$$$

 DREPTUL LA NEUITARE… 

Povestea preotului Grigore Drăgan din Porcești, județul Roman, răpus de tifos în noaptea de 31 decembrie 1917.

În anul 1992, părintele Scarlat Porcescu a publicat în „Cronica Romanului și Hușilor” o scrisoare inedită din corespondența lui Vasile Alecsandri cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, prin care poetul făcea o recomandare unui tânăr teolog pe nume Grigore Drăgan, pentru a fi hirotonit la o parohie și a urma misiunea preoțească pentru care se pregătise. 

Pornind de la această scrisoare, l-am identificat în arhivele bisericești pe acest vrednic slujitor, care a păstorit peste două decenii (din apr. 1886, până la moarte), în satul meu natal – Porcești (astăzi Moldoveni, județul Neamț). Iată textul scrisorii lui Alecsandri de la care am pornit pe urmele preotului Grigore Drăgan: “Mircești, 20 iulie 1882

Prea Sfinte Părinte și iubite coleg,

Vătaful meu Vasile Dimitriu s-au încuscrit cu preotul Gheorghe Drăgan din Roman, măritându-și fata cu feciorul preotului anume Grigore, elev la Seminarul de la Huși. Ambiția bătrânului este de a deschide fiului său cariera preoțească și dorul acestuia de a călca pe urmele tatălui său.

Însă cum să se realizeze acea ambiție și acel dar? Prin studiu și prin protecție.Tânărul voiește să studieze ca să ajungă cât mai curând diacon și apoi preot; iar cât pentru popă, speră că I se va găsi când ar fi destoinic a-și îndeplini datoriile preoțești.

Vin dar a vă ruga ca să aveți bunătatea a înlesni cariera recomandatului meu, punându-l la învățătură și acordându-I înalta voastră protecție.

E cam rar a găsi în ziua de astăzi tineri cu dor de a se lumina printr-un studiu serios; și când se găsește vreunul, trebuie să fie încurajat.

În speranța că recomandația mea va fi bine primită, vă rog să mă considerați ca pe un fiu sufletesc devotat și respectuos. 

V. Alecsandri”.

În anul 1915, Ministerul Cultelor solicita tuturor clericilor o fișă personală (o scurtă biografie). Am descoperit fișa pr. Grigore Dragan din Arhiva Parohiei Moldoveni 1, din anul 1915, în care aflăm următoarele: a absolvit Seminarul inferior, s-a căsătorit, avea 3 fiice, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Ruptura, com. Cârligele, jud. Roman; transferat la parohia Hălăucești, jud. Roman (decret 926 / 28 dec. 1882); transferat de același episcop Melchisedec la parohia Porcești (decret 256 / 26 aprilie 1886). În anul 1895 a fost numit exarh al Circumscripției Hălăucești; la 10 oct. 1897 primește distincția de „sachelar”; prin decretul 281 / 13 martie 1904 numit președinte al Consistoriului Eparhial; 18 ianuarie 1900 – numit președinte și contabil la Obștea de arendare „MUNCA” Porcești; medaliat cu Răsplata Muncii – 1908; la 28 oct.1909 este hirotesit „iconom”. Nu a avut o locuință proprie și nici casă parohială la Porcești, fapt pentru care a locuit peste 20 de ani în gazdă, la familia I. Gheorghiu din Porcești. 

Știm că în perioada 1917-1918 în zona Romanului au fost multe focare de boli contagioase: febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic s.a., fapt pentru care medicul primar al județului Roman a trimis mai multe scrisori și pliante către parohii, cu normele sanitare ce se impun în astfel de împrejurari.

Din păcate blândul părinte Grigore Drăgan de la Porcești, care ajuta mulți năpăstuiți în acele vremuri tulburi, a fost și el răpus de tifos, chiar la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 dec.1917/ 1 ian.1918). 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu cei drepți!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE…

La 1 ianuarie 1558 a trecut la Domnul episcopul Romanului MACARIE, ctitorul Catedralei Episcopale din Roman (fost stareț al Mănăstirii Neamț) și „a fost îngropat cu toată cinstea și în chip vrednic de sfinți de către ucenicii săi, în mănăstirea Râșca, întemeiată de dânsul”.

De la acest ierarh erudit, numit de istorici „ultimul reprezentant al cărturăriei celei vechi slavone”, ctitor de locașuri sfinte (Catedrala „Sf. Parascheva” Roman, Mănăstirea Râșca), dar mai presus de toate „ctitor al narațiunii istorice”, ne-a rămas „Cronica” ce-i poartă numele. Episcopul Macarie a continuat Letopisețul Moldovei scris la curtea lui Ștefan cel Mare, curpinzând evenimentele cuprinse între 2 iulie 1504, până la anul 1550, un izvor narativ de mare valoare documentară pentru istoriografia Moldovei.

Deși activitatea pastorală a acestui strălucit ierarh al Romanului s-a întins pe o perioadă de aproape o jumătate de secol, nu cunoaștem prea multe lucruri despre păstoria lui la Roman. S-au păstrat doar trei „cărți domnești” din acea vreme, în care este pomenit numele său.

Cea mai importantă realizare a sa este fără îndoială ridicarea Catedralei Episcopale „Sf. Cuv. Parascheva” din Roman (1542-1550). Din pisania întocmită de dânsul aflăm cronica evenimentelor din perioada ridicării acestei monumentale biserici episcopale, după opt ani de trudă, semnând „smeritul întru cei sfințiți episcopi Macarie”.

Lui i s-a încredințat de către familia domnitoare a lui Petru Rareș îngrijirea pentru ridicarea bisericii, iar după terminarea lucrărilor, așa cum este tradiția ortodoxă, urma ca în pridvor să se picteze chipul ierarhului în timpul căruia s-a ridicat biserica. În Catedrala din Roman nu s-a întâmplat așa. Cercetând registrele de pictură din pridvor, descoperim la glaful de jos al ferestrei dinspre NV a pridvorului, că zugravii au pictat într-un medalion modest pe „Sf. Macarie Egipteanul” (ferit privirilor), sfântul patronimic al episcopului (înțelegem că din smerenie, episcopul nu a dorit să fie zugrăvit). 

După o viață virtuoasă, pusă în slujba lui Dumnezeu și a neamului său, cronicarul Grigore Ureche a consemnat în Letopisețul său: „întracestași an, 7066 (1588) prestăvitus-a Macarie, episcopul Romanului, ziditorul și începătorul Mănăstirii Rîșca, carele au fost la scaunul Romanului 25 de ani și cu cinste l-au îngropat în Mănăstirea sa Râșca”.

Veșnică să fie pomenirea lui din neam în neam!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE...

136 de ani de la înmormântarea marelui povestitor Ion Creangă – Cimitirul Eternitatea din Iași, 2 ianuarie 1890.

Bolnav de mulţi ani, Creangă avea presimţiri sumbre asupra sfârșitului său apropiat. Vestea morţii lui Eminescu, la 15 iunie 1889, îl doborâse: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară” (G. Călinescu, Viaţa lui Ion Creangă, 1938).

În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului Creangă se dusese în oraş şi intrase în tutungeria sa din strada Goliei nr. 51, „o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară”. Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieşiri în oraş şi felul în care s-a derulat tragicul eveniment. Se ştie că în tutungerie se afla fratele său, Zahei şi că aici Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, care avea să-i fie fatal. Se pare că Zahei l-a dus în Ţicău. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi. „Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine, şi părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un înger şi o salcie, concepută în acest stil: «Ioan Creangă. Profesor în vârstă de 52 ani după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie.

 Înmormântarea va avea loc marţi 2 ianuarie ora l precis la cimitirul „Eternitatea” unde se află depuse rămăşiţele lui. Fiul, frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegii şi cunoscuţii a asista la înmormântare».

Amintiri de la înmormântarea lui Ion Creangă: 

„Nu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: «Voitorului meu de bine scump prieten şi tată».

 Se ţinură obişnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoţiune foarte comunicativă» de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani. «Jalnică adunare – vorbi el – o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui»....".

Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea lui din veac în veac!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE…

1 ianuarie 1432 - Domnul Moldovei Alexandru cel Bun a trecut la cele veșnice, pe când se afla la Mănăstirea Bistrița, ctitoria sa, unde a petrecut Sărbătorile de iarnă, fiind înmormântat alături de soția sa Ana.

După o domnie lungă de peste trei decenii, Alexandru, fiul mai mare al lui Roman I și al doamnei Anastasia, și-a câștigat acest cognomen „cel Bun”, datorită virtuților sale. El a întreprins o operă amplă de organizare a țării pe mai multe planuri: politic, administrativ și bisericesc, Moldova fiind organizată pe atunci în 24 de ținuturi (între care și ținutul Romanului). Fiind un bun diplomat, domnitorul a iubit pacea și a evitat războiul, reușind să domnească timp îndelungat fără mari conflicte. 

Este considerat pe bună dreptate „organizatorul ierarhiei bisericești moldovene”, după ce a intervenit pe lângă Patriarhia Constantinopolului și în iulie 1401 a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei, precum și a primului ei mitropolit Iosif I Mușat. Deasemeni, domnitorul a înființat două Episcopii: la Roman, în Țara de jos și la Rădăuți, în Țara de sus, în perioada 1408-1413. La 16 septembrie 1408, Alexandru cel Bun a dăruit două sate „bisericii Sf. Vineri, care este în târgul Roman, unde zace sfântrăposata mamă a noastră, cneaghina Anastasia”. Această „carte domnească” atestă prima biserică din Roman, ctitorie a străbunilor săi, unde a fost îngropată mama domnitorului și care mai apoi va deservi drept Catedrală Episcopală.

Un moment important pentru Mitropolia Moldovei (cu reședința la Suceava) a fost aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, în iunie 1402, scena fiind zugrăvită și în pridvorul Catedralei Episcopale de la Roman (frescă din sec. al XVI-lea), în care vedem cum familia domnitorului, sfetnicii și dregătorii țării, întâmpină cortegiul condus de mitropolitul Iosif I Mușat, la intrarea în cetatea Sucevei.

În anul 1932, când s-au împlinit 500 de ani de la trecererea în veșnicie a domnitoru

lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței, sub două bolți de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unor ample serbări naționale, omagiu adus voievodului care a intrat în istoria țării sub numele de „părintele Moldovei”. Pe lângă mitropolitul Moldovei Pimen, au participat din partea Episcopiei Romanului ambii ierarhi de atunci: Episcopul Lucian și arhiereul Ilarion Băcăoanul.

O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, când s-au împlinit 550 de ani de la moartea ctitorului. La slujba parastasului pe lângă mitropolitul Moldovei Teoctist (viitor patriarch al BOR) a slujit PS Episcop Eftimie al Romanului și Hușilor, fost stareț al mănăstirii Bistrița. Atunci s-a sfințit și statuia voievodului lucrată în marmură albă, operă remarcabilă a sculptorului Gir Rădulescu.

Veșnică să fie pomenirea lor și amintirea lor din veac în veac!

$$$

 Cele nouă porunci ale bărbatului adevărat

Nimeni nu mi le-a explicat — nici tatăl, nici vreun profesor. N-am întâlnit niciodată un cod limpede formulat, de care noi, bărbații, ducem adesea lipsă. Le-am înțeles singur, prin durere, prin greșeli și prin experiența nemiloasă a vieții.

De aceea, aceste rânduri sunt pentru fiii noștri — pentru cei care au devenit deja bărbați sau care încă vor deveni. Iar femeilor — iertare: aici se vorbește în limbaj bărbătesc, direct, fără podoabe inutile.

Porunca I. Ține-ți cuvântul.

Un bărbat adevărat înseamnă fiabilitate. Dacă ai spus, fă. Altfel, vorbele tale nu au nicio greutate. Când promiți ceva unei femei, unui copil, unui prieten sau chiar unui dușman — respectă-ți promisiunea. Trădându-ți cuvântul, îți pierzi demnitatea. Dacă nu-ți onorezi angajamentele, devii vrednic de dispreț. Așadar, fie îți ții cuvântul, fie păstrează tăcerea.

Porunca II. Nu te plânge.

Da, bărbații simt durere și teamă, dar acestea nu sunt scuze pentru a renunța. În copilărie am auzit cu toții: „Nu plânge, fii bărbat”. A fost dur, dar adevărat: lumea nu te va cruța. Bărbatul adevărat își strânge pumnii, se ridică după cădere și merge mai departe — chiar și atunci când pare că nu mai are nicio putere.

Iar acum, despre „băieții” maturi.

Dacă stai întins pe canapea, văitându-te că „nu există locuri de muncă” sau că „statul e de vină”, ai încetat să mai fii bărbat.

Dacă țipi la o femeie și îți verși furia asupra celor mai slabi, nu ești puternic — ești un laș. Bărbatul adevărat nu se plânge. El acționează.

Porunca III. Supraviețuiește oriunde.

Viața nu este o îmbrățișare caldă de mamă. Trebuie să fii capabil să stai pe propriile picioare în orice împrejurare, să-ți întreții familia, neamul tău. Asta înseamnă să te dezvolți, să înveți, să te pregătești. Nu te lamenta în fața sorții: lumea bărbaților nu acceptă scuze.

Porunca IV. Învață.

Nu deveni omul care spune: „Le știu pe toate”. Învață să câștigi bani — pentru a-ți hrăni familia. Învață să comunici — fără înțelegerea oamenilor nu supraviețuiești. Și, mai presus de toate, învață să înțelegi femeia. Ea nu este o slăbiciune, ci o forță. Dacă nu o înțelegi, această forță te va zdrobi. Cel care învață devine lider. Cel care se oprește rămâne ignorant.

Porunca V. Nu fi meschin.

Avariția este frică. Generozitatea este putere. Bărbatul generos nu se teme să ofere, pentru că știe că poate câștiga din nou. Zgârcitul se teme de toate — este sărac sufletește, chiar dacă are milioane. Generozitatea nu înseamnă doar bani. Înseamnă inimă. Dacă refuzi căldura, cuvintele bune, complimentele sau sprijinul pentru femeia ta, nu ești conducător, ci slab.

Porunca VI. Fii puternic — cu adevărat.

Puterea nu stă în pumni și nici în barbă. Puterea stă în calm, în siguranță de sine, în capacitatea de a apăra adevărul. Nu trebuie să strigi pentru a fi puternic. Lupii nu latră — ei acționează. Adevărata forță este victoria asupra propriei persoane: asupra lenei, furiei, fricii. Iar cel mai greu lucru este să rămâi bun într-o lume crudă. Puterea fără bunătate este ruină, nu bărbăție.

Porunca VII. Acționează.

Bărbatul este făcut pentru acțiune. Gândește — dar nu amâna. Nu aștepta condiții ideale. Creează-le singur. Laș nu este cel care se teme, ci cel care nu face nimic. Bărbatul adevărat își asumă responsabilitatea — pentru decizii, pentru familie, pentru propria viață.

Porunca VIII. Fii un sprijin.

Cea mai mare valoare a unui bărbat este fiabilitatea. Femeia trebuie să simtă că se poate sprijini pe tine. Nu fi cel care amenință că „pleacă” atunci când lucrurile devin grele. Aceasta nu este bărbăție, ci josnicie. Dacă ceva nu funcționează, rezolvă cinstit, fără manipulare. Puterea ta stă în stabilitate, în loialitate, în cuvânt.

Porunca IX. Fii aducătorul de pâine.

În vremurile străvechi, bărbații nu aveau nevoie de motivație — plecau la vânătoare pentru că altfel familia nu supraviețuia. Astăzi, „mamutul” nu se aduce din pădure, ci de la muncă. Nu te ascunde în spatele impozitelor, crizelor sau puterii politice — alții trăiesc în aceleași condiții și reușesc. Bărbatul adevărat nu caută scuze. El caută soluții.

A fi bărbat înseamnă să-ți ții cuvântul, să acționezi, să porți responsabilitatea și să rămâi bun chiar și atunci când este greu.

Inspirat din scrierile lui Aleksandr Șahov

$$$

 S-a întâmplat în 2 ianuarie1816: La această dată, s-a născut Anastasie Fătu, medic şi botanist; a creat prima secţie de pediatrie în Moldova; pe cheltuială proprie a înfiinţat, la Iaşi, prima grădină botanică din ţară (1856); membru titular al Academiei Române din 1871, vicepreşedinte al Societăţii Academice Române în perioada 1872 – 1876 (d. 1886). Unele surse dau ca dată a naşterii 2 februarie 1816.

Om de știință și filantrop, Anastasie Fătu a înființat prima grădină botanică din România pentru a servi ca bază didactică pentru „junimea studioasă”. În lucrarea „Enumeratiunea specieloru cultivate in Gradina Botanica din Iasi” publicată în 1870, profesorul preciza în prefață: „Fondând aceasta grădină mi-am propus a imbunătăți salubritatea orașului Iași, a îndemna pe „giunimea” studioasă la învățarea botanicei și a procura iubitorilor de științe naturale ocaziunea de a contempla frumusețile naturii în momentele lor de repaus”. Membru titular al Academiei Române, Anastasie Fătu a elaborat primul manual universitar de Botanică, lucrare apreciată la nivel european. A contribuit la înființarea Facultății de Medicină de la Iași și a restructurat sistemul de organizare a serviciilor sanitare.

Anastasie Fătu (n. Muşata, judeţul Vaslui – 3 martie 1886) a urmat clasele primare în cadrul Şcolii Episcopale din Huşi, fiind apoi înscris la Gimnaziul Vasilian din Iași. După examenul de bacalaureat (1834) a obținut o bursă la Universitatea din Viena, unde a studiat în perioada 1834-1841 Dreptul și Medicina. În 1842 a reușit să promoveze examenele pentru titulatura de Doctor în Drept. Pasionat fiind de medicină, s-a înscris la Universitatea Sorbona din Paris, unde a obţinut diploma de absolvire cu o teză având ca subiect diagnosticarea afecţiunilor cardiace. Întors în țară, Anastasie Fătu a lucrat ca medic de cvartal, apoi ca medic (și mai târziu medic șef) în cadrul Epitropiei „Sf. Spiridon”. 

Începând cu anul 1848 s-a preocupat de mortalitatea infantilă din Moldova și a avut ideea de a separa problematica tratării bolilor la adulți de cele ale copiilor. Anastasie Fătu a fost, practic, primul medic pediatru din Moldova. În calitate de director al Institutului Gregorian din Iaşi a înființat cea dintâi creşă pentru copiii abandonaţi şi a introdus în spital personal medical feminin instruit în mod special pentru a asista la naşteri. El însuşi s-a ocupat de predarea cunoştinţelor ştiinţifice necesare calificării moaşelor şi a elaborat „Manualul de învăţătura moaşelor”, lucrare deschizătoare de drum în pediatrie. Anastasie Fătu a fost unul dintre savanții care s-au aplecat și asupra cercetării apelor minerale din Moldova, preocupare „la modă” în acea vreme. În lucrarea „Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi a apelor minerale din Moldova”, apărută în anul 1851, Anastasie Fătu face precizări legate de efectul curativ al apelor minerale și folosirea acestora în tratarea diverselor boli. De o reală utilitate publică s-a dovedit preocuparea constantă a lui Anastasie Fătu pentru efectuarea unei educaţii de prevenire a bolilor în rândul populației, prin tipărirea în anul 1871 unui material cu instrucțiuni sanitare pe care să-l înțeleagă „tot omul”: „Manualul de medicină practică populară”. Cartea s-a dovedit mai mult decât necesară mai cu seamă în mediul rural în care, la acea vreme, medicii erau o raritate.

O chestiune de vitală însemnătate pentru spitalele din toată lumea era procurarea medicamentelor. Industria farmaceutică se afla în stadiu incipient iar spitalele îşi produceau în laboratoare artizanale leacurile necesare, extrăgându-le din diferite plante existente în flora spontană. Deoarece ierburile „de leac” creşteau doar în anumite locuri îndepărtate unele de altele, procesul de culegere devenea foarte dificil. Pentru depăşirea practicilor empirice de adunare din mediul lor natural a diferitelor soiuri de plante utilizabile în prepararea de medicamente, Anastasie Fătu a iniţiat un program ştiinţific de cunoaştere sistematică şi evolutivă a potenţialului vegetal anual din întreaga Moldovă stabilind cu exactitate momentul optim de culegere a fiecărei specii. Ca urmare a prestigiului său atât ca medic cât şi ca naturalist, Societatea Medicilor şi Naturaliştilor din laşi îl desemnează preşedinte.  

Anastasie Fătu a sintetizat observaţiile asupra plantelor în primul manual de Botanică în limba română pentru universităţi, numit „Elemente de botanică”. Ampla lucrare a fost o premieră ştiinţifică naţională, dar și o raritate pe plan ştiinţific european, fiind comparată cu volumul Flora franceză a naturalistului Jean-Baptiste de Monet Lamark. Anastasie Fătu a avut meritul de a cataloga flora Moldevei din secolul al XIX-lea, unele specii fiind dispărute în prezent. Savantul a încercat să salveze unele specii, soluția abordată fiind înființarea în 1856, pe proprie cheltuială, a unei grădini botanice bazată pe criterii științifice. Aceasta a devansat cu aproape treizeci de ani momentul înfiinţării unei grădini similare în Bucureşti, care a fost creată 1884, lângă mănăstirea Cotroceni de către academicianul Dimitrie Brândză. Catalogul de semințe al grădinii botanice din Iași cuprindea 2500 de specii. Din 1873, Anastasie Fătu devine profesor de Botanică și Fiziologie la Universitatea ieșeană.

Deputat unionist în 1857 în Divanul Ad-hoc al Moldovei, ales apoi în adunările legislative ale Principatelor ca deputat și senator și apoi președinte al Camerei Deputaților în 1868, Anastasie Fătu s-a implicat în reformarea sistemului de învățământ. Având și studii juridice, a impus o concepție modernă în privința instrucției publice de diferite grade, preocupându-se în mod special de învățământul medical. A publicat un proiect care conținea planul de constituire și regulamentul de funcționare pentru o viitoare Facultate de Medicină Umană, integrată unui sistem unic, la care erau asociate școli medicale medii (de infirmiere) și elementare, precum și un Institut de Farmacie și un Institut Medico-Veterinar. Proiectul legislativ elaborat de Anastasie Fătu detalia programa de învățământ pe fiecare an de studiu. Întreaga strategie pedagogică era definită ca „terapie publică”, menită să asigure sănătatea populației. De asemenea, în același proiect, medicul propunea înființarea unor servicii de urgență pentru „periculați” (accidentați). Mai mult decât atât, el recomanda o educație generalizată privind primul ajutor, prin răspândirea unor instrucțiuni scrise prin intermediul învățătorilor.

Alte prevederi se concentrau pe problemele celor defavorizați – indivizilor cu dizabilități, copii și adulți, care urmau să fie dați în grija unor persoane responsabile, oneste și sănătoase. Prin scrierile sale, Anastasie Fătu a propus reorganizarea sistemului de educație, în școli elementare, de arte și meserii, diferențiate pentru copii normali, respectiv cu nevoi speciale (surdo-muți, infirmi, orbi etc), recomandând măsuri de pedagogie adecvată. Taxele de școlarizare erau calculate în funcție de nivelul social al elevilor. Totodată, Fătu credea că întreaga populație, de la orașe sau sate, trebuia să fie școlarizată la nivel mediu. 

Anastasie Fătu a făcut importante donații, dezvâluind un simț civic remarcabil. Considerând că adevărata educație superioară se poate realiza doar în străinătate, profesorul a înființat împreună cu Vasile Pogor, Dimitrie Ralet, Scarlat Vârnav și alții, „Societatea pentru încurajarea junilor români la învățătură”, menită să acorde burse pentru trimiterea la studii în străinătate. Membrii săi au asigurat întreținerea fondurilor necesare, printre primii beneficiari numărându-se Vasile Conta, A. Urechia, C. Troteanu. Nedezmințit filantrop, Anastasie Fătu și-a dorit înființarea unui spital pediatric la Iași, proiect pentru care a donat 17.000 de lei și propria casă Epitropiei Spitalului „Sf. Spiridon”, care urma să realizeze o clinică pentru copii mai mici de 10 ani.

Anastasie Fătu a devenit membru titular al Soocietății Academice Române în septembrie 1871, alegerea sa fiind propunerea lui Vasile Alexandrescu Urechia, care era susţinut de către Alexandru Papiu Ilarian şi Alexandru Roman, ambii transilvăneni. Anastasie Fătu a contribuit la înfiinţarea celei de a treia dintre secţiunile Societăţii Academice Române, aceea a Ştiinţelor Fizico-Naturale, alături de primele secţiuni: Filologie-Literatură şi Istorico-Arheologică. La mai puţin de un an, a devenit vicepreședintele prestigiosului for. Academicianul s-a remarcat pe plan ştiinţific naţional supunând atenţiei necesitatea întocmirii hărţii ştiinţifice a României și făcând totodată gestul de a dona suma de zece mii lei pentru instituirea unui fond destinat elaborării respectivei hărţi. 

Una dintre dorinţele sale a fost aceea de a contribui la asigurarea sănătăţii publice în crearea pe plan naţional a posibilităţii de a forma în şcoli superioare de medicină româneşti serii de medici în diferite specialităţi. În acest scop, în colaborare cu Nicolae Negură a contribuit la înfiinţarea Facultății de Medicină din Iași, tot el recomandând și primii profesori. Meritele științifice i-au fost recunoscute și pe plan internațional, fiind cooptat în 1881 (avea 73 de ani) ca membru al Societăţii de Ştiinţe Naturale din centru universitar german Frankfurt-am-Main. Anastasie Fătu a încetat din viaţă la Iaşi, la data de 3 martie 1886.

Lucrări de referinţă:

Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi a apelor minerale din Moldova, 1851; ediţia a II-a, 1874 (în care se ocupă şi de apele minerale din Muntenia); Manual de medicină practică populară, 1871; Încercările pentru dezvoltarea ştiinţelor naturale în România (discurs de recepţie la Academia Română), 1874; Elemente de botanică, Iaşi, 1877; Elemente de zoologie, Iaşi, 1885.

Surse:

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=176

http://www.ziare.com/ziare-iasi/stiri-actualitate/anastasie-fatu-medic-si-botanist-5340883

https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/anastasie-fatu-medic-si-botanist–217285627.html

http://www.cunoastelumea.ro/tag/anastasie-fatu/

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/astazi-despre-anastasie-fatu--intemeietorul-gradinii-botanice-din-iasi

http://www.altiasi.ro/o-cladire/anastasie-fatu-savantul-care-infiintat-prima-gradina-botanica-din-romania

$$$

 S-a întâmplat în 2 ianuarie1843: La această dată, la Dresda, avea loc premiera operei „Olandezul zburător” („Der Fliegende Holländer”), de Richard Wagner, compusă de pe un libret scris de compozitor însuşi inspirat din romanul satiric „Aus den Memoiren des Herrn von Schnabelewopski” („Din memoriile domnului Schnabelewopski”), de Heinrich Heine. „Olandezul zburător” sau „Vasul fantomă” cum spun francezii, este prima partitură lirică wagneriană care a rămas în istoria muzicii cu statut de capodoperă.

„Olandezul zburător" se înscrie în curentul romantic.Premiera operei a avut loc la Dresda, în ziua de 2 ianuarie 1843, sub bagheta compozitorului. Premiera în România a avut loc la 15 octombrie 1926 la Opera Română din Cluj-Napoca, cu titlul „Vasul fantomă", fiind reluată într-o nouă producție a Operei clujene la 2 iulie 1997 și la 18 noiembrie 2000 la Opera Națională București. Opera se compune din trei acte și acțiunea ei se desfășoară în largul coastelor norvegiene (care l-au impresionat pe compozitor în urma unei călătorii a acestuia în Norvegia). A fost scrisă în 1841, în urma unei călătorii furtunoase către Londra. Orchestrația a fost revizuită de compozitor de multe ori și, cel mai adesea, opera este executată ca un singur act. Wagner s-a inspirat pentru subiectul acestei opere dintr-o legendă omonimă din secolul XVII.

Opera prezintă povestea unui căpitan olandez, care jurase că va naviga în jurul Capului Bunei Speranțe, chiar dacă aceasta îi va lua toata viața și chiar mai mult. Condamnat de diavol să navigheze la nesfârșit, are voie să debarce pentru scurt timp la fiecare șapte ani, căutând acea femeie a cărei dragoste adevărată îl va izbăvi de blestem. În timpul unei furtuni, căpitanul norvegian Daland reușește să își ducă nava într-un loc mai liniștit, când lângă el apare nava fantomatică a Olandezului zburător. Daland este de acord ca Olandezul să îl urmeze pentru a o cunoaște pe fiica sa, Senta, care s-a îndrăgostit de un portret care semăna cu Olandezul zburător. Încă din prima clipă, Senta înțelege că Olandezul este bărbatul viselor sale, iar la plecarea lui fuge de lângă familia ei și se aruncă în mare. Dragostea și sacrificiul Sentei, dispusă să treacă prin moarte pentru dragostea ei, desfac cumplitul blestem al Olandezului, aducând mântuirea acestuia. Din neființă, sufletele celor doi se unesc pentru totdeauna. Îmbrățișați, ei urcă deasupra mării, dispărând în înaltul cerului. 

Pentru prima oară, în „Olandezul zburător” universul muzical şi poetic wagnerian este clar conturat, chiar dacă mai există pagini de certă influenţă lirică italiană, romantic germană sau grand-opéra franceză. Compozitorul foloseşte una dintre temele majore ale romantismului, care îl va preocupa pe tot parcursul vieţii marcându-i profund creaţia. Este tema dragostei care mântuieşte, a iubirii sincere care salvează păcătosul. Orchestra „Olandezului” capătă un rol principal şi dimensiuni uriaşe. Scriitura simfonică impresionantă, amplă şi detaliată, împleteşte leitmotive uşor de recunoscut. O partitură instrumentală de amplitudine simfonică, depăşind mult cadrul consacrat al unui teatru muzical. Personajul Olandezului, tragic în esenţa lui ca şi personajul Sentei – exaltată, extatică, transfigurată prin aspiraţia ei spre absolut – se încadrează, prin forţa lor de a trăi la intensitate maximă pasiuni supraomeneşti, în galeria marilor figuri ale teatrului liric din toate timpurile.

Surse:

https://www.opera-online.com/en/items/works/der-fliegende-hollander-wagner-wagner-1843

http://www.romania-actualitati.ro/olandezul_zburator-13066

https://www.britannica.com/topic/The-Flying-Dutchman-opera-by-Wagner

https://www.liveabout.com/the-flying-dutchman-synopsis-723745

https://destepti.ro/olandezul-zburator-sensul-si-originea-expresiei