$$$

 ...Sergiu Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, 

la Târgu-Jiu, într-o familie de aromâni, mama sa fiind Sevastiţa Cambrea, iar tatăl Pantelimon Nicolaescu..

...La vârsta de 5 ani, familia sa se mută la Timişoara, unde Nicolaescu parcurge cursurile Şcolii primare de aplicaţie (1937 – 1941) şi Colegiul „Diaconovici – Loga” (1941 – 1947)..

...În anul 1948 este admis la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Bucureşti, aboslvită în anul 1952 cu diploma de inginer mecanic.

...Este angajat ca inginer, inițial la Întreprinderea Optică Română, în perioada 1952 – 1954), iar mai apoi la Buftea şi la filmări combinate în cadrul Studioului cinematografic Alexandru Sahia (1954 – 1966), fiind specializat în filme documentare și jurnale de actualități..

...Marea sa pasiune rămâne regia de film, iar în anul 1962 debutează cu scurtmetrajul „ Scoicile nu au vorbit niciodată”, 

urmat de un altul – „Memoria Trandafirului” care i-a lansat cariera internaţională, fiind proiectat la Festivalul de film de la Cannes în 1964, iar mai apoi în America..

...În 1967 realizează primul lungmetraj de ficţiune, coproducţia româno – franceză „Dacii”, după un scenariu de Titus Popovici,

iar în anul 1971 produce filmul „Mihai Viteazul”, cu Amza Pellea în rolul principal, o producţie istorică de referinţă, unul dintre cele mai vizionate filme ale cinematografiei româneşti..

...În anul 1972 regizează primul film poliţist românesc, „Cu mâinile curate” cu o distribuţie de excepţie: Ilarion Ciobanu, Sergiu Nicolaescu, Alexandru Dobrescu, Gheorghe Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Sebastian Papaiani..

...În anul 1972 se consacră şi ca actor cu rolul comisarului Moldovan, într-o serie de filme poliţiste începută prin „Cu mîinile curate” – 1972 şi continuată cu „Ultimul cartuş” – 1973, „Un comisar acuză” – 1974, „Revanşa” – 1978, „Duelul” – 1981 şi „Supravieţuitorul” – în 2008..

...Alte pelicule de succes ale regizorului Sergiu Nicolaescu sunt „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” – 1971, „Osânda” – 1976, „Ultima noapte de dragoste” şi „Nea Mărin miliardar” – în 1979 – prima comedie din filmografia lui Nicolaescu, „Ciuleandra” – în 1985, „Mircea” – în 1989, şi „Orient Express” – 2004, cel mai vizionat film românesc al acelui an..

...În septembrie 2006, Pro Video a lansat primele şase titluri dintr-o colecţie de 21 de filme ale regizorului, pe suport DVD..

...Ultimele două filme din cariera sa regizorală au fost „Poker” realizat în anul 2010 şi „Ultimul corupt din România” – în anul 2012..

Sergiu Nicolaescu a fost o figură centrală în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, lucru care avea să-l propulseze în politică..

...În mandatul de parlamentar 2008-2012 a fost preşedinte al Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă a Senatului, iar la 18 aprilie 2011, și-a anunțat demisia din partid , demisie nereconfirmată ulterior..

...La 12 decembrie 2012, a adresat un mesaj Parlamentului, la încheierea mandatului de senator: „Vreau să vă mulțumesc pentru acești patru ani minunați pe care i-am petrecut împreună, în care dumneavoastră mi-ați dăruit stimă și considerație, simțăminte pe care și eu vi le datorez.. Mai am puțini ani de trăit și mi-am dorit să-i termin în profesia mea, pentru acest lucru nu am participat la alegeri.”

...În anul 1990 a devenit membru fondator al Uniunii Cineaştilor (UCIN), fost ACIN, în 1992 a fost iniţiator, membru fondator şi preşedinte al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF) şi în perioada 1991 – 1996 a fost director al Studioului de creaţie nr. 2 „Star Film”..

Sergiu Nicolaescu a scris şi mai multe cărţi, unele dintre acestea fiind dedicate Revoluţiei din anul 1989: „Revoluția. Începutul adevărului”, Ed. Topaz, București – în 1995, 

„Un senator acuză”, București – în 1996, 

„Sergiu Nicolaescu acuză”, București – în 1998, 

„Cartea revoluției române decembrie ’89”, Editura Ion Cristoiu, București şi „Recviem pentru adevăr”, București – ambele în 1999, „Lupta pentru putere. Decembrie ’89”, Editura All, București – 2005, 

„Destin și film. Destăinuirile unui cineast”, Editura Axioma Print, București 

în 2009 şi 

„Mămăliga a explodat. Decembrie 1989, Editura Institutului Revoluției Române din decembrie 1989 – în 2011...

Sergiu Nicolaescu a primit numeroase premii şi distincţii, cum sunt Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler, în anul 2002 şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Târgu-Jiu, la 6 decembrie 2012, dar şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Ştiinţă şi Arte din Chişinău..

De asemenea, în noiembrie 2011, a primit premiul pentru întreaga carieră în cadrul celei de-a XVII – a ediţii a Festivalului de Film Mediteranean de la Roma, la care România a fost oaspetele de onoare..

Sergiu Nicolaescu a fost căsătorit de trei ori.. De prima soţie, Mariana, s-a despărţit la numai trei luni după nuntă, după care a urmat căsătoria cu Gabriela, o cunoscută şi apreciată costumieră, cu care a lucrat la unele dintre filmele sale şi de care avea să se despartă...

Din anul 2005 era căsătorit cu Dana Nicolaescu, pe care o întâlnise pentru prima dată în 1996, atunci când ea abia împlinise 18 ani...

...Sergiu Nicolaescu a trecut la cele veşnice în dimineaţa zilei de 3 ianuarie 2013...

$$$

 După ce trecea nebunia Revelionului, România intra într-o stare colectivă de epuizare fizică. După zile întregi de abuz culinar – grăsimi grele din porc, piftii, maioneze și cantități industriale de alcool – organismul uman ceda.

Ficatul era suprasolicitat încercând să filtreze toxinele, iar creierul suferea din cauza deshidratării severe provocate de alcool. În acele dimineți de ianuarie, când te trezeai cu dureri de cap pulsatile, gură uscată și o greață profundă, nicio pastilă de la farmacie nu avea efectul dorit, pentru că problema nu era doar durerea, ci un dezechilibru chimic major în tot corpul.

Salvarea se afla la rece, pe balconul înghesuit sau în beci, în butoiul cu varză murată, mai ales dacă gospodina pusese și varză roșie, care colora totul într-un roz vibrant. Acea "moare" nu era doar o zeamă acră, ci un cocktail biochimic complex, pregătit de natură prin fermentație lentă. Românul știa intuitiv că acolo e leacul, chiar dacă nu știa termenii medicali.

Ritualul era simplu: ieșeai în frig, spărgeai gheața de la gura butoiului și scoteai o cană din lichidul rozaliu și tulbure. Mirosul înțepător, rezultat din acidul lactic și compușii de sulf din varză, era primul stimul care trezea sistemul nervos.

Adevăratul miracol se întâmpla la prima înghițitură, iar explicația medicală este clară. În primul rând, alcoolul este un diuretic puternic, care elimină apa și sărurile esențiale din corp (sodiu, potasiu, magneziu). Moarea de varză este, în esență, o soluție electrolitică concentrată. Conținutul ridicat de sare (sodiu) ajută corpul să rețină apa, rehidratând țesuturile și creierul mult mai rapid decât apa chioară, calmând astfel durerea de cap cauzată de "zbârcirea" meningelui.

În al doilea rând, moarea este un aliment viu, probiotice pur. Fermentația verzei produce miliarde de bacterii benefice (lactobacili). Excesul de alcool distruge flora intestinală, provocând greață și indigestie. O cană de moare funcționează ca un "transplant" instantaneu de bacterii bune, care calmează stomacul iritat și repornește digestia blocată. În plus, acidul lactic ajută direct la descompunerea grăsimilor grele rămase în stomac de la masa anterioară.

Nu în ultimul rând, varza murată păstrează vitamina C într-o formă foarte stabilă, uneori în concentrații mai mari decât în citrice. Această doză șoc de vitamina C naturală acționează ca un antioxidant puternic, ajutând ficatul să proceseze resturile toxice ale alcoolului.

De aceea, cana aia de zeamă roz băută pe stomacul gol nu era un moft băbesc, ci o necesitate fiziologică. Era o perfuzie naturală cu electroliți, probiotice și vitamine, singura capabilă să repună pe picioare un organism intoxicat și deshidratat după sărbători.

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1809: În această zi, s-a născut Louis Braille, pedagog francez, inventatorul unui răspândit sistem de scriere/citire pentru nevăzători (1829), care-i poartă numele (d. 6 ianuarie 1852).

Braille s-a născut la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. La vârsta de trei ani, în 1812, în urma unui accident produs în atelierul de pielărie al tatălui său, își pierde vederea. Între 1816 și 1818, el urmează cursurile școlii comunale din Coupvray, iar în 1819 intră la Institutul Regal al Tinerilor Nevăzători (Institution Royale des Jeunes Aveugles - IRJA) din Paris. Când a împlinit zece ani, Louis a fost trimis să învețe la Institutul pentru copii nevăzători, din Paris, unde tânărul s-a remarcat imediat datorită puternicei dorințe de cunoaștere și perseverenței de care dădea dovadă. Fondatorul acestui institut, Valentin Hauy, a fost printre primii oameni care au încercat să creeze un sistem de citire pentru nevăzători. Acesta a gofrat niște litere mari pe hârtie groasă, sistem care lui Louis Braille i se părea destul de dificil.

Din 1822, Braille experimentează procedeul „scrierii nocturne” elaborat de Charles Barbier și începe cercetările sale pentru elaborarea unui nou sistem de scriere pentru nevăzători, terminând alfabetul Braille în 1824. Studiază algebra, gramatica și geografia, iar în 1827 transcrie în Braille elementele de gramatică. În 1828 aplică sistemul propriu și la notația muzicală. În anul 1833 Braille este numit profesor la Institutul Regal al Tinerilor Nevăzători. La vârsta de 15 ani, Louis devine maistru în cadrul atelierelor din școală, iar apoi devine pedagog. În anul 1833, toți pedagogii au fost numiți profesori, iar Louis Braille a ajuns să predea istorie, gramatică, geografie, aritmetică, algebră, pian și violoncel. Într-una din zile, prin anul 1833, la Institut a fost invitat un fost căpitan de artilerie, numit Charles Barbier. În această împrejurare, invitatul a prezentat elevilor și profesorilor de la Institut un sistem de comunicare pentru nevăzători, sub numele de „scriere nocturnă”. Acest mijloc de comunicare a fost considerat de către soldați greu de folosit și el s-a gândit că ar putea fi folosit de persoanele nevăzătoare. Însă, fără succes. Louis a fost fascinat de acest sistem și s-a dedicat lui pentru a-l simplifica și pentru a-i aduce îmbunătățiri. Tânărul a făcut din această dorință a lui un scop, și anume ca acel sistem să devină unul oficial de scriere pentru nevăzători.

În 1834, se trece de la scrierea Braille pe o parte a paginii la imprimarea față/verso. În mai 1834, Braille își prezintă sistemul de scriere la expoziția de industrie. Din 1836 se implică în rezolvarea unor probleme privind relațiile dintre comunitatea persoanelor nevăzătoare și văzători. În 1847 experimentează procedee pentru imprimarea limbajului Braille. Povestea lui Braille se încheie în anul 1852, după ce a lucrat îndelung la alfabetul pentru nevăzători. După 26 de ani de la moartea lui, sistemul Braille de scriere și de citire pentru nevăzători a devenit unul oficial. Casa lui din micuța localitate Coupvray a devenit muzeu și așteaptă vizitele curioșilor care doresc să afle povestea stăpânului ei.

În anul 1952, la împlinirea unui secol de la moarte, trupul lui Louis Braille a fost mutat, cu onoruri, în Panthéonul din Paris. În anul 2009, în cinstea împlinirii a două sute de ani de la nașterea acestuia, în India, SUA, Belgia și Italia au fost emise monede comemorative cu imaginea lui Louis Braille. De asemenea, în Belarus, Kazakstan și Uzbekistan au fost scoase cărți poștale cu Louis Braille.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Louis-Braille

https://jurnalulfilatelic.blogspot.com/2019/01/210-ani-de-la-nasterea-pedagogului.html

https://www.biography.com/scholar/louis-braille

https://adevarul.ro/cultura/arte/cum-ajuns-louis-braille-inventeze-alfabetul-nevazatori-1_5a807730df52022f756d3e1a/comment/1961938.html

http://negrupealb.ning.com/m/group/discussion?id=6421959%3ATopic%3A1716559

http://clinicaoftaprof.ro/braille/

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1877: În această zi, s-a născut Sextil Puşcariu, lingvist, filolog, istoric literar, pedagog, publicist, cronicar muzical şi teatral; primul rector (1919) al Universităţii din Cluj; el a întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut lingvistic din România, care a editat revista „Dacoromania” (1920-1940; 1941-1948); Sextil Puşcariu a iniţiat şi a condus (1906-1940) lucrările de elaborare a „Dicţionarului Academiei Române” şi a „Atlasului lingvistic român”; membru titular al Academiei Române din 1914 (n. Braşov - d. 5 mai 1948, Bran, judeţul Braşov.

Este fiul publicistului Iosif Puşcariu şi nepot al lui Ioan cavaler de Puşcariu şi Ilarion Puşcariu. A urmat liceul la Braşov, apoi universitatea la Leipzig (1895 - 1899), unde a colaborat la Institutul de Limba Română, Viena (1899 - 1901) şi Paris (1902 – 1904). După finalizarea studiilor superioare, a devenit profesor de filologie română la Universitatea din Cernăuţi (1908 - 1918). După unirea Transilvaniei cu România, se mută la Cluj în 1919, şi se ocupă cu reorganizarea Universităţii române, ajungând şi primul rector al Universităţii din Cluj-Napoca.Tot în 1919 a pus bazele Muzeului Limbii Române, de altfel primul institut de lingvistică din România. Aici a înfiinţat un buletin al muzeului, „Dacoromania”, în care a publicat articole pe probleme de lingvistică şi filologie. A scris sau a colaborat la editarea unor lucrări importante din domeniul lingvisticii. De asemenea, a condus şi revistele „Glasul Bucovinei” (1918) şi „Cultura” (1924). În 1923 a participat la înfiinţarea Societăţii Etnografice Române din Cluj şi a susţinut înfiinţarea Arhivei de folclor. Din 1905 a fost membru corespondent al Academiei Române şi membru deplin din 1914. Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Berlin.

Pe plan politic, el s-a implicat în unirea Bucovinei cu România, fiind şi vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina. După unire a fost numit secretar de stat pentru afacerile străine, iar între 1922-1925 a fost delegat al României la Liga Naţiunilor. În anii 1930 a avut simpatii legionare. În timpul regimului condus de mareşalul Ion Antonescu, din pricina orientării sale filogermane, a coordonat unele activităţi ştiinţifice în colaborare cu Germania. Din cauza pro-germanismului manifestat de către el, Sextil Puşcariu va fi persecutat de autorităţile comuniste instalate la putere în România după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Chromălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), „păcălind” Securitatea, adică murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran, exact în ziua în care, după miezul nopţii, urma să fie arestat. A fost înmormântat, în 7 mai 1948, la Braşov.

Opere selective:

Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905.

Studii istroromâne, vol. I-III , București, 1906-1929.

Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, Halle, 1910.

Dicționarul limbii române (literele A-C, F-L, până la cuvântul lojniță), București, 1913-1948 (coordonare).

Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1921, ed. a II-a, 1930, ed. a III-a, 1936; reeditată în 1987.

Limba română, vol. I, Privire generală, București, 1940; reeditată în 1976; vol. II, Rostirea, 1959; reeditată în 1994.

Călare pe două veacuri, București, 1968.

Cercetări și studii, București, 1974.

Brașovul de altădată, Cluj, 1977.

Memorii, București, 1978.

Spița unui neam din Ardeal, Cluj, 1998.

Surse:

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Buzatu, Gheorghe, Cheptea, Stela, Cîrstea, Marusia, editori - Pace şi război (1940-1944) Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, volumul I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A20634/pdf

http://dragusanul.ro/uriasul-care-a-pacalit-securitatea-sextil-puscariu/

http://inst-puscariu.ro/SextilPuscariu/SPIII/pagini/CSP_III%20[Pages%20194%20-%20200].pdf

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1926: În această zi, Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai patru ani) ca principe moştenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai se instituie o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea.

Criza dinastică a reprezentat problema succesiunii la tronul României determinată de renunţarea principelui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. După aventurile sale cu Zizi Lambrino, urmate de o scurtă perioadă de „fidelitate” faţă de soţia sa, principesa Elena, Carol a început să întreţină relaţii de notorietate publică cu Elena Lupescu, „o femeie de moravuri uşoare”, cu care a decis să rămână în străinătate. De la Veneţia, principele a trimis pe 12 decembrie 1925 o scrisoare tatălui său prin care îl anunţa că renunţă la calitatea de moştenitor al Coroanei.

După ce tentativele de a-l convinge pe Carol să renunţa la decizia sa eşuează, regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Aici, el a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Noua instituţie a intrat în vigoare după decesul regelui Ferdinand I pe 20 iulie 1927. Aceste acte legislative au fost pregătite de guvernul liberal condus de Ionel Brătianu şi, cu toate exagerările vădite ale opoziţiei, era evident că adoptarea acestui act era în avantajul fruntaşului liberal. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, care se afla sub tutela reginei Maria şi era intimidat de personalitatea lui Brătianu, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambii fiind devotaţi preşedintelui liberal. Ziarul „Adevărul” consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări personale şi egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic”. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”. Totodată, Nicolae Iorga declara: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare” .

La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena. Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său. Regenţa a devenit o sursă neîncetată de dispută pentru putere între partidele politice, iar instituţia reprezenta doar un decor, lipsită de orice autoritate. Naţional-ţărăniştii speculau nevoia poporului de fi condus de un adevărat şef de stat, însă acest lucru era făcut cu scopul de a-şi menţine puterea, fără nici un interes pentru persoana fostului principe. În cele din urmă, Carol a profitat de divergenţa existentă pe scena politică şi a sosit inopinat la Bucureşti în seara zilei de 6 iunie 1930. Cu mult tact şi abilitate, el şi-a atras de partea sa majoritatea liderilor politici, iar pe 8 iunie a depus jurământul în calitate de rege al României, punând astfel capăt crizei dinastice.

Surse:

Scurtu, Ioan, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996 

Scurtu, Ioan, Monarhia în România, Bucureşti, Editura Danubius, 1991

Grigore Gafencu, Însemnări politice, București, Editura Humanitas, 1991

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/criza-dinastica

http://www.romania-actualitati.ro/criza_dinastica_1926_1930-58070

https://www.rfi.ro/politica-100301-pagina-de-istorie-grava-criza-dinastica-regele-carol-mihai

https://www.scribd.com/doc/197310585/51716550-Criza-Dinastica-Din-Romania

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1954: În această zi, a trecut la cele veșnice Elena Farago (pseudonimul Elenei Paximade), poetă şi publicistă; una dintre cele mai cunoscute autoare de poezii pentru copii din România. Creațiile sale cele mai cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”. A fost directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aurelia Aman" din Craiova (1921-1954, azi Casa memorială „Elena Farago") şi inspectoare a azilurilor de copii.

Elena Farago s-a născut la Bârlad, la 29 martie 1878 în casa părinților săi, Anastasia și Francisc. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șase frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară. Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. Obișnuitele jocuri copilărești sunt primele elemente prin care micuța ia contact cu lumea. Belșugul care domnea în casa părintească, voia bună din jurul lor, lipsa de griji și necazuri dădeau atmosferei de familie un climat prielnic unei copilării fericite. A învăţat un timp în pensioanele „Varlaam" şi „Drouhet" din Bârlad, fiind pasionată de frumos şi silitoare la învăţătură. În perioada 1886-1887 frecventează școala de stat sub direcția doamnei Neagoe. Și aici se dovedește pasionată de aproape toate obiectele cu excepția matematicii, fiind absolut îndrăgostită de povești și poezii. Când termină școala primară era deja o copilă deosebită de celelalte. Mult mai receptivă, cu o imaginație mai bogată și o judecată mai matură, deoarece viața o învățase multe, Elena încheie primul capitol al învățăturii sale în 1888, când avea zece ani. nscrisă la clasa întâi secundară la externatul din Bârlad, dintru-nceput atmosfera școlii i se pare rece, neprimitoare, agravată de situația umilitore în care erau puse uneori elevele de către directoare și profesoarele lor. Astfel, de unde venise cu dragoste de învățătură, Elena se vede dezgustată de ea, refugiindu-se în lumea cărților, a lecturii. Acasă viața devenea din ce în ce mai grea. Privațiunile se țineau lanț și necazurile îi slăbeau pe fiecare. Boala se cuibărește tot mai mult în casa lor și seceră pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoaneta și mamă. Aceste patru decese, survenite în perioada 1884-1890, o copleșesc, lovitura cea mai grea fiind moartea mamei în 1890.

După decesul ei încetează și parcursul școlar al Elenei. Terminase două clase secundare. De acum încolo trebuia să se dedice familiei. Era cea mai mare dintre fete și grija trecea asupra ei. Firul învățăturii se rupe când abia începuse să se toarcă. Lovitura trebuia suportată însă. Ziua muncea în casă în timp ce tatăl se zbătea afară pentru a ușura viața copiilor. Noaptea, frântă de oboseală, după ce își culca frații și surorile răsfoia cărțile de școală ale fratelui ei mai mare, dornică de a nu pierde contactul cu învățătura. Citea toate ziarele și revistele pe care apucă să pună mână. Cum renunțase la studii pentru diplomă, își consacra timpul liber cultivării culturii generale pentru a uita faptul că era „mamă și soră” și nimeni „nu mă întreba ce mă doare”. Puținele prietene ale familiei, după ce o înconjoară câtva timp cu afecțiunea lor, o părăsesc, lăsând-o singură. Se regăsește doar în cuvintele lui Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Eminescu, Tolstoi, Turgheniev sau Goethe. Urmărea cu interes polemicile din artă, simpatizând mișcările moderniste, în special impresionismul. Citea regulat „Contempotranul”, „Literatură și știință”, „Viața”. În ciuda alinării oferite de marile idei despre care afla din lectură, cu sufletul rănit, cu visul frânt, cu suferința alături, Elena, va păși astfel în maturitate mult prea devreme. După ce şi tatăl ei se stinge, situaţiei Elenei (în vârstă de doar 17 ani) şi fraţilor ei devine critică. Ajunge la Bucureşti, unde este angajată ca guvernantă de către Ion Luca Caragiale. Se spune că, la auzul poveştii de viaţă a Elenei, marele dramaturg ar fi exclamat: „Viaţă de roman, subiect de dramă“. În casa lui Caragiale, Elena găseşte căldură sufletească, atmosferă de idei şi bună-dispoziţie, o bibliotecă bogată şi încurajare către cele spirituale. Dar şi sărăcie materială. În casa marelui clasic i-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă şi G. Ranetti şi tot în acea perioadă a început să frecventeze cercul socialiştilor, unde l-a cunoscut pe Francisc Farago, care i-a devenit soţ. Proaspătul ei soţ fusese numit la 1900 director al unei sucursale din Constanţa a Băncii Generale Române, prin urmare, familia Farago s-a mutat în oraşul de la mare. Doi ani mai târziu, au ajuns la Brăila, iar din 1907, soţii Farago s-au stabilit în capitala Olteniei, unde au trăit tot restul vieţii.

A debutat, ca poetă, în ziarul „România muncitoare" cu poezia „Gândul trudiţilor" (1902), iar editorial, cu volumul "Versuri", apărut în 1906. A semnat de-a lungul timpului şi Ellen, Fatma, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma, Andaluza. Elena Farago s-a aflat printre fondatorii revistei „Năzuinţa", în 1922, la Craiova. A colaborat cu versuri şi proză la „Adevărul", „Epoca", „Ramuri", „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români", „Dimineaţa copiilor", „Sâmănătorul", „Floarea darurilor", „Viaţa românească", „Zeflemeaua", „Luceafărul" ş.a. A fost distinsă cu Premiul Academiei Române (1908, 1920), Premiul „Femina" (1925), Premiul Naţional pentru Poezie (1937). După debutul în presa socialistă, a colaborat la mai toate publicaţiile sămănătoriste.

Elena Farago a scris de la început o poezie de factură tradiţională, vag contaminată de simbolism, îndatorată prozodic uneori lui Coşbuc, mai des lui St. O. losif, cu ale cărui „cântece" are, de altfel, pronunţate afinităţi de timbru sufletesc, convergentă şi cu versul lui Panait Cerna prin înclinaţia spre reflecţie şi alegorizare, poezia ei nu e totuşi deloc sămănătoristă. Atitudinea afectivă e una larg umanitară, avându-i în vedere pe toţi nefericiţii, de la „săraci", „zdrenţăroşi" la orbii din orice nivel social, arată volumul citat.

A scris multe versuri pentru copii, de altfel, Elena Farago aduce poezia copilăriei în mai toate versurile ei, mai ales în cele inspirate de obiceiurile de Crăciun.Între scrierile sale se află: „Versuri", Budapesta (1906), „Şoapte din umbră", Craiova (1908), „Din taina vechilor răspântii", Craiova (1913), „Şoaptele amurgului" (1920), „Bobocica", Craiova (1921), „Dar din dar", Craiova (1921), „Să fim buni", Craiova (1922), „Poezii alese", Bucureşti (1924), „Ziarul unui motan", Bucureşti (1924), „4 gâze năzdravane", Craiova (1944), „Pluguşorul jucăriilor", Craiova (1944), „Să nu minţi, să nu furi", Bucureşti 1944).

S-a stins din viaţă la 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.

Surse:

„Dicţionarul general al literaturii române", Ed. Univers Enciclopedic, 2005

http://memorielocala.aman.ro/files/farago.html

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_elena_farago.htm

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-elena-farago/

https://adevarul.ro/locale/vaslui/elenei-farago-poeta-copilarie-scris-copii-viata-roman-subiect-drama-fost-prietena-iorga-angajata-caragiale-1_5582a073cfbe376e35694214/index.html

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/elena-farago-vestala-neobosita-a-focului-sacru/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2019/01/04/o-personalitate-pe-zi-poeta-elena-farago--235720

https://www.gds.ro/Local/2006-01-05/52-de-ani-de-la-disparitia-poetei-Elena-Farago/

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/viata-matusii-farago-128976.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie 1960: La această dată, a murit scriitorul francez Albert Camus. Scriitorul, jurnalistul şi dramaturgul francez Albert Camus a rămas cunoscut pentru operele sale care tratează tema absurdului, printre care „L'Étranger'' (1942) şi „La Peste'' (1947). A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură la 16 octombrie 1957.

S-a născut la 7 noiembrie 1913, în Mondavi, în Algeria franceză. Se naște într-un ținut sărac al Algeriei, Dréan - părinții săi fiind stabiliți aici încă din 1871. Albert este al doilea fiu al soților Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Prima mare experiență capitală a existenței pe care o trăiește Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un țăran francez, moare în primele lupte ale primului război mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde a muncit întâi la o fabrică de cartușe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert își petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă și care vorbea foarte puțin, un unchi infirm, dogar de meserie și fratele său, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.„Ducând o viață săracă”, nota el în Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții”.

Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoștință care nu ia decât forma conștiinței vinovate, căci oamenilor bogați cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Și, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii și aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană și dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobește și Camus este mereu pe drumuri spre a-și completa fondul de cunoștințe, impresii, senzații. Se pare că nu-și dorea să fie un om de excepție, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii”. Și totuși din odiseea sa nu lipsește miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obțină absolutul, ca și eroul său, Meursault.

În următorii ani, preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile școlii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat și studii universitare. Face studii de filosofie la Universitatea din Alger, luându-și licența cu teza Metafizica creștină și neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin.

        Camus trăiește intens extremele existențiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frânează avânturile și îl determină să aleagă o viață mai retrasă în locul uneia de boem. A fost membru al Partidului Comunist şi al Partidului Popular Algerian. În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ într-o mișcare antifascistă.Anul 1934 este marcat de două evenimente importante. În 1934, Camus s-a căsătorit cu Simone Hié, dar această căsătorie nu a durat mai mult de un an.Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist Francez, unde primește sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deși spunea altundeva că "libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie".Camus a părăsit Partidul Comunist Francez în împrejurări și din motive care nu sunt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, iar după altele, în 1937.S-a opus politicii de colonizare a Franţei. După debutul celui de-al doilea război mondial, Camus s-a alăturat mişcării de rezistenţă franceză pentru a contribui la eliberarea Parisului de ocupaţia nazistă. La fel ca Jean Paul Sartre, Camus a publicat comentarii politice pe marginea conflictului pe întreaga durată a conflagraţiei, fiind un editorialist pentru ziarul „Combat''. În 1945, a fost unul dintre puţinii jurnalişti occidentali care au condamnat folosirea de către americani a bombei atomice la Hiroshima. A fost un critic al teoriei politice comuniste, ceea ce i-a atras detaşarea de Jean Paul Sartre. Contribuţia filosofică dominantă a operei lui Camus a vizat absurdul. Elemente de absurd şi existenţialism sunt prezente în scrierile celebre ale lui Camus. „Le Mythe de Sisyphe'' (1942) expune în mod direct viziunea sa asupra teoriei filosofice a absurdului.

Născut algerian şi provenind din rândul poporului, Camus a adus o perspectivă proaspătă, diferită faţă de literatura franceză a perioadei, mai ales faţă de literatura metropolitană a Parisului. Pe lângă romane, a scris şi a adaptat piese de teatru, fiind foarte activ în lumea teatrului în anii '40 şi '50 ai secolului trecut. A adaptat piese din Calderon, Lope de Vega, Dino Buzzati sau Faulkner. Pasiunea sa pentru teatru datează din perioada în care a fost membru al trupei algeriene de teatru L'Equipe.Alte opere foarte cunoscute ale lui Camus sunt „La Chute'' (1956) şi „L'Exil et le royaume''.În discursul de acceptare a Premiului Nobel s-a autodefinit ca artist. Din banii primiţi în urma premiului şi-a cumpărat o casă în Lourmarin en Provence.

În 1940m el se căsătorește cu Francine Faure, originară din Oran. În 1941 începe să lucreze la romanul Ciuma. În 1942 un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942, are loc debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord, fapt care îl separă până la Eliberare pe Camus de soția sa, rămasă la Oran.În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat și de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de mașină, în timp ce se întorcea la Paris din scurta vacanță a sărbătorilor de iarnă, de la schi. La scurt timp, într-o servietă a lui Camus au fost găsite paginile manuscrisului „Primul om'', un roman care a fost dedicat mamei sale şi care a văzut lumina tiparului în 1994.

Surse:

Anne-Marie Codrescu, Spațiul închis la Albert Camus, București, Editura Universității Florian Bratu, Albert Camus: mit și metafizică, Iași, Editura Junimea, 1998 din București, 1997

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1957/camus/biographical/

https://www.iep.utm.edu/camus/

https://www.britannica.com/biography/Albert-Camus

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/albert-camus-viata-si-opera

https://hyperliteratura.ro/albert-camus/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/11/07/documentar-albert-camus-laureat-al-premiului-nobel-pentru-literatura-in-1957-105-ani-de-la-nastere--206261