$$$

 În noiembrie 2020, într-o perioadă în care lumea era blocată în case din cauza pandemiei și știrile erau dominate de criza sanitară, o descoperire bizară în deșertul american a oferit planetei un mister necesar pentru a evada din realitate.

Pe data de 18 noiembrie, o echipă de biologi de la Departamentul de Siguranță Publică din Utah survola un canion izolat cu elicopterul pentru a număra muflonii (oile sălbatice). Într-o zonă de rocă roșie, complet inaccesibilă vehiculelor, au observat o strălucire metalică intensă.

Când au aterizat pentru a investiga, au găsit o structură metalică triunghiulară, înaltă de aproximativ trei metri, înfiptă solid în stâncă. Obiectul era realizat din plăci de oțel inoxidabil nituite, iar suprafața sa perfect lustruită reflecta pereții canionului, dându-i un aspect extraterestru. Nu existau urme de pași, urme de mașini sau vreun indiciu despre cine l-a adus acolo. Autoritățile au refuzat inițial să divulge locația exactă pentru a nu încuraja turiștii să se rătăcească în deșert, dar acest secret a rezistat mai puțin de 48 de ore.

Utilizatorii de pe internet au folosit hărțile și traiectoriile de zbor publice ale elicopterelor pentru a afla poziția exactă. În câteva zile, locul a devenit un punct de pelerinaj pentru sute de curioși, influenceri și teoreticieni ai conspirației care vorbeau despre extratereștri sau despre o lucrare pierdută a artistului minimalist John McCracken.

La fel de misterios cum a apărut, monolitul a dispărut în noaptea de 27 noiembrie. S-a aflat ulterior că a fost demontat și cărat cu roaba de un grup de localnici ecologiști, conduși de ghidul Sylvan Christensen, care doreau să protejeze natura virgină de invazia turiștilor care lăsau gunoaie. Însă povestea nu s-a terminat aici. La doar câteva zile după dispariția din Utah, pe 26 noiembrie, un monolit similar a apărut pe cealaltă parte a globului, în România.

Structura a fost descoperită pe dealul Bâtca Doamnei din Piatra Neamț, la câțiva metri de situl arheologic al cetății dacice Petrodava. Deși la prima vedere semăna cu cel american, varianta românească era vizibil diferită la o inspecție atentă. Metalul nu era perfect neted, ci prezenta urme circulare de șlefuire neprofesionistă (flex), iar sudurile erau grosolane. Monolitul de la Piatra Neamț a dispărut și el în liniște după patru zile. Deși monolitul din Utah a fost revendicat ulterior de un colectiv artistic american numit „The Most Famous Artist”, care a început să vândă replici cu 45.000 de dolari, cel din România a rămas un mister local.

Cel mai probabil, a fost opera unor sudori glumeți sau a unor artiști locali inspirați de știrile internaționale, care au dorit să replice fenomenul viral, demonstrând cât de repede se poate propaga o idee dintr-un deșert american într-un oraș de munte din Europa.

$$$

 Pe data de 11 martie 2011, Japonia a fost lovită de un triplu dezastru: un cutremur masiv de 9 grade, urmat de un tsunami devastator și criza nucleară de la centrala Fukushima Daiichi. Valul uriaș a trecut peste digurile de protecție și a inundat generatoarele diesel de rezervă ale centralei. Fără electricitate, pompele de răcire s-au oprit. Temperatura în reactoare a început să crească necontrolat, iar miezul radioactiv a început să se topească. Situația era critică: presiunea trebuia eliberată manual și apa trebuia pompată din exterior, altfel o explozie ar fi contaminat o mare parte din Japonia, inclusiv Tokyo.

În timp ce autoritățile au ordonat evacuarea a peste 170.000 de oameni din zonă, inclusiv a majorității celor 750 de angajați ai centralei, a devenit clar că cineva trebuia să rămână în urmă. Cineva trebuia să intre în zona morții pentru a manipula valvele și a lupta cu infernul.

Atunci s-a format grupul cunoscut ulterior drept „Cei 50 de la Fukushima”, deși numărul lor a crescut ulterior prin rotație. Ceea ce a impresionat o lume întreagă a fost componența acestui grup. Mulți dintre cei care s-au oferit voluntari nu erau tineri recruți, ci ingineri pensionari și muncitori în vârstă, unii trecuți de 60 de ani.

Yasuteru Yamada, un inginer pensionar, a organizat „Corpul Veteranilor Calificați”, recrutând sute de vârstnici gata să înlocuiască muncitorii tineri în zonele cu radiații mari. Logica lor a fost una de un pragmatism emoționant, specific culturii japoneze.

Ei au argumentat că radiațiile au nevoie de 15-20 de ani pentru a dezvolta forme letale de cancer. Fiind deja bătrâni, ei ar fi murit oricum din cauze naturale înainte ca boala cauzată de radiații să îi ucidă. În schimb, tinerii aveau toată viața înainte, puteau face copii și reprezentau viitorul națiunii. „Noi ne-am trăit viața”, au spus ei. „Nu este corect ca tinerii să fie expuși la ceva ce le va distruge viitorul”.

Condițiile de muncă au fost infernale. Îmbrăcați în costume de protecție albe, cu măști integrale care le îngreunau respirația, acești oameni au lucrat în întuneric total (curentul fiind tăiat), la temperaturi ridicate, printre dărâmături, având la ei doar lanterne.

Dormeau pe podelele clădirilor administrative, mâncau doar biscuiți și conserve raționalizate și știau că fiecare oră petrecută acolo le scurtează viața. Presa i-a numit „Kamikaze Nucleari”, făcând referire la spiritul de sacrificiu al piloților din Al Doilea Război Mondial.

Datorită eforturilor lor supraomenești, reactoarele au fost stabilizate, apa de mare a fost pompată pentru răcire și s-a evitat o reacție în lanț catastrofală. Deși mulți dintre ei au suferit ulterior probleme de sănătate, sacrificiul lor a salvat milioane de oameni. Povestea lor rămâne unul dintre cele mai pure exemple de altruism din istoria modernă.

$$$

 În aprilie 2008, părintele Adelir Antônio de Carli, un preot catolic din Brazilia, a vrut să facă un gest spectaculos pentru a strânge bani în scop caritabil. Visul lui era să construiască un loc de odihnă și rugăciune pentru șoferii de camion. Pentru a atrage atenția și donațiile publicului, a decis să doboare recordul de timp petrecut în aer zburând cu baloane umplute cu heliu.

Planul părea simplu. Preotul s-a legat de un scaun special, susținut de 1.000 de baloane colorate. Era echipat cu un costum termic, parașută, telefon prin satelit și un dispozitiv GPS. A decolat din orașul portuar Paranaguá, sub privirile enoriașilor și ale presei. Totul părea sub control, dar preotul a făcut o greșeală fatală de pregătire.

Deși avea tehnologie modernă la el, Adelir nu știa să o folosească. Înainte de zbor, chiar glumise că încă învață cum funcționează GPS-ul. Odată ajuns în aer, vântul și-a schimbat direcția. În loc să zboare spre interiorul continentului, cum plănuise, curenții l-au împins spre largul Oceanului Atlantic. Preotul a urcat la o altitudine de 6.000 de metri, unde temperaturile erau extrem de scăzute.

Ultima conversație cu autoritățile a fost dramatică. Prin telefonul prin satelit, preotul cerea instrucțiuni de la poliție despre cum să opereze GPS-ul pentru a le putea spune coordonatele sale, deoarece era pierdut deasupra apei și bateria telefonului se termina. Semnalul s-a pierdut la scurt timp. Autoritățile au declanșat o operațiune masivă de căutare cu avioane și nave, dar au găsit doar bucăți de baloane colorate plutind pe apă.

Trupul părintelui Adelir a fost găsit abia după trei luni, în iulie 2008, de către echipajul unui remorcher, la aproximativ 100 de kilometri de coastă. Testele ADN au confirmat identitatea. Deși intențiile sale au fost nobile, lipsa de pregătire i-a adus un sfârșit tragic și un loc nedorit în cultura internetului, primind post-mortem un „Premiu Darwin” pentru decizii imprudente.

$$$

 În istoria marinei românești, data de 15 noiembrie 1979 este ziua în care România a pierdut nava sa amiral, petrolierul „Independența”, într-un dezastru care a șocat o lume întreagă. Construită la Șantierul Naval Constanța în 1977, nava era mândria flotei comerciale și o realizare inginerească colosală pentru acea vreme. Cu o capacitate de 150.000 de tone, era mai mare și mai grea decât celebrul Titanic, fiind cel mai mare vapor construit vreodată în România.

În acea zi fatidică, „Independența” se întorcea din Libia, încărcată până la refuz cu 95.000 de tone de țiței. Nava se afla în strâmtoarea Bosfor, pregătindu-se să treacă spre Marea Neagră și apoi spre Constanța. Era ora 04:35 dimineața. Din sens opus venea nava grecească Evriali, încărcată cu oțel. Comandantul grec a făcut o eroare gravă de navigație și nu a respectat traseul corect. Deși echipajul român a semnalizat disperat cu luminile și sirena, coliziunea nu a putut fi evitată.

Nava grecească a lovit petrolierul românesc exact în zona tancurilor de combustibil. Scânteile produse de impactul oțelului au aprins instantaneu gazele inflamabile. A urmat o explozie apocaliptică. Deflagrația a fost atât de puternică încât a fost resimțită ca un cutremur în întregul oraș Istanbul. Mii de ferestre ale clădirilor de pe malul turcesc s-au spart din cauza suflului, iar oamenii au ieșit pe străzi panicați, crezând că a explodat o bombă atomică.

Pentru marinarii români, a fost iadul pe pământ. Nava s-a rupt, iar petrolul s-a vărsat în mare și a luat foc, transformând apa într-o mare de flăcări. Cei care s-au aruncat în apă pentru a scăpa de focul de pe punte au murit arși de pelicula de petrol aprins. Din cei 45 de membri ai echipajului, 42 au pierit în acea dimineață. Doar trei oameni au supraviețuit miraculos infernului.

Dezastrul nu s-a oprit aici. Epava navei a continuat să ardă neîncetat timp de 29 de zile. Un fum negru, dens și toxic a acoperit cerul Istanbulului săptămâni la rând, afectând sănătatea locuitorilor și mediul înconjurător. Autoritățile turce au fost neputincioase în fața incendiului, așteptând ca petrolul să se consume singur. Epava a rămas blocată în strâmtoare ani de zile, încurcând navigația internațională, până când a fost tăiată și scoasă bucată cu bucată.

Pierderea a fost o lovitură uriașă pentru economia României comuniste, valoarea navei și a încărcăturii fiind de zeci de milioane de dolari. Ancheta a dovedit vinovăția căpitanului grec, care a fost condamnat la 20 de luni de închisoare, o pedeapsă considerată ridicolă de familiile celor 42 de marinari români care nu s-au mai întors niciodată acasă.

$$$

 În istoria escrocheriilor financiare, puțini oameni pot rivaliza cu tupeul și carisma scoțianului Gregor MacGregor. În anul 1820, acesta a ajuns la Londra purtând uniforme exotice și medalii strălucitoare, prezentându-se drept Prințul de Poyais. El susținea că stăpânește un teritoriu vast și bogat în America Centrală, situat pe coasta Hondurasului de astăzi, o țară pe care a descris-o ca fiind cel mai apropiat lucru de Raiul pe Pământ.

Londra acelor vremuri era plină de investitori care căutau oportunități rapide de îmbogățire în noile republici sud-americane. MacGregor a știut exact cum să-i manipuleze. El a lansat o campanie de marketing incredibil de complexă pentru vremea respectivă. A publicat un ghid turistic detaliat, scris sub un nume fals, în care descria Poyais ca având o climă perfectă, râuri în care se găseau pepite de aur și un sol atât de fertil încât porumbul putea fi recoltat de trei ori pe an. Mai mult, a susținut că a construit deja capitala, St. Joseph, care avea operă, catedrală, bancă și clădiri administrative.

Minciuna era atât de bine pusă la punct încât MacGregor a deschis „ambasada” a țării Poyais la Londra, a printat propria monedă națională și a început să vândă terenuri. Sute de scoțieni, fermieri și muncitori, și-au vândut toate bunurile, casele și animalele pentru a cumpăra un bilet spre noua viață. În conturile lui MacGregor au intrat sume uriașe, echivalentul a milioane de lire sterline în banii de astăzi.

Tragedia a început în 1822 și 1823, când primele două nave cu coloniști, Honduras Packet și Kennersley Castle, au plecat spre America. Când pasagerii au ajuns la destinație, au avut un șoc teribil. Țara promisă nu exista. Nu existau orașe, nu existau porturi și niciun fel de infrastructură. Poyais era, în realitate, o bucată de junglă ostilă, plină de mlaștini, țânțari și boli tropicale. Pământul era nisipos și nu se putea cultiva nimic.

Izolați și abandonați, coloniștii au început să moară pe capete din cauza malariei, febrei galbene și a foametei. Din cei aproximativ 250 de oameni care au plecat plini de speranță, doar aproximativ 50 s-au mai întors vii în Marea Britanie, fiind salvați din milă de nave care treceau prin zonă.

Când supraviețuitorii au ajuns acasă și au spus adevărul, MacGregor fugise deja la Paris. Incredibil este faptul că nu a fost prins niciodată și nu a făcut nicio zi de închisoare. În Franța, a încercat să repete schema, dar a fost oprit de autorități. S-a retras în Venezuela, unde a murit în 1845, primind pensie de general și fiind înmormântat cu onoruri militare, în timp ce victimele sale zăceau în gropi comune în junglă.

$$$

 

Răzbunarea de 700 de kilograme a unui om de afaceri: a plătit impozitul auto cu cinci roabe pline cu monede.

Nimănui nu-i place să plătească taxe, dar americanul Nick Stafford, un om de afaceri din statul Virginia, a transformat această frustrare într-un act de protest legendar care a făcut înconjurul lumii în 2017.

Totul a pornit de la un conflict aparent banal cu Departamentul de Autovehicule (DMV) din orașul său. Stafford a încercat să sune la sediul local pentru a întreba la ce ghișeu trebuie să se prezinte pentru a înmatricula două mașini noi și pentru a plăti taxele aferente. Funcționarii i-au refuzat accesul la un număr de telefon direct, redirecționându-l către un call-center centralizat unde trebuia să aștepte ore în șir. Enervat la maxim, Stafford a dat statul în judecată doar pentru a obține numerele de telefon ale birourilor publice și, surprinzător, a câștigat trei procese împotriva statului Virginia.

Dar victoria legală nu i-a fost de ajuns. El trebuia în continuare să plătească taxa de vânzare pentru cele două automobile, în valoare totală de 2.987 de dolari și 45 de cenți. A decis să facă plata respectând legea, dar într-un mod care să afecteze activitatea instituției.

Stafford a mers la bancă și a comandat 300.000 de monede de un cent. Banca a avut nevoie de câteva zile pentru a aduna suma. Monedele i-au fost livrate în rulouri de hârtie. Pentru a se asigura că funcționarii nu vor avea viață ușoară, Stafford a angajat 11 oameni și i-a plătit să desfacă manual fiecare rulou, lăsând monedele vrac. Operațiunea de despachetare a durat patru ore și a lăsat pe toată lumea cu degetele înnegrite de la cupru.

Greutatea totală a banilor a fost de aproximativ 725 de kilograme. Pentru a transporta această „avere” la sediul DMV, bărbatul a cumpărat cinci roabe, pe care le-a umplut până la refuz cu monede. Când a ajuns la ghișeu, a răsturnat conținutul roabelor și a cerut chitanța.

Funcționarii au fost nevoiți să accepte plata, dar numărarea banilor a fost un coșmar logistic. Mașinile automate de numărat s-au blocat din cauza volumului imens și a greutății, așa că angajații au fost nevoiți să numere monedele manual, în ture.

Operațiunea a durat 12 ore, instituția rămânând deschisă mult peste program, până târziu în noapte, special pentru a finaliza tranzacția. Nick Stafford a așteptat răbdător tot timpul, declarând la final că efortul și cheltuielile suplimentare au meritat din plin pentru a da o lecție despre transparența instituțiilor publice.

$$$

 5 DECEMBRIE 1864 - 161 DE ANI

DE LA PROMULGAREA LEGII INSTRUCȚIUNII PUBLICE

Ziua de 5 decembrie 1864 este o dată crucială în istoria educației din România, Alexandru Ioan Cuza promulgă legea instrucţiunii, prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar şi erau stabiliţi anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani.

Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. prin introducerea învățământului primar obligatoriu și gratuit, un pas fundamental pentru modernizarea țării și accesul la educație al tuturor copiilor, indiferent de statutul social. 

Semnificația Zilei de 5 Decembrie 1864 Acesta a fost momentul în care, pentru prima dată, statul român a garantat accesul la educație de bază tuturor copiilor, fără taxe, un principiu modern, masura lui Cuza a fost esențială pentru formarea unei națiuni educate, un pas major spre dezvoltarea socială și culturală a Principatelor Române.

Deși nu este marcată oficial ca sărbătoare națională, această zi este o amintire importantă a vizionariismului lui Cuza și a importanței educației în societatea românească.