$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1877: În această zi, a murit Costache Caragiale, actor, regizor şi dramaturg român şi profesor de artă dramatică. Costache Caragiale (sau Caragiali) s-a născut în 29 martie 1815, la București și a murit la București, în locuința sa de pe strada Brezoianu nr. 13, în urma unui atac de cord.Al doilea dintre băieții credincerului Ștefan Caragiali, după Luca, tatăl lui I. L. Caragiale, Costache este primul Caragiale celebru al familiei. A fost elevul lui Costache Aristia și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale Revoluţiei din 1848. A debutat în teatru cu rolul Întâiul american din Alzira de Voltaire, pe scena teatrului Momolo. În anul 1838, în urma închiderii Societăţii Filarmonice, pleacă la Botoşani pentru a organiza o stagiune teatrală în limba ţării, iar în 1839 pune bazele trupei naţionale din Iaşi. Revine la Bucureşti, unde înfiinţează Teatrul de diletanţi (1844). 

După Revoluţia din 1848, prigoniţi pentru ideile lor, Costache Caragiale şi Costache Mihăileanu pleacă la Craiova unde organizează prima trupa profesionistă de teatru.Teatrul Naţional va fi inaugurat la 29 iunie 1850. În prima stagiune teatrală se prezintă: Duelurile de Costache Caragiale, Piatra din casă de V. Alecsandri şi Moartea lui Mihai Bravul de C. Halepliu. În anul 1851 preia conducerea trupei Teatrului Naţional din Bucureşti, iar în anul următor inaugurează noua clădire a teatrului. Costache Caragiale a fost cel dintâi director concesionar, împreună cu I. A. Wachmann, al Teatrului Național (Teatrul cel Mare) din București, în perioada 1852–1855. I n anul 1855 este îndepărtat de la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, în favoarea veşnicului său rival, Matei Millo. 

Se retrage din teatru şi devine judecător de pace în Culoarea de verde. Este solicitat de C. A. Rosetti la Teatrul cel Mare ca profesor de declamaţiune (1868–1870), printre elevi aflându-se fiul său, George și nepotul său, Ion Luca Caragiale.Aici va interpreta, ocazional, diferite roluri în spectacole de binefacere, silit de condiţiile materiale precare în care trăia.În anul 1866 apare pentru ultima oara în piesa Doamna Ruxandra de B. P. Hasdeu. În 1867 publică în tipografia lui C. A. Rosetti lucrarea Teatru Naționale în Țara Românescă, dedicată „publicului român”, scurtă istorie e teatrului românesc, prima scriere de acest fel din cultura română, care, în ciuda inerentelor ei neîmpliniri și a faptului că autorul ține să-și caracterizeze propriile texte dramatice, își păstrează și astăzi nu numai interesul documentar. Un exemplar, aflat la Muzeul Teatrului Naţional din Bucureşti, poartă dedicaţia unchiului către nepotul său, Ion Luca, şi un autograf al celui din urmă – se pare că i-a fost dăruit pe când urma cursurile de declamaţie şi mimică ale lui Costache, împreună cu George, fiul lui Kosty, respectiv vărul primar al lui I. L. Caragiale. 

Și-a trăit ultimii ani într-o sărăcie extremă. La moartea lui moștenirea era: 4 lei, o cămaşă şi „o vastă bibliotecă”. Să fi fost Costache Caragiale pândit de ghinion? Posibil dacă observăm că acest om de teatru cu vocație de întemeietor a avut o carieră foarte scurtă, de numai 17 ani, între 1838, când organiza reprezentații în limba română la Botoșani, și 1855 când părăsea directoratul Teatrului cel Mare. Nici destinul dramaturgului nu a fost mai fericit.S-au păstrat de la Costache Caragiale patru piese și două mici lucrări ocazionale. Dacă O soaré la mahala sau Amestec de dorințe, din 1845, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt (1846), Doi coțcari sau Păziți-vă de răi ca de foc (1849) suferă de convenționalismul și stângăciile epocii la nivel compozițional, limbajul lor colorat este fermecător, anunțând, după G. Călinescu, „dialogul atât de strălucit al marelui său nepot, I. L. Caragiale”.

Surse:

http://www.portbaleriniicuaripi.ro/wp/2018/03/29/costache-caragiale/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/costache-caragiale/

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/C/caragiale%20costache.pdf

https://www.ziarulmetropolis.ro/costache-caragiale-societatea-in-dreptatea-ei-va-pretui-intr-o-zi-lucrarile-mele/

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/554-costache-caragiale-1815-1877

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1880: În această zi, s-a născut Dimitrie Gusti, sociolog, filosof şi estetician; fondatorul şcolii sociologice din Bucureşti; a conceput ideea „muzeului sociologic”, în temeiul căreia, în 1936, împreună cu Victor Ion Popa şi Henri H. Stahl, a pus bazele „Muzeului satului” din Bucureşti. Dimitrie Gusti s-a născut la 13 februarie 1880, la Iaşi. În perioada 1891-1898 parcurge şcoala primară, apoi liceul la Iaşi, unde îi are ca profesori pe Al. Philippide, A.D. Xenopol, P. Poni. În perioada 1898-1899 urmează un an la Facultatea de Litere, Drept şi Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, apoi pleacă la Berlin, unde studiază un an la Universitatea Humboldt. Între 1900 şi 1904 urmează la Universitatea din Leipzig cursuri susţinute de W.Wundt, K. Bucher, P. Barth, K. Lamprecht, Fr. Ratzel, iar în 1904 obţine doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza „Egoism şi altruism.Asupra motivării sociologice a voinţei practice”.

În anul 1905 revine la Universitatea din Berlin, unde studiază sociologie, drept, economie şi statistică, iar în anul 1908 prezintă teza asupra fundamentelor dreptului de presă şi exegeza din corpus juris şi corpus canonici pentru obţinerea doctoratului în drept, însă renunţă la susţinerea examenului oral.În anul 1910 începe să predea „Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie” la catedra de istoria filosofiei antice, etică şi sociologie a Universităţii din Iaşi.În anul 1918 devine membru al Academiei Române, iar un an mai târziu înfiinţează „Asociaţia pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, transformată în 1921 în „Institutul Social Român”, un for de dezbatere, documentare, informare şi cercetare ştiinţifică pe care avea să îl conducă între 1921 şi 1939 şi 1944-1948.De asemenea, a fondat şi condus Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919 – 1921) şi Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944).În anul 1920 se transferă la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie unde organizează seminarul de sociologie avându-l drept asistent pe G. Vlădescu-Răcoasa, începând opera sa de creare a primei şcoli sociologice româneşti. A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948), care ia sfârşit în contextul politic şi social specific regimului comunist. Metoda monografică, pe care şi-a bazat cercetările, presupunea abordarea simultană, multidisciplinară, a subiectului, pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domenii diferite.Opera sa de căpătâi este „60 de sate româneşti”. 

A enunţat legea unităţilor sociale, susţinând că realitatea socială este rezultatul diverselor manifestări individuale – economice, spirituale, juridice şi politice, fiecare într-o proporţie şi prioritate diferită – şi al influenţelor unor factori istorici, pşihologici, biologici, cosmici.În 7 ianuarie 1928 avea loc Adunarea generală de constituire a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România şi este aprobat Statutul de funcţionare, constituindu-se primul Consiliu de Administraţie al noului serviciu public. Acesta se compune din nouă membri, şase numiţi de Guvern şi trei de acţionari. Prof. Dimitrie Gusti a fost ales membru în acest Consiliul, alături de profesorul Dragomir Hurmuzescu – preşedinte, Ion Al. Brătescu – Voineşti – vicepreşedinte şi prof. Teodor Alexianu, comandor Cezar Boerescu, prof. Ştefan Bogdan, Alexandru Mavrodi, prof. Gheron Netta şi Mihail Roşca. În anii următori, Dimitrie Gusti avea să fie preşedinte al Consiliului (1929 – 1932) şi al Comitetului de Direcţie. În această calitate, s-a implicat direct în realizarea „Universităţii Radio” pe care a susţinut-o cu autoritatea sa intelectuală şi administrativă, aceasta urmând să devină o veritabilă tribună a marilor idei ale vremii. 

La 3 martie 1930, se inaugura „Universitatea populară“, devenită ulteior „Universitatea Radio” – emisiune ce transmitea cicluri de conferinţe din toate domeniile de activitate, susţinute de personalităţi ale intelectualităţii româneşti, din perioada interbelică – cu prelegerea lui Dimitrie Gusti „Menirea Radiofoniei Româneşti“. Între 9 iunie 1932 şi 9 noiembrie 1933, este ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor în guvernele naţional-ţărăniste conduse de Vaida-Voevod şi Iuliu Maniu. A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului. Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, însă inaugurarea pentru marele public avea loc la 17 mai 1936. În discursul său de atunci, Dimitrie Gusti arăta că Muzeul Satului este un muzeu original, care nu a fost creat după modelul muzeelor în aer liber existente în acea vreme în Europa, acestea fiind „prea etnografice și în mare măsură romantice”. Gusti adăuga că muzeul trebuie să „înfățișeze lucruri adevărate”, fiind o sinteză a satelor din toată România. La un an de la deschiderea muzeului, în februarie 1937, Gusti a primit invitația de a participa, cu o selecție de obiecte reprezentative pentru cultura populară românească la expoziția Internațională de la Paris.În domeniul literar-ştiinţific, Gusti a înfiinţat şi condus revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” (1919 – 1943) şi „Sociologie românească” (1936 – 1944).A obţinut legiferarea serviciului social în anul 1939, prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială, apoi a devenit preşedintele Academiei Române, în perioada 1944 – 1946 şi preşedinte al Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, în perioada 1947 – 1948.În viaţa publică s-a manifestat ca partizan al instituţiei monarhice şi al regelui Carol II iar drept consecinţă a fost exclus din „noua Academie” a RPR în anul 1948, fiind repus în drepturi, post-morteam, abia în anul 1990. A fost, de asemenea, preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului, din anul 1929, decan al Facultăţii de Litere şi preşedinte al Oficiului Naţional pentru Cooperaţie.

A fost un adept al Societăţii Naţiunilor, considerând că aceasta aşeza relaţiile dintre state pe baze mai echitabile, iar pentru criza parlamentară românească propunea introducerea participării cunoscătorilor stărilor sociale la opera de legiferare, un sfat valabil poate şi în zilele noastre. Printre operele sale principale:„Egoismus und Altruismus”, 1904, „Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik”, 1908, – „Cosmologia elenă”, 1929, „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii”, (2 volume), 1939, „Problema sociologiei”, 1940, „La science de la realite sociale”, 1941. Dimitrie Gusti susţinea că voinţa socială este esenţa societăţii şi că această voinţă este condiţionată, în manifestările ei, de un număr de patru categorii fundamentale: cosmică, biologică, psihică şi istorică. Dimitrie Gusti a trecut la cele veşnice la 30 octombrie 1955.

Surse:

http://www.revistadestatistica.ro/supliment/index.php/file-de-istorie/dimitrie-gusti-1880-1955/

https://www.ziarulmetropolis.ro/dimitrie-gusti-un-sociolog-de-talie-internationala/

https://sas.unibuc.ro/dimitrie-gusti

https://jurnalul.antena3.ro/editie-de-colectie/dimitrie-gusti/dimitrie-gusti-1880-1955-543908.html

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/dimitrie-gusti-scriitor-si-om-politic-a-fost-timp-de-cinci-ani-si-primar-al-iasului--200358.html

http://ziarullumina.ro/dimitrie-gusti-si-prima-campanie-de-cercetare-sociologica-127619.html

http://biblior.net/scoala-sociologica-a-lui-dimitrie-gusti.html

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie1903: În această zi, s-a născut George Manu, fizician, profesor, figură marcantă a rezistenţei naţionale anticomuniste; în 1940 publică primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră; cartea sa „În spatele Cortinei de Fier” (1947), tipărită pentru prima oară abia în anul 2011, după ce a zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani, rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România; închis în 1948, spirit enciclopedic, a împărtăşit permanent colegilor de închisoare din cunoştinţele sale, fiind numit „rectorul Universităţii Aiud” (d. 1961, la Aiud).

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioţi (era nepotul generalului George Manu – 1838 – 1911, cel care s-a distins în războiul de independenţă şi care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în Procesul Marei Trădări Naţionale şi condamnat la muncă silnică pe viață.În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. După condamnarea la muncă silnică pe viață, a fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-a propus ca în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pe care îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc. 

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de ştiinţă, recunoscut ca atare şi de adversari, ci avea şi temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi , atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu.Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un T.B.C. ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit continuu, ajungând până la urmă să-i fie fatală.  

Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o susţinută şi incredibilă -în condiţiile de totală izolare din închisori activitate pe care, fără să greşim, o putem numi didactică. Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiţii pe marele om de cultură. În această perioadă, Aiudul era populat de foarte mulţi tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale universităţilor şi care erau, deci, cu studiile neterminate şi instrucţie incompletă.Majoritatea acestora, avizi de cunoaştere, apelau, pentru a-şi completa bagajul de cunoştinţe, la „bătrâni”care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desăvârşit ) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste : istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza şi engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. şi apoi, transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit din închisoare cu temeinice cunoştinţe de limbă şi literatură engleză de exemplu, lui îi datorează acest lucru. 

Profesorului George Manu i se datorează şi „inventarea” scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de aţă. Odată, un grup de studenţi care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînţeles) să le transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituţiei americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei respective şi aştepta un moment prielnic ca să le poată transmite la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului Manu i-a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reuşit să „scrie” pe câţiva zeci de metri de aţă textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucţiunile de decodare.Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie de comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei.

După 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Crăciun şi au început pregătirile pentru declanşarea reeducării, profesorului George Manu, despre care administraţia închisorii ştia că are o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi, i s-a cerut - ca şi celorlalte personalităţi din Aiud - să accepte reeducarea şi să facă în faţa deţinuţilor o declaraţie de desolidarizare de trecut şi de toate crezurile şi idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis.Pentru atitudinea fermă şi fără echivoc, profesorul George Manu a plătit cu viaţa. Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun, a fost meningită T.B.C. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.

Surse:

Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009

Gheorghe Jijie – George Manu – Monografie, Editura Babel, Bacău,

http://citateortodoxe.ro/biografie/george-manu

http://www.marturisitorii.ro/category/martiri-marturisitori/george-manu/

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/george-manu-omul-care-a-sfidat-comunismulsa-le-spui-tuturor-ca-n-am-facut-niciun-compromis-253792

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie…

– „Ziua Mondială a Radioului”; UNESCO a luat decizia de marcare a acestei zile pentru a proclama cooperarea internaţională între radiodifuzori, dar şi pentru a încuraja factorii de decizie în accesul la informaţie prin intermediul posturilor de radio de pe întreg mapamondul. Iniţiativa instituirii acestei zile a venit de la Academia Spaniolă de Radio şi a fost prezentată oficial la sesiunea Comitetului executiv al UNESCO din septembrie 2011. În România se serbează „Ziua radioului naţional” la 1 noiembrie, dată la care, în 1928, se inaugura postul naţional de radio din România; la orele 17:00 era difuzată în eter prima emisiune a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România

– 1571: A murit Benvenuto Cellini, sculptor, gravor şi scriitor florentin (monumentele Perseu, Nimfa de la Fontainebleu; bustul lui Cosimo I; lucrarea de orfevrărie Solniţa lui Francisc I; memorii: „Viaţa lui Benvenuto Cellini, povestită de el însuşi”)

– 1592: A murit Jacopo Bassano, pictor italian (n. ~1517)

– 1741: A murit compozitorul austriac Johann Joseph Fux (n. 1660)

– 1766, 13/14: S-a născut Robert Thomas Malthus, teolog şi economist englez; teoria sa despre populaţie a dat naştere „malthusianismului” (doctrină potrivit căreia omenirea este în primejdie din cauză că populaţia creşte în progresie geometrică, iar producţia alimentară, în progresie aritmetică) (m. 1834). Unele surse dau ca dată a naşterii 17 februarie 1766

– 1769: S-a născut Ivan Andreevici Krîlov, fabulist rus (m. 1844)

– 1785: A murit în închisoare Crişan (Gheorghe Crișan), unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti de la 1784 din Transilvania (s-a spânzurat cu nojiţele de la opinci) (n. 1733); ceilalţi doi conducători, Horea (pe numele său adevărat Vasile Nicola – n. 1730?) şi Cloşca (Ion Oargă – n. 1747), au fost executaţi, la 28.II.1785, prin tragere pe roată

– 1787: A murit Rudjer Iosip Bóškovič (cunoscut şi sub numele Roger Joseph Boscovich), matematician, fizician, astronom şi diplomat croat (n. 1711)

- 1822: A fost brevetată prima maşină de cosit/secerătoare de către americanul Jeremiah Bailey

- 1832: Statul Ecuador anexează Insulele Galapagos. 

– 1837: S-a născut Constantin Moroiu, fondatorul Marii Loji Naţionale din România (1880) (m. 1918)

– 1849: Delegaţia Adunării române de la Sibiu, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişa împăratului Franz Joseph I „Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina”, care cerea, între altele, legitima constituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, reprezentare proporţională în parlamentul imperial (13/25)

– 1853: Medicul chirurg francez Charles Gabriel Pravaz (n. 1791 – m. 1853) inventa seringa modernă practică. Măsurând 3 cm în lungime şi 5 mm în diametru, seringa era în întregime de argint, realizată de Etablissements Charrière, şi era operată de un şurub (mai degrabă decât pistonul familiar azi), pentru a controla cantitatea de substanţă injectată. Deşi Charles Pravaz este considerat inventatorul seringii moderne, conceptul seringii datează de la Galen (Claudius Galenus din Pergam). Chiar şi aşa, a fost nevoie de secole pentru ca instrumentul medical să adopte forma actuală

- 1866: A încetat din viaţă, la Iaşi, Vasile Mălinescu (n.1817), om politic şi publicist român. Se numără printre fruntaşii actelor memorabile din 1848 şi 1859.A făcut parte din comitetul Central al Unirii, deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, deputat în Adunarea Electivă.A desfăşurat o bogată activitate publicistică, făcând parte din conducerea ziarului Steaua Dunării.

- 1867: Dunărea Albastră a compozitorului Johann Strauss a fost prezentată în premieră la Viena, Austria 

– 1873: S-a născut bas-baritonul rus Feodor I. Şaliapin, stabilit în Franţa în 1922 (m. 1938)

- 1877: A murit Costache Caragiale.Costache Caragiale (n.29 martie 1815) a fost un actor român, dramaturg şi profesor de artă dramatică.

– 1880: S-a născut Dimitrie Gusti, sociolog, filosof şi estetician; fondatorul şcolii sociologice din Bucureşti; a conceput ideea „muzeului sociologic”, în temeiul căreia, în 1936, împreună cu Victor Ion Popa şi Henri H. Stahl, a pus bazele „Muzeului satului” din Bucureşti(m. 1955)

– 1883: A murit Richard Wagner, compozitor german(n. 22 mai 1813, Lipsca) 

– 1885: S-a născut George Fitzmaurice, regizor de film american de origine franceză (m. 1940)

– 1888: S-a născut Nicolae Daşcovici, jurist (ca specialist în drept internaţional public a fost delegat al României în diferite organisme internaţionale), istoric şi publicist; membru corespondent al Academiei Române din 1948 (m. 1969)

– 1893, 13/14: A murit Maria Rosetti (nume la naştere: Mary Grant) ziaristă şi publicistă română de origine scoţiană; prima ziaristă din România; soţia revoluţionarului, omului politic şi publicistului C.A. Rosetti a devenit simbolul Revoluţiei de la 1848, figura ei fiind aleasă de pictorul Rosenthal pentru tabloul „România Revoluţionară”; a înfiinţat un săptămânal numit „Mama şi copilul” (n. 1819) 

– 1893: A murit poetul, romancierul, jurnalistul, omul politic şi pedagogul Ignacio Manuel Altamirano, figură reprezentativă a culturii mexicane (n. 1834) 

-1895: A fost brevetat, la Paris, primul aparat de filmat, de proiecţie şi de copiat, denumit „cinematograful Lumière”, după numele inventatorilor săi, fraţii Louis (1864-1948) şi Auguste (1862-1954) Lumière (prima proiecţie publică comercială a avut loc la 28 decembrie 1895)

– 1903: S-a născut Georges Simenon, scriitor belgian de limbă franceză, autor de romane poliţiste („părintele” celebrului comisar Maigret) (m. 1989)

– 1903: S-a născut George Manu, fizician, profesor, figură marcantă a rezistenţei naţionale anticomuniste; în 1940 publică primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră; cartea sa „În spatele Cortinei de Fier” (1947), tipărită pentru prima oară abia în anul 2011, după ce a zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani, rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România; închis în 1948, spirit enciclopedic, a împărtăşit permanent colegilor de închisoare din cunoştinţele sale, fiind numit „rectorul Universităţii Aiud” (m. 1961, la Aiud)  

– 1907: S-a născut poetul Alexandru Călinescu (m. 1937)

– 1910: S-a născut fizicianul american de origine britanică William Shockley; Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1956, împreună cu conaţionalii săi Walter Bratain şi John Bardeen, pentru fundamentarea teoriei şi tehnicii tranzistorilor (m. 1989)

– 1914: A murit grefierul francez Alphonse Bertillon, unul dintre fondatorii criminalisticii; în octombrie 1902 a pus bazele antropometriei ca mijloc de identificare a criminalilor; celebrul „scaun Bertillon”, ca instrument de măsurare antropometrică, a fost adoptat imediat de poliţiile din numeroase ţări, printre care şi România, prin grija dr. Mina Minovici (n. 1853)

– 1918: S-a născut regizoarea Elena Negreanu, personalitate marcantă a Societăţii Române de Radiodifuziune; în anul 1945, este angajată crainic la Radiodifuziunea Română până în anul 1947, când devine actriţă la Teatrul Naţional; în paralel intră în activitatea pedagogică, devenind conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică; din anul 1956 optează pentru activitatea de regizor artistic în Redacţia Teatru a Radiodifuziunii Române, unde montează numeroase spectacole din dramaturgia clasică şi contemporană, naţională şi universală (m. 2016)

– 1919, 13/26: S-a născut poetul Constant Tonegaru (m. 1952)

– 1922: S-a născut Horia Căciulescu, actor român de teatru şi film. Horia Căciulescu (n. Belinţ, Timiş– d. 24 decembrie 1989, Bucureşti) a fost un mare actor de comedie.A activat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". A făcut ani lungi de detenţie ca deţinut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră.A murit împuşcat în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, la bordul maşinii sale, în urma unei erori a unor soldaţi. A fost înmormântat la Cimitirul Eroilor din Bucureşti.

– 1922: S-a născut pictorul Alexandru Cumpăta (m. 2000)

- 1929: Compozitorul Constantin Brăiloiu (1893 – 1958) inaugura, la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Cronica muzicală”

– 1930: S-a născut Ernst Fuchs, pictor, grafician, sculptor şi arhitect austriac; membru fondator, în 1948, al Şcolii de Realism Fantastic de la Viena (m. 2015)

– 1932: S-a născut traducătorul Aurel Covaci; a tradus din William Yeats, Giambattista Basile, Torquato Tasso, John Keats, Marina Ţvetaeva, Corrado Alvaro, John Milton, Ernesto Sábato, José Martì, Carl Sandburg ş.a. (m. 1993)

– 1933: S-a născut actriţa Gilda Marinescu (m. 1995) 

– 1933: S-a născut actriţa americană de film Kim Novak (nume real: Marilyn Pauline Novak)

– 1935: A murit Ioan Bianu, filolog, bibliograf şi editor de texte româneşti vechi; creator al şcolii naţionale de biblioteconomie şi bibliografie; membru titular al Academiei Române din 1902, preşedinte (1929-1932) şi vicepreşedinte (1932-1935) al acestui for (n. 1856)

– 1941: S-a născut fizicianul şi inginerul electronist Paul Dan Cristea; a abordat un larg evantai de specialităţi ca bioinformatica, semnalele genomice, prelucrarea numerică a semnalelor şi imaginilor, bazele electrotehnicii, teoria şi proiectarea circuitelor electrice şi electronice, reţele neuronale, agenţi inteligenţi evolutivi, aparatură medicală computerizată; membru titular al Academiei Române din 2011 (m. 2013)

– 1944: S-a născut Jerry Springer, cunoscut actor şi producător de show-uri de televiziune american de origine britanică

– 1945: Trupele sovietice şi cele româneşti au eliberat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, capitala Ungariei, oraşul Budapesta, de sub ocupaţia fascistă. Tot în aceeaşi zi, aviaţia aliaţilor URSS – Marea Britanie şi SUA -, fără a se pune de acord cu partea sovietică, a bombardat oraşul german Dresda, lăsând în urmă 200.000 de victime

- 1955: S-a născut Alexandru Dabija, regizor român de teatru. A debutat, în 1976, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, obţinând premiul pentru cel mai bun regizor al anului . A fost director general al Teatrului Odeon între 1991-1994 

– 1960- Franţa testa, în Sahara, prima sa bombă atomică

- 1965: Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti construieşte şi dă în folosinţă primele maşini electronice de calcul româneşti „CET-500” şi „CIFA-102”. 

- 1966: A murit Marguerite Long, pianistă şi pedagogă franceză (n. 1878) 

– 1968: S-a născut boxerul Mihai Leu, primul român campion mondial la box profesionist (Hamburg, 1997, la categoria semimijlocie, versiunea WBO); în urma unei accidentări a renunţat la box şi a început să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion naţional în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC

– 1980- O echipă de medici condusă de prof. dr. docent Eugen Proca (1927 – 2004) a efectuat primul transplant reușit al unui organ la om, cu rinichi de la un donator în viață, premieră de maximă importanță pentru medicina românească, şi un eveniment de rezonanță la nivel European

– 1991: A avut loc începerea dezbaterilor Adunării Constituante a României pentru elaborarea noii Constituţii postcomuniste a statului (adoptată la 21.XI.1991). La 8.XII.1991 a avut loc referendumul naţional prin care Constituţia a fost adoptată (Legea fundamentală a fost revizuită în urma referendumului naţional din 18-19.X.2003)

– 1999: A murit actorul de teatru şi film Radu Zaharescu (n. 1941)

–1999: A murit Vladimir Trebici, demograf şi sociolog; membru titular al Academiei Române din 1992 (n. 1916)

- 2003: La iniţiativa Guvernului României, au fost repatriate de la Lisabona (Portugalia) osemintele regelui Carol al II-lea. A doua zi, la 14.II.2003, acestea au fost reînhumate într-o capelă a Mănăstirii Curtea de Argeş (necropolă domnească).Născut la 3/15.X.1893, la Sinaia, Carol al II-lea a fost primul copil al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria. Rege între anii 1930 şi 1940, Carol al II-lea a părăsit România în septembrie 1940, a locuit un timp în Brazilia şi după 1947 s-a stabilit în Portugalia (m. 1953, la Lisabona)

– 2008: A murit Henri Salvador, cântăreţ şi chitarist de jazz, o adevărată legendă a muzicii franceze (n. 1917, în Guyana Franceză)

– 2006: A murit actorul Ion Pavlescu (n. 1929)

– 2012: Are loc lansarea primului nanosatelit artificial românesc („Goliat”), dezvoltat de o echipă de cercetare condusă de Agenţia Spaţială Română (ROSA). Satelitul a fost plasat pe orbită în cadrul zborului inaugural al rachetei „Vega” a Agenţiei Spaţiale Europeane (ESA), de la o bază din Guyana Franceză. Programată pentru şase luni, misiunea nanosatelitului a fost aceea de a stoca imagini de înaltă rezoluţie şi de a măsura doza de radiaţii şi fluxul de micrometeoriţi, datele urmând a fi transferate pe staţiile de la sol pentru analiză. În data de 2 ianuarie 2015, satelitul Goliat a reintrat în atmosfera Pământului şi s-a dezintregat, resturile satelitului arzând în atmosferă; Goliat a orbitat planeta noastră timp de 1.054 de zile, cu o viteză balistică de până la 7,5 kilometri pe secundă. Satelitul românesc a înconjurat Terra de peste 15.000 de ori

$$$

 S-a întâmplat în 13 februarie 2003: La iniţiativa guvernului României, au fost repatriate de la Lisabona (Portugalia) osemintele regelui Carol al II-lea. A doua zi, la 14 februarie 2003, acestea au fost reînhumate într-o capelă a Mănăstirii Curtea de Argeş (necropolă domnească). Născut la 3/15 octombrie 1893, la Sinaia, Carol al II-lea a fost primul copil al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria. Rege între anii 1930 şi 1940, Carol al II-lea a părăsit România în septembrie 1940, a locuit un timp în Brazilia şi după 1947 s-a stabilit în Portugalia (m. 1953, la Lisabona). 

A absolvit Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti în 1909, când a fost înaintat sublocotenent. În timpul primului război mondial a fost comandantul onorific al Regimentulului de Vânători de Munte (condus, faptic de căpitanul Virgil Bădulescu). A urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general. S-a căsătorit, în secret, în 1918, cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, cu care a avut un fiu, Carol Mircea Lambrino. A fost obligat să divorţeze, în 1919, de Zizi Lambrino. Principele moştenitor Carol s-a căsătorit la Atena, la 10 martie 1921, cu principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, iar la 25 octombrie 1921 s-a născut, la Castelul Foişor din Sinaia, fiul lor, Mihai, viitorul rege al României (1927-1930; 1940-1947).Carol a renunţat de trei ori la calitatea de principe moştenitor al coroanei României. În ziua de 12 decembrie 1925, el a adresat regelui Ferdinand o scrisoare prin care - pentru a treia oară în decurs de şapte ani - renunţa la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor, punând instituţia monarhică într-o situaţie dificilă. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană (din 31 decembrie 1925) privind aprobarea renunţării principelui Carol la tronul Romaniei („Actul de la 4 ianuarie'') şi recunoaşterea prinţului Mihai ca principe moştenitor al României (pe timpul minoratului acestuia fiind instituită o Regenţă).

La 6 iunie 1930, prinţul Carol a revenit în ţară de la Paris, cu avionul. Revenirea sa pe tron a fost sprijinită de Partidul Naţional Ţărănesc, respectiv de Iuliu Maniu, în dubla sa calitate de şef de guvern şi de partid, cu unele condiţii, între care renunţarea la concubinajul cu Elena Lupescu şi refacerea mariajului desfăcut în 1928 din iniţiativa principesei Elena. Bucurându-se de sprijinul armatei, Carol determină accelerarea demersurilor pentru proclamarea sa ca rege. La 8 iunie 1930, Parlamentul îl proclamă pe principele Carol rege al României, sub numele Carol al II-lea, iar regele Mihai redevine prinţ moştenitor, primind titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia''.Crizei economice avea să i se asocieze criza politică, latentă, este adevărat, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit, la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea. Elena Lupescu a revenit şi ea în ţară, în august 1930, iar în jurul lui Carol al II-lea s-a creat o adevărată „camarilă regală''. Încă de la revenirea sa în ţară, Carol al II-lea a urmărit instaurarea unui regim bazat pe autoritatea monarhică.Au urmat ani de instabilitate politică, cu numeroase scindări în rândul partidelor politice. La 28 decembrie 1937 a avut loc demisia guvernului liberal prezidat de Gheorghe Tătărescu şi s-a format un guvern naţional-creştin, în frunte cu Octavian Goga, secondat de A.C. Cuza. Această guvernare a fost o etapă de tranziţie spre instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. La 10 februarie 1938, guvernul O.Goga-A.C. Cuza este înlăturat, iar regele Carol al II-lea instaurează regimul autorităţii personale (10 februarie 1938-6 septembrie 1940) şi numeşte în fruntea guvernului pe patriarhul Miron Cristea.La 20 februarie 1938 se decretează o nouă Constituţie, promulgată la 27 februarie 1938, potrivit căreia era interzis, printre altele, „'a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului''.Era legiferată instaurarea autorităţii regale. 

 La 31 martie 1938 se desfiinţează prin Decret regal toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri „consilieri regali'', numiţi de monarh, în rang de miniştri de stat. La 16 decembrie 1938 a fost creată organizaţia politică unică în stat Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), primul partid „de masă'' din istoria României, cuprinzând toţi cetăţenii ţării care împliniseră vârsta de 21 de ani, cu excepţia militarilor activi şi a judecătorilor, având drept scop sprijinirea monarhiei, în general, şi a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. Şeful suprem al FRN era regele. Acesta a hotărât, la 22 iunie 1940, transformarea FRN în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar'', sub conducerea supremă a regelui.Carol al II-lea a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea economică a României şi mai cu seamă pentru viaţa culturală. La 14 aprilie 1933 a fost dată Legea privind crearea „Fundaţiilor Culturale Regale ale României''. Prin Fundaţia „Carol'' au fost înfiinţate la sate cămine culturale şi biblioteci.Sub aceleaşi auspicii au luat fiinţă Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. În 1933 au fost create Fundaţia pentru Literatură şi Artă şi a început să apară „Revista Fundaţiilor Regale''.Toate acestea au determinat Academia Română să-i confere titlul de membru de onoare (la 17 mai 1921) şi de preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române (8 iunie 1930-5 septembrie 1940). 

Pe plan extern, regele Carol al II-lea a încercat o politică de echilibru, în speranţa că va reuşi să îndepărteze pericolele care planau asupra României. Însă în 1940, evenimentele internaţionale, precum şi situaţia internă au dus la izolarea completă a României şi la pierderile teritoriale din 1940 (Basarabia şi nordul Bucovinei la 28 iunie; nord-estul Transilvaniei la 30 august; Cadrilaterul, la 7 septembrie). Considerat - şi pe bună dreptate - răspunzător de catastrofa României, regimul dictaturii regale s-a prăbuşit, odată cu frontierele ţării. La 4 septembrie 1940 are loc demisia guvernului prezidat de Ion Gigurtu, iar generalul Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar a doua zi, la 5 septembrie, regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu principalele prerogative ale puterii. 

La 6 septembrie 1940, complet izolat politic şi compromis în ochii opiniei publice din cauza cedărilor teritoriale, Carol al II-lea trasmite prerogativele regale fiului său Mihai. Regele Carol al II-lea a părăsit România pe 7 septembrie 1940 şi a locuit, pentru un timp, în Mexic şi Brazilia, pentru ca, după 1947, să se stabilească în Portugalia. S-a căsătorit cu Elena Lupescu în anul 1947. A murit la 4 aprilie 1953, la Lisabona, în urma unui atac de cord, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii „Sao Vicente'', alături de regii Portugaliei. În urma demersurilor începute de Guvernul României la 18 decembrie 2002 pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale fostului suveran, la 13 februarie 2003 acestea au fost aduse în ţară, împreună cu cele ale ultimei sale soţii, Elena Lupescu. Osemintele fostului suveran au fost reînhumate, la 14 februarie 2003, după o ceremonie militară şi religioasă, în fostul paraclis al Mănăstirii Curtea de Argeş, iar cele ale Elenei Lupescu lângă o bisericuţă din lemn, la marginea parcului mănăstirii.

Surse:

Dicţionarul „Membrii Academiei Române'', Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003

Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român'', Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002

Coord: Dinu C. Giurescu „Istoria României în date''; Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003

http://www.familiaregala.ro/

$$$

 Mormântul lui Napoleon din Paris este făcut să te oblige să te închini. Sarcofagul uriaș din porfir roșu se află într-o criptă circulară deschisă, sub domul Invalizilor. Arhitectul a proiectat balustrada astfel încât, dacă vrei să vezi mormântul de sus, trebuie să te apleci peste balustradă (făcând o plecăciune). Dacă cobori jos lângă el, soclul este înalt, așa că trebuie să ridici privirea spre Împărat. Indiferent cum privești, arhitectura te forțează să îi arăți respect lui Napoleon.

Această capodoperă arhitecturală a fost concepută de Louis Visconti, care a avut dificila misiune de a crea un monument funerar sub o cupolă deja existentă, fără a distruge armonia clădirii originale. Soluția sa a fost ingenioasă: a săpat o groapă circulară imensă în podeaua bisericii, creând o criptă deschisă. Astfel, lumina care intră prin ferestrele domului de sus cade direct pe sarcofag, luminându-l natural și oferindu-i o aură aproape divină, vizibilă de la etajul principal.

Materialul din care este făcut sarcofagul nu este o simplă piatră, ci porfir roșu, o rocă extrem de dură și rară, asociată istoric cu împărații romani. Alegerea culorii nu a fost întâmplătoare; roșul imperial simbolizează puterea absolută și gloria eternă. Blocul masiv de piatră a fost adus cu mari eforturi din carierele din nordul Europei, iar prelucrarea și șlefuirea lui au durat ani de zile din cauza durității materialului, care distrugea uneltele sculptorilor.

Sarcofagul în sine are dimensiuni impresionante, având o lungime de 4 metri și o lățime de 2 metri. El se odihnește pe un soclu din granit verde de Vosges, care contrastează puternic cu roșul de deasupra. Întregul ansamblu este atât de greu încât a fost nevoie de consolidarea fundațiilor clădirii pentru a susține greutatea enormă a pietrei și a structurii interioare, asigurându-se că mormântul nu se va scufunda în solul parizian.

În jurul sarcofagului, stând de veghe pentru eternitate, se află 12 statui uriașe din marmură albă, cunoscute sub numele de „Victorii”. Sculptate de James Pradier, aceste figuri feminine privesc spre mormânt și simbolizează campaniile militare victorioase ale lui Napoleon. Ele sunt așezate lângă stâlpii criptei, formând o gardă de onoare tăcută și solemnă care protejează somnul liderului francez.

Podeaua criptei este decorată cu un mozaic policrom spectaculos, care reprezintă o cunună de lauri stilizată, un alt simbol antic al victoriei și al triumfului. Pe acest mozaic sunt înscrise numele marilor bătălii câștigate de Napoleon, precum Rivoli, Piramidele, Marengo, Austerlitz sau Jena. Vizitatorii care privesc de sus pot citi aceste nume dispuse radial, ca razele unui soare care emană dinspre sarcofag.

Intrarea în criptă este păzită de două statui colosale din bronz, care țin pe perne simbolurile imperiale: globul pământesc, sceptrul și coroana. Deasupra intrării este gravată o frază celebră extrasă din testamentul lui Napoleon, scris pe insula Sfânta Elena: „Doresc ca cenușa mea să se odihnească pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez pe care l-am iubit atât de mult”. Această inscripție adaugă o notă emoțională puternică monumentului de piatră.

Domul Invalizilor (Dôme des Invalides), sub care se află mormântul, a fost construit inițial ca o biserică regală în timpul lui Ludovic al XIV-lea. Cupola sa aurită, vizibilă din multe puncte ale Parisului, este acoperită cu foiță de aur veritabil. Interiorul cupolei este pictat cu scene religioase, iar înălțimea sa amețitoare creează o acustică deosebită, amplificând senzația de grandoare și micime a omului în fața istoriei și a divinității.

Trupul lui Napoleon nu a fost depus aici imediat după moartea sa din 1821. Timp de 19 ani, el a fost înmormântat într-o vale izolată de pe insula Sfânta Elena. Abia în 1840, regele Louis-Philippe a obținut permisiunea de a aduce rămășițele în Franța, un eveniment istoric cunoscut sub numele de „Retour des Cendres” (Întoarcerea Cenușii). Chiar și după repatriere, a mai durat 20 de ani până când mormântul actual a fost finalizat și gata să primească sicriul, în 1861.

Astăzi, locul este unul dintre cele mai vizitate monumente din Franța, dar păstrează o atmosferă de liniște profundă. Turiștii, indiferent de naționalitate, tind să vorbească în șoaptă atunci când intră sub dom. Arhitectura vizionară a lui Visconti a reușit să creeze un spațiu atemporal, unde piatra, lumina și istoria se combină pentru a impune o stare de reflecție și respect, exact așa cum s-a intenționat de la bun început.

$$$

 CETATEA HOTIN

Cetatea Hotin este un complex de fortificații situat pe malul drept deluros al Nistrului, în Hotin, Ucraina. Este formată dintr-o fortăreață din secolul al XIII-lea și un bastion din secolul al XVIII-lea care o înconjoară. Este una dintre cele mai vechi fortificații păstrate din Europa de Est .

Nu există informații în surse scrise despre data construirii primelor fortificații în acest loc, dar săpăturile arheologice din anii 1960 au descoperit rămășițele unei structuri fortificate timpurii. Primul castel avea ziduri de lemn și metereze de pământ și a fost probabil construit la începutul secolului al XI-lea de către Marele Prinț al Kievului, Vladimir cel Mare (958-1015), care a cucerit zona în acea perioadă și dorea să controleze traversarea râului și să obțină acces la o rută comercială importantă .

În 1199, orașul și cetatea au devenit parte a Principatului Galiția-Volînia, care a folosit cetatea de pe malurile Nistrului, pe atunci granița principatului, pentru a apăra frontiera. La mijlocul secolului al XIII-lea, Daniel I al Galiției (l. 1201-1264), rege al Ruteniei (fosta Galiție-Volînia), a consolidat cetatea prin înlocuirea fortificațiilor din lemn cu unele din piatră.

Odată cu criza economică din secolul al XIV-lea în Europa, Genova a căutat noi surse de venit. O astfel de sursă de venit a fost bazinul Mării Negre, care include și Nistrul, deoarece aceste teritorii erau bogate în resurse agricole. Astfel, până în prima jumătate a secolului al XIV-lea, genovezii au creat o rețea comercială de-a lungul Dunării, Nistrului, Mării Azov și Crimeii. Având în vedere slăbiciunea Regatului Ruteniei la începutul secolului al XIV-lea, genovezii au reușit să preia ruta comercială a Nistrului, iar fortăreața Hotyn a devenit un avanpost îndepărtat care apăra rețeaua comercială.

Odată cu întemeierea Principatului Moldovei la mijlocul secolului al XIV-lea, sub domnia lui Dragoș Întemeietorul (d. 1353), vasal al Regatului Ungariei, toate fortificațiile și posturile comerciale de pe Nistru, inclusiv Hotinul, au trecut sub stăpânirea Moldovei. În secolul al XV-lea, cetatea a fost reconstruită în mod semnificativ și a devenit reședința guvernatorului local.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Imperiul Otoman dorea să cucerească Basarabia de Sud și se temea de locația strategică a Principatului Moldovei. În 1473, Moldova a refuzat să plătească tributul anual Imperiului Otoman , așa că Mehmed al II-lea Cuceritorul (domnie între 1451 și 1481) a invadat Moldova în 1474. În 1476, armata sa a ajuns la Hotin, dar cetatea s-a dovedit inexpugnabilă, iar asediul a fost nereușit.

La începutul secolului al XVI-lea, Principatul Moldovei a devenit vasal al Imperiului Otoman, iar garnizoana ienicerilor din regiune a preluat cetatea. În anii 1530, Petru Rareș (1483-1546), prințul Moldovei, a încercat să cucerească Pokutia, o regiune la nord-vest de Hotin, declanșând un război cu Regatul Poloniei. Cu toate acestea, armata poloneză era mult mai puternică și, în 1538, a asediat Hotinul și a capturat cetatea. În timpul asediului, o mare parte a zidului dintre turnurile de nord și de est a fost aruncată în aer, o parte a palatului de lângă zidul de est, poarta și turnul fierarului au fost distruse. Castelul a fost reconstruit și extins între 1540 și 1544: zidurile și turnul fierarului au fost restaurate, iar noua poartă a fost construită. Polonezii au controlat cetatea până în 1617, când a fost semnată Pacea de la Busza și cetatea a intrat sub stăpânirea Moldovei otomane.

În 1620, tensiunea dintre Uniunea Polono-Lituaniană și Imperiul Otoman a atins apogeul. Tătarii și cazacii, supuși ai sultanului turc, respectiv ai regelui polonez, se aflau într-un conflict constant, tătarii atacând teritoriile din sudul Uniunii pentru a captura sclavi, iar cazacii jefuind orașele și punctele comerciale otomane, amenințând chiar Istanbulul. Polonia intervenise, de asemenea, în treburile interne ale Moldovei, așa că, în 1621, sultanul Osman al II-lea (domnit între 1618 și 1622) a adunat o armată de aproape 160.000 de soldați și a lansat o invazie. Armata Uniunii Polono-Lituaniane și a aliaților lor cazaci număra între 50.000 și 60.000 de soldați. Armatele s-au întâlnit sub zidurile orașului Hotin, iar bătălia s -a încheiat cu o victorie polono-lituaniană. Tratatul de pace de la Hotin a recunoscut granița dintre Uniunea Polono-Lituaniană și cea otomană de pe Nistru, dar fortăreața a rămas sub stăpânire otomană.

În 1673, armata Polono-Lituaniei, sub conducerea lui Ioan al III-lea Sobieski (l. 1629-1696), s-a confruntat din nou cu armata otomană. Comunitatea a ieșit victorioasă; au reușit chiar să cucerească fortăreața, deși pentru scurt timp. Ulterior, otomanii au decis să demoleze castelul, dar guvernatorul local nu a dus sarcina la bun sfârșit, astfel încât castelul a supraviețuit.

Noul complex de 30 de hectare ar putea găzdui o garnizoană de 20.000 de oameni, cu provizii și muniție în timp de pace, și până la 60.000 de soldați în timpul ostilităților.

La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman era serios îngrijorat de puterea crescândă a Țaratului Rusiei. Se temeau că rușii vor ataca Uniunea Polono-Lituaniană și apoi Moldova Otomană, unde o mare parte a populației era creștină ortodoxă. Mai mult, turcii doreau să recucerească teritoriile pierdute în favoarea Rusiei după Tratatul de la Constantinopol din 1700. În 1710, Imperiul Otoman a declarat război Țaratului Rusiei, iar un an mai târziu, Petru cel Mare (l. 1672-1725) a început Campania de pe râul Prut, invadând Moldova. Campania nu a avut succes pentru ruși, aceștia fiind nevoiți să semneze un nou tratat de pace cu Imperiul Otoman.

Otomanii au întărit toate fortificațiile de pe Nistru, care au îndeplinit rolul de graniță de nord. Cetatea Hotin a fost reconstruită în mod semnificativ, iar în jurul ei a fost construită o nouă fortăreață bastionară. Noua fortificație avea șapte bastioane și cinci porți fortificate. Partea exterioară a puțului a fost fortificată cu un zid de piatră, în fața căruia se afla un șanț cu apă. Vechea cetate era legată de întregul sistem de fortificații printr-un zid. Noul complex de 30 de hectare (74 de acri) putea găzdui o garnizoană de 20.000 de oameni cu provizii și muniții în timp de pace și până la 60.000 de soldați în timpul ostilităților. Cetatea îndeplinea funcția de arsenal.

În secolul al XVIII-lea, fortăreața a trecut frecvent în posesie. În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, trupele ruse au învins armata otomană la Stavuchany (1739), lângă Hotyn, după care garnizoana otomană a fortăreței s-a predat fără luptă. Prin Tratatul de pace de la Belgrad, semnat în același an, garnizoana otomană s-a întors. În 1769, în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, armata rusă s-a confruntat cu otomanii pe Nistru. Bătălia s-a încheiat cu înfrângerea otomanilor și retragerea garnizoanei din Hotyn. Cu toate acestea, Tratatul de la Küçük Kaynarca (1774) nu a modificat granița Nistrului, astfel încât fortăreața a revenit sub stăpânire otomană.

În 1787, Imperiul Otoman a încercat să recucerească teritoriile pierdute de Rusia în războaiele anterioare. Imperiul Austriac s-a alăturat războiului de partea Rusiei, iar armata ruso-austriacă a înconjurat și asediat fortăreața Hotin. Fortăreața s-a predat, dar, din nou, Tratatul de la Iași nu a modificat granița Nistrului, iar garnizoana otomană a recâștigat controlul asupra fortăreței.

În 1806, trupele rusești au trecut Nistrul în Moldova, declanșând războiul ruso-turc din 1806-1812. Fără rezistență, comandantul orașului Hotin a predat fortăreața rușilor. În cele din urmă, în 1812, în baza Tratatului de pace de la București, Hotin a devenit oficial parte a Imperiului Rus. Ulterior, fortăreața și-a pierdut importanța strategică; a devenit sediul și infirmeria Regimentului de Infanterie Modlin, staționat în Hotin. În prezent, complexul este o rezervație istorică; fortăreața a fost restaurată la starea sa din secolul al XVIII-lea și este o destinație turistică populară.

Castelul, după zeci de reconstrucții și modernizări, a format un sistem de apărare destul de puternic. Pentru a proteja castelul de focul de artilerie, fiind situat în centrul unui bazin, zidurile se ridică la aproape 40 de metri deasupra solului. Zidurile de nord și de vest sunt înconjurate de un mic pârâu, iar de-a lungul zidului de sud se află un șanț cu apă.

Zidurile sunt fortificate cu cinci turnuri, ceea ce permitea castelului să acopere dealurile din jur cu foc de artilerie:

-Turnul de Intrare Sudică – Construit la începutul secolului al XVIII-lea, turnul are o înălțime de 20 de metri, iar zidurile au o grosime de 3-4 metri. Inițial, intrarea în fortăreață era situată la baza turnului, dar în secolul al XIX-lea a fost reconstruită, s-au adăugat poduri de lemn, iar intrarea a fost mutată la nivelul actual.

-Turnul Fierarului (sud-vest) – Turnul actual, construit în secolul al XVIII-lea, este o reconstrucție a unuia din secolul al XV-lea. Înălțime de aproape 29 de metri și ziduri groase de 2 metri, acesta adăpostea fierăria castelului.

-Turnul comandantului (vest) – Construit în secolul al XV-lea, turnul era conectat direct la palatul comandantului. Înălțimea turnului este de 62,5 metri, iar zidurile au o grosime de 2 metri. La etajul superior al turnului existau deschizături pentru focul de artilerie.

-Turnul de Est – Turnul a fost construit la mijlocul secolului al XV-lea. Înălțimea turnului este de 55 de metri. În interior, turnul este o parte solidă a zidului, cu o grosime de 6 metri, prin urmare, singura modalitate de a ajunge la nivelul deschizăturii este prin zidurile castelului.

-Turnul de Nord – Construit la mijlocul secolului al XV-lea, turnul era donjonul castelului. Are patru niveluri cu creneluri care erau folosite pentru focul de artilerie și muschetă. Zidurile turnului au o înălțime de 68 de metri și o grosime de 2 metri.

Curtea Castelului

Curtea este împărțită în două jumătăți de casa comandantului. Partea de nord, care este cea mai veche parte a castelului, este denumită Curtea Ducelui sau Curtea Comandantului, în timp ce partea de sud a fortăreței este numită Curtea Războinicilor.

Majoritatea clădirilor sunt situate în partea de sud:

-Casa comandantului – Palatul cu două etaje din secolul al XV-lea a fost construit din blocuri de piatră albă și cărămizi roșii. În interior, palatul este împărțit în zone rezidențiale și de întreținere. Palatul avea și portaluri și ancadramente din piatră albă, dar majoritatea acestor elemente s-au pierdut în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

-Cazarmă – Locuințele cu două etaje ale garnizoanei fortăreței au fost construite în secolul al XV-lea de-a lungul zidului estic. Reconstruite de mai multe ori de-a lungul istoriei, acestea găzduiesc în prezent un muzeu al fortăreței.

-Fântâna castelului – Situată în mijlocul curții, are o adâncime de 50 de metri și datează din secolul al XV-lea.

-Capela castelului – Data construcției este necunoscută, dar probabil a fost construită între secolele al XIII-lea și al XV-lea în stilurile arhitecturale romanic și gotic. A fost reconstruită de mai multe ori, transformată în moschee în perioada otomană și reconstruită în biserică ortodoxă la începutul secolului al XIX-lea.