$$$

 Înainte ca navele europene să taie orizontul: puterea femeilor maori și o lume pe care colonizarea a numit-o „necivilizată”

Înainte ca navele europene să apară la linia mării, exista un loc în care o femeie abuzată nu era lăsată singură să îndure în tăcere, pentru că, în acea lume, dacă un bărbat ridica mâna asupra ei, comunitatea intervenea fără ezitare, iar violența putea avea consecințe extreme, de la execuție până la exil definitiv, o formă de moarte socială prin care agresorul era smuls din lume, din neam și din identitatea sa, în timp ce colonizatorii priveau aceste practici și le etichetau, cu aroganță, drept „primitive” și „incivile”.

În anul 1840, când funcționarii britanici au ajuns în Aotearoa pentru a semna Tratatul de la Waitangi, au adus cu ei o eroare fundamentală, aceea de a crede că doar bărbații contează, fiind pregătiți să negocieze exclusiv cu lideri masculini, conform regulilor propriei lor lumi, o lume în care femeile nu aveau drepturi depline, în care bunurile deveneau ale soțului prin căsătorie și în care identitatea legală a femeii era o umbră legată de numele unui bărbat.

Doar că în Aotearoa îi aștepta ceva ce nu puteau înțelege.

Femeile maori erau acolo, alături de bărbați, prezente, vigilente și conștiente de rolul lor, refuzând să fie simple figuri secundare, indignate când au realizat că sunt ignorate, iar cel puțin treisprezece dintre ele au semnat tratatul, poate chiar mai multe, pentru că multe nume maori nu indică genul, însă britanicii abia dacă au consemnat acest fapt, incapabili să vadă că se aflau în fața unei societăți construite pe principii radical diferite.

În cultura tradițională maori, o femeie nu își pierdea numele prin căsătorie, copiii nu aparțineau exclusiv liniei paterne, ci puteau revendica descendența atât de la mamă, cât și de la tată, femeile se îmbrăcau similar cu bărbații, trupul lor nu era considerat păcătos, iar nașterea nu era o pedeapsă, ci un proces firesc, încărcat de sens spiritual.

Mai presus de toate, exista o regulă care ar fi trebuit să zguduie din temelii mentalitatea colonizatorilor: violența împotriva unei femei era o crimă gravă, iar agresiunile fizice sau sexuale puteau duce la pedepse radicale, moartea sau excluderea definitivă din comunitate, pentru că locuința nu era un spațiu inviolabil unde „nimeni nu are voie să intervină”, ci un loc în care comunitatea intra, judeca și proteja.

Nu era o lume a egalității perfecte, pentru că rolurile femeilor și bărbaților erau diferite, însă exista echilibru, iar viziunea maori asupra lumii recunoștea că fiecare parte era esențială pentru întreg, femeile fiind văzute ca surse de viață și sacralitate, nu ca ființe inferioare, iar căsătoria nu însemna dizolvarea identității lor, ci continuarea ei.

Femeile de rang înalt purtau un statut numit tapu, sacru, încărcat de putere spirituală, iar atunci când oaspeții soseau într-un marae, spațiul ceremonial, ele erau cele care rosteau karanga, chemarea inițială, un act de autoritate spirituală pe care bărbații nu îl puteau îndeplini.

Această putere este vizibilă și astăzi prin moko kauae, tatuajul de pe bărbie și buze, prin care femeile își purtau identitatea, originea, statutul și istoria personală, fiecare desen fiind unic, o hartă vie a propriei existențe, nu un simplu ornament, ci un semn al autorității și al dimensiunii spirituale.

Colonizarea a șters aproape complet această tradiție, misionarii condamnând-o ca păgână și rușinoasă, iar la începutul secolului al XX-lea, tatuajul facial devenise rar, deși unele femei maori au continuat să-l primească până în anii ’50, ca un gest tăcut de rezistență, în timp ce cultura lor era împinsă la margine.

Legile coloniale, modelul victorian de familie și negocierea exclusiv cu bărbații au distrus structuri care funcționau altfel, transformând puterea feminină tradițională într-o rușine ce trebuia ascunsă, fără a distruge un paradis ideal, pentru că nicio societate nu este perfectă, dar demolând un sistem în care femeile aveau autoritate reală, violența avea consecințe severe, iar identitatea feminină nu era anulată.

Și totuși, încet, ceva a început să revină la suprafață.

Din anii ’90 încoace, tot mai multe femei maori au ales să poarte din nou moko kauae, recuperând o tradiție aproape îngropată, iar în 2016, Nanaia Mahuta a intrat în Parlament cu tatuajul vizibil, devenind prima persoană din lume care a făcut acest lucru într-o legislatură națională, iar în 2020, ca ministru de externe, a apărut în fața liderilor lumii purtându-l nu ca simbol personal, ci ca declarație politică și culturală.

Istoria femeilor maori nu este doar o succesiune de răni, ci o poveste despre o forță care a existat, a fost zdrobită și refuză astăzi să dispară, pentru că fiecare moko kauae vizibil poartă memoria a ceea ce a fost, durerea a ceea ce a fost smuls și hotărârea de a reconstrui ceea ce colonizarea a încercat să șteargă.

Când întâlnești o femeie maori cu un tatuaj pe bărbie, nu privești doar cerneală pe piele, ci secole de rezistență devenite carne, dovada că unele puteri sunt mai durabile decât imperiile și că există tradiții care nu mor doar pentru că cineva a decis să le declare „greșite”.

#IstorieIndigenă

#FemeileMaori

#MokoKauae

#RezistențăCulturală

#Colonizare

#MemorieVie

Crezi că lumea modernă este pregătită să recunoască faptul că unele societăți considerate „primitive” protejau femeile mai bine decât multe sisteme considerate astăzi civilizate?