$$$

 S-a întâmplat în 6 ianuarie1907: La această dată, s-a născut fizicianul şi inginerul Ion I. Agârbiceanu, conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962); membru corespondent al Academiei Române din 1963; fiul scriitorului Ion Agârbiceanu. 

Ion I. Agârbiceanu s-a născut în familia scriitorului şi preotului Ion Agârbiceanu şi a Mariei, în comuna Bucium, judeţul Alba. Formarea sa ulterioară se datorează atât familiei, cât apropiaţilor acesteia, scriitorul fiind prieten cu istoricul Nicolae Iorga, dar şi cu alţi intelectuali din Transilvania şi Muntenia. Pe micul Ion l-a ajutat în egală măsură înzestrarea genetică, fiind un copil supradotat intelectual, motiv pentru care a fost înscris la şcoală de la vârsta de numai cinci ani. A urmat cursurile Liceului „George Bariţiu” din Cluj, absolvite în 1925, ale Institutului Electrotehnic din Bucureşti, absolvite în 1929, şi ale Facultăţii de Ştiinţe din Paris.

În 1934, el şi-a impresionat profesorii cu lucrarea de doctorat, făcută sub conducerea profesorului A. Cotton, despre spectroscopie, cu titlul: „Recherche sur le spectre de fluorescence et d'absorption des vapeurs de Iodine”, teză ce a devenit o lucrare de referinţă în domeniu. În 1948, Ion a fost numit profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, iar din 1951 a început să predea la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti. În anul 1956, prof. dr. Ion I. Agârbiceanu a organizat, la Institutul de Fizică Atomică din Bucuresti, laboratorul de „Metode Optice în Fizica Nucleară", în cadrul căruia s-au realizat numeroase cercetări privind structurile atomice hiperfine şi izotopice, rezonanţă magnetooptică

şi păturile subţiri dielectrice. 

La un an de la inventarea primului laser din lume – de către profesorul american Theodore Maiman – un român avea să intre în analele fizicii cu o descoperire originală. În 1961, Ion I. Agârbiceanu a co-inventat primul laser cu gaze din România. În 1962, omul de ştiinţă a realizat, cu ajutorul unei echipe de excepţie, primul laser cu heliu-neon cu radiaţie infraroşie, după o concepţie proprie. Descoperirea a fost făcută la şase ani după ce savantul a organizat, la invitaţia profesorului Horia Hulubei, în cadrul Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti, un laborator de metode optice în fizica nucleară.În perioada 1955-1971, Ion I. Agârbiceanu a condus catedra de Fizică I la Institutul Politehnicdin Bucureşti. A fost reprezentantul României la „International Union of Pure and Applied Physic" şi la „European Group for Atomic Spectroscopy". În 1963, Ion a devenit membru corespondent al Academiei Române.În martie 1971 a încetat din viaţă.

Surse:

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.physics.pub.ro/Agarbiceanu/2011/Remember_Agarbiceanu.pdf

http://www.dozadebine.ro/ion-i-agarbiceanu-primul-laser-cu-gaz-heliu-neon-din-romania/

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/celebrul-fizician-inventat-laser-romania-fost-patra-tara-lume-avut-aparat-1_573dee235ab6550cb81a0684/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 ianuarie1910: La această dată, a trecut la cele veșnice Constantin I. Brătianu, general, geodez şi cartograf; s-a numărat, alături de Constantin Barozzi ş.a., printre întemeietorii revistei „România militară” (1864); membru titular al Academiei Române din 1899.(n. 17 septembrie 1844). 

A fost fiul lui Ioniță și Victoria Brătianu.Tatăl lui, Ioniță Brătianu, a fost zapciu în plasa Topologul, din 1831 subocârmuitor al aceleiași plăși și reales în 1835. A fost căsătorit cu Luța Izvoranu cu care se pare nu a avut copii. La scurt timp după ce devine văduv (1838) se căsătorește cu fiica unei alte familii înstărite, Victoria Păianu cu care are patru băieți și două fete: Toma (1839 sau 1840), Ion/Ioan/Nică/Niță (1841 sau 1842), Elena, Constantin (1844), Alexandrina și Toma. Ioniță Brătianu moare în 1848.

În 1861-1862, el își finalizează studiile școlare, iar la 10 iulie 1862 devine elev la Școala Ostășească din București. Susține cu succes examenele teoretice și practice și la 10 iulie 1864 devine inginer militar și ofițer la arma geniu, primind gradul de sublocotenent. Este numit comandant de pluton în cadrul Batalionului 2 Geniu și apoi numit comandant de companie. După ce trece pericolul invaziei turcești în 1866 este trimis la Școala Politehnică din Paris, Direcțiunea Cadastrului din Ministerul francez de Finanțe, Observatorul Astronomic din Paris și altele. În perioada decembrie 1866-septembrie 1868 se specializează în lucrări topografice la Școala Militară din Metz.

La 26 septembrie 1868, el este înaintat la gradul de locotenent și repartizat la Biroul I (Harta României) din cadrul Statului Major General Francez la care lucrează până în 1869. După aceea, urmează cursurile Școlii Politehnice din Paris concomitent cu specializarea la Observatorul Astronomic din Paris și activitatea din cadrul Serviciului Cadastral al Franței.

 Conflictul franco-prusac îl găsește în tabăra de instrucție Mourmelon de la Châalons. După capitularea din ianuarie 1871 a armatei franceze își continuă specializarea la Institutul Geografic din Viena, apoi la Institutul Geografic al Armatei Belgiene din Bruxelles. La sfârșitul anului 1871 revine în Franța fiind detașat la Serviciul Geografic din cadrul Statului Major al Armatei Franceze. Se reîntoarce în țară în primăvara anului 1872.Mai târziu, în aprilie 1877, îl întâlnim ca ajutor la Secţia topografică de la Marele Cartier General, campania militară din 1877-1878 făcând-o în Bulgaria, ca şef al acestei secţii.

În timpul Războiului de Independenţă, Sectia topografică, sub conducerea lui Constantin I. Brătianu, a executat lucrări direct pe câmpul de luptă, prima dintre acestea fiind planul topografic al împrejmurimilor Plevnei la scara 1:3.000.La cererea sa, generalul Alexandru Cernat - comandantul armatei de operaţii - a aprobat un ordin de mărire a efectivului Sectiei topografice, deoarece acesta era insuficient pentru nevoile topogeodezice ale Armatei României. Din ianuarie 1882 devine subşeful Secţiunii a 2-a (topografie, fotografie, litografie) de la Depozitul de Război din Marele Stat Major.În aprilie 1883 este numit director al Şcolii de Aplicaţii pentru Armele Speciale din Şcoala Militara de Infanterie şi Cavalerie.

În anul 1892, el este numit şef al „Depositului Sciintific de Resbel”. În 1893 Constantin I. Bratianu înaintează un memoriu (în prezent aflat în Biblioteca Muzeului Militar Naţional) adresat generalului de divizie Ştefan Falcoianu, şeful Marelui Stat Major, prin care solicita dotarea Depozitului de Război, printre altele si cu un local destinat unui observator astronomic. În acest sens Primăria a alocat fonduri şi terenul din strada Dealul Piscului nr. 68, exclusiv destinate Observatorului Astronomic Militar Român, în anul 1894 (adresa 38620/79685/23 aprilie 1895). Participant direct la inaugurarea Observatorului Astronomic Militar, la 12 octombrie 1895, Regele Carol I a fost atât de încântat de acesta încât a solicitat ridicarea unui pilastru special pe care să facă personal observaţii astronomice. După moartea regelui Carol I, ofiţerii Observatorului au montat pe acest pilastru o placă pe care era gravat: „Aici obişnuia să facă observaţii astronomice M.S. Regele Carol I”. Ulterior, după 1945, acest pilastru a fost distrus.

 Prin Legea asupra Serviciului de Stat Major, promulgată prin Înaltul Ordin nr. 2358 din 5 mai 1895, serviciul de stat major se împărţea în trei diviziuni: Serviciul de Stat Major General al Armatei, Serviciul Geografic şi Topografic al Armatei şi Serviciul de Stat Major al Marilor Comandamente. În această lege se prevede: cel de al doilea serviciu (Serviciul Geografic şi Topografic al Armatei) „se execută de un personal de ofiţeri cu cunoştinţe speciale de geodezie şi topografie şi constituie Institutul Geografic al Armatei”. În baza acestei legi Depozitul Ştiinţific de Război se transformă efectiv în Institutul Geografic al Armatei la 10 mai 1896 şi colonelul Constantin Brătianu este numit primul director al Institutului Geografic al Armatei din cadrul Marelui Stat Major. fiind avansat la gradul de general de brigadă.

În anul 1900 este numit director superior al Institutului Geografic al Armatei şi subsecretar de stat major general în Statul Major General al Armatei.În anul 1905, când la conducerea Statului Major General al Armatei a fost numit un general mai nou în grad decât generalul Brătianu, prin Înaltul Decret nr. 2495 din 30 aprilie, Institutul Geografic al Armatei a fost subordonat direct Ministerului de Război. În anul 1906 Constantin Brătianu a prezentat la Conferinţa Internaţională de la Budapesta şi la lucrarile Comisiei Italiene de Geodezie o serie de probleme tehnice şi ştiinţifice referitoare la determinarea diferenţei de longitudine astronomică dintre Bucureşti şi Paris, la rezultatele obţinute în urma măsurarii a patru baze geodezice cu rigle bimetalice şi la legarea nivelmentului ţării la nivelul „zero Marea Neagră”, lucrări executate cu o mare precizie de măsurare.

Pe plan intern, generalul Brătianu a devenit la 23 martie 1907 preşedintele Secţiei de Geografie Militară din cadrul Societăţii Regale Române de Geografie.Rămâne în funcţia de director superior al Institutului Geografic al Armatei până în primavara anului 1907, când a fost trecut în rezervă si „însumat” în această calitate la Corpul I Armată. La 1 aprilie 1907, Constantin I. Brătianu demisionează din funcţie. Cu această ocazie este trecut în rezervă şi avansat la gradul de general de divizie. S-a stins din viaţă la 6 ianuarie 1910, la 76 de ani.

Surse:

https://www.geomil.ro/GalerieComandanti/ConstantinBratianu

https://www.facebook.com/groups/1555525184736602/permalink/1894365967519187/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/09/17/

$$$

 6 ianuarie - Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare) (Calendarul Creştin-Ortodox; Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică). Sărbătoarea Botezului Domnului (Boboteaza) a fost instituită în amintirea botezului primit de Hristos de la Sfântul Ioan Botezătorul în apa Iordanului şi este prăznuită, potrivit calendarului ortodox, la 6 ianuarie. Se mai numeşte Epifania sau Teofania, adică Arătarea Domnului, pentru că în această zi s-a arătat Mântuitorul, care stătuse până atunci necunoscut, a ieşit pentru prima dată în lume, fiind mărturisit ca Mesia.

Botezul Domnului în Iordan are o dublă semnificaţie: pe de o parte, prin cufundarea în apele Iordanului, Iisus Hristos sfinţeşte firea apelor, pregătind oarecum botezul creştin; pe de altă parte, în această zi, Sfânta Treime s-a arătat pentru prima dată: Dumnezeu Tatăl, prin glasul care zice: „Acesta este Fiul Meu iubit întru care am binevoit”, Duhul Sfânt în chip simbolic de porumbel, care odihneşte peste Hristos, şi Mântuitorul botezat de Ioan în apa Iordanului.

Începutul acestei sărbători datează cel puţin din secolul al III-lea, de când avem menţiuni despre existenţa ei, fiind atestată pentru prima dată în Alexandria, de Clement Alexandrinul. „Constituţiile Apostolice” o menţionează printre primele sărbători creştine. O altă scriere, „Testamentum Domini” (sec. IV) o aminteşte ca singura sărbătoare existentă, alături de Naşterea şi de Învierea Domnului. Din secolul al IV-lea înainte, avem mărturii numeroase despre Bobotează, din predicile celebre ţinute de Părinţii Bisericii. În Apus nu avem dovezi despre existenţa ei înainte de secolul al IV-lea.

Ca şi alte sărbători împărăteşti, Botezul Domnului era prăznuit întotdeauna cu mare solemnitate. Pe la anul 400, împăraţii Honorius şi Arcadius au interzis spectacolele de circ în această zi. Cel mai de seamă eveniment legat de această sărbătoare în vechime era botezul solemn al catehumenilor (cei care doreau să devină creştini), care voiau să imite astfel botezul Mântuitorului în Iordan.Cum botezul era numit în vechime „luminare”, sărbătoarea Bobotezei a mai primit numele de „sărbătoarea luminilor” sau „a luminării”, rămasă până astăzi în cărţile ortodoxe de slujbă. În aceeaşi zi se săvârşeau Ceasurile Mari sau Împărăteşti, la care asistau împăraţii bizantini şi demnitarii lor. La români, sărbătoarea a fost, alături de cea a Naşterii, una dintre cele mai populare. În fiecare an, în cetăţile de scaun ale Ţărilor Româneşti, Botezul Domnului se serba cu deosebit fast, iar sfinţirea Agheasmei Mari se făcea întotdeauna de mitropolitul ţării, în prezenţa domnitorului şi a curţii.

Boboteaza are, pe lângă înţelesurile creştine, trăsături de mare sărbătoare populară. În ziua Bobotezei, predomină practicile de purificare prin stropire cu Agheasmă Mare şi de botezare a credincioşilor, la care poporul a adăugat rituri de alungare a spiritelor malefice: spălatul sau scufundarea în apa râurilor şi lacurilor, împuşcăturile, aprinderea focurilor, afumarea oamenilor, vitelor şi gospodăriilor. De asemenea, Boboteaza include motive specifice tuturor zilelor de reînnoire a anului: local se colindă, se fac farmece şi descântece, se află ursitul, se fac previziuni astronomice pentru anul ce vine şi pentru holde.

De Bobotează se crede că se deschide cerul şi animalele vorbesc şi că oamenii, în ofensiva împotriva spiritelor rele, sunt ajutaţi de lupi, singurii care văd aceste spirite, le aleargă şi le sfâşie cu dinţii.Tot în această zi are loc Chiraleisa, obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat, organizat de copii după modelul colindelor. În ajun sau chiar de Bobotează, mici grupuri de băieţi intră în curţile oamenilor şi înconjoară casele, grajdurile, adăposturile pentru fân, sunând din clopoţei şi tălăngi, rostind în cor: „Chiraleisa, /spic de grâu /până-n brâu, /roade bune, /mană-n grâne!”. Colindătorii poartă la căciuli busuioc, brad, vâsc, salcie, plante cu multiple semnificaţii. În alte zone, copiii poartă colaci şi lumini aprinse în mâini, ocolesc casele de trei ori, cerându-i lui Alexie, răspunzător cu încălzirea timpului în luna martie, grâne bogate în noul an.

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/religie/botezul-domnului-boboteaza-98634.html

https://basilica.ro/%E2%80%A0-botezul-domnului-boboteaza-dumnezeiasca-aratare/

https://www.trinitas.tv/botezul-domnului-boboteaza-6-ianuarie/

http://www.dozadebine.ro/sarbatoarea-botezului-domnului-boboteaza/

https://doxologia.ro/botezul-domnului-boboteaza-dumnezeiasca-aratare

$$$

 S-a întâmplat în 6 ianuarie…

– Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare) (Calendarul Creştin-Ortodox; Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică); Epifania Domnului (Calendarul Romano-Catolic)

– „Ziua mondială a orfanilor de război” a fost instituită de o organizaţie din Franţa („SOS Enfants sans Detresss”), care a dorit prin acest demers să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra acestui grup ţintă cu adevărat vulnerabil, copiii rămaşi orfani în urma unui conflict

– 1412: S-a născut Jeanne (Ioana) d’Arc, eroină naţională a Franţei, supranumită „Fecioara din Orleans” (m. 1431)

– 1714: Englezul Henry Mill (1683-1771) patenta un dispozitiv de scris asemănător tiparului (maşina de scris din zilele noastre). Prima maşină de scris comercială a fost patentată în anul 1868, inventatorul ei fiind inginerul mecanic american Christopher Sholes (1819 – 1890)

– 1745: S-a născut Jacques-Étienne Montgolfier; la 4.VI.1783 a lansat, împreună cu fratele său Joseph, primul balon cu aer cald (cei doi fraţi s-au ridicat pentru prima oară în atmosferă într-un balon cu diametrul de 35 de metri, confecţionat din hârtie, care s-a înălţat până la aproximativ 1.000 de metri şi a zburat doi kilometri) (m. 1799). 

– 1760: S-a născut Ioan Budai-Deleanu, scriitor, istoric şi cărturar iluminist; reprezentant al Şcolii Ardelene (m. 1820). Unele surse menţionează ca an al naşterii 1763

– 1802: S-a născut Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, traducător, lingvist, publicist şi om politic; primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); animatorul mişcării culturale româneşti paşoptiste; unul dintre iniţiatorii Societăţii Literare (1827) şi ai Societăţii Filarmonice (1833); întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul românesc” (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară; „Muzeu naţional” (1836); „Curier de ambe sexe” (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare; ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti a avut o atitudine moderată; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1867 (m. 1872)

– 1822: S-a născut Heinrich Schliemann, arheolog german; încercând să identifice locuri evocate de epopeile homerice, a organizat pe cheltuiala proprie mari săpături la Troia, Micene şi Tirint (m. 1890)

– 1831: A murit Rodolphe Kreutzer, violonist, compozitor şi pedagog francez (n. 1766)

– 1832: S-a născut pictorul şi graficianul francez Gustave Doré (m. 1883)

– 1832, 6/18: S-a născut Iacob Dimitrie Felix, medic ceh (originar din Boemia), naturalizat român în 1869; fondator al şcolii româneşti de igienă şi sănătate publică; membru titular al Academiei Române din 1879, vicepreşedinte al acestui for (1885-1886) (m. 1905)

– 1833: A murit Nicolae Stoica de Haţeg, istoriograf şi traducător; întemeietor al istoriografiei bănăţene („Cronica Banatului”) (n. 1751)

– 1834: S-a născut poetul Alexandru Sihleanu; volumul „Armonii intime”, apărut cu două luni înaintea morţii sale premature, dezvăluie o poezie romantică de factură byroniană, cu vocaţia cosmicului şi a fantasticului, anticipând motive eminesciene (m. 1857) 

– 1838: S-a născut Max Bruch, dirijor, pedagog şi compozitor german (m. 1920)

– 1838: Pictorul şi fizicianul american Samuel Morse (1791 – 1872) făcea prima demonstraţie a sistemului său de telegrafie, în oraşul Morristown, New Jersey. Primul telegraf a fost, însă, realizat de francezul Claude Chappe în 1793 – telegraful său optic transmitea mesaje vizibile de la un releu la altul cu ajutorul unor braţe articulate care reproduceau semnale dinainte stabilite de expeditor şi destinatar. Primele modele de telegraf electric au fost testate în Germania, în 1833, de către Gauss şi Weber, în cadrul studiilor privind electromagnetismul. Telegraful electric cunoaşte adevăratul său succes datorită lui Samuel Morse care a inventat în 1832 un sistem care punea în legătură două staţii. Morse a elaborat un cod simplu alcătuit din numai două semne: linia şi punctul (alfabetul Morse). Fiecare literă şi cifră a alfabetului era codificată printr-o combinaţie de linii şi puncte. Telegraful său s-a răspândit rapid în întreaga lume. În ţara noastră, prima linie sistem Morse a fost construită în anul 1853 pe traseul Viena – Timişoara – Sibiu. În anul 1854, a început să funcţioneze legătura telegrafică Bucureşti – Giurgiu – Rusciuc, iar un an mai târziu s-a construit linia Iaşi – Cernăuţi

– 1848: S-a născut poetul bulgar Hristo Botev; considerat unul dintre cei mai mari poeţi al Bulgariei (m. 1876)

– 1852: A murit Louis Braille, pedagog francez, inventatorul (1829) unui răspândit sistem de scriere/citire pentru nevăzători, ce-i poartă numele (n. 1809)

– 1872: S-a născut compozitorul şi pianistul rus Aleksandr Skriabin (m. 1915)

– 1878: S-a născut Carl Sandburg, poet, istoric, nuvelist şi folclorist american (m. 1967)

– 1881, 6/7: S-a născut Ion Minulescu, poet, prozator, dramaturg, traducător şi gazetar; unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai simbolismului românesc (m. 1944)

– 1882: S-a născut Emil Monţia, compozitor, culegător de folclor şi avocat (m. 1965)

– 1883: S-a născut pictorul-violonist Tarasov Stavru (m. 1961)

– 1884: A murit Gregor Johann Mendel, călugăr şi naturalist austriac; considerat întemeietor al geneticii (experienţele privind hibridarea plantelor şi ereditatea vegetalelor l-au condus spre apariţia legii care-i poartă numele) (n. 1822)

– 1887: S-a născut Dumitru Combiescu, medic epidemiolog şi microbiolog; contribuţii importante la studiul tifosului exantematic şi al febrei tifoide; membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1961)

– 1897: S-a născut matematicianul Ernest Abason; contribuţii în domeniul funcţiilor periodice, în mecanică şi în electricitate (m. 1942)

– 1897: S-a născut prozatorul Ionel Teodoreanu (nume complet: Ioan-Hipolit Teodoreanu), creatorul celebrului roman pentru adolescenţi „La Medeleni”; fratele scriitorului Al. O. Teodoreanu (Păstorel) şi soţul prozatoarei Ştefana Velisar-Teodoreanu (m. 1954)

– 1905: A murit poetul spaniol José Maria Gabriel Y Galán (n. 1870)

–1907: S-a născut fizicianul şi inginerul Ion I. Agârbiceanu, conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962); membru corespondent al Academiei Române din 1963; fiul scriitorului Ion Agârbiceanu (m. 1971)

– 1910: A murit Constantin I. Brătianu, general, geodez şi cartograf; s-a numărat, alături de Constantin Barozzi ş.a., printre întemeietorii revistei „România militară” (1864); membru titular al Academiei Române din 1899 (n. 1844)

– 1919: A murit Theodore Roosevelt, om politic republican american, preşedinte al SUA între 1901 şi 1909; adept al unei politici externe dure şi al expansiunii nord-americane în America Latină; Premiul Nobel pentru pace pe 1906 (pentru medierea în războiul ruso-japonez) (n. 1858)

– 1919: S-a născut Dan Nasta (Dan Constantin Nasta-Popescu), actor şi regizor de teatru şi film; unul dintre cei mai mari colecţionari români de opere de artă; o parte dintre obiectele aparţinând colecţiei sale decorează acum Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia (m. 2015)

– 1926: Se înfiinţa compania aeriană germană „Lufthansa” (Deutsche Luft Hansa – D.L.H.; din 1953, Deutsche Lufthansa A.G.)

– 1927: S-a născut baritonul David Ohanesian; alături de Octav Enigărescu şi Nicolae Herlea, a făcut parte din triada de aur a celor mai mari baritoni ai României (m. 2007)

– 1931: S-a născut E. L. (Edgar Lawrence) Doctorow, scriitor, editor şi profesor american (m. 2015)

– 1932: A murit Iacob C. Negruzzi, prozator, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, jurist, profesor şi politician; secretarul „Junimii” şi redactorul „Convorbirilor literare”; membru titular al Academiei Române din 1881, preşedinte şi vicepreşedinte al acestui for în mai multe rânduri (n. 1842)

– 1933: S-a născut actorul şi scriitorul britanic John Clive (m. 2012)

– 1934: S-a născut regizorul de film documentar Gheorghe Horvat (m. 1992)

– 1938: S-a născut Adriano Celentano, cantautor, muzician, actor şi moderator TV Italian

– 1939: S-a născut (în Scoţia) sportivul australian Murray Rose, unul dintre cele mai importante nume ale nataţiei mondiale; a câştigat 4 medalii olimpice la înot (la Melbourne, în 1956 – la 400 metri, 1.500 metri şi 4×200 metri liber – şi patru ani mai târziu, la Roma – la la 400 metri liber); este primul om care a înotat 1500 m sub 18 minute la vârsta de numai 17 ani, iar de-a lungul carierei a stabilit 15 recorduri mondiale (m. 2012)

– 1940: S-a născut cântăreaţa de muzică uşoară Doina Badea (m. 1977)

– 1940: S-a născut poetul Ion Iuga (m. 1993). 

– 1943: S-a născut Ion Drăgănoiu, poet şi publicist (m. 2003)

– 1944: A murit Constantin N. Vasiliu Bolnavu, filantrop şi deputat liberal. Opera sa principală de binefacere este Fundaţia Universitară „Constantin N. Vasiliu Bolnavu”, instituţie culturală de referinţă în România interbelică. Misiunea Fundaţiei a fost ajutorarea studenţilor din provincie veniţi pentru studiu în Bucureşti după reîntregire. Pentru îndeplinirea acestui scop, Constantin N. Vasiliu Bolnavu înzestrează Fundaţia la înfiinţare, în anul 1923, cu suma de douăsprezece milioane lei, apoi cu o mare proprietate la marginea Bucureştiului şi ulterior, în anul 1928, cu 575 hectare în apropiere de Sinaia, pentru înfiinţarea unei staţiuni de creaţie pentru intelectuali. Gesturile sale filantropice nu s-au limitat la susţinerea materială a fundaţiei universitare omonime, el fiind cunoscut şi prin ctitorirea unor biserici, cum este cea din Suceveni, Galaţi, şi a multor şcoli săteşti cum este şcoala „Vasile Voiculescu” din Bezdead, Dâmboviţa, pentru care a donat un teren de 5.000 mp (n. 1867)

– 1944: S-a născut imunologul elveţian Rolf Zinkernagel; Premiul Nobel pentru medicină pe 1996, împreună cu australianul Peter Doherty, pentru descoperirea modului în care sistemul imunitar recunoaşte celulele infectate cu virus 

– 1945: A murit Vladimir I. Vernadski, mineralog şi geochimist rus; unul dintre fondatorii geochimiei moderne (n. 1863)

– 1946: S-a născut cântăreţul şi compozitorul englez Syd Barrett (Roger Keith Barrett), membru fondator al trupei „Pink Floyd” (m. 2006)

- 1949: A murit regizorul american Victor Fleming (n. 1889) 

– 1954: S-a născut Anthony Minghella, regizor de film, scenarist şi dramaturg britanic (m. 2008)

– 1961: A murit (în închisoarea de la Dej) Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist şi traducător (fratele criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu) (n. 1901). Unele surse dau ca dată a morţii 9 ianuarie 1961

– 1965: România şi Libanul stabileau relaţii diplomatice la rang de ambasadă

– 1969: S-a născut Ilie Dumitrescu, fost jucător de fotbal; a făcut parte din lotul echipei naţionale a României cu ocazia realizării celei mai mari performanţe a acesteia, sfertul de finală jucat la Mondialul din 1994; ca antrenor, a pregătit printre altele echipele greceşti AEK Atena şi PAOK Salonic, dar şi fosta sa echipă, Steaua Bucureşti

-1974: A murit pictorul şi graficianul mexican David Alfaro Siqueiros (n. 1896)

– 1981: A murit scriitorul englez Archibald Joseph Cronin (n. 1896)

– 1989: A murit acordeonistul Marcel Budală; instrumentist solist şi acompaniator în Orchestra de Muzică Populară Radio (n. 1926) 

– 1990: A murit compozitorul Gheorghe Bazavan (n. 1916)

– 1990: A murit fizicianul rus Pavel A. Cerenkov; Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1958, împreună cu conaţionalii săi Igor Tamm şi Ilia Frank, pentru cercetările privind fenomenul denumit „radiaţia Cerenkov” (n. 1904)

– 1993, 6/7: A murit Ştefan Baciu, poet, eseist, ziarist, memorialist, traducător, profesor, diplomat şi critic de artă român din diaspora (după peregrinările în Europa şi America Latină s-a stabilit în Hawaii) (n. 1918)

– 1993: A murit Dizzy Gillespie, trompetist, cântăreţ şi compozitor american de jazz (n. 1917)

– 1993: A murit (la Paris) Rudolf Nureev, balerin şi coregraf rus (n. 1938)

– 1999: A murit Michel Petrucciani, pianist şi compozitor de jazz francez (n. 1962) 

– 2003: A murit arhimandritul Vasile Vasilache, vicarul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada (n. 1909)

– 2006: A murit cântăreţul american de blues, jazz şi soul Lou Rawls (n. 1933)

– 2007: La Bâlea Lac (jud. Sibiu), avea loc inaugurarea primei biserici ecumenice de gheaţă din România. De atunci, în fiecare iarnă, biserica este reconstruită şi sfinţită de preoţi de mai multe rituri creştine. Biserica este construită din blocuri de gheaţă tăiate din Lacul Bâlea, pe interior acestea fiind sculptate. Lăcaşul de cult este construit după modelul unei vechi biserici sibiene, din satul Mălâncrav. Biserica de Gheaţă se află în Munţii Făgăraş, lângă Lacul Bâlea, în imediata apropiere a cabanei Bâlea Lac şi a Hotelului de Gheaţă, construit în fiecare iarnă tot din blocuri de gheaţă

 – 2009: A murit pictorul Toma Hirth (n. 1937)

– 2010: A murit Ivan Medek, critic muzical ceh, jurnalist, realizator de emisiuni radiofonice; a fost una dintre vocile importante ale mişcării anti-comuniste din Cehoslovacia, semnatar al Cartei ’77; un apropiat al lui Václav Havel (n. 1925)

– 2015: A murit actorul şi regizorul francez Marcel Cuvelier; a colaborat cu dramaturgul francez de origine română Eugène Ionesco (n. 1924)

– 2015: A murit actorul şi cântăreţul britanic Lance Percival (n. 1933)

– 2016: A murit actorul francez Yves Vincent (n. 1921)

– 2017: A murit Ricardo Piglia, scriitor, eseist, critic, profesor şi scenarist argentinian; considerat ultimul mare clasic al literaturii argentiniene (n. 1941)

$$$

 CALEA CEAIULUI

Calea ceaiului sau ceremonia ceaiului (chanoyu sau chado) este in primul rand un ritual care deriva din budismul clasic si pana la urma s-a impamantenit in Budismul Zen practicat in Japonia. Ceaiul detine o valoare sacra intr-un fel asemanator vinului in crestinism. Filozofia Zen considera ca aceasta cale a ceaiului intruneste cele patru elemente necesare spiritului – wa (armonie), kei (reverenta), sei (puritate) si jaku (seninatate). Exact elementele necesare finalizarii cu succes a acestei ceremonii a ceaiului; toate fiind constituenti esentiali ai unei vieti armonioase si in deplina ordine si modestie.

O istorie

 

Ceaiul a fost introdus in Japonia de preotul budist Eisai (1141 – 1215), fondator al școlii de zen Rinzai, dupa ce s-a intors din China, cunoscand si apreciind valoarea ceaiului in procesul de meditație. Ceaiul si-a inceput saga in timpul dinastiei chineze Tang (616 – 907). Ceaiul si proprietatile sale benefice au fost subiectul a multor dezbateri intre invatatii chinezi. Lu Yu, (733 – 804), un poet chinez, a scris un tratat Cha jing, (“Cartea sacra a ceaiului”), in care nu numai ca descria proprietatile benefice (astazi noi le numim anti-oxidanti), ci si felul in care trebuie preparat.

Preotul budist Eisai, cel mentionat mai sus, a preluat o parte din invataturile maestrului chinez si a scris Kissa Yojoki, un tratat ce descria felul in care ceaiul promoveaza armonia si mentine o buna sanatate fizica si spirituala a participantilor la aceasta ceremonie.

Discipolul Eisai, Dogen (1200 – 1253), fondatorul școlii de zen Soto, a adus din China majoritatea ustensilelor care sunt folosite pana astazi. In sfarsit, preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 – 1503) a stabilit principiile de ceremonial. Ceremonia ceaiului, asa cum o cunoastem noi astazi, a fost completata de marele maestru Soueki (Sen no Rikyu), cel care a transformat-o intr-un ritual specific japonez, perfectionându-l in forma finala practicata de contemporanii traditionalisti.

Ritualul

Ceremonia ceaiului (chanoyu sau chado) reprezintă prepararea și servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezența oaspeților, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include kaiseki sau chakaiseki (servirea unui aperitiv) și servirea de două ori a ceaiului (koicha și usucha). Aceasta durează aproximativ trei – patru ore, timp în care gazda va face tot ce ii sta in putinta pentru a creea confortul si placerea oaspetilor. O gazda perfecta trebuie sa cunoasca procedurile de servire a ceaiului în fața oaspeților, dar și să aprecieze arta, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor.

Pentru realizarea unei ceremonii perfecte este necesara indeplinirea unor conditii legate de ustensilele, îmbracamintea participanților si incaperea unde se desfasoara ceremonia. Vechimea ustensilelor este o conditie absolut necesara, nimic nu trebuie sa para nou cu excepția vasului de bambus și a servetelului trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile si forma ustensilelor trebuie sa fie selectate cu grija. Frunzulitele din care se prepară ceaiul conțin uleiuri eterice, cofeină, tanin, teofilină, care în cantități moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în functie de pozitia lor pe tulpină. Mișcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniștite, pline de calm interior. O deosebită importanta are felul de a saluta, de a se aseza, de a turna ceaiul în cesti, felul în care trebuie să se țină ceasca, etc.

Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă un mod constient de relaxare, un drum de a ne cunoate si de a interactiona cu altii, apropiati noua. Ceremonia trebuie sa reprezinte o oază de pace și liniste sufletească, departe de zbuciumul traiului cotidian.

Ceremonia ceaiului poate avea loc in doua moduri. Primul mod, numit chakai, are loc intr-o vizita scurta ca o manifestare de respect si ospitalitate. La un chakai se serveste ceai usor (usucha) si de obicei si o masă uşoară, ceea ce noi romanii numim aperitive; un chakai poate lua cam 2 ore. Un chaji este o reuniune mult mai formala, inclusiv o masă completă (kaiseki), urmat de o ceremonie in care se bea ceai dens (koicha) si ceai subtire (usucha). Un chaji poate dura până la patru ore.

Sezonul si ceremonia

Sezonul şi schimbarea anotimpurilor sunt importante în ceremonia ceaiului. În mod tradiţional, anul este împărţit de către practicantii acestor ceremonii în două sezoane principale: sezonul racoros (ro) in lunile mai reci (în mod tradiţional noiembrie-aprilie) si sezonul cald (furo), in lunile mai calde (în mod tradiţional mai-octombrie). Pentru fiecare sezon, există variaţii în ritual, in ustensile şi alte echipamente utilizate.

Decoratiunile care însotesc aceste ceremonii sunt de obicei simple. De multe ori un aranjament floral numit chabana (un mod derivat din ikebana) si /sau o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de catre gazdă, reflectand armonia valorilor ceaiului. După terminarea ceaiului, marginea cestii este stearsă cu degetele – in semn de apreciere. Traditia cere ca invitatii să adreseze gazdei complimente, să admire decorul, instrumentele si măiestria preparării. Protocolul prevede ca înainte de a-si lua cana în maini, invitatul trebuie să se adreseze oaspetelui urmator, cerandu-si scuze că bea inaintea lui (O-saki ni!), iar acesta îi va raspunde ca poate servi linistit (Dozo!). Apoi va face complimente pentru gustul deosebit al ceaiului. Dupa ce ceaiul a fost gustat de toti cei patru invitati (situatia optimala), oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira vreuna dintre cani (O-chawan no haiken? – “Pot cerceta cana?”). (1)

Ceremonia poate fi condusa in trei moduri – Chanoyu (metoda clasica); Sencha-do (metoda moderna); Misonodoma (metoda pentru ne-japonezi). Misonodoma este o metoda introductorie, in care gazda explica si felul in care oaspetele trebuie sa se comporte, ustensilele si decoratiile. Un fel de micro curs.

Sen Rikyu si scolile diferite in acest ritual

Sen no Rikyu (Sen Rikyu 1522 – 1591) a fost un maestru al ceremoniei ceaiului din Japonia si fondatorul actualului ritual. De asemenea, Rikyu a stabilit un set simplu, compus din sapte reguli de bază, în fapt – instructiuni privind prepararea perfectă a ceaiului. Viata lui Sen no Rikyu a fost descrisa intr-un film de cult – Moartea unui maestru al ceaiului (Death of a Tea Master – 1989), unde acest mare maestru al ceaiului, Sen Rikyu, este interpretat de Toshiro Mifune. Filmul a fost regizat de un elev al lui Akira Kurosawa, Kei Kumai. In final, Sen Rikyu se va sinucide neavand puterea de a-si contrazice propriul suveran, marele daymo – Toyotomi Hideyoshi. Bineinteles ca sinuciderea a fost cauzata de neintelegeri legate de felul in care trebuia condusa aceasta ceremonie.

Pe timpul dominatiei Tokugawa (Perioada Edo – 1603-1868) maestrul ceaiului devine o “institutie” privilegiata. Sen Sotan (1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu, a fost primul care a formulat principiul unei forme de studiu a ceremoniei ceaiului. Legenda spune că înainte de moarte, Sen Sotan si-a impartit averea celor trei fii ai sai, iar aceste mostenire a dat nastere celor trei scoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke (în spatele casei Sen) , Omotesenke (în fata casei Sen) si Mushanokojisenke.

Aceste scoli au evoluat în timp până în zilele noastre, fiecare cu ritualurile ei traditionale. Diploma pentru cei care studiază în aceste scoli este inmanată doar de marele maestru (Iemoto). În prezent scoala Urasenke este cea mai frecventată mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viata al acestei scoli este Soshitsu Sen XV. În Omotosenke se practică ceremonia traditională la care pot asista si vizitatori ne-japonezi. Mushanokojisenke este o scoală a ceaiului ermetică, accesibilă doar maestrilor ceaiului si celor numiti de acestia. Scoala Urasenke are peste 25 de milioane de practicanti în intreaga lume.

Citate:

[1] Theophyle. Jurnal japonez: drumul spre sublim.

Surse

:

Gold, Taro. Living Wabi Sabi (Kansas City: Andrews McMeel Universal, 2004

Morgan Pitelka, ed. Japanese Tea Culture: Art, History, and Practice. London: RoutledgeCurzon, 2003

Okakura Kakuzo. The Book of Tea. Tokyo, Japan: Tuttle, 1977.

Theophyle. Jurnal japonez: drumul spre sublim.

$$$

 FENICIENII

Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu. Teritoriul Feniciei a ocupat centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de-a lungul costei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre. Cultura feniciană era o cultură maritima care s-a răspândit de-a lungul Mării Mediterane, între anii 1200 î.Hr. si 300 î.Hr. Deși există dezbateri pe seama subiectului dacă canaanienii și fenicienii sunt doua popoare diferite, parerea mea este ca ambele popoare fac parte dintr-o uniune tribala care a generat mai tarziu (inceputul secolului al XI-lea î.Hr o parte importanta a poporului israelit, adica iudeii/evreii antici).

Societatea feniciană a fost o societate care s-a bazat pe un comerț maritim eficient răspândit de-a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. probabil o societate urbana bazata pe orase state cu un centru de putere aflat in orașul Tir. Cel mai sudic oras a fost probabil Sarepta, între Sidon și Tir. In acest oras, meticulos excavat s-au descoperit primele urmea ale constructiei vestitelor bireme (galere) mostenite mai tarziu de puternica flota romana.

În secolul al VII-lea î.Hr., egiptenii se foloseau fenicieni pentru a importa marfuri din Africa de Vest, in special fildeș, piei de animale și lemn prețios. Fenicienii călătoreau spre Britannia pentru a vinde mărfurile Mediteranei de Est si a cumpara cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de cedru si mult cautata purpura extrasa din melci de mare printr-o proces cunoscut numai de ei.

Fenicienii s-au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri mediteraniene: Marsilia, Cadiz si in insulele Malta, Sicilia, Cipru. Inclusiv puternica lor colonie de pe malurile de astazi ale Tunisiei – Cartagina . Despre aceasta vestita colonie feniciana vom discuta separat.

Fenicienii construiau temple marete deitatilor lor principale – Baal si Aștoret (Așera), zeul războiului si zeita fertilitații. Exista multe legende, in majoritatea lor cu putine probe materiale care sustin ca preoții lui Baal sacrificau copii în perioade de restriste. Aceste zvonuri au fost perpetuate de greco-romani vesnicii dusmani ai fenicienilor dar si de iudeii antici casre vedea in Baal un competitor periculos pentru Dumnezeul lor, Yahve (Yehova).

Armatele şi popoarele care i-au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le-au distrus oraşele, fie au construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri, s-au distrus, aşa încît îi cunoaştem pe fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii înşişi deţineau o bogată literatură, care s-a pierdut în totalitate în antichitate. Ironia sorţii, deoarece fenicienii au fost cei care au dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l-au răspîndit prin comerţul cu porturile de destinaţie.

Studiind armele luptătorilor fenicieni, cercetătorii au cules indicii importante din metal. Analiza indică faptul că minereurile folosite la fabricarea armelor provin din mine situate în prezent în Turcia, Cipru sau Siria, dovadă că la anul 1950 î.Hr. sidonienii erau deja antrenaţi într-un comerţ înfloritor cu metale în estul Mediteranei. La celălalt capăt al Mediteranei, în Spania, scîndurile a două epave feniciene din secolul al VII-lea î.Hr., descoperite în Golful Mazarrón, lîngă Cartagena, oferă alt gen de informaţii – despre modul în care fenicienii îşi construiau navele. Corăbiile relevă faptul că fenicienii foloseau cepuri de îmbinare frezate, conferind navelor lor mai multă rezistenţă decît aveau corăbiile mai vechi, la care scîndurile erau de fapt „cusute“ împreună. Cercetatorii au descoperit o ancoră din lemn care fusese umplută cu plumb, aparent o invenţie inedită a fenicienilor.

Dupa caderea Cartaginei, fenicienii dispar din istorie ca popor. Pe la 193 d.Hr., Roma avea un împărat din Africa de Nord, Septimiu Sever, care vorbea cu un pronunţat accent fenician, dulce razbunare a istoriei!

Limba Feniciană

Limba feniciană a apărut pe teritoriul numit “Canaan” în feniciană, arabă, ebraică, aramaică și “Phoenicia”, în greacă și latină. Egiptenii au numit limba / teritoriul pe numele “Pūt”. Feniciana este o limbă semitică a subgrupului canaanit, grupul Nord-Vest Semitic. Dintre limbile vorbite actual este cea mai apropiată de ebraică. Dupa colonizarea Nord Africei (Cartagina) un dialect fenician (limba Punica) a fost vorbită și pe teritoriul actual al Tunisiei, Algeriei, Malta, sudul Spaniei și Italia insulara (vezi articolul despre Etrusci).

Alfabetul Fenician este primul alfabet (ramura superioara) a alfabetului numit Proto-Sinaitic. Din acest alfabet se trag majoritatea alfabetelor semite si indo-europene, important de retinut!

Important de mentionat ca alfabetul fenician a fost scris orizontal de la dreapta la stanga si nu are reprezentare a vocalelor (la fel ca ebraica si araba). Singurul dialect derivat direct din feniciana (punica) este cel berber.

Limba Feniciană Punica

Cartagian-1Limba Punica sau limba Cartaginei este o limba semita vorbita in Nordul Africii si disparuta de cel putin un mileniu si jumatate. Limba a fost vorbita pe litoralul Magrebian al Africii si pe cateva insule Mediteraniene. Punica este o variatie a limbii Fenicienilor care au fost primii colonisti ai Cartaginei.

Ultimul mare scriitor in aceasta limba a fost Sf. Augustin (Augustine din Hippo – 354 – 430 d.Hr.). De origina punica, dupa tata, Sf. Augustin confirma ca la inceputul secolului al V-lea d.Hr exista inca o poulatie de origine punica care se auto denumeau “canani”, adica cananian (de la Canan) sau cartaginieni.

Din punct de vedere lingvistic, singurile “vestigii” ale acestei limbi s-au pastrat intr-o piesa a lui Plaut. Plaut (250 î.Hr. – 184 î.Hr.) este considerat părintele teatrului roman preclasic si cel mai semnificativ autor al începuturilor Cartlang-1literaturii latine. Opera sa numără 21 de comedii, incluse în “Corpus Plautinum”. Printre acestea si o piesa numita Poenulus sau micul Cartaginian. In actul al V-lea al piesei pastrate in original exista un text punic, singurul existent si descoperit pana in zilele noastre.

Din secolul al XVI-lea si pana la inceputul secolului trecut a circulat o teorie conform careia limba malteza (vorbita in insula Malta) isi are originile in limba Punica. Astazi stim cu precizie ca malteza este o limba a carei sursa este Siculo-Araba adica araba siciliana. Fara indoiala ca in Malta s-a vorbit limba Punica, urmele ei nu s-au pastrat, insa.

Probabil ca adevaratele urme ale acestei limbi disparute pot fi gasite in limba Berbera vorbita in nordul Africii de triburile berbere. Interesant este si alfabetul Tuareg, numit Tifinag, care isi are probabil origini fenico-punice.

$$$

 MARGERY KEMPE

Vizionară, pelerină și autoare al celei mai vechi autobiografii cunoscute în limba engleză

De la o viață obișnuită de gospodină din clasa de mijloc din King's Lynn, Norfolk, Marea Britanie, Margery Kempe și-a transformat soarta urmând o cale neconvențională de femeie sfântă și autoare.

Una dintre cele mai mari descoperiri în studiul literaturii medievale a început cu un joc de ping-pong (tenis de masă). Era anul 1934, iar o familie de nobili englezi, pe nume Butler-Bowdons, se distra la casa lor de la țară, Southgate House (acum Hotelul Van Dyk) din Derbyshire. În timpul unui joc animat de ping-pong, cineva stătea pe minge.

Când colonelul Butler-Bowdon s-a dus să ia unul nou din dulap, a găsit acolo o grămadă de cărți și hârtii. „Mâine o să pun toată nenorocita asta pe foc și atunci poate vom putea găsi mingi de ping-pong și bâte de baseball când vom avea nevoie de ele!”, ar fi exclamat colonelul frustrat. Din fericire, oaspetele lor a sugerat că ar merita să duci documentele la examinarea unui expert.

Așa se face că Cartea lui Margery Kempe a apărut în lumea modernă.

Cercetătorii știau că existase cândva Cartea lui Margery Kempe deoarece șapte pagini cu extrase din ea au fost publicate ca o broșură tipărită în 1501. Totuși, manuscrisul care a ieșit la iveală în dulapul cu jocuri de ping-pong al familiei Butler-Bowdon a depășit așteptările oricui.

Deși pamfletul promitea un „tratat despre contemplare”, manuscrisul complet dezvăluie în schimb relatarea unei femei medievale despre propria sa viață remarcabilă, documentând drumul neconvențional pe care și l-a croit, frecventele sale confruntări cu controversele, călătoriile sale prin lumea creștină, luptele sale cu demonii interiori și adversarii umani și hotărârea ei de a-și spune povestea împotriva așteptărilor.

Cine a fost Margery Kempe?

Margery s-a născut într-o familie de negustori din King's Lynn, Norfolk, în jurul anului 1371. La vârsta de 20 de ani, s-a căsătorit cu un bărbat pe nume John Kempe.

Viața ei a luat o întorsătură neașteptată când, după nașterea primului copil, „și-a pierdut mințile”, cum spunea ea însăși. Timp de aproape opt luni a avut viziuni terifiante cu demoni și și-a pierdut credința în Dumnezeu. S-a autovătămat și a fost ținută legată. Apoi, într-o zi, Hristos i-a apărut ca un bărbat frumos, așezat lângă căpătâiul ei, spunând: „Fiică, de ce M-ai părăsit și Eu nu te-am părăsit niciodată?”.

Margery și-a revenit și s-a întors la îndatoririle ei de gospodină. Dar de atunci încolo, a continuat să aibă viziuni spirituale.

La vârsta de aproximativ 40 de ani, după ce a născut 14 copii și a încercat două afaceri eșuate, Margery a luat decizia radicală de a-și dedica viața religiei.

Aceasta a fost o alegere dificilă pentru o femeie căsătorită, deoarece în cultura creștină medievală, cei care urmau o chemare religioasă trebuiau să fie celibatari. Legea matrimonială medievală susținea că cuplurile căsătorite își datorau reciproc „datoria conjugală” legată de sex. Prin urmare, Margery putea deveni celibatară doar dacă și John era de acord cu acest lucru.

Multă vreme, John a respins cererile lui Margery de a se căsători. Apoi, într-o ajună de solstițiu de vară, mergeau în pelerinaj de la York la Bridlington, în nordul Angliei, mâncând prăjituri și bând bere. John a ales acest moment pentru a pune o întrebare: dacă ar fi pusă la încercare între a-l vedea pe John decapitat sau a face sex cu el, ce ar alege Margery? Când ea a răspuns că ar prefera să-l vadă ucis, au făcut o înțelegere. John a fost de acord să aibă o căsătorie fără sex, iar în schimb, Margery își va plăti datoriile și va înceta postul.

Ce a făcut Margery Kempe în pelerinaj?

Eliberată de obligațiile căsătoriei, Margery a fost liberă să-și urmeze propriul drum.

Într-o epocă în care călătoriile erau lente și periculoase, ea a întreprins trei pelerinaje majore: la Ierusalim, cu o lungă ședere în Italia la întoarcere; la Santiago de Compostela; și în orașe nordice europene, inclusiv Gdańsk, Stralsund, Bad Wilsnack și Aachen.

Călătoriile lui Margery au provocat experiențe spirituale puternice. La Muntele Calvar, a avut o viziune a Răstignirii care i-a provocat o durere atât de mare încât a căzut la pământ, cu lacrimi în ochi și cu convulsii. Aceasta a fost prima dintre izbucnirile de plâns extrem care aveau să devină o caracteristică a devoțiunii lui Margery.

În timp ce vizita biserica Sfinții Apostoli din Roma, Margery a avut o viziune în care se căsătorea cu Dumnezeu. Apoi, el a invitat-o să-l iubească în pat „așa cum o soție bună trebuie să-și iubească soțul. Poți să mă iei cu îndrăzneală în brațele sufletului tău și să-mi săruți gura, capul și picioarele, oricât de dulce dorești”. Pentru Margery, o viață de castitate nu însemna o respingere a dorinței sexuale, ci mai degrabă o alegere de a o redirecționa către relația ei spirituală cu Dumnezeu.

De ce a fost acuzată Margery Kempe de erezie?

În pelerinaj, Margery își înstrăina frecvent tovarășii de drum prin plânsul excesiv și vorbirea constantă despre Dumnezeu. Contrar reprezentărilor populare ale Evului Mediu ca o epocă a credulității, oamenii pe care Margery îi întâlnea erau adesea sceptici față de afirmațiile ei de sfințenie și considerau accesele ei de plâns drept simple spectacole.

Totuși, Margery risca mai mult decât comentarii batjocoritoare. Trăia într-o perioadă de hipervigilență față de ereziile percepute. În Anglia de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, un grup eretic cunoscut sub numele de lollarzi era asociat, printre altele, cu încurajarea participării și predicării femeilor. Carierele religioase aprobate pentru femei erau cele de călugăriță (membre ale unui ordin sfânt care trăiau într-o mănăstire) sau de anacorese (femei care depuseseră jurământul de clausură și locuiau într-o chilie alăturată unei biserici). Alegerea neconvențională a lui Margery de a urma o chemare religioasă ca femeie independentă, cu un stil de viață extrem de mobil, reprezenta o amenințare la adresa status quo-ului și avea un miros periculos de lollardism.

Deși a avut grijă să demonstreze că credințele sale se aliniază cu învățăturile oficiale ale Bisericii, Margery s-a confruntat cu acuzații repetate de erezie. Într-un episod deosebit de înfricoșător, a fost acuzată că este lollardă de către călugării din Canterbury și a fost alungată din oraș de locuitorii orașului care strigau „luați-o și ardeți-o!”. În York, a fost interogată de Arhiepiscopul Henry Bowet sub suspiciunea de erezie. Răspunsurile lui Margery la acuzațiile sale au fost lipsite de scuze și vehemente, imputând integritatea morală a arhiepiscopului și refuzând să înceteze să-i învețe pe oameni despre Dumnezeu. Deși arhiepiscopul a concluzionat că Margery nu era eretică, a ordonat totuși ca aceasta să fie escortată din dieceze.

Margery, la rândul ei, pare să fi curtat insultele și maltratarea. Acestea i-au oferit ocazia să îndure suferințe comparabile cu cele ale lui Hristos. Când a fost în cele din urmă eliberată de Arhiepiscopul de York, administratorul său a certat-o pentru că râdea, la care ea a replicat: „Domnule, am motive întemeiate să râd, căci cu cât sufăr mai multă rușine, cu atât pot fi mai fericită în Domnul nostru Iisus Hristos”.

Totuși, Margery a câștigat și sprijinul unei mulțimi impresionante de personalități respectate care au încurajat-o, au sfătuit-o și au apărat-o. Printre acestea s-a numărat Julian din Norwich (d. 1440), monahie și autoare a profundului tratat mistic Revelațiile iubirii divine . Margery a vizitat chilia lui Julian pentru a o întreba despre veridicitatea viziunilor sale. Julian, deja cunoscută ca o femeie sfântă, a asigurat-o pe Margery că mișcările din sufletul ei erau cauzate de Dumnezeu.

De ce a scris Margery Kempe o autobiografie?

În vârstă de aproximativ 60 de ani, Margery a decis ca povestea ei să fie consemnată într-o carte. Aceasta nu a fost o sarcină ușoară, deoarece Margery era analfabetă, așa că avea nevoie de un scrib care să-i scrie cuvintele.

Prima persoană pe care a angajat-o pentru această sarcină a fost fiul ei, John Kempe, un negustor stabilit în Gdańsk. Acesta s-a îmbolnăvit și a murit la scurt timp după aceea. Alți doi scribi au fost reticenți în a face copii ale textului, susținând că scrisul de mână era ilizibil.

În cele din urmă, Margery a convins un preot, probabil pe duhovnicul ei, Robert Spryngolde, să-l copieze în 1436. Acesta a fost copiat ulterior de un scrib din Norwich pe nume Richard Salthows, iar acest manuscris a fost descoperit de familia Butler-Bowdon în dulapul lor cu ping-pong. În 1980, Biblioteca Britanică a achiziționat în sfârșit acest manuscris prețios pentru națiune.

Cartea lui Margery Kempe este cea mai veche autobiografie cunoscută în limba engleză. Este, de asemenea, probabil cea mai sinceră și detaliată relatare pe care o avem despre experiențele trăite și psihologia interioară a oricărei persoane medievale. Și este cu atât mai fascinantă cu cât autoarea este genul de persoană care rareori a lăsat o singură urmă în arhiva istorică, darămite sute de pagini de autobiografie sinceră.

Margery a fost o femeie care a împărțit opiniile în timpul vieții sale și încă le împărtășește și astăzi printre cititori. Indiferent cum am simți pentru ea, putem cu siguranță sărbători curajul și încrederea în sine care au determinat-o să-și transforme viața și să creeze o carte atât de remarcabilă.