joi, 18 decembrie 2025

£££

 Pietrele de sub șinele de tren nu sunt puse acolo întâmplător. 

Ele au colțuri ascuțite dintr-un motiv vital. Aceste pietre se numesc balast. Nu se folosesc pietre de râu, care sunt rotunjite, deoarece sub vibrațiile trenurilor s-ar rostogoli și ar permite șinelor să se deplaseze, crescând riscul de deraieri grave. Balastul este alcătuit din piatră spartă mecanic, special aleasă pentru muchiile sale tăioase. Când trenul trece, pietrele se „încleștează” una în alta, formând o structură extrem de stabilă, aproape la fel de rigidă ca betonul. În același timp, spațiile dintre ele permit apei de ploaie să se scurgă rapid, prevenind acumularea apei și menținând linia ferată sigură și stabilă.


Funcția principală a acestui strat de piatră este distribuirea uniformă a greutății colosale a garniturilor feroviare. Traverselor, fie ele din lemn sau beton, li se aplică o presiune imensă în momentul trecerii roților, care poate ajunge la zeci de tone pe osie. Fără balast, solul de dedesubt ar putea ceda local sub această încărcătură concentrată, creând denivelări periculoase. Pietrele colțuroase preiau această sarcină și o disipează pe o suprafață mult mai largă a terasamentului, protejând astfel integritatea solului de bază.


Drenajul apei este esențial pentru siguranța transportului feroviar, iar balastul joacă rolul unui filtru natural extrem de eficient. Dacă apa ar bălti sub șine, aceasta ar înmuia pământul, transformându-l într-un noroi instabil care nu ar mai putea susține greutatea trenului. Structura poroasă a stratului de piatră spartă permite precipitațiilor să treacă rapid prin el, menținând traversele uscate și prevenind putrezirea celor din lemn sau eroziunea prematură a celor din beton armat.


Un alt rol crucial al acestor pietre este împiedicarea creșterii vegetației direct pe calea ferată. Plantele și buruienile, prin rădăcinile lor puternice, ar putea destabiliza solul de sub șine, modificând geometria liniei și creând instabilitate. Stratul gros de piatră creează un mediu ostil, uscat și lipsit de nutrienți pentru germinarea semințelor, asigurând faptul că linia rămâne liberă de obstacole vegetale care ar putea afecta vizibilitatea sau aderența roților.


Materialul din care este produs balastul nu este ales la întâmplare, ci trebuie să fie o rocă extrem de dură, cum ar fi granitul, bazaltul sau cuarțitul. Rocile mai moi, precum calcarul, s-ar măcina rapid sub acțiunea constantă a frecării și greutății, transformându-se în praf fin. Acest praf ar colmata spațiile dintre pietre, blocând drenajul și transformând întregul pat de balast într-o masă compactă și ineficientă, similară cimentului ud, care și-ar pierde elasticitatea.


Balastul are și misiunea de a contracara forțele laterale și longitudinale care acționează asupra șinelor. Din cauza dilatării și contracției termice a metalului, șinele au tendința de a se mișca sau de a se deforma în zilele caniculare sau geroase. Masa mare și frecarea ridicată dintre pietrele colțuroase blochează traversele într-o poziție fixă, prevenind fenomenul de „flambaj” al șinelor, care ar putea arunca trenul de pe linie în lipsa unei susțineri solide.


Absorbția vibrațiilor este un beneficiu secundar, dar important pentru confortul pasagerilor și longevitatea infrastructurii. Când un tren rulează cu viteză, se generează unde de șoc puternice care se transmit spre sol. Natura elastică a patului de balast amortizează aceste șocuri mecanice, reducând zgomotul și uzura componentelor metalice ale trenului. Fără această pernă de piatră, călătoria ar fi mult mai zgomotoasă și mai rigidă, simțindu-se fiecare imperfecțiune a șinei.


În timp, din cauza traficului intens, balastul se poate deplasa sau se poate tasa, rotunjindu-și colțurile, ceea ce necesită lucrări de întreținere periodice numite „buraj”. Utilaje speciale ridică ușor șinele și traversele, rearanjând și compactând pietrele dedesubt pentru a restabili nivelul corect al liniei. Această operațiune asigură că geometria căii ferate rămâne perfectă, permițând trenurilor să circule cu viteza proiectată în condiții de deplină siguranță.


Deși balastul tradițional este soluția dominantă la nivel global, există și tehnologii moderne care îl elimină, numite „cale fără balast” sau „slab track”. Acestea folosesc plăci de beton armat continuu pentru a susține șinele și sunt utilizate frecvent la liniile de mare viteză sau în tuneluri, unde întreținerea este dificilă. Totuși, costurile de construcție pentru aceste sisteme sunt mult mai ridicate, motiv pentru care piatra spartă rămâne standardul economic și practic pentru majoritatea rețelelor feroviare.


În concluzie, acele mormane de pietre gri pe care le vedem în gări sunt o componentă inginerească de o importanță critică. Ele reprezintă fundația flexibilă a întregului sistem de transport feroviar, o soluție simplă, dar genială, care a rezistat testului timpului de aproape două secole. Fără colțurile ascuțite ale acestor roci dure, transportul pe calea ferată așa cum îl știm astăzi ar fi imposibil de realizat la scara și siguranța actuală.

££3

 Cocoșul de munte este aproape imposibil de observat deoarece trăiește în zone extrem de izolate și devine complet surd timp de câteva secunde doar în punctul culminant al ritualului său de împerechere. 


Acest fenomen fiziologic neobișnuit a dat naștere multor legende vânătorești, dar explicația științifică este legată de anatomia sa. În timpul cântecului, pasărea își dă capul pe spate și deschide larg ciocul, moment în care un pliu de piele din interiorul urechii acoperă complet canalul auditiv, blocând orice sunet exterior.


Habitatul său preferat este reprezentat de pădurile bătrâne de conifere, neatinse de om, situate la altitudini de peste 1000-1200 de metri. Această specie este considerată un „relict glaciar”, o rămășiță a faunei din era glaciară care s-a retras spre vârfurile munților pe măsură ce clima s-a încălzit. Preferă zonele cu multă liniște, cu arbori înalți pentru dormit și cu tufe de afine sau merișoare pentru hrană, fiind extrem de sensibil la orice perturbare a mediului său.


Diferența de aspect dintre mascul și femelă, cunoscută sub numele de dimorfism sexual, este una dintre cele mai pronunțate din lumea păsărilor. Masculul este impunător, având o greutate ce poate ajunge la 4-5 kilograme, cu un penaj negru lucios cu reflexe metalice verzi și albastre pe piept. Coada sa este mare și rotunjită, iar deasupra ochilor are două sprâncene roșii, cărnoase, care devin foarte vizibile în perioada de curtare.


Femela, numită găină de munte, este mult mai mică, cântărind aproape jumătate din greutatea masculului, și are un penaj modest, pestriț, în nuanțe de maro și ruginiu. Această colorație nu este întâmplătoare, ci servește drept camuflaj perfect atunci când clocește ouăle pe sol. Datorită penajului său, ea se contopește vizual cu frunzele uscate și vegetația de la baza copacilor, devenind invizibilă pentru prădătorii tereștri.


Regimul alimentar al cocoșului de munte variază drastic în funcție de anotimp. Vara și toamna se hrănește cu fructe de pădure, insecte, larve și muguri proaspeți. Iarna însă, când resursele sunt limitate, dieta sa devine extrem de restrictivă, consumând aproape exclusiv ace de brad, molid sau pin. Această hrană fibroasă și săracă în nutrienți necesită un sistem digestiv special adaptat pentru a extrage energia necesară supraviețuirii în frig.


Pentru a putea digera acele dure de conifere, cocoșul de munte înghite pietricele mici, numite gastroliți. Aceste pietre ajung în stomacul său musculos (pipotă), unde funcționează ca niște pietre de moară, măcinând materialul vegetal dur până devine o pastă digerabilă. Fără aceste pietricele, pasărea nu ar putea procesa hrana lemnoasă și ar muri de foame în timpul iernii, indiferent cât de mult ar mânca.


Momentul de glorie al speciei este ritualul nupțial, numit „rotit”, care are loc primăvara devreme, uneori când zăpada încă nu s-a topit complet. Masculii se adună în locuri tradiționale, numite „bătăi”, unde își etalează penajul și își desfac coada în formă de evantai pentru a impresiona femelele. Ei execută salturi și mișcări specifice, totul acompaniat de un cântec complex, compus din trei părți distincte, menite să le demonstreze vitalitatea și statutul dominant.


Cântecul său începe cu „tocănitul”, un sunet rar care se accelerează treptat, asemănător unor bețe lovite ritmic. Urmează „uscatul” sau „pocnetul”, un sunet similar cu cel al dopului scos de la o sticlă de șampanie. Ultima fază este „rodbositul” sau „frecatul”, care sună ca o coasă ascuțită pe o piatră; exact în această ultimă fază, care durează doar câteva secunde, pasărea surzește temporar din cauzele anatomice menționate anterior.


Deși este o pasăre sperioasă în restul anului, în timpul sezonului de împerechere, nivelul extrem de ridicat de testosteron poate face masculii neînfricați. Au fost documentate cazuri în care cocoșii de munte au manifestat un comportament teritorial exagerat, apropiindu-se amenințător de oameni sau chiar de vehicule care le încălcau zona de rotit. Această „nebunie” temporară este strict hormonală și dispare odată cu încheierea sezonului de reproducere.


În prezent, populațiile de cocoș de munte sunt în declin în multe părți ale Europei din cauza fragmentării habitatelor forestiere și a turismului necontrolat. Specia este protejată prin lege în majoritatea țărilor, inclusiv în România, fiind considerată un bioindicator al sănătății pădurilor virgine. Prezența cocoșului de munte într-o pădure certifică faptul că ecosistemul este intact, sălbatic și nealterat de intervenția umană modernă.

£££


 Mânzii din rasa Lipițan se nasc întotdeauna de culoare închisă, aproape negri sau maro, și trec printr-un proces lent de depigmentare care durează între șase și zece ani până când ating faimosul lor aspect alb imaculat. 


Această transformare cromatică este una dintre cele mai fascinante trăsături ale rasei, fiind rezultatul unei gene dominante de încărunțire progresivă. Deși la maturitate par albi, din punct de vedere biologic ei sunt cai gri, deoarece pielea lor de sub blană rămâne neagră pe tot parcursul vieții, spre deosebire de caii albi adevărați care au pielea roz.


Genetica acestui proces este controlată de gena G (Gray), care acționează ca un accelerator al pierderii pigmentului din firele de păr. La naștere, melanocitele (celulele care produc pigmentul) funcționează normal, oferind mânzului o protecție vizuală în primele luni de viață. Pe măsură ce calul înaintează în vârstă, aceste celule încep să „obosească” și să nu mai transfere pigmentul către firele de păr noi, rezultând o blană care devine progresiv mai deschisă la culoare după fiecare năpârlire.


Etapele transformării și istoria rasei

Procesul de schimbare a culorii începe de obicei în jurul vârstei de un an, primele fire albe apărând adesea în jurul ochilor și al botului. Între vârsta de trei și cinci ani, calul trece printr-o fază intermediară numită „gri mărăriu”, unde pete rotunde mai deschise la culoare sunt vizibile pe un fond gri. Abia după vârsta de șapte ani, majoritatea Lipițanilor ating nuanța de alb strălucitor care i-a făcut celebri în întreaga lume, deși procesul se poate finaliza complet chiar și la zece ani.


Rasa a fost creată oficial în anul 1580, când Arhiducele Carol al II-lea al Austriei a înființat herghelia de la Lipica (în prezent în Slovenia). Obiectivul a fost obținerea unui cal nobil, rezistent și extrem de inteligent pentru curtea imperială de la Viena. Fondul genetic a fost creat prin încrucișarea armăsarilor spanioli și napolitani cu iepe locale și, ulterior, cu exemplare arabe, rezultând un cal baroc, cu forme rotunjite și o prezență scenică impunătoare.


Tradiții și caracteristici morfologice

O tradiție de secole la Școala Spaniolă de Echitație din Viena stipulează că herghelia trebuie să aibă întotdeauna cel puțin un armăsar de culoare închisă (negru sau murg). Deși marea majoritate a Lipițanilor devin albi, un procent foarte mic de exemplare nu posedă gena dominantă de încărunțire și își păstrează culoarea de la naștere pe tot parcursul vieții. Acești cai sunt considerați aducători de noroc și reprezintă o legătură vie cu strămoșii rasei din secolul al XVI-lea.


Morfologia Lipițanului este adaptată pentru efortul susținut și mișcările de înaltă precizie. Acești cai au un profil al capului ușor convex, cunoscut sub numele de „nas roman”, o trăsătură moștenită de la strămoșii lor spanioli. Gâtul este puternic și bine arcuit, spatele este lat, iar picioarele sunt scurte și extrem de robuste, cu articulații mari și tendoane bine definite, permițându-le să execute sărituri și figuri de dresaj care ar fi imposibile pentru rasele mai zvelte.


Lipițanii sunt singura rasă de cai capabilă să execute cu perfecțiune „Școala deasupra pământului” (Air Above the Ground). Aceste mișcări includ Levada (starea de echilibru pe picioarele din spate la un unghi de 45 de grade), Courbette (salturi succesive pe picioarele din spate) și Capriola (un salt spectaculos în care calul lovește cu picioarele din spate în aer). Aceste exerciții necesită o forță musculară imensă și o coordonare neuromusculară pe care Lipițanii o posedă nativ.


Inteligența și memoria lor sunt remarcabile, ceea ce îi face parteneri ideali pentru antrenamentele care pot dura chiar și zece ani pentru a fi finalizate. Un armăsar Lipițan începe dresajul abia la vârsta de patru ani și continuă să învețe până la maturitatea deplină. Ei sunt cunoscuți pentru faptul că pot reține comenzi complexe și secvențe de mișcări după un număr relativ mic de repetiții, demonstrând o dorință de a coopera cu omul care este rară în lumea ecvestră.


Lipițanii sunt o rasă cu o longevitate neobișnuită, mulți indivizi trăind peste 30 de ani și rămânând activi până la vârste înaintate. Totuși, gena responsabilă pentru culoarea gri aduce cu sine și o vulnerabilitate biologică specifică: riscul ridicat de a dezvolta melanoame (tumori cutanate). Deoarece celulele pigmentare sunt hiperactive în procesul de depigmentare a părului, acestea se pot multiplica necontrolat în piele, apărând ca mici noduli negri, în special sub coadă sau în jurul capului.


În concluzie, Lipițanul nu este doar un cal alb, ci o operă de artă biologică în continuă schimbare. De la mânzul negru și pufos până la armăsarul alb, maiestuos, această rasă întruchipează răbdarea și eleganța istoriei europene. Ei rămân un simbol al rezilienței, fiind capabili să treacă prin transformări fizice majore fără a-și pierde forța sau noblețea, continuând să fascineze iubitorii de animale prin povestea lor scrisă în fire de păr gri și alb.

£££

 Povestea de dimineata...

*Femeia care nu a aparținut nimănui


La Sankt Petersburg, în anul 1861, s-a născut o fată care avea să fascineze trei dintre cele mai mari minți ale Europei și să refuze, cu o luciditate rară, să aparțină vreunuia dintre ele, pentru că numele ei era Lou Andreas-Salomé și destinul ei nu era să fie muză, soție sau anexă a vreunui geniu, ci să fie ea însăși, liberă, lucidă și imposibil de încadrat.


Încă din copilărie, Lou a pus întrebări considerate periculoase pentru o fată din înalta societate, refuzând să se limiteze la broderii și maniere și cerând să studieze filosofie, Spinoza, Kant, Kierkegaard, iar tutorele ei, Hendrik Gillot, i-a deschis lumea ideilor, doar pentru a încerca apoi să o transforme într-o posesie, cerând-o în căsătorie, moment în care Lou, abia trecută de optsprezece ani, a înțeles ceva esențial, că poate avea parteneriate intelectuale cu bărbații sau libertate, dar nu pe amândouă, și a ales fără ezitare libertatea.


După moartea tatălui ei, și-a convins mama să o ducă la Zürich, unde a putut studia teologia la universitate, un gest aproape de neconceput pentru o femeie, însă boala a forțat-o să se oprească la Roma, unde, în 1882, l-a întâlnit pe Friedrich Nietzsche, deja celebru, strălucit și frământat, care a fost imediat atras de această tânără de douăzeci și unu de ani, singura femeie care îi putea egala inteligența și care nu îl venera, ci îl provoca.


În câteva săptămâni, Nietzsche i-a cerut mâna, iar Lou a refuzat, propunând în schimb ceva șocant pentru epocă, o comunitate intelectuală în care ea, Nietzsche și Paul Rée să trăiască și să gândească împreună, liberi de convențiile relațiilor tradiționale, o idee care a culminat într-o fotografie celebră, provocatoare, în care Lou ține un bici, iar cei doi filosofi trag un cărucior, o imagine jucăușă și scandaloasă care a stârnit furie și bârfă.


Proiectul s-a destrămat sub atacurile surorii lui Nietzsche, dar amprenta lui Lou a rămas definitiv asupra lui, Nietzsche recunoscând mai târziu că nicio femeie nu l-a înțeles vreodată ca ea și că nicio respingere nu l-a durut mai profund, iar Paul Rée, la rândul lui, a cerut-o în căsătorie și a fost refuzat la fel de ferm.


În 1887, Lou a făcut un gest care i-a nedumerit pe toți, s-a căsătorit cu Friedrich Carl Andreas, un lingvist, dar cu o condiție absolută, căsnicia nu avea să fie niciodată consumată, iar deși motivele au fost complexe și controversate, cei doi au trăit astfel timp de patruzeci și trei de ani, el cu munca lui, ea cu libertatea ei deplină, pentru că viața sentimentală a lui Lou avea să se manifeste în afara convențiilor.


În 1897, l-a cunoscut pe Rainer Maria Rilke, un poet tânăr, nesigur, cu cincisprezece ani mai mic decât ea, iar relația lor intensă a transformat definitiv destinul lui, Lou devenindu-i mentor, iubită, editor și ghid intelectual, încurajându-i talentul, influențându-i opera și chiar numele, iar cea mai profundă poezie a lui Rilke s-a născut din această legătură, deși Lou a pus capăt relației atunci când a simțit că el trebuie să-și urmeze propriul drum.


După moartea lui Paul Rée, Lou a traversat o perioadă de depresie profundă care a condus-o spre psihanaliză, un domeniu aflat atunci la început, iar în 1911, la vârsta de cincizeci de ani, l-a întâlnit pe Sigmund Freud, care, spre deosebire de mulți alții, a recunoscut în ea un egal intelectual, acceptând-o ca prima femeie în Societatea Psihanalitică din Viena, unde Lou a scris texte esențiale despre sexualitatea feminină, narcisism și inconștient, influențând chiar teoriile lui Freud.


Lou Andreas-Salomé a publicat peste douăzeci de cărți, a trăit fără să ceară scuze pentru refuzurile ei, pentru relațiile ei, pentru libertatea ei, iar când a murit, în 1937, la Göttingen, la vârsta de șaptezeci și șase de ani, lăsa în urmă nu doar o viață trăită după propriile reguli, ci dovada că o femeie poate fi gânditoare, ființă erotică și complet independentă în același timp, fără să aparțină nimănui.


Nu a fost muza nimănui, deși a inspirat genii, nu a fost „femeia din spatele marilor bărbați”, ci o minte care a mers alături de ei, iar timpul i-a făcut, în sfârșit, dreptate, recunoscând-o ca una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale începutului de secol XX, pentru că geniul nu cere permisiune și libertatea nu se negociază.


Morală:

Adevărata libertate nu constă în a fi aleasă de alții, ci în a te alege pe tine însăți, chiar și atunci când lumea, convențiile și cele mai strălucite minți încearcă să-ți traseze limitele.*...


(de Asmarandi Alexandra). Respect!

£££

 EMIL CIORAN - DESPRE FRANȚA


Emil Cioran se află peste tot și formează o mare parte din ceea ce definim astăzi ca filozofie a civilizației vestice. El este un continuator al unei linii de filozofi a căror principală temă de studiu este pesimismul și decadența. Și tocmai datorită acestor teme și a momentului istoric pe care îl trăim, Cioran este atât de actual. În momentele de criză ale civilizației vestice, la sfârșitul unui ciclu istoric care poate arunca din nou omenirea în abisul neputinței și irelevantei culturale, vedem în filozofia vestică semnele care reflectă imaginea timpului pe care îl trăim. În aceste momente Despre Franța devine o carte mai actuală ca niciodată.


Cartea eseu a lui Cioran devine o explorare amplă, dar și intimă a relației sale cu Franța. Este reflecția unei mari civilizații europene în sufletul unui „sălbatic” cultural precum Cioran, la începuturile sale franceze. Filozoful român vorbește din intimitatea experiențelor proprii, dar le așează într-un context mult mai amplu. Prin trăirile și viața lui Cioran acolo, Franța devine vie și își poartă măreția prin secole, mergând însă cu pași mărunți către inevitabilul ei sfârșit. Cartea devine o lecție de istorie și politică, o analiză culturală detaliată, dar și povestea unei vieți trăite de un străin al locurilor și a timpurilor în inima civilizației vest europene.


Cioran este în aceeași măsură Valahia și Franța. Ambele au pătruns în esența sa și au definit felul lui de a fi și de gândi. Filozofia vestică nu este aceeași fără Cioran, iar Cioran nu este același fără România sau fără Franța. Venit pe malurile Senei în vremurile de mare încercare a unei țări care a stat la baza creșterii și descreșterii europene, filozoful român vede o Franța secătuită de orice formă de gândire originală și incapabilă de a mai insufla viața unei idei. Filozoful român vede finalul a ceea ce el considera a fi cea mai importantă civilizație a ultimelor secole de existență a umanității.


Cioran locuiește în Paris și vede capitularea francezilor în fața armatelor Reich-ului lui Hitler. El vede acest moment istoric ca pe unul inevitabil și consideră că Franța a ajuns într-un punct al existenței sale în care căderea și înfrângerea sunt inevitabile. Cioran crede că dacă naziștii nu ar fi înfrânt Franța, altcineva ar fi făcut-o pentru că, după cum cartea de față spune de mai multe ori, Franța se prăbușește sub presiunea propriei greutăți nu sub cea a celor din jurul său.


Despre Franța este o scriere densă și complexă care acoperă foarte mult din fenomenul ascensiunii și decăderii unei civilizații. Cioran trece prin toată istoria Franței, punând accentul pe epoca modernă și cea contemporană lui. Construcția viziunii sale este una de sus în jos. Pornește de la nivelul superior al unei națiuni ca un întreg, un concept care, în viziunea filozofului, a dat forță lumii franceze. Apoi, viziunea coboară la nivelul catedralelor, unde Franța își arată viziunea sa asupra existenței în lume, și se oprește la nivelul cetățeanului francez, care prin a sa individualizare și rupere de corpul comun al unei națiuni, produce declinul întregului mecansim istoric. În viziunea cioraniană individualismul este combustibilul dezintegrării naționale.


Puterea de analiză pe care Cioran o are în acest volum vine tocmai din statutul său de străin față de cultura pe care o analizează. Acest statut îi dă luciditatea și forța de a realiza o analiză ferită de emoții inutile. Cioran descrie excelent drumul prin istorie al unei națiuni atât de diferite de cea din care provine el. Despre Franța capătă valoare mai ales în contextul unei noi crize de civilizație pe care mileniul III o pune în fața noastră și ne face să înțelegem mai bine fenomenul naționalismului și felul în care noi, ca indivizi, ne raportăm la el.

£££

 EMIL REBREANU


Emil Rebreanu a fost un sublocotenent austro-ungar care s-a remarcat pentru faptele sale de arme în timpul Primului Război Mondial. Născut în comuna Maieru, pe atunci aflată sub jurisdicția comitatului austro-ungar Bistrița-Năsăud, Emil Rebreanu este fratele cunoscutului scriitor român Liviu Rebreanu. Viața sa a devenit subiectul unuia dintre romanele de succes din literatura română, Pădurea spânzuraților (1922).

Absolvent al liceului din Năsăud, în 1913, Emil Rebreanu s-a înscris inițial la Facultatea de Drept a Universității Franz Jozef din Cluj-Napoca. Izbucnirea războiului îi schimbă traiectul, iar anul 1914 îl găsește printre cadeții școlii de ofițeri de la Tg. Mureș. Este încorporat în august 1914, în armata Imperiului Austro-Ungar, iar în decursul unui an ajunge la gradul de sublocotenent, fiind avansat la 1 ianuarie 1916.


Faptele sale de arme, pe fronturile din Rusia și Galiția, îi aduc avansarea rapidă, precum și un statut aparte, el fiind rănit de mai multe ori în timpul operațiunilor militare. Este trimis în Italia, unde luptă cu aceeași abnegație, motiv pentru care este decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație pentru ofițeri.


Distrugerea unui reflector italian care lumina sectorul de front îi aduce ordinul pentru avansare și decorare. În tot acest răstimp ține legătura prin scrisori cu familia, el fiind expeditorul a 25 de epistole către fratele său Liviu.


În toamna anului 1916, ce lipsă de tact din partea superiorilor săi, este transferat pe frontul românesc. Scrisoarea sa, data poștei 9 septembrie 1914, surprinde contrastant lipsa de apetență a lui Emil Rebreanu pentru îndeplinirea obligațiilor de militar. Una dintre temerile sale majore, care reiese din propozițiile scrisorii, era că datoria îl va obliga să îl ucidă pe fratele său Liviu.


Permisia pe care a obținut-o în ianuarie 1917 poate fi interpretată drept punct culminant al poveștii sale de viață. Emil vine acasă, în comuna Maieru, unde are discuții contradictorii cu mai multe persoane cunoscute, în legătură că datoria sa de ofițer austro-ungar, pe frontul românesc. Revine la unitatea sa, dar în suflet îi încolțise un plan care a fost bine ticluit, de a trece în liniile armatei române.


Astfel, în noaptea dintre 10 și 11 mai 1917, Emil Rebreanu a evadat din infirmeria unde era sechestrat, cu gândul de a traversa frontul pentru a ajunge la pozițiile românești. Avea asupra sa planurile de poziționare și împărțire a trupelor austro-ungare din zonă, însă strategia sa a fost dejucată de o patrulă de ofițeri imperiali, care l-a arestat.


Judecat rapid de curtea marțială a Brigăzii 16 Honvezi, a fost degradat și condamnat la moarte sub acuzațiile de trădare și dezertare. Metoda de execuție, spânzurătoarea, a fost aleasă ca umilință suplimentară pentru gestul lui Emil Rebreanu.


Mai mult, soldații români care serveau Imperiul Austro-Ungar, aflați în zona respectivă, au fost aduși, măsură de avertisment, să asiste la executarea sublocotenentului Emil Rebreanu. Condamnatul a ales să moară demn, și, înainte de punerea în aplicare a sentinței, 14 mai 1917 ora 22.00, la lumina torțelor, a strigat către asistență: Trăiască România Mare!


Ordonanța sa, croatul Jovan Kunici, a înștiințat familia despre cele petrecute în trei scrisori datate 14 august, 7 și 18 octombrie 1917, acestea putând fi văzute la Muzeul Literaturii Române din București.


Fratele său, romancierul Liviu Rebreanu, i-a dedicat apoi cartea de succes Pădurea spânzuraților, care a văzut lumina tiparului în 1922. Liviu a aflat despre cele întâmplate abia în 1919 și, după efectuarea mai multor vizite în zona pasului Ghimeș-Palanca, unde fusese executat fratele său, a decis să scrie acel roman.


Oricum, Liviu Rebreanu, pe baza celorlalte scrisori trimise de pe front de Emil, plănuia să scrie o carte în care să surprindă atmosfera din tranșeele austro-ungare. Sfârșitul tragic al fratelui său i-a alimentat intenția și i-a oferit dramatismul în jurul căruia s-a construit una dintre capodoperele literaturii române. Personajul principal al cărții, locotenentul Apostol Bologa, urmărește realitatea descrisă prin cărți poștale de Emil Rebreanu și experiența militară a acestuia.


La granița dintre localitățile Ghimeș-Făget și Palanca, altădată graniță între România și Austro-Ungaria, în apropiere de locul unde se crede că a fost spânzurat Emil Rebreanu, a fost ridicat un monument în memoria bravului sublocotenent român în uniformă austro-ungară.


Tot acolo, conform dorinței scrise de Emil Rebreanu, a fost reînhumat în 1921. În același areal a mai fost construit, după Al Doilea Război Mondial, un monument care cinstește memoria ostașilor sovietici, iar la mică distanță este și o groapă comună.


Pădurea din apropiere, formată din arbori diverși, nu este naturală, aceștia fiind sădiți de oameni ca o trimitere simbolică la pădurea unde austro-ungarii ar fi executat, prin spânzurătoare, mai mulți militari de-ai lor.


Romanul de război și de analiză psihologică Pădurea spânzuraților a fost publicat la Editura Cartea Românească din București, în 1922, iar în 1924 a obținut Marele premiu al romanului, acordat de prestigioasa Societate a Scriitorilor Români. Dilema morală în care se zbate locotenentul Apostol Bologa înseamnă mesajul încifrat al dramei lui Emil Rebreanu, surprins între datoria de ofițer și cea simbolică de român.


Apariția în roman a ofițerului ceh Svoboda, executat prin aceeași metodă, nu este deloc întâmplătoare. Traducerea numelui din limba cehă înseamnă libertate, iar aspectul respectiv poate fi interpretat de criticii literari drept cheia de boltă a operei literare rebresciene. Inclusiv scena doborârii reflectorului, povestită în scrisorile de pe front, a fost magistral surprinsă de Liviu Rebreanu în lucrarea sa.


Cartea, de o forță incredibilă, este în programa analitică de studiu pentru elevii de liceu. În 1965, după un scenariu de Titus Popovici, Liviu Ciulei a reușit o ecranizare de succes a romanului, opera cinematografică obținând premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, din 1965.

###

 EVANGHELIA LUI NICODIM


1. Şi zice Iosif: „De ce vă miraţi că a înviat Isus? Nu aceasta trebuie să ne mire, ci faptul că n a înviat singur. Căci [împreună cu el] au înviat o mulţime de morţi, care s au arătat în Ierusalim. Şi dacă pe alţii nu i ştiţi, măcar pe Simeon, cel ce l a primit în braţe pe Isus, şi pe cei doi fii ai săi, înviaţi şi ei, trebuie să i ştiţi. Doar noi înşine i am îngropat cu puţină vreme în urmă. Iată, acum mormintele lor sînt deschise şi goale, iar ei, înviaţi, trăiesc în Arimateea”. Atunci am trimis cîţiva oameni [de încredere] care au găsit mormintele acelora deschise şi goale. Iosif grăieşte iarăşi: „Să mergem în Arimateea şi i vom găsi!”.


2. Atunci se ridicară arhiereii, Ana şi Caiafa, şi Iosif, şi Nicodim, şi Gamaliel şi alţii cu ei şi merseră în Arimateea, unde [cu adevărat] îi găsiră pe cei despre care vorbea Iosif. Făcură o rugăciune şi se îmbrăţişară. Apoi se întoarseră şla Ierusalimţ împreună cu aceia şi i duseră în sinagogă. După ce au zăvorît uşile, au aşezat în mijlocul [sinagogii] Vechiul Testament, al iudeilor, iar arhiereii au zis către ei: „Juraţi pe Dumnezeul lui Israel şi pe Adonai că veţi spune adevărul adevărat despre cum aţi înviat şi despre Cel ce v a înviat din morţi!”.


3. Auzind acestea, înviaţii îşi făcură semnul crucii pe faţă şi răspunseră arhiereilor: „Daţi ne hîrtie, toc şi cerneală!”. Şi îndată li s au adus acestea. Apoi aşezîndu se au scris după cum urmează.


II


1. ‘Doamne Isuse Cristoase, învierea şi viaţa lumii, dă ne nouă har, ca să putem povesti despre învierea Ta şi despre minunile pe care le ai săvîrşit în iad. Aşadar noi ne aflam în iad, împreună cu toţi cei adormiţi de la începutul veacurilor. Şi pe la miez de noapte se ridică în bezna aceea o lumină ca a soarelui şi străluci. Toţi ne am luminat dintr o dată şi ne am văzut unii pe alţii. Atunci, adunîndu se laolaltă părintele nostru Avraam, patriarhii şi profeţii şi umplîndu se de bucurie, au grăit aşa: „Lumina aceasta vine de la un mare luminător”. Iar profetul Isaia zise: „Lumina aceasta vine de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Sfîntul Duh. Despre ea am profeţit pe cînd trăiam, zicînd: «Pămînt al Zabulonului şi ţinutul lui Neftali, poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare»”.


2. Apoi apăru în mijlocul lor un pustnic, iar patriarhii îl întrebară: „Tu cine eşti?”. El răspunse: „Eu sînt Ioan, ultimul profet, care am îndreptat căile Fiului lui Dumnezeu şi am propovăduit oamenilor pocăinţa spre iertarea păcatelor. Cînd Fiul lui Dumnezeu a venit la mine, eu l am zărit de departe şi am zis poporului: «Iată mielul lui Dumnezeu, care ia păcatul lumii». Apoi l am botezat cu mîna mea în rîul Iordan şi am văzut Duhul Sfînt pogorîndu se asupra Lui în chip de porumbiţă. Şi am auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl zicînd: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, întru Care am binevoit». De aceea m a trimis şi la voi, ca să vă dau de ştire cum că Fiul Unul născut al lui Dumnezeu va veni şi aici. Şi cine va crede într însul se va mîntui, iar cine nu va crede într însul va fi osîndit. Tuturora vă zic: cum îl veţi vedea, să vă închinaţi Lui, căci aceasta este singura împrejurare în care vă puteţi pocăi de închinările voastre la idoli – pe cînd trăiaţi în lumea deşertăciunilor – şi de păcatele săvîrşite. Nu veţi putea face asta în nici o altă împrejurare”.


III


Auzind Adam – cel întîi creat, protopărintele – cum îi învăţa Ioan pe cei din iad, zise către fiul său, Seth: „Fiule, vreau să spui strămoşilor neamului omenesc şi profeţilor unde te am trimis atunci cînd tînjeam să mor!”. Seth începu: „Profeţi şi patriarhi, ascultaţi aşadar. Cînd tatălui meu, Adam, cel întîi creat, i a venit sorocul să moară, m a trimis lîngă poarta raiului cu rugăciune către Dumnezeu, ca să mi îngăduie să merg, călăuzit de un înger, la copacul milei şi să iau de acolo untdelemn cu care, ungîndu mi părintele, să l scol din boală. Şi am făcut întocmai. După ce m am rugat, îngerul îmi spune: «Ce cauţi, Seth: untdelemnul care vindecă pe cei bolnavi, sau copacul care zămisleşte untdelemnul acela, pentru boala tatălui tău!? Aşa ceva nu poţi găsi acum. Mergi dar şi spune părintelui tău că după ce se vor împlini cinci sute cincizeci de ani de la facerea lumii, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, va veni pe pămînt, întrupîndu se, şi Acela îl va unge cu undelemnul şmileiţ şi l va scula; îl va spăla – pe el împreună cu toţi cei din seminţia lui – în apă şi Duh Sfînt şi atunci va fi tămăduit de boală. Acum însă nu se poate face nimic»”.

Auzind povestea patriarhii şi profeţii au fost cuprinşi de bucurie mare.


IV


1. Pe cînd toţi stăteau laolaltă şi se bucurau, apăru Satana, moştenitorul beznei, şi zise către Iad: „Ascultă ce ţi spun, căpcăunule nesătul! [Ai auzit] de unul Isus din neamul iudeilor care se dă drept Fiu al lui Dumnezeu? Pe acesta – căci era numai un om – iudeii l au răstignit prin lucrăturile mele. Tocmai a murit, aşa că pregăteşte te să l închidem aici. Ştiu bine că nu i decît un om, fiindcă l am auzit spunînd: «Trist este sufletul meu pînă la moarte!». Multe rele mi a mai făcut pe cînd trăia în lumea de deasupra, laolaltă cu muritorii! Oriunde întîlnea vreun slujitor de al meu nu l lăsa în pace şi pe toţi cei pe care eu îi făcusem betegi, orbi, şchiopi, leproşi sau altcumva, el îi tămăduia cu un singur cuvînt. Şi tot aşa, pe mulţi i am pregătit de ngropăciune, iar El, numai prin cuvînt, i a readus la viaţă”. Răspunde Iadul: „Să aibă o putere atît de mare, încît să facă tot şce mi spuiţ numai prin cuvînt? Or, dacă i aşa, cum de ai cutezat să i stai împotrivă? Mie îmi pare că nimeni nu se poate pune cu unul ca acesta. L ai auzit – spui tu – cum se temea de moarte. Dar El a vorbit aşa în batjocură şi pentru că vrea să pună mîna pe tine. Vai de tine ce te aşteaptă pe veci!”. Satana zice: „Cum, căpcăunule nesătul, te ai înspăimîntat aşa de tare auzind de vrăjmaşul nostru, al amîndurora? Mie, unuia, nu mi e deloc frică de El; ba chiar i am aţîţat pe iudei să L răstignească şi să i dea de băut oţet cu fiere. Aşadar fii gata să l înhaţi atunci cînd va veni!”.


2. Iadul a răspuns: „Moştenitor al beznei, fiu al pierzaniei, diavole, abia mi ai povestit cum pe mulţi dintre cei pe care tu i ai pregătit de ngropăciune Acela i a readus la viaţă numai prin cuvînt! Dacă pe alţii i a slobozit din morminte, cum şi de unde găsi vom noi puterea să l ţinem pe El însuşi? Cu puţin timp în urmă am înghiţit un mort care se numea Lazăr, dar îndată Unul dintre cei vii l a smuls din pîntecele meu cu putere, numai printr un cuvînt. Socot că a fost chiar Acela despre care mi ai vorbit. Dacă L vom primi aici mi e teamă să n o păţim şi cu ceilalţi. Priveşte, toţi cei pe care i am înghiţit de la nceputul veacurilor au prins să se vînzolească [atît de tare, încît] mă doare pîntecele. Iar slobozirea lui Lazăr nu mi pare deloc un semn bun. Căci a zburat din mine ca un vultur, nu ca un mort, aşa de repede l a tras pămîntul afară. De aceea mă jur pe toate uneltirile noastre, nu L primi aici! Eu, unul, cred că vrea să intre pentru [a izbăvi] păcatele morţilor. Şi ţi zic, pe întunericul nostru, dacă L aduci aici înăuntru, nu voi mai rămîne cu nici un mort!”.


V


1. Pe cînd Satana şi Iadul vorbeau între ei, s a auzit un glas puternic ca un tunet: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, ridicaţi vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!”. Auzind, Iadul îi zice Satanei: „Ieşi, dacă te încumeţi, şi stai împotriva Acestuia!”. Şi Satana ieşi. Apoi Iadul porunceşte slugilor sale: „Întăriţi bine uşile de aramă şi drugii de fier, păziţi zăvoarele şi fiţi peste tot cu ochii în patru! Dacă Acela apucă să intre aici, va fi vai de noi!”.


2. Auzind acestea strămoşii au început să se răstească la dînsul, zicîndu i cu îndrăzneală: „Deschide, căpcăunule nesătul, ca să intre Împăratul slavei!”. Profetul David: „Orbule, nu ştii că încă pe vremea cînd trăiam în lume am poruncit despre glasul acesta zicînd: «Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, ridicaţi vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei»!?”. Isaia: „Eu, învăţat de Duhul Sfînt, am scris: «Din stăpînirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mîntui. Unde este, moarte, biruinţa ta?»”.


3. Şi iarăşi a strigat: „Ridicaţi vă porţi!”. Dar Iadul, auzindu L pentru a doua oară, prefăcîndu se că nu ştie, întrebă: „Cine este acest Împărat al slavei?”. Atunci grăiră îngerii Domnului: „Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război”. Şi o dată cu vorbele [îngerilor] porţile de aramă se sfărîmară, drugii de fier se făcură zob şi toţi morţii fură sloboziţi din legături – noi, de asemenea. Şi cum intră Împăratul slavei – cu înfăţişare omenească – tot întunericul Iadului se lumină.


VI


1. Iadul strigă cu grăbire: „Am fost biruiţi, vai de noi! Dar cine eşti Tu, atît de curajos şi de puternic? Cine eşti Tu, care intri aici fără nici un păcat? Cel ce pare mic, dar face lucruri mari, smerit şi înălţat, sclav şi stăpîn, ostaş şi Împărat, Cel ce stăpîneşte peste vii şi morţi!? Ai fost spînzurat pe cruce şi pus în mormînt, dar Te ai slobozit şi ai sfărîmat toată puterea noastră. Tu eşti Isus, Cel despre care ne povestea arhisatrapul Satana cum că prin cruce şi prin moarte vei moşteni întreaga lume”.


2. Atunci Împăratul slavei îl apucă de creştet pe arhisatrapul Satana şi încredinţîndu l îngerilor Săi zise: „Legaţi i mîinile, picioarele, gura şi grumazul cu lanţuri de fier”. Apoi îl dădu Iadului zicînd: „Ia l şi păzeşte l cu străşnicie pînă la a doua mea venire!”.


VII


1. Luîndu l pe Satana, Iadul îi zise: „Belzebut, moştenitor al focului şi al pierzaniei, duşman al sfinţilor, pentru ce a trebuit să pui la cale răstignirea Împăratului slavei, ca să vină aici şi să ne despoaie? Întoarce te şi vezi – n a mai rămas nici un mort în pîntecele meu! Tot ce ai cîştigat prin lemnul cunoaşterii ai pierdut prin lemnul crucii. Şi toată bucuria ta s a preschimbat în jale! Căci vrînd să omori pe Împăratul slavei, te ai omorît pe tine însuţi. Şi fiindcă mi te a dat să te păzesc cu străşnicie o să afli, din experienţă, cît de rău pot fi! O, căpetenia dracilor, început al morţii, rădăcină a păcatului, răutate a răutăţii! Ce rău găsit ai în Isus de i ai pus la cale moartea? Cum ai cutezat să faci o asemenea fărădelege!? Cum ţi a trecut prin cap să cobori în beznă un om ca acesta, care te a despuiat de toţi morţii adunaţi de la începutul veacurilor!?”.


VIII


1. Pe cînd Iadul îl muştruluia aşa pe Satana, Împăratul slavei îşi întinse mîna dreaptă şi, apucînd cu putere, îl ridică pe întîiul părinte, Adam. Apoi se întoarse către ceilalţi şi zise: „Veniţi cu Mine toţi cei care aţi murit din pricina lemnului atins de acesta! Iată, Eu vă ridic pe toţi şdin moarteţ prin lemnul crucii”. Şi îi scoase afară. Întîiul părinte, Adam, plin de bucurie, prinse a grăi: „Mulţumesc, Doamne, mărinimiei Tale, căci m a scos afară din Iadul cel adînc”. La fel grăiră toţi profeţii şi sfinţii: „Mulţumim, ţie, Cristoase, Mîntuitorul lumii, căci ne ai scos viaţa din putreziciune!”.


2. Şi după ce au rostit ei vorbele acestea, Mîntuitorul l a binecuvîntat pe Adam cu semnul crucii pe frunte. Făcu întocmai cu patriarhii, cu profeţii, cu martirii şi cu toţi strămoşii. Apoi îi luă şi i scoase afară din Iad. El mergea înainte, iar sfinţii părinţi veneau pe urma Lui cîntînd aşa: „Binecuvîntat cel ce vine întru numele Domnului, Aleluia! Lui se cuvine slava tuturor sfinţilor!”.


IX


În drum către rai Isus îl ţinea de mînă pe Adam. O dată ajuns îi încredinţă pe toţi – pe Adam şi pe drepţi – arhanghelului Mihail. Dar la intrarea în rai se pomeniră faţă în faţă cu doi bătrîni; şi sfinţii părinţi îi întrebară: „Cine sînteţi voi, care n aţi cunoscut moartea şi n aţi coborît în Iad, ci trăiţi în rai cu trupurile şi cu sufletele!?”. Unul dintre ei răspunse: „Eu sînt Enoh, care am fost drag lui Dumnezeu şi Dumnezeu m a mutat aici, iar acesta este Ilie, thesbitul. Amîndoi vom trăi – cu trupuri şi cu suflete – pînă la plinirea vremii; atunci vom fi trimişi de Dumnezeu să stăm împotriva Anticristului şi să fim omorîţi de el. Iar după trei zile vom învia şi vom fi duşi pe nori să l întîlnim pe Domnul”.


X


Pe cînd vorbeau ei aşa s a apropiat un alt bărbat, mai necioplit, şi cărînd pe umeri o cruce. Sfinţii părinţi l au întrebat: „Cine eşti tu, cu înfăţişarea asta de tîlhar, şi de ce cari pe umeri o cruce?”. Acela a răspuns: „Într adevăr, cum aţi spus, eu eram tîlhar şi hoţ în lume. De aceea iudeii, după ce m au prins, m au osîndit la moarte pe cruce împreună cu Domnul nostru Isus Cristos. Văzînd minunile pe care le a făcut răstignit, am crezut într Însul. Am strigat către El şi am zis: «Doamne, să nu mă uiţi cînd vei împărăţi!». Şi îndată El mi a zis: «Amin! Amin! Chiar astăzi, îţi zic ţie, vei fi cu mine în rai!». Şi purtîndu mi crucea am ajuns la rai, unde l am găsit pe arhanghelul Mihail şi i am zis: «Domnul nostru Isus Cristos, răstignitul, m a trimis aici. Du mă aşadar pînă la poarta Edenului». Cînd a văzut semnul crucii, sabia de foc mi a deschis şi eu am intrat. Apoi arhanghelul mi a zis: «Mai aşteaptă puţin, căci îndată trebuie să sosească şi Adam, întîiul părinte al neamului omenesc împreună cu cîţiva drepţi. Veţi intra odată». Şi cum v am zărit am venit să vă întîmpin”.

Auzind acestea sfinţii au strigat într un singur glas, tunător: „Mare este Domnul nostru şi mare puterea Lui”.


XI


Toate acestea le am văzut şi auzit noi, amîndoi fraţii, care am fost aleşi şi trimişi de arhanghelul Mihail să vestim învierea Domnului după ce ne vom fi botezat în apa Iordanului. Şi am mers şi ne am botezat împreună cu alţi morţi înviaţi. Apoi am venit la Ierusalim şi am petrecut Paştele Învierii. Acum însă nu mai putem adăsta. Trebuie să plecăm. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl, harul Domnului nostru Isus Cristos şi împărtăşirea Duhului Sfînt să fie cu voi toţi!’


După ce au scris acestea şi au pecetluit cărţile, au dat una arhiereilor şi pe cealaltă lui Iosif şi lui Nicodim. Iar ei s au făcut dintr o dată nevăzuţi în slava Domnului nostru Isus Cristos.

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1500: La această dată, navigatorul portughez Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia. Flota aflată sub comand...