£££

 Femeia care nu a cerut niciodată voie

Era considerată cea mai frumoasă femeie din Hollywood, o apariție care oprea respirația și răsturna ierarhii, iar atunci când s-a căsătorit cu Frank Sinatra, după ce acesta își părăsise soția și copiii pentru ea, lumea a vrut explicații, scuze, rușine, însă Ava Gardner nu a fost niciodată genul care să își ceară iertare pentru viața ei.

Ava Lavinia Gardner s-a născut pe 24 decembrie 1922, într-un cătun sărac din Carolina de Nord, crescută desculță pe o plantație de tutun, cea mai mică dintre șapte copii, într-o familie atât de săracă încât uneori nu știau dacă vor avea ce mânca a doua zi, iar destinul ei s-a schimbat nu prin muncă, nu prin ambiție, ci printr-o fotografie făcută întâmplător de cumnatul ei, fotograf în New York, expusă într-o vitrină și remarcată de un talent scout de la MGM.

Hollywoodul a chemat-o fără să o întrebe dacă știe să joace, să vorbească sau să se comporte conform regulilor, iar replica celebră a unui producător a rămas în istorie: „Nu știe să joace, nu știe să vorbească, e extraordinară”, semnându-i un contract bazat exclusiv pe frumusețe, apoi încercând ani de zile să o transforme într-o starletă docilă, lucru pe care Ava l-a urât cu toată ființa ei.

A primit roluri mici, decorative, până în 1946, când „The Killers” a transformat-o peste noapte într-o stea, pentru că rolul femeii fatale părea scris din carnea și nervii ei, iar Hollywoodul a înțeles că nu poate fi îmblânzită, doar acceptată.

Viața ei personală a fost însă adevăratul scandal. La 19 ani s-a căsătorit cu Mickey Rooney, care a înșelat-o constant, iar mariajul s-a destrămat rapid. A urmat Artie Shaw, un intelectual strălucit, dar disprețuitor, care o umilea pentru lipsa ei de educație formală. Și acea căsătorie a durat un an.

Apoi a apărut Frank Sinatra, căsătorit, cu copii, cu cariera în declin, iar relația lor a fost o explozie de pasiune, gelozie, scandal și autodistrugere, Sinatra părăsindu-și familia pentru Ava, iar Hollywoodul transformând-o pe ea în țap ispășitor, numind-o destrămătoare de cămine și amenințând-o cu moartea.

S-au căsătorit în 1951 și au trăit șase ani de certuri violente, infidelități, împăcări incendiare și iubire care nu știa să existe altfel, iar când un reporter a întrebat-o de ce este atât de obsedată de Sinatra, mic de statură și fragil, Ava a oferit răspunsul care a intrat în legendă: „Nouăsprezece livre sunt… ce contează”, o replică brutală, vulgară pentru epocă, imposibil de digerat pentru Hollywood, dar perfect fidelă ei.

A avut două sarcini și două avorturi, pentru că studioul îi interzicea să aibă copii, controlându-i corpul și viitorul, iar deși au divorțat în 1957, Ava și Frank nu au încetat niciodată să se iubească, el ajutând-o financiar până la sfârșit și păstrându-i fotografia toată viața.

A avut relații cu Howard Hughes, cu toreadori spanioli, a băut, a petrecut, a trăit fără rușine, dar a fost și o susținătoare fermă a drepturilor civile, sfidând segregarea rasială din copilărie până la maturitate, refuzând să accepte cluburi „doar pentru albi” și forțând lumea să se uite în oglindă.

Obosită de judecata Americii, a părăsit definitiv SUA în 1955, mutându-se în Europa, continuând să joace, dar refuzând să îmbătrânească frumos pentru Hollywood, iar sănătatea i-a fost măcinată de fumat și excese, însă niciodată de regrete.

„Nu am trăit o viață perfectă. Nici măcar una prudentă. Dar am trăit”, spunea ea.

A murit în 1990, la Londra, iar Frank Sinatra a plâns la înmormântarea ei, pentru că Ava Gardner nu a fost doar frumusețe, ci o femeie care a refuzat să fie controlată, într-o lume care pedepsea femeile pentru exact asta.

Morală:

Adevărata libertate nu înseamnă să fii acceptat, ci să trăiești fără să îți ceri scuze pentru cine ești, chiar și atunci când lumea te judecă fără milă.

     Asmarandi Alexandra

£££

 Femeia care a intrat acolo unde nu avea voie

La cincizeci și cinci de ani, și-a murdărit fața cu cărbune, s-a îmbrăcat în zdrențe, s-a prefăcut cerșetoare și a mers luni întregi pe jos prin Himalaya pentru a ajunge într-un oraș interzis, devenind prima femeie occidentală care a intrat în Lhasa și rămânând acolo timp de două luni înainte ca cineva să-și dea seama cine era cu adevărat, iar numele ei a fost Alexandra David-Néel, o femeie care a trăit o sută de ani refuzând, cu o încăpățânare aproape sfântă, să stea acolo unde i se spunea că este locul unei femei.

Născută la 24 octombrie 1868, la Paris, Alexandra a fost neliniștită încă din copilărie, iar în timp ce alte fete învățau broderie, bune maniere și tăcerea convenabilă, ea cutreiera muzee, studiind arta și religiile Orientului, fascinată de budism și de filosofiile care păreau imposibil de atins pentru o femeie din societatea burgheză franceză, simțind de mică faptul că lumea în care trăia era prea mică pentru întrebările ei.

La optsprezece ani s-a înscris la Sorbona pentru a studia limbile orientale și filosofia, un lucru rar și privit cu suspiciune pentru o femeie a epocii, dar Alexandra nu fusese niciodată interesată să fie obișnuită sau acceptată, iar la douăzeci și trei de ani, o mică moștenire i-a oferit șansa de a-și urma visul și a plecat în India, unde s-a stabilit lângă Madras, într-un centru teosofic, aprofundând sanscrita, studiind yoga și trăind pentru prima dată sentimentul profund că ajunsese acolo unde îi era locul.

Când banii s-au terminat, s-a întors în Europa, în Belgia, și a ales o cale practică pentru a supraviețui, studiind muzica la Conservatorul Regal din Bruxelles și devenind cântăreață de operă, concertând ani la rând în toată Europa, respectabilă și talentată, dar profund nefericită, pentru că Europa îi părea mică, sufocantă și lipsită de sens, iar abia când compania de operă a trimis-o la Hanoi, Alexandra a simțit din nou că respiră, pentru că Asia devenise, fără îndoială, casa ei.

În Tunisia, în timpul unui turneu, l-a întâlnit pe Philippe Néel, un inginer feroviar bogat, cu care s-a căsătorit în 1904, la treizeci și șase de ani, încercând timp de șapte ani să fie o soție convențională, într-o căsnicie bazată pe respect intelectual, dar fără a-și putea înăbuși dorința de libertate, iar în 1911, la patruzeci și trei de ani, i-a spus soțului că pleacă din nou în India pentru a studia budismul și a călători, fără să știe când se va întoarce.

Într-un gest rar chiar și astăzi, Philippe a înțeles și a acceptat, sprijinind-o financiar timp de treizeci de ani, fără să divorțeze vreodată, trăind separat, dar legați prin scrisori, într-un aranjament neobișnuit care le-a oferit amândurora exact ceea ce aveau nevoie, iar Alexandra s-a întors în Asia pentru paisprezece ani de călătorii neîncetate prin India, Tibet, China, Mongolia și Japonia, devenind discipola unui călugăr budist, trăind doi ani într-o peșteră, meditând, studiind, învățând tibetana și practicând tumo, tehnica prin care corpul își generează căldura necesară supraviețuirii iernilor himalayene.

În jurul anului 1914 l-a adoptat pe Aphur Yongden, un tânăr călugăr din Sikkim, care avea paisprezece sau cincisprezece ani, devenind fiul, companionul și partenerul ei de drum pentru tot restul vieții, iar împreună au început să pregătească obsesiv marea ei dorință, intrarea în Lhasa, capitala interzisă a Tibetului, un oraș închis străinilor, unde occidentalii fuseseră arestați sau alungați, un loc considerat imposibil de atins.

Alexandra nu a acceptat ideea de interdicție, a studiat ani întregi obiceiurile, limbajul, credințele și comportamentele tibetane, iar în iarna anului 1923, la cincizeci și cinci de ani, s-a deghizat într-o pelerină săracă, și-a închis la culoare pielea cu funingine, și-a împletit părul în stil tibetan și a pornit pe jos prin Himalaya alături de Yongden, dormind în peșteri, cerșind hrană, evitând drumurile principale, iar în februarie 1924 a intrat în Lhasa, devenind prima femeie occidentală care a reușit acest lucru.

A trăit acolo două luni printre pelerini și călugări, participând la ritualuri și observând inima budismului tibetan, iar deși circumstanțele plecării ei rămân neclare, este cert că a reușit acolo unde mulți bărbați eșuaseră, întorcându-se în Franța în 1925, celebră, la cincizeci și șapte de ani, stabilindu-se la Digne-les-Bains, unde a scris peste treizeci de cărți despre Tibet, budism și misticism, influențând generații întregi de gânditori și căutători spirituali.

Alexandra David-Néel a murit în 1969, la aproape o sută unu ani, iar cenușa ei și a lui Yongden a fost aruncată în Gange, lăsând în urmă nu doar o operă vastă, ci dovada vie că nicio poartă nu este cu adevărat închisă pentru cei care refuză să creadă că există locuri, cunoaștere sau experiențe interzise doar pentru că ești femeie.

Morală:

Libertatea adevărată începe în clipa în care refuzi să accepți limitele impuse de alții și alegi să-ți urmezi chemarea, indiferent de vârstă, gen sau reguli.

      Asmarandi Alexandra

£££

 ,,Urșii au fost văzuți stând nemișcați pe culmi și privind răsăritul sau apusul, aproape exact cum fac oamenii. 

Aceste momente de liniște aparentă au fost documentate atât de biologi, cât și de pasionații de natură, care au surprins animalele așezate pe stânci sau pe marginea unor prăpăstii, cu privirea ațintită spre orizont. Deși prima tendință este de a antropomorfiza acest gest, atribuindu-i o valoare pur estetică, comportamentul are rădăcini complexe în biologia și psihologia animală.

Pentru un observator uman, postura unui urs așezat pe trenul posterior, cu spatele drept și capul ridicat, este izbitor de familiară. Această poziție le oferă animalelor un câmp vizual maximizat, permițându-le să supravegheze teritoriul de la o înălțime sigură. Alegerea unor puncte de belvedere nu este întâmplătoare, ci strategică, oferind o panoramă completă asupra văilor de dedesubt, unde se pot afla surse de hrană sau potențiali rivali.

Totuși, explicația strict utilitară nu acoperă în totalitate durata acestor episoade de nemișcare. Au fost cronometrate cazuri în care urșii au rămas în această poziție zeci de minute, fără a scana activ zona și fără a fi angajați în activități de hrănire sau toaletare. Etologii, precum renumitul Marc Bekoff, sugerează că animalele mari dispun de timp liber și că, în absența unor nevoi imediate, pot experimenta stări de relaxare profundă.

Lumina soarelui joacă un rol esențial în aceste ritualuri de dimineață sau seară. Poziționarea cu fața spre soare ajută la termoreglare, mai ales în diminețile reci de munte. Blana închisă la culoare absoarbe eficient radiația solară, încălzind corpul animalului după o noapte geroasă, ceea ce explică parțial preferința pentru expunerea directă la primele raze ale zilei.

Un alt factor important este vântul și informația olfactivă pe care acesta o transportă. Pe culmi, curenții de aer sunt mai puternici și mai constanți, aducând mirosuri de la distanțe considerabile. Ceea ce noi percepem ca o privire melancolică spre apus poate fi, în realitate, o analiză multisenzorială a mediului, ursul "citind" harta olfactivă a pădurii purtată de briza serii.

Cu toate acestea, știința modernă a început să accepte ideea că animalele sunt ființe simțitoare, capabile de experiențe subiective care depășesc simpla supraviețuire. Nu este exclus ca, pe lângă funcțiile biologice, să existe și o componentă de confort psihic. Liniștea unui peisaj vast, absența amenințărilor imediate și căldura soarelui pot induce o stare de bine pe care animalul o caută activ.

Acest comportament nu este singular în regnul animal, fiind observat și la primate, cum ar fi cimpanzeii, care au fost văzuți admirând cascade sau fenomene naturale. Faptul că și urșii, animale solitare prin excelență, manifestă astfel de momente, indică faptul că abilitatea de a lua o pauză și de a observa lumea nu este un privilegiu exclusiv al speciilor sociale sau al oamenilor.

În aceste momente de repaus, ursul nu este un prădător activ, ci un locuitor pașnic al ecosistemului său. Nivelul de stres scade, iar ritmul cardiac se stabilizează. Este o dovadă că viața în sălbăticie nu înseamnă doar o luptă continuă pentru resurse, ci include și perioade de calm, în care animalul există pur și simplu în mediul său.

Dificultatea de a studia aceste momente vine din faptul că prezența omului alterează de obicei comportamentul natural. Cele mai veridice observații sunt cele făcute de la distanță foarte mare sau prin intermediul camerelor automate, care surprind intimitatea animalului neperturbat. Imaginile obținute arată o latură a ursului care contrastează puternic cu reputația sa de fiară feroce.

În concluzie, imaginea unui urs privind apusul ne reamintește că împărțim planeta cu alte conștiințe. Indiferent dacă motivația lor este una pragmatică, legată de supraveghere și căldură, sau una care atinge zona confortului emoțional, gestul rămâne unul de o noblețe naturală. El arată un animal perfect integrat în ritmurile naturii, care își ia timp să privească lumea din care face parte."

~Text preluat~

£££

 Fata despre care au spus că nu poate fi reală

În aprilie 2025, Chen Yue a pășit în ceremonia de deschidere a jocurilor sportive universitare purtând o rochie albă care prindea lumina asemenea zăpezii proaspete, cu părul negru curgându-i peste umeri și cu expresia calmă a cuiva care a luptat mult ca să ajungă exact în acel loc, fiind la doar douăzeci de ani studentă la Academia de Arte Frumoase din Xi’an, în cadrul Școlii de Artă pentru Educație Specială, ținând un panou pentru facultatea ei, zâmbind colegilor și participând firesc la ceremonie, asemenea miilor de studenți din China în acea dimineață de primăvară.

A fost suficient ca cineva să îi facă o fotografie, pentru ca, în câteva ore, imaginea să explodeze pe rețelele sociale chinezești, însă reacția nu a fost admirația așteptată, ci o avalanșă de suspiciuni crude și sigure pe ele, oameni care spuneau că este „prea perfectă”, „prea frumoasă ca să fie reală”, că arată ca o păpușă de porțelan sau ca un chip generat de inteligență artificială, unii mergând mai departe și afirmând că, dacă totuși există, atunci sigur își inventează dizabilitatea pentru atenție sau compasiune, transformând frumusețea ei într-o presupusă dovadă împotriva propriei umanități.

Chen Yue este surdă din copilărie, crescând în provincia Sichuan și învățând devreme că lumea nu este construită pentru oameni ca ea, că fiecare conversație cere efort suplimentar, că oportunitățile educaționale se îngustează, iar visul de a studia arta, deși un domeniu profund vizual, este blocat de bariere instituționale aproape la fiecare pas, însă ea a refuzat să accepte aceste limite, muncind cu o determinare tăcută, excelând la desen, teoria culorii și limba chineză, pregătindu-se temeinic pentru examenele de admitere și reușind ceva remarcabil: să fie admisă la singura academie de arte frumoase din China care acceptă studenți cu dizabilități.

Colegii ei știau adevărul, pentru că o văzuseră muncind, o văzuseră studiind, îi cunoșteau bunătatea, motivația și seriozitatea academică, iar când internetul a început să o dezumanizeze, ei au refuzat să tacă, vorbind despre ea ca despre o colegă dedicată, caldă, care nu a cerut niciodată tratament special și nu s-a plâns de dificultăți care i-ar fi doborât pe mulți alții.

Totuși, valul de acuzații a continuat până în punctul în care Chen Yue a fost nevoită să facă un gest care spune mai mult despre lumea noastră decât despre ea: să publice documente oficiale, acte medicale, dovezi guvernamentale că este reală, că este surdă, că există, o studentă de douăzeci de ani obligată să-și dovedească umanitatea unor străini pentru că nu corespundea așteptărilor lor despre cum „ar trebui” să arate o persoană cu dizabilități.

În loc să se retragă, Chen Yue a ales să transforme durerea în sens, folosindu-și platforma de pe Douyin pentru a vorbi despre viața reală a unei persoane surde, despre barierele invizibile, despre munca din spatele succesului, despre artă, studiu și identitate, refuzând să fie definită exclusiv de frumusețea sau dizabilitatea ei și insistând să fie văzută ca un întreg, iar din furtuna de peste două sute de milioane de vizualizări a început să se nască o întrebare mai importantă decât îndoiala inițială: de ce suntem atât de grăbiți să negăm realitatea cuiva doar pentru că nu se potrivește tiparelor noastre?

Chen Yue este reală, este umană, este talentată și frumoasă, iar faptul că a fost forțată să demonstreze acest lucru spune nu ceva despre ea, ci despre limitele imaginației și empatiei noastre într-o epocă obsedată de fals, filtre și suspiciune.

Morală

Atunci când frumusețea, dizabilitatea și excelența coexistă într-un singur om, problema nu este realitatea lui, ci incapacitatea noastră de a accepta cât de variată poate fi umanitatea.

       Asmarandi Alexandra

£££

 Patru soții: o istorie care vă va inspira

A fost odată un negustor bogat, care avea patru soții. Pe cea de-a patra o iubea nespus: îi cumpăra cele mai alese lucruri, o răsfăța, avea grijă de ea și îi aducea dulciuri exotice din țări îndepărtate.

O îndrăgea mult și pe a treia soție. Era mândru de ea și o lua adesea cu el în vizite la prieteni. Totuși, negustorul trăia mereu cu teama că, într-o zi, ea l-ar putea părăsi pentru un altul.

Și pe a doua soție o prețuia. Ea îl sprijinea necontenit cu sfaturi, îi era ajutor de nădejde în toate împrejurările; ori de câte ori apărea vreo problemă, ea era cea care îl îndruma cu înțelepciune.

Prima sa soție era un partener devotat și contribuise din plin la munca lui și la sporirea averii. Era pricepută în toate, însă negustorul nu o iubea prea mult: abia dacă o observa. Cu toate acestea, ea îl iubea cu toată ființa ei.

Într-o zi, negustorul se îmbolnăvi grav, iar toți credeau că sfârșitul îi este aproape. El începu să cugete la viața sa, la ce izbutise și la ce nu apucase să împlinească, și își spuse: „Astăzi am patru soții, dar când voi muri voi rămâne singur. Nu vreau să fiu singur…”

Astfel, o întrebă pe a patra soție:

— „Acum, când zilele mele sunt numărate, spune-mi, mă vei urma în lumea de dincolo? Ți-am dăruit cele mai frumoase veșminte, am avut grijă de tine…”

Soția îi răspunse fără ezitare:

— „Desigur că nu!”

Și, rostind aceste cuvinte, plecă îndată. Răspunsul îi străpunse inima ca o lovitură năprasnică.

Apoi o chemă pe a treia soție:

— „Te iubesc foarte mult. Acum, când viața mea pe acest pământ se apropie de sfârșit, spune-mi: mă vei urma?” — o întrebă el.

— „Nu”, răspunse ea. „Viața este atât de frumoasă. Când vei muri, îmi voi găsi pe altcineva.”

Inima negustorului se strânse de durere la auzul acestor vorbe.

După aceea, se adresă celei de-a doua soții:

— „Întotdeauna ți-am cerut sfatul și m-ai ajutat. Acum am din nou nevoie de tine. Când voi muri, mă vei însoți?”

— „Îmi pare rău, dar de data aceasta nu te pot ajuta”, răspunse ea. „Pot avea grijă de mormântul tău după ce nu vei mai fi.”

Cuvintele ei căzură peste el ca un trăsnet din senin.

Atunci, de nicăieri, se auzi un glas:

— „Nu te voi părăsi și te voi urma oriunde vei merge.”

Era prima soție. Negustorul se uită la ea și văzu cât de mult slăbise. I-a spus că ar fi bine să aibă grijă de ea însăși după ce el nu va mai fi.

Fiecare dintre noi are asemenea patru „soții”. Ce înseamnă ele?

◾️ A patra soție

A patra soție este trupul nostru. Îl iubim: ne spălăm dimineața, ne îmbrăcăm, ne încălțăm, mâncăm și avem grijă de el, așa cum făcea negustorul pentru cea de-a patra soție. Dar, din păcate, la sfârșitul vieții, trupul nu ne poate urma în lumea de dincolo. Când sufletul părăsește corpul, culoarea pielii se schimbă, iar întregul trup capătă un alt aspect. Cei dragi se adună în jurul lui și îl jelesc, însă trupul nu pleacă împreună cu omul în cealaltă lume.

◾️ A treia soție

Cea de-a treia soție sunt dorințele noastre, statutul și bogăția. Atunci când murim, toate acestea trec în mâinile altora.

◾️ A doua soție

A doua soție sunt rudele și apropiații noștri. Oricât de strâns legați am fi de ei, ne sunt alături doar cât timp trăim; după aceea, nu fac decât să ne viziteze mormântul.

◾️ Prima soție

Prima soție este sufletul nostru. De cele mai multe ori, în goana după bunuri materiale și împlinirea dorințelor, uităm de el.

Nu uitați să împărtășiți această pildă — este o lecție pe care toți ar trebui să o cunoască.

    Marcus de seară

£££

 A MURIT SCRIITORUL RADU F.ALEXANDRU

Scriitorul şi politicianul Radu F. Alexandru a murit vineri la vârsta de 82 de ani, a anunţat Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” Bucureşti.

Radu F. Alexandru s-a născut pe 12 iulie 1943 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Matematică (1965) şi Facultatea de Filozofie (1974), Universitatea din Bucureşti, şi un curs postuniversitar de regie de teatru la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” (1983). Este doctor în comunicare audiovizuală, dramaturg, scenarist, prozator, publicist. 

A fost profesor asociat la UNATC. Senator în legislaturile 1996-2000, 2000-2004, 2008-2012. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedintele Filialei de Dramaturgie. 

A debutat în 1971 cu volumul de proză “Cu faţa spre ceilalţi”. 

Volume de teatru: “Buna zi de mîine” (1981), “Mlaştina”(1992), “Nimic despre Hamlet” (1995), “Poveste despre tatăl meu” (2006), “Tsunami” (2008). Spectacole de teatru, jucate pe scenele teatrelor din Bucureşti (TNB, Bulandra, Teatrul Mic, Nottara, TES) şi din ţară: Dilema, Dinu, Saltimbancii, Mansarda, Iubiri, O şansă pentru fiecare, Omul care face minuni, Privind în jur cu ochi fără lumină, Nimic despre Hamlet, Domnul Sisif, Poveste despre tatăl meu, La vita e bella, Luminiţa, de la capătul tunelului. Scenarii de film: La capătul liniei (1981), Punct. şi de la capăt (1986), Omul zilei (1997), Damen-Tango (2004), Second hand (2005). 

I s-au decernat numeroase premii şi distincţii pentru dramaturgie, scenariu de film şi publicistică în ţară şi în străinătate.

Pios omagiu!🙏

£££

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ CHARLES DICKENS....."POVESTE DE CRĂCIUN "....

      -Când a început să scrie cartea care, în cele din urmă, avea să-l facă nemuritor, viața lui era departe de a fi una fericită.....

Era epuizat. Era îngrijorat. Avea o familie numeroasă de întreținut, datoriile sale se acumulau și se temea serios că nu va mai putea niciodată să-și repete succesele anterioare. Ultimele sale romane nu se vânduseră așa cum sperase. Cititorii păreau să-i întoarcă spatele.

    -Timpul se scurgea. Dar mai era ceva în el: o furie liniștită, arzătoare. ANGLIA victoriană devenea mai bogată și, în același timp, mai crudă. Copiii erau exploatați, familiile mureau de foame, iar săracii erau învinovățiți pentru propria lor mizerie. Dickens a văzut totul. Și nu s-a putut abține să nu spună ceva.

    -Și astfel, în doar șase săptămâni de muncă asiduă, s-a născut "POVESTE DE CRĂCIUN ”.

Cartea a fost publicată pe 19 decembrie 1843. DICKENS a intenționat ca ea să fie frumoasă: cu o copertă din pânză roșie, margini aurite și ilustrații colorate de JOHN LEECH. A fost concepută ca un cadou - nu doar pentru lectură.

    -Prima ediție de șase mii de exemplare s-a epuizat înainte de AJUNUL CRĂCIUNULUI. A fost retipărită de mai multe ori în anul următor. Deși costurile ridicate de producție au redus profiturile imediate, efectul a fost copleșitor. Ireversibil.

    -182 de ani mai târziu, această "cărticică despre fantome” nu și-a pierdut nimic din putere. A devenit mai mult decât o simplă poveste: a devenit un rit. Un arhetip. O busolă morală care reapare în fiecare decembrie.

    -Povestea este simplă și universală. EBENEZER SCROOGE, un om lacom și singuratic, disprețuiește CRĂCIUNUL și tot ceea ce reprezintă acesta. Îl consideră o nebunie costisitoare. O pierdere de timp.

    Dar într-o noapte este vizitat de fantoma lui JACOB MARLEY, apoi de alte trei figuri: CRĂCIUNUL trecut, CRĂCIUNUL prezent și CRĂCIUNUL viitor.

   Aceștia îl obligă pe SCROOGE să se confrunte cu adevărat cu sine însuși.

   TRECUTUL dezvăluie copilul uitat și tânărul care a sacrificat dragostea pe altarul banilor.

   PREZENTUL dezvăluie bogăția invizibilă a celor care au puțin, dar sunt capabili să împărtășească totul.

    Și VIITORUL ne arată cea mai terifiantă consecință: murim lăsând în urmă nimic altceva decât indiferență.

   Și Dickens ne vorbește și astăzi.

Pentru că, în cele din urmă, există un mic SCROOGE în fiecare dintre noi. Trăim într-o lume tulbure, hiperconectată: înconjurați de lumini, vitrine și sclipici, dar adesea cu puțin timp, tăcuți și fără o căldură reală. Ne grăbim să facem Crăciunul „perfect”, ca și cum ar fi un spectacol - și ajungem obosiți, goi și cinici.

   -Când SCROOGE întreabă: „De ce ar trebui să fiu vesel? De ce ar trebui să cheltuiesc? De ce ar trebui să fiu bun?”

Mulți dintre noi ne cunoaștem în această întrebare.

Iar DICKENS răspunde fără patos:

"Dacă nu aprindem o lumină în noi înșine, nu o putem da altora."

   -DICKENS nu a scris doar o poveste. El a dat sens unei sărbători goale și repetitive. El a reamintit lumii că CRĂCIUNUL nu este despre consum, ci despre conectare.

    -Și de fiecare dată când recitim cartea sau urmărim una dintre adaptările sale, mesajul rămâne același: întoarcerea la elementele de bază. La un gest amabil. La o masă comună. La o privire care îl recunoaște pe celălalt.

    -Așa cum a scris SENECA: "Si vis amari, ama.”

    Dacă vrei să fii iubit, iubește.

    -Poate de aceea "POVESTE DE CRĂCIUN" ne vorbește încă după 182 de ani. Pentru că nu ne cere să fim perfecți.

Doar să rămânem umani.

Bel-Esprit 

    O zi cu frumos în inimi și în suflete sa avem!