BLESTEMUL FAMILIEI LUI EMINESCU
Despre fraţii şi surorile lui Mihai Eminescu se cunosc doar câteva referinţe biografice. Datele existente vorbesc despre un destin tragic al familiei Eminovici, marcat de posibile stigmate genetice, sinucideri şi boli incurabile. Cu toate acestea, familia poetului i-a împărtăşit măcar parţial geniul, în diferite domenii de activitate.
Familia căminarului Ghorghe Eminovici, un personaj cu origine ţărănească, a fost numeroasă. Gheorghe Eminovici a avut cu Raluca Iuraşcu, fiică de boier din ţinutul Joldeşti, judeţul Botoşani, nu mai puţin de 11 copii, trei fete şi opt băieţi. Aceştia au copilărit la Ipoteşti, acolo unde căminarul avea proprietăţi, dar şi în municipiul Botoşani, în casa acestuia din actualul centru al oraşului. Mihai Eminescu era cel de-al şaptelea copil, născut la 15 ianuarie 1850, într-o casă din municipiul Botoşani.
Despre fraţii şi surorile lui Eminescu nu se cunosc detalii, fiind precizate doar câteva date biografice, găsite în special la criticul literar George Călinescu, care a dedicat o întreagă lucrare vieţii lui Mihai Eminescu. Totodată despre fraţii şi surorile lui Eminescu, pot fi aflate informaţii din corespondenţa purtată între Mihai Eminescu, Gheorghe Eminovici şi Harietta Eminovici, sora poetului.
Din lucrarea marelui critic literar, dar şi din sursele de informaţie disponibile este dezvăluit un destin tragic al familiei poetului nepereche. Majoritatea fraţilor şi surorilor lui Eminescu au fost seceraţi de boli incurabile în secolul al XIX-lea, s-au sinucis sau au suferit toată viaţa de afecţiuni grave. Se vorbeşte tot mai des de afecţiuni şi predispoziţii ereditare în familia poetului, de la tuberculoză la afecţiuni psihice, precum depresia accentuată. Totodată familia lui Eminescu este marcată de geniu, fraţii acestuia în special dovedind o capacitate extraordinară în domeniile în care activau, în special drept, strategie militară şi medicină.
Şerban, primul copil al familiei Eminovici, mort în sanatoriu
Primul fiu născut în familia Eminovici a fost Şerban. A văzut lumina zilei în 1841 şi se pare şi-a petrecut copilăria la Dumbrăveni, una dintre proprietăţile căminarului Eminovici. În „Viaţa lui Mihai Eminescu” - a lui George Călinescu - apare şi o descriere a acestui frate mai mare al lui Mihai Eminescu. „Întâiul copil născut în 1841, oacheş, slăbuţ, tăcut, semăna,aşadar, mai mult cu mamă-sa. Nu ştim nimic din copilăria sa, petrecută în mare parte şi de la Dumbrăveni, decât că a urmat liceul de la Cernăuţi, unde şi-au făcut studiile toţi fraţii”, scria George Călinescu.
Şerban a deschis seria nereuşitelor şcolare ale fraţilor Eminovici. Mai mulţi specialişti au arătat că fiii lui Gheorghe Eminovici - în ciclul primar şi gimnazial - au fost şcolari slabi, rămânând repetenţi şi sfârşind prin a abandona studiile. Mihai Eminescu, al şaptelea fiu nu a făcut notă discordantă, abandonând gimnaziul de la Cernăuţi. Cu toate acestea, poetul, spre deosebire de fraţii săi, avea rezultate foarte bune la şcoală, până la abandonarea cursurilor, fiin lăudat de profesorii săi, în principal de Aron Pumnul. Şerban, cel mai mare frate a lui Mihai Eminescu, a fost un şcolar cu rezultate jalnice, rămânând repetent în 1854. În final, este retras de la gimnaziu în 1859.
Geniul i se dezvoltă după 20 de ani, când ajunge student la Viena. A fost un student strălucit, spune George Călinescu, ajungând asistent al medicului vienez Opolze, un savant şi un chirurg de elită. Şerban este însă un neînţeles, după cum recunoaşte şi poetul Mihai Eminescu, fratele său mai mic. Este dispreţuit de tatăl său, care îl lasă mai mereu fără bani. După ce şi-a petrecut studenţia într-o mizerie cruntă, Şerban prezintă semnele unor tulburări psihice, doborât de greutăţi şi privaţiuni.
„Lăsat ca de obicei, de către un tată fără suficiente mijloace băneşti, el a trebuit să ducă, după câţiva ani de flămânzire pe la gazdele din Cernăuţi, o studenţie amarnică, nevoit adesea, la Viena, din lipsă de lumânare să studieze la lumina felinarelor”, scria Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”. De la sărăcie se îmbolnăveşte şi de tuberculoză. O combinaţie fatală: tuberculoză cu, cel mai probabil, depresie avansată. Chiar şi poetul Mihai Eminescu, aflat la Berlin la studii, spune că nu reuşeşte să se mai înţeleagă cu fratele său mai mare. Cu toate acestea, poetul ni-l dezvăluie pe Şerban ca pe un medic ajuns şi apreciat în capitala Prusiei, în faţa căruia ceilalţi specialişti pălesc, un adevărat om de ştiinţă de viitor.
„Ceea ce ştiţi dumneavoastră despre el ştiu şi eu....şi nici nu cred că să-i fi descoperit el vreunui om din lume tot ce gândeşte. Astfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoştinţe cu doctori germani şi societatea lui e foarte căutată. El e şi membru la o societate ştiinţifică medicală. Ce sunt românii care învaţă medicina aicea, pe lângă el? Pot să zic că dispar. Şi cu toate acestea...Eu o spun curat: nu-l înţeleg şi pace”, le scria Mihai Eminescu părinţilor. Alienarea mintală, despre care vorbeşte Călinescu, dar şi agravarea tuberculozei îi zădărnicesc cariera şi ajunge în 1974 în sanatoriul „Charite” din Berlin. Zdruncinat sufleteşte, moare în acelaşi an, lăsând datorii uriaşe în urmă. Cât a fost bolnav Eminescu, i-a fost alături şi cu lacrimi îi cerea căminarului bani, pentru fratele său.
Niculae şi Iorgu fraţii sinucigaşi
După Şerban, s-au născut în familia căminarului Eminovici, Nicolae şi Iorgu. Destinul tragic al celor doi fraţi a marcat puternic familia poetului. Niculae, primul dintre aceştia, s-a născut la 2 februarie 1843 şi la fel ca şi ceilalţi fraţi ai săi, avea rezultate dezastruoase la şcoală, fiind de mai multe ori corijent şi repetent. Cu toate acestea arată o inteligenţă remarcabilă, tot după vârsta de 18 ani, studiind dreptul la Sibiu, ajungând mai apoi scriitor la un avocat din Timişoara.
La fel ca fratele său mai mare, Şerban, Niculae este hipersensibil, terorizat de tatăl său, căminarul Eminovici, numindu-l ”Neculai cel prost”, retras şi pesimist. Este descris ca fiind mai mereu întunecat şi posibil predispus din tinereţe către tulburări depresive. „Era blând, bine crescut şi foarte simţitor încât atunci când tată-său îl certa se închidea în odaia lui şi şedea tot timpul abătut”, preciza George Călinescu. Neculai se îmbolnăveşte, după cum spune tot Călinescu, de o boală venerică şi se retrage din 1881 la Ipoteşti, unde practică agricultură alături de tatăl său. Dădea semne de boală şi se bănuia că ar fi suferit, în special, de tulburări afective.
„Fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate”, scria Gheorge Eminovici fiului său mai mic, Mihai Eminescu, despre Niculae. Eminescu împrumută pentru el 2.000 de lei. Culmea, Călinescu spune că Niculae părea totuşi sănătos din punct de vedere psihic. „Niculae aştepta cu nerăbdare banii, într-o scrisoare ce arată un om cu desăvârşire sănătos la minte“, preciza Călinescu. Cu toate acestea, în 1884, pe 7 martie, se sinucide la Ipoteşti. Se împuşcă în cap cu revolver. Biografii spun că Niculae primise în 1884 lovitura de graţie. Tatăl său a murit în 1884 fără să-i lase niciun ban. Sărac şi bolnav, Neculai, nu se mai putea întreţine şi a încheiat socotelile cu viaţa în grădina casei. După Niculae, al treilea copil al familiei Eminovici şi-a luat şi el zilele. Îl chema Iorgu, era un tânăr de viitor şi s-a născut în 1844, la un an după Niculae. Urma să sfârşească la numai 29 de ani, după unele păreri împuşcându-se în cap la fel ca fratele său mai mare.
Biografii spun că semăna cu fratele său mai mic, Mihai, izbitor. Era un bărbat frumos şi înalt, deosebit de inteligent, spun contemporanii lui Eminescu. A ales cariera armelor. „Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat - o izbitoare asemănare în toate”, scria Ion Luca Caragiale, asemănându-l pe Iorgu cu Mihai Eminescu. Era considerat genial. A urmat Academia Militară din Berlin, impresionându-şi superiorii şi profesorii cu capacitatea sa deosebită. Mulţi, spun biografii, îl şi vedeau până la 40 de ani general în armata prusacă. În urma unui examen, mareşalul Moltke, a fost uimit de isteţimea tânărului ofiţer şi l-a luat sub protecţia sa, un fapt fără precedent pentru un ofiţer străin în Prusia. Caragiale spune că a aflase, inclusiv de la Eminescu, că în mod inexplicabil, după acest succes în carieră, Iorgu şi-a tras un glonţ în cap la numai 29 de ani.
„Ca să-şi încununeze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat”, scria dramaturgul. În schimb, George Călinescu spunea în lucrarea ”Viaţa lui Eminescu” că, de fapt, fratele Iorgu a murit în 1873 la Ipoteşti, după ce a căzut de pe cal la manevrele imperiale din Prusia. Totodată Călinescu spune că ar fi suferit şi de tuberculoză. Până astăzi, moartea lui Iorgu rămâne un mister. Cu toate acestea, Călinescu spune că fratele lui Eminescu era pesimist la fel ca ceilalţi fraţi, Şerban şi Niculae. „Acest frate înalt, negricios, asemănător mamei era o fire tot aşa întunecată ca şi Şerban. Când râdea, se schimba vremea”, arăta George Călinescu.
Cel mai bun prieten din copilărie, fratele Ilie
După primii trei fraţi, mai mari şi „întunecaţi”, predispuşi depresiei, pesimişti şi introvertiţi s-a născut Ilie, la 1 iulie 1846, după Ruxandra, o fetiţă moartă. Spre deosebire de ceilalţi fraţi, Ilie era vesel ca şi fratele său Mihail. Fiind apropiaţi de vârstă, biografii spun că Ilie şi Mihai Eminovici era nedespărţiţi în copilărie, fiind parteneri de joacă la Ipoteşti.
„Mihai Eminescu îşi petrece copilăria la Ipoteşti, în casa căminarului, adesea împreună cu fratele său Ilie, cel cu ochi albaştri, care-i era mai apropiat ca vârstă, ascunzându-se «în câte-un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde-i, or în vro ladă veche cu lumânări de seu, din care ieşea uns ca dracul». Copiii îşi manifestau precocitatea inventivă în nenumăratele jocuri pe care spaţiul larg al gospodăriei căminarului le îngăduia, după cum sunt ele descrise în poezia «Copii eram noi amândoi», dar şi în felurite amintiri ale unor posibili cunoscători sau doar fabulatori“, precizează Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicistă română, doctor în filologie, promotor cultural, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti.
Ilie a fost după tiparul majorităţii fraţilor Eminovici un şcolar dezastruos rămânând la Cernăuţi şi corijent şi repetent. În acelaşi mod ca fraţii săi dovedeşte o inteligenţă deosebită după 19 ani, urmând cursurile şcolii de medicină lui Carol Davila de la Bucureşti.
Este trimis într-o misiune sanitară în străinătate, fără să fie cunoscut cu precizie locul, iar în 1863 se îmbolnăveşte de tifos la un spital militar. Moare în acealşi an. Se spune că Mihai Eminescu a suferit cumplit după moartea acestui frate, Ilie, care i-a înseninat copilăria. I-a dedicat şi câteva versuri, pe când poetul avea 14 ani. „Mort e al meu frate/Nimene ochii-i n-a închis/În steinetate,/ Poate-s deschişi şi-n groapă/Dar ades într-al meu vis/Ochii mari albaştri/Luminează un surâs/Din doi vineţi aştri”, scria Mihai Eminescu.
Matei, fratele cel mai longeviv
Matei Eminovici, născut la 20 noiembrie 1856 a fost de această dată fratele mai mic al lui Mihai Eminescu. Era al 10 lea copil al căminarului Eminovici şi a fost şi cel mai longeviv dintre aceştia trăind până 1929, adică 73 de ani. Este prezentat de biografii ca fiind faţă de majoritatea fraţilor, un individ voinic, sănătos din toate punctele de vedere. A fost, de asemenea, apropiat al poetului, alături de Ilie. În însemnările lăsate, Matei îşi aduce aminte de vânătorile de raţe alături de fratele său mai mare, Mihail, care se întorcea de la Viena. Se pare îşi făceau confidenţe, Matei fiind unul dintre cei care a vorbit despre viaţa fratelui său, după moartea poetului nepereche.
A fost elev la Institutul Politehnic din Praga, spune Călinescu, şi a ajuns căpitan în armata română. A fost prezentat ca o persoană echilibrată însă cu ghinion sau lipsă de fler în căsnicie. A schimba trei neveste. Pe lângă gradul de căpitan al Regimentului 32 Mircea de la Mizil, Matei Eminovici, care îşi luase numele de Eminescu după fratele său mai mare, este numit şi subprefect în 1892 şi 1894, întâi la Afumaţi apoi în judeţul Bacău. Matei a dat şi singurii urmaşi cu numele de Eminescu, dintre cei opt fraţi. Mai precis, a avut doi băieţi şi două fete.
În 1912, ajunge la gradul de maior şi ajunge să moară în 1929 la Bistriţa, divorţând se pare şi de cea de-a treia nevastă. Controversate sunt acţiunile sale din preajma morţii poetului. George Călinescu spune că nu a fost prezent în apropierea fratelui său, Mihai, în timpul bolii, apărând doar după moartea acestuia cu un nou scandal.
A interzis tipărirea operei fratelui său. „Apare deodată, în 1889, ca să ne dea câteva ştiri utile despre familia sa, dar şi multe greşite şi ca să împiedice, pe nedrept, ediţiile eminesciene, puse la cale de Maiorescu, declară în 1894: „Voi urmări şi sechestra oriunde voi găsi asemenea ediţii”, după cum scria George Călinescu. Totodată, Matei înfiinţează o firmă prin care să publice aceste opere. Până la urmă nu şi-a dus nici ameninţările, nici planurile la capăt.
Fraţii morţi de copii în familia Eminovici
Câţiva copii ai familiei Eminovici au murit din motive aproape necunoscute din fragedă pruncie. Este vorba în primul rând de Ruxandra, o soră mai mare a poetului, născută la 5 mai 1845 şi moartă la o dată incertă, dar la o vârstă fragedă.
Apoi, este al şaselea copil, Marghioala sau Maria, născută la 1849, moare la doar şapte ani şi jumătate, fără a fi cunoscute motivele. Practic, după Maria s-a născut Mihai Eminescu. Totodată, al 11 lea copil al familiei Eminovici, Vasile, moare la doar un an şi jumătate, fără să se cunoască cu exactitate data naşterii şi a morţii sau motivul.
Aglae, „un geniu în felul ei“
Pe lângă cei opt fraţi, Mihai Eminescu a avut şi trei surori. Prima dintre ele mai sus amintită, Ruxandra, a murit în copilărie. Următoarea a fost Aglaia, mai mică cu doi ani decât poetul. S-a născut la 7 mai 1852, la Ipoteşti. Biografii o descriu ca fiind o tânără frumoasă, „bucălată şi graţioasă“, însă solitară. „Era conştientă de frumuseţea ei, dar foarte solitară. Fusese măritată de tânără, la vreo 18 ani, cu Ioan Drogli, profesor la şcoala normală de învăţători“, scria Călinescu.
Cu acesta Aglaia locuia la Suceava. Are şi doi băieţi cu învăţătorul care din 1875 ajunge inspector. Fiul ei cel mai mic, George, este atins însă de tulbrurări psihice grave, trăind afectat de paranoia mai mult prin ospicii. Despre Aglae, scrie şi Mihai Eminescu, lăudându-i inteligenţa sclipitoare. „Un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon şi c-o înţelepciune naturală cum rar se află“, scria poetul. În cele din urmă este atinsă de o boală necruţătoare, „morbul lui Basedow“, după cum spune Călinescu, afecţiune care ajunge să-i aducă moartea.
Harieta, „îngerul păzitor“ al lui Mihai Eminescu
Cea de-a treia soră a poetului a fost Harieta, cea care i-a fost alături poetului în perioada dificilă a bolii şi de altfel şi cea care a reuşit să-l oblojească şi întreţină în anii săi cei mai grei, anii care i-au precedat moartea. Harieta, infirmă din naştere, se va lupta ea însăşi cu o boală cumplită. Născută în 1854, mai mică cu patru ani ca Mihai, spune Călinescu, s-a îmbolnăvit grav din copilărie. Practic, abia mai putea merge, fiind ajutată de două proteze metalice, extrem de grele.
„Infirmitatea s-ar fi datorat faptului că dormise, copil de cinci ani, în casele ude pe care le zidea Gheorghe Eminovici la Ipoteşti”, arăta Călinescu. În ciuda infirmităţii, Harieta era de o inteligenţă sclipitoare. Biografii lui Eminescu ne anunţă că învăţase la şcoală doar să scrie şi să citească, restul învăţând singură. Avea concepţii filosofice şi scria poezii. Era fascinată de fratele său mai mare, Mihai Eminescu. Îl diviniza, spun biografii, şi se revolta împotriva tuturor celor ce nu-i ofereau respectul cuvenit.
„Era pătrunsă de ce însemnează Eminescu pentru cultura românească“ şi numea cu umor, pe cine credea că sunt duşmani ai poetului, „bonjurişti”. Pe Veronica Micle o poreclise „bălăuca“ şi „berecheta“, preciza George Călinescu. Harieta nu o suferea pe Veronica Micle, considerând-o vinovată de boala poetului. Harieta este cea care îl ajută pe Mihai Eminescu în anii săi cei mai grei. Îl aduce, bolnav de sindrom maniaco-depresiv la Botoşani, îl întreţine şi îl îngrijeşte în casa ei. Se târăşte noapte pe coate pentru a ajunge la patul său şi a-i aduce apă sau orice avea nevoie.
„Ea a vegheat cu trudă un om pierdut la minte, obstinat în tăcere, deşi picioarele i se mişcau greu. Chemată adesea peste noapte la bolnav, se târa pe brânci la patul lui ca să-l ajute“, preciza George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu“. După plecarea lui Eminescu la Bucureşti cu Veronica Micle şi moartea acestuia din 1889, Harieta se stinge încet. Moare în sărăcie în acelaşi an, paralitică şi probabil bolnavă de tuberculoză.
Tuberculoza şi afecţiunile psihice ereditare în familia Eminovici?
Această întrebare i-a făcut pe mulţi oameni de ştiinţă să cerceteze moartea şi viaţa membrilor familiei Eminovici, pentru a găsi explicaţii şi pentru alienarea poetului. Mai precis, multă vreme a fost bănuită o predispoziţie ereditară a copiilor din familia Eminovici pentru tuberculoză, moştenită de la mama lor, Raluca Eminovici. În sprijinul acestor bănuieli, vine faptul că atât Şerban cât şi Iorgu, Harieta sau Aglae ar fi suferit de tuberculoză. Într-o scrisoare către prietena ei Cornelia Emilian, de la Lacul Sărat, din 1887, Harieta mărturiseşte:
„Mătuşa noastră s-a retras de la testament, căci şi ea este bolnavă de pept, boală ereditară a tuturor din familia noastră; ori la care etate ne apucă, de pept murim toţi”. Totodată este bănuit şi un „pesimism ereditar“ la fraţii lui Eminescu sau o predispoziţie către depresie, manie, paranoia sau alte tulburări psihice. Mai precis, este vorba de tulbrurările prezentate în familie de Niculae, probabil Iorgu, dar şi poetul Mihai Eminescu, diganosticat cu sindrom maniaco-depresiv. Totodată, fiul lui Aglae, sora poetului, a fost internat pentru paranoia. În acest sens tot Harieta în aceeaşi scrisoare către Cornelia Emilian scria:
„Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat toată familia noastră, ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări“. A fost avansată şi ideea unui sifilis ereditar, contestată puternic şi practic anulată de cercetătorii moderni. Chiar şi ideile unei eredităţi maladive şi distructive în familia Eminovici, a fost respinsă.
„Pedigreul familiar ni-i arată cu un puternic capital biologic, pe părinţi sănătoşi cu 11 copii dintre care trei mor în copilărie ceilalţi ajung la maturitate şi incă foarte bine desvoltaţi. Niciunul nu prezintă nici întâmplător semne de sifilis congenital somatic, nu sunt semnalate naşteri cu feţi morţi sau imediat după naştere“, scria neuropatologul Ovidiu Vuia în articolul „Iar despre boala lui Eminescu“.
Totodată, specialiştii moderni spun că tulburările psihice ale membrilor familiei Eminovici s-au dezvoltat în condiţii specifice, înrăutăţite de factori externi, severitatea excesivă a căminarului Georghe Eminovici, privaţiunile şi sărăcia lucie prin care au trecut câţiva membri ai familiei, dar şi de caracterul şi personalitate fiecăruia, precum hipersensibilitatea sau emotivitatea lui Şerban şi Neculai, neînţeleasă de tatăl care-i umilea. Cât despre tuberculoză, aceasta era o afecţiune comună în secolul XIX şi apare tot în mediul pauper.
