois-champollion/

http://www.ziare.com/magazin/descoperire/champollion-cel-care-a-descifrat-enigma-hieroglifelor-1063924

$$$

 S-a întâmplat în 4 martie1882, 4/16: La această dată, a venit pe lume omul politic şi diplomatul Nicolae Titulescu. Nicolae Titulescu (născut la Craiova – decedat la 17 martie 1941, Cannes, Franța) a fost diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular al Academiei Române din 1935.

Născut la Craiova ca fiu al lui Ion Titulescu (mai 1838 - octombrie 1883) și al Mariei Urdăreanu, Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt. Ion Titulescu era descendent al unei familii de moșneni și fiul protopopului Nicolae Economu. Ion Titulescu a îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Curții de Apel din Craiova, deputat în Parlament sub guvernul Ion C. Brătianu. Între 1893-1900, el urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de cinci ani va urma cursurile Facultății de Drept. În 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată: „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”. 

Un faimos profesor la Drept, profesorul Berthelemy caracteriza astfel lucrarea înaintată comisiei: „claritatea expunerii, precizia cunoștințelor, excelentul plan adoptat, maniera foarte riguroasă a unor părți lasă o impresie foarte favorabilă”. La Paris își obține doctoratul cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels”. În această perioadă este inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței. În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București, an în care s-a căsătorit cu Caterina Burcă. Nicolae Titulescu intră în politică în 1909 și în anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanați. După primul discurs ținut în Parlament despre poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru” , cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanțelor.

Încă din perioada neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România, într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat „Inima României”, el declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața…Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice” În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.

În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii moșieri maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București.Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal și al Consiliului de Miniștri, se gândea în urma decedării regelui Ferdinand la proclamarea Republicii și alegerea lui Nicolae Titulescu în funcția de președinte. Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale.În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească a vremii.

Titulescu și-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convențiile:

- împotriva agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri;

- pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor revizioniste);

La 29 august 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992, rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. Ulterior, au fost aduse aici și rămășițele pământești ale soției sale.

Surse: 

Buzatu Gheorghe (coord), Titulescu și strategia păcii, Editura Junimea, Iași, 1982.

Păunescu Emil, Potra George, Nicolae Titulescu-Nicolae Raicoviceanu, Mărturiile unui prietenii, Fundația Eurpeană Titulescu, București, 2003

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vizionarismul-lui-n-titulescu „Pro și Contra Titulescu”, ediția a II-a revăzută și adaugită. Editie ingrijita, selectie, cuvant inainte si postfata, note biografice, adnotari si explicatii, indice de George G Potra. 3 volume, Fundația Europeană Titulescu, 2003

$$$

 S-a întâmplat în 4 martie 1897, 4/16: În această zi, a decedat, la Paris, Alexandru Lahovari, jurist şi om politic, orator de mare talent; alături de Petre P. Carp, a fost unul dintre cei mai importanţi lideri ai conservatorilor; ministru în mai multe rânduri (n. 1841). Fiul lui Nicolae şi al Eufrosinei Lahovari, provenind dintr-o ilustră familie greacă după tată şi dintr-o familie de boieri olteni, după mamă. A fost frate cu Iacob şi Ion Lahovari. Străbunicul său a fost caimacam al Olteniei; bunicul său a reprezentat județul Vâlcea în Obșteasca Adunare de la 1831, primul Parlament român; tatăl său, Nicolae Lahovari, a fost un foarte prețuit om politic care a ocupat demnitățile de membru al Divanului ad-hoc, senator și sub-secretar de Stat al afacerilor străine.

Având o stare materială foarte bună a beneficiat de o educaţie aleasă, primele studii fiind făcute cu profesori particulari. Din anul 1855 a fost înscris la Liceul „Louis le Grand” din Paris, apoi studiază dreptul, luându-şi doctoratul în anul 1865, an în care se întoarce în ţară. Devine secretar general şi director în Ministerul de Justiţie (1867), iar în 1870 ministru în guvernul conservator condus de Manolache Costache Epureanu, deţinând portofoliul Justiţiei (20 aprilie – 14 decembrie 1870); ministru de Justiţie (25 octombrie 1873 - 31 martie 1876) şi în guvernul Lascăr Catargiu, ministru al Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889), în guvernul „junimist” condus de Teodor Rosetti şi ministru al Afacerilor Străine (29 martie 1889 - 15 februarie 1891; 27 noiembrie 1891 - 3 octombrie 1895), în guvernele conservatoare conduse de Lascăr Catargiu şi Gheorghe Manu.

Membru fondator al Partidului Conservator, se impune energic la vârful partidului („al doilea om influent al lumii conservatoare”, după Lascăr Catargiu) dar, mai ales, la tribuna Parlamentului (senator şi deputat conservator între 1870 – 1895), prin discursuri înflăcărate în care folosea, după caz, mai multe tonalităţi: patetic, vehement sau caustic. Scrie versuri, discursuri politice sau discursuri parlamentare, toate publicate postum; face şi unele traduceri din limba franceză. S-a bucurat de un mare respect din partea politicienilor vremii care i-au recunoscut meritele de bun orator şi diplomat care, în calitatea sa de ministru al Afacerilor Străine, a dus la sporirea prestigiului diplomaţiei româneşti prin acţiunile inteligente şi curajoase. Regele Carol I ar fi mărturisit chiar, într-un anumit context, că „doi miniştri de externe a avut ţara: Kogălniceanu şi Lahovari”. A decedat pe 4 martie 1897, la Paris, la vârsta de 55 de ani.

Surse:

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007

Stoica, Stan (coord.), Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/un-politician-simpatizat-de-presa-alexandru-lahovari

http://www.rasfoiesc.com/familie/personalitati/Alexandru-Lahovari64.php

$$$

 S-a întâmplat în 4 martie 1936: La această dată, avea loc primul zbor al dirijabilului „Zeppelin LZ 129 Hindenburg". LZ 129 Hindenburg (Deutsches Luftschiff Zeppelin 129; înregistrare: D-LZ 129) a fost un dirijabil german de mari dimensiuni destinat transportului comercial de pasageri și a fost liderul clasei Hindenburg, clasa cu cel mai lung tip de dirijabile (245 metri) dintre aparatele de zbor de toate tipurile și cel mai mare dirijabil prin volumul său (200.000 m³).

Proiectat și construit de compania Zeppelin (Luftschiffbau Zeppelin GmbH) pe malul lacului Bodensee din Friedrichshafen, dirijabilul a fost operațional din martie 1936 timp de 14 luni, până la distrugerea sa accidentală, din 6 mai 1937, la sfârșitul primei curse nord atlantice din cel de-al doilea sezon de activitate. 36 de persoane au murit în incendiul declanșat în momentul aterizării la Lakehurst Naval Air Station din Manchester Township, New Jersey.

Zeppelinul Hindenburg a fost numit după numele general feldmareșalului Paul von Hindenburg (1847–1934), președinte al Germaniei (1925–1934). Structura scheletică a lui Hindenburg era din duraluminiu și încorpora 15 pereți de compartimentare de forma roților Ferris, delimitând 16 pungi de gaz. Aceste roți erau fixate cu traverse longitudinale plasate in jurul circumferinței lor. Învelișul dirijabilului era fabricat din bumbac îmbogățit cu o mixtură formată din materiale cu rol de a reflecta radiațiile ultraviolete și cele infraroșii protejând pungile de gaz. 

În anul 1931, compania Zeppelin a achiziționat 5.000 de kg de duraluminiu provenit din rămășițele dirijabilului britanic R101, prăbușit în octombrie 1931, și care se presupune că ar fi fost prelucrate și folosite la construcția lui Hindenburg. Mobila de interior era creația lui Fritz August Breuhaus, arhitect și designer de interioare a cărui experiență includea vagoanele Pullman, nave transoceanice și nave de război ale Marinei Germane. Puntea superioară (puntea A) era formată dintr-o mică zonă centrală conținând cabine de pasageri, flancată de încaperi publice mari: sala de mese la babord iar la tribord un foaier și o cameră de lectură. Pereții sălii de mese erau pictați și portretizau călătoriile lui Graf Zeppelin din America de Sud iar o hartă stilizată a lumii îmbogățea unul din pereții foaierului. Lungi ferestre înclinate dispuse de-a lungul ambelor punți ofereau pasagerilor panorama pe timpul zborului. Proiectanții au presupus că pasagerii își vor petrece mai mult timp în zonele publice decât în cabinele strâmte. Puntea inferioară (puntea B) conținea grupurile sanitare, o sală de mese pentru echipaj și chiar și un foaier pentru fumat.

Inițial, proiectul construcției lui Hindenburg prevedea utilizarea heliului pentru ca era cel mai sigur gaz de portanță, nefiind inflamabil. Însă, la acea vreme, heliul era extrem de scump și se găsea doar în rezervele de gaze naturale ale Statelor Unite. Hidrogenul, prin comparație, era mult mai ieftin, putea fi produs de către orice națiune industrializată și avea o putere de ridicare mai mare. Aerostatele rigide americane care utilizau heliul erau obligate sa conserve cantitățile de gaz cu orice cost, lucru ce le stingherea activitățile operaționale. În ciuda politicii exclusiviste a statului american privind exporturile de heliu, proiectanții germani au prevăzut heliul ca principal gaz pentru portanță în construcția lui Hindenburg, în speranța unei schimbări de atitudine americane; când au realizat că interdicțiile rămâneau în vigoare, germanii au reconsiderat tehnic zeppelinul pentru a folosi hidrogenul. În afara inflamabilului hidrogen niciun alt gaz care să ofere suficientă forță de ridicare nu putea fi produs în cantități suficiente. Pe de altă parte, forța mai mare de ridicare a hidrogenului față de heliu a permis proiectanților să adauge mai multe cabine de pasageri dirijabilului. Aerostatele comerciale germane care utilizau hidrogen beneficiau de o istorie lungă fără pată, fără incidente, lucru ce a dat încredere că Germania deprinsese la un nivel ridicat tehnica manipulării securizate a hidrogenului. Iar performanța primului sezon operațional al lui Hindenburg părea să demonstreze asta.

La cinci ani de debutul construcției din 1931, Hindenburg realiza primul test de zbor la docurile Zeppelin din Friedrichshafen la 4 martie 1936, cu 87 de suflete la bord. Printre acestea se numărau președintele companiei Zeppelin, dr. Hugo Eckener, drept comandant, fostul comandant de zeppeline din timpul primului război mondial lt. col. Joachim Breithaupt - reprezentând Ministerul Aviației, opt căpitani de aerostate ai companiei Zeppelin, 47 de alți membri ai echipajului și 30 de docheri care călătoreau ca pasageri. Deși numele Hindenburg fusese ales de către Eckener în secret de peste un an, doar numărul formal de înregistrare (D-LZ129) și cele cinci cercuri olimpice (promovând Jocurile Olimpice de vară din 1936 care urmau a se disputa în august) erau inscripționate pe fuselaj în timpul primelor șase zboruri de test.

După un total de șase zboruri de test efectuate de-a lungul a trei săptămâni la docurile Zeppelin unde și fusese construit, Hindenburg era pregătit pentru un debut public de 6.598 km, un zbor de propagandă de-a lungul Germaniei (Die Deutschlandfahrt) realizat în comun cu Graf Zeppelin din 26 până pe 29 martie.Acesta a fost urmat apoi de primul zbor comercial de pasageri, o călătorie transatlantică de patru zile spre Rio de Janeiro cu decolare de pe Aeroportul Friedrichshafen de lăngă Löwenthal pe 31 martie 1931. La 6 martie, decola din același loc efectuând prima din cele zece călătorii transatlantice cu destinația America de Nord din 1936, toate operațiunile transatlantice ulterioare ale lui Hindenburg, fie cu America de Nord, fie cu America de Sud avându-și baza la aeroportul Frankfurt pe Main.

Deși conceput și construit pentru transportul comercial de pasageri și servicii poștale, la inițiativa Ministerului Propagandei (Reichsministerium für Volksaufklärung und Propaganda sau Propagandaministerium), Hindenburg a fost utilizat încă de la început de Ministerul Aviației (co-operatorul DLZ) ca vehicul de livrare a propagandei naziste și chiar un element al acesteia. La 7 martie 1936, forțele terestre ale Reichului intrau și ocupau Renania, o regiune de la granița cu Olanda, Luxemburg, Belgia și Franța desemnată prin Tratatul de la Versailles din 1920 drept zonă demilitarizată pentru a contitui o zonă tampon între Germania și aceste țări vecine. Pentru a justifica remilitarizarea — ceea ce constituia, de asemenea, și o încălcare a Pactului de la Locarno din 1925 — un referendum ulterior a fost organizat în grabă de Hitler pentru 29 martie, cerând populației germane atât ratificarea ocupației Renaniei de către armata germană cât și aprobarea unei liste a unui partid unic, compuse exclusiv din candidați naziști pentru locurile din noul Reichstag. Hindenburg și dirijabilul Graf Zeppelin au fost desemnate de către guvern drept elemente cheie pentru acest proces.

 După primul zbor cu destinația America de Sud, din 1937, efectuat la sfârșitul lunii martie, Hindenburg decolează din Frankfurt cu destinația Lakehurst în seara zilei de 3 mai, prima cursă Europa - Statele Unite din acel an. Deși vânturi puternice au încetinit traversarea, zborul a continuat în forma misiunii de rutină pe măsură ce se apropia de punctul terminus trei zile mai târziu. Aterizarea lui Hindenburg din ziua de 6 mai a fost amânată timp câteva ore pentru a evita o linie de furtuni care afectau regiunea și traversau pe deasupra orașului Lakehurst. În jurul orei 19:00 dirijabilul a fost autorizat să încerce aterizarea, Hindenburg începând manevrele de la altitudinea de 200 m cu capitanul Max Pruss la cârmă. În jurul orei 19:25, Hindenburg lansează două linii de ancorare conform procedurilor, urmând a fi prinse de troliuri și tras către sol; personalul de la sol a prins cele două cabluri lansate de la tribordul si babordul dirijabilului dar a apucat să fixeze de troliu doar cablul de la babord când Hindenburg a fost cuprins brusc de flăcări și a căzut la pământ în numai 37 de secunde. Din cei 36 de pasageri și 61 de membri ai echipajului, 13 pasageri și 22 de membri ai echipajului au murit, acestora adăugându-se un membru al personalului de la sol, un total de 36 de persoane pierzându-și viața în accident.

Localizarea inițială a focului, sursa aprinderii precum și sursa care a alimentat inițial focul rămân subiecte controversate. Cauza accidentului nu a fost determinată niciodată deși multe ipoteze au fost propuse, de la cele privind scurgerile de hidrogen (care devine inflamabil în amestec cu aerul) până la materialele utilizate la construcția lui Hindenburg, de genul nitratului de celuloză și azotatului de aluminiu despre care unii experți susțin că sunt extrem de inflamabile.Toate aceste teorii sunt extrem de controversate, mare parte a necunoscutelor constituind-o propagarea foarte rapidă a incendiului, în 37 de secunde practic Hindeburg a devenit cenușă. Osatura din duraluminiu a lui Hindenburg a fost recuperată și trimisă în Germania unde a fost reciclată și utilizată apoi la construcția avioanelor militare pentru Luftwaffe, la fel ca și structurile zeppelinelor LZ 127 Graf Zeppelin și LZ 130 Graf Zeppelin II, casate în 1940.

Surse:

Botting, Douglas. Dr. Eckener's Dream Machine: The Great Zeppelin and the Dawn of Air Travel. New York: Henry Holt & Co., 2001

Duggan, John. LZ 129 „Hindenburg": The Complete Story. Ickenham, UK: Zeppelin Study Group, 2002. ISBN 0-9514114-8-9.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drama-zeppelinului-hindenburg-video

https://momenteistorice.ro/dirijabilul-hindenburg/

https://www.britannica.com/topic/Hindenburg

https://www.airships.net/hindenburg/disaster/