$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie 2000: În această zi, a murit artistul plastic Horia Bernea. Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, Bucureşti; d. Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului şi etnologului Ernest Bernea. El a deţinut între anii 1990-2000 funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român.

Horia Bernea s-a născut la data de 14 septembrie 1938 în Bucureşti, fiind fiul cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 şi 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti, între anii 1959 şi 1965 – Şcoala Tehnică de Arhitectură şi între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secţia Desen). A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici. A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului „Prolog", a lucrat în taberele de creaţie de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franţei, în Provence.

A avut numeroase expoziţii personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universităţii din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971),Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery (1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc. În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul şi diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre „Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene) – adevărată „nouă punere în scenă" a miracolului roman.

Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii. În anul 1997, Muzeul Naţional de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un album de picturi ale lui Horia Bernea. La data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînfiinţarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desfiinţat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri. În anul 1990 Andrei Pleşu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român. După o serie de expoziţii temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ „Triumf".

Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activităţii de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important aşezământ de cultură tradiţională din România, organizat după toate exigenţele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu „George Apostu". În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincţie „European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei.

Muzeul Ţăranului Român s-a dezvoltat în condiţii materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. La iniţiativa lui Horia Bernea, au fost achiziţionatee șase biserici de lemn, dintre care două au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, şi cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din judeţul Hunedoara), iar alte patru sunt păstrate şi îngrijite in situ (la Lunca Moţilor – jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş – jud. Arad).Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministrul al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. 

De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale. Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începând cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel de omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.Acestea vor veni imediat după 1989. Pe 5 februarie 1990, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.Muzeul Ţăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. 

Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. 

Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală.Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea „produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-repere-spirituale-horia-bernea-un-marturisitor-al-traditiei/

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/horia-bernea-un-pictor-al-duhului-75001.html

https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/ce-se-pastreaza-convorbire-cu-horia-bernea

http://www.muzeultaranuluiroman.ro/horia-bernea.html

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/horia-bernea

https://culturainiasi.ro/horia-bernea/

#$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie…

- 1131: A murit Omar Khayyam, poet, persan (n. 1048), cunoscut mai ales pentru catrenele sale: „Rubayyatele lui Omar Khayyam"; a fost şi un filozof, matematician şi astronom celebru care a contribuit la reforma calendarului musulman (n. 18.05.1048)

- 1642: A murit cardinalul Richelieu (Armand Jean du Plessis), prelat şi om politic francez; ca prim-ministru (1624-1642) în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea a fost conducătorul de facto al Franţei. Armand-Jean I. du Plessis de Richelieu, intrat în istorie cu numele de Cardinalul Richelieu, (n. 9 septembrie 1585 în palatul Richelieu, departamentul Indre-et-Loire; d. 4 decembrie 1642 în Paris) a fost un cleric, nobil şi om politic francez.A avut titlurile de Marquis du Chillou, episcop de Luçon (1608), cardinal (1622), prim duce de Richelieu (1631) şi prim duce de Fronsac (1634), abate de Cluny, Cîteaux şi Prémontré. De asemenea numit „Eminenţa roşie", a fost cel mai apropiat consilier al lui Ludovic al XIII-lea, ţelul său fiind schimbarea structurii statului francez într-o monarhie absolută şi slăbirea hegemoniei habsburgice în Europa.

- 1679: A murit filosoful englez Thomas Hobbes, iniţiatorul teoriei contractului social. 

- 1777: S-a născut (Jeanne-Françoise) Julie (Adelaide) Recamier, scriitoare franceză, faimoasă pentru salonul său literar-politic (m. 1849) 

- 1795: S-a născut Thomas Carlyle, eseist, istoric şi filosof englez (m. 1881)

- 1798: A murit Luigi Galvani, medic şi fizician italian, unul dintre fondatorii electricităţii ca ştiinţă (n. 1737).Galvani a studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii 1762-1775 fiind profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Succesul operei sale „De renibus atque urethris volatilium” l-a determinat să se ocupe cu studiul fiziologiei păsărilor şi a instrumentelor pentru auz. Printr-o întâmplare a descoperit la 6 noiembrie 1780 procedeul de galvanizare, procedeu care îi va purta mai târziu numele.Galvani a observat fenomenul de contracţie a muşchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, el a pus bazele pentru cercetările ulterioare ale electrochimismului celular. De asemenea, după Galvani sunt numite elementele galvanice care produc curentul electrostatic din baterii, cercetate de Alessandro Volta.

- 1799: S-a născut Giovenale Vegezzi-Ruscalla, publicist şi om politic italian; în 1830 a întreprins o călătorie de studii în Transilvania şi Banat, după care, la întoarcerea în Italia, a învăţat limba română şi a declanşat o vastă campanie de apărare a drepturilor românilor; membru de onoare străin al Societăţii Academice Române din 1869 (m. 1885)

- 1835: S-a născut Samuel Butler (m.1902), romancier englez. Spirit paradoxal şi satiric, a scris romane (Erewhon, 1872; Şi tu vei fi ţărână, postum, 1903) şi eseuri despre Homer şi Shakespeare etc.

- 1848: A murit preotul romano-catolic si scriitorul austriac Joseph Mohr, autorul versurilor celebrului colind „Stille Nacht, heillige Nacht" („Silent Night") (n.11.XII.1792) 

- 1855, 4/16: Inaugurarea Şcolii de Mică Chirurgie de pe lângă Spitalul Oştirii de la Mihai Vodă din Bucureşti; fondator, dr. Carol Davila 

- 1864: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a promulgat Codul Penal, alcătuit după modelul Codului Penal francez şi al Codului Penal prusac, având la bază şi unele legi penale autohtone  

- 1866, 4/16: S-a născut Vasili Kandinski, pictor de origine rusa, unul dintre promotorii picturii abstracte nonfigurative, fondator, împreună cu Franz Marc, al grupării „Der Blaue Reiter” – „Călăreţul albastru”; studiul său „Despre spiritual în artă” (1911) a adus o contribuţie teoretică fundamentală în dezvoltarea artei abstracte.Vasili Kandinski (n. 4 decembrie 1866 (S.N. 16 decembrie), Moscova – d. 13 decembrie 1944, Neuilly-sur-Seine, Franţa) a fost un pictor de origine rusă.În 1871, familia Kandinski părăseşte Moscova şi se mută la Odessa. De la vârsta de 8 ani, Vasili începe să ia lecţii de pian şi violoncel. Frecventează cursurile liceului clasic şi studiază desenul. În anul 1885, se întoarce la Moscova pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept şi apoi lucrează ca profesor la facultate. În 1896 ia o decizie irevocabilă: va deveni pictor. Pleacă la München, unde se afla una dintre cele mai renumite Academii de Artă din Europa acelor vremuri.După ce soseşte în Germania, în decembrie 1896, începe să studieze între 1897-1899 la o şcoală celebră condusă de pictorul Anton Azbe (1855-1905). În 1900, este primit în Academia de Arte Frumoase. Dezamăgit, părăseşte şcoala renunţând definitiv la educaţia academică. În primăvara anului 1901, înfiinţează grupul „Phalanx". Această societate, născută în spiritul opoziţiei faţă de academismul omnipotent şi omniprezent în artă, organizează în cursul celor 4 ani de existenţă un număr de 12 expoziţii care luau apărarea curentelor cele mai novatoare. „Phalanx" îşi deschide propria şcoala unde Kandinski devine profesor de desen şi pictură. Din luna ianuarie 1909, Kandinski înfiinţează împreună cu prietenii săi Neue Kunstlervereinigung (Noua Societate Artistică). Ei sunt animaţi de acelaşi nonconformism faţă de arta oficială.Organizează expoziţii care prezintă –pe lângă lucrările membrilor societăţii- operele unora dintre cele mai marcante personalităţi ale lumii artistice: Picasso, Braque, Derain. Aceste manifestări declanşează un scandal de proporţii nu numai în rândul publicului, ci şi în cercul criticilor. Tânărul pictor Franz Marc va fi alături de Kandinski, unul dintre fondatorii noului grup Der Blaue Reiter (Călăreţul Albastru), care apare la München în anul 1911. În mai 1912, vede lumina tiparului ediţia specială a revistei intitulate Almanach. Der Blaue Reiter, care prezintă lucrările câtorva artişti aparţinând unor direcţii şi discipline dintre cele mai variate.După izbucnirea primului război mondial este constrâns să părăsească Munchenul, fiind cetăţean rus, deci persona non grata. Kandinski se întoarce la Moscova. În 1920, devine profesor la Universitatea din Moscova, iar un an mai târziu înfiinţează Academia de Ştiinţă şi Artă. Concepţiile lui Kandinski vor fi în scurtă vreme din ce în ce mai mult criticate.În decembrie 1921, pleacă cu soţia la Berlin. Nu se va mai întoarce niciodata în Rusia.În 1922, la Weimar este numit profesor la Bauhaus. După ce naziştii închid facultatea Bauhaus, în 1933 pleacă la Paris. La sfatul lui Marcel Duchamp se stabileşte împreună cu soţia la periferia de vest a oraşului, la Neuilly-sur-Seine. Duce aici o viaţă liniştită, departe de lume.În martie 1944, este diagnosticat cu arteroscleroză, dar va continua să lucreze până în iulie. Moare la Neuilly-sur-Seine, pe 13 decembrie 1944 ca urmare a unei hemoragii cerebrale.

- 1875: S-a născut, la Praga, poetul austriac Rainer Maria Rilke, unul dintre exponenţii de seamă ai poeziei moderne (m. 1926) prozator, traducător; cele şase volume de corespondenţă cu personalităţile culturale ale vremii aduc mărturii importante asupra vieţii literare contemporane lui („Cartea orelor”, „Sonete către Orfeu”) (d.29.12.1926)

- 1883: S-a născut scriitoarea australiană Katharine Susannah Prichard (m. 1969)

-1883: S-a născut istoricul literar Nicolae Cartojan; a fost primul profesor de literatură română veche al Universităţii din Bucureşti, creatorul acestei specialităţi; membru titular al Academiei Române din 1941 (m. 1944)

- 1888: A apărut la Bucureşti „Fântâna Blanduziei", foaie literară, politică şi săptămânală sub direcţia lui Mihai Eminescu. Motto–ul revistei este versul eminescian „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul"  

- 1890: S-a născut medicul Marius Nasta, unul dintre fondatorii şcolii române de ftiziologie; membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1965)

- 1892: S-a născut Francisco Franco, general şi om politic spaniol; comandant şef al forţelor naţionaliste în timpul războiului civil, s-a proclamat conducător (El Caudillo) al statului şi al armatei (1936-1975) şi a instaurat un regim autoritar, bazat pe un partid unic; şef al guvernului (1938-1973); în 1969, în urma unui referendum, l-a desemnat pe Juan Carlos de Bourbon ca viitor rege al Spaniei, după moartea sa (m. 1975) 

- 1893: S-a născut scriitorul croat August Cesarec (m. 1941)

- 1893: A murit John Tyndall, fizician britanic de origine irlandeză; a descoperit fenomenul de împrăştiere a luminii în mediile disperse („efectul Tyndall") (n. 1820)

- 1895: S-a născut Octav Dessila, prozator şi dramaturg (m. 1976). Dicţionarul cronologic - Literatura română dă ca an al naşterii 1894

- 1898: A murit Pavel M. Tretiakov, critic de artă şi umanist rus; fondatorul renumitei galerii de artă din Moscova care-i poartă numele (1856) (n.15/27.XII.1832)

- 1900: A murit pictorul şi graficianul german Wilhelm Leibl, un reprezentant al realismului în arta germana a sec. XIX

 - 1902: A murit Ioan Raţiu, avocat şi om politic transilvănean, unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român, al cărui preşedinte a fost între anii 1892 şi 1902; militant pentru cauza românilor ardeleni, unul dintre liderii mişcării de emancipare naţională (s-a numărat printre iniţiatorii „Memorandumului" din 1892, adresat Curţii de la Viena în numele naţiunii române din Transilvania; întemniţat de autorităţile maghiare în urma procesului intentat „memorandiştilor") (n. 1828). 

- 1907: S-a născut episcopul greco-catolic Ioan Suciu; renumit predicator şi autor de lucrări pentru tineret; arestat de autorităţile comuniste instalate în România, la sfârşitul anilor '40 ai secolului XX (m. 1953, în închisoarea de la Sighet) 

- 1908: S-a născut Alfred Day Hershey, biolog, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (d. 1997)

- 1910: S-a născut George Togan, istoric (cercetător al valorilor istorico-culturale de pe meleagurile Târnavelor, a probat primele atestări documentare ale unor aşezări: Mediaş, Luduş, Târnăveni, Sighişoara), traducător (a reactualizat opera umanistului sas din secolul al XVI-lea Christian Schesäus), poet (antologator), editor de reviste (m. 2004)

- 1913: S-a născut Vlaicu Bârna, poet şi prozator (autor de romane istorice pentru tineret). Vlaicu Bârna (născut la Vaca, Comitatul Hunedoara, Transilvania, azi Crişan,judeţul Hunedoara – decedat la 11 martie1999) a fost un poet, romancier, memorialist, critic literar şitraducător român.

Volume

• Cabane albe, 1936 (Poeme)

• Brume, 1940 (Poeme)

• Turnuri, 1945 (Poeme)

• Minerii din satul lui Crişan, 1949 (Poezii)

• Tulnice în munţi, 1950 (Poezii)

• Romanul Caterinei Varga, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960 (Roman istoric)

• Când era Horia împărat, 1962 (Roman istoric)

• Ceas de umbră, Editura pentru literatură. Bucureşti, 1966 (Poeme)

• Sandala lui Empedocle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980

• Între Capşa şi Corso, [ediţia a II-a], Editura Albatros, Bucureşti, 2005, (Memorialistică)

- 1918: S-a născut omul de ştiinţă american Robert Ettinger; supranumit „părintele criogeniei", a publicat volumul „The Prospect of Immortality", lucrare în care este avansată teza potrivit căreia „era posibil (în 1962) să se conserve un corp pe o perioadă infinită" pentru ca într-o bună zi „ştiinţa medicală să poată să repare afecţiunile cauzate de boli şi de criogenie"; corpul neînsufleţit al lui Ettinger a fost imediat congelat după moarte la Institutul de Criogenie din Clintown Township, statul american Michigan, pe care l-a fondat în 1976 (m. 2011)

- 1922: S-a născut actorul francez de film Gérard Philipe; a excelat în interpretarea unor personaje romantice (d. 25.11.1959) 

- 1923: S-a născut lingvistul Iancu Fischer, profesor la Catedra de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti; cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan"; membru fondator şi, ulterior, preşedinte al Societăţii de Studii Clasice (m. 2002)

- 1924: S-a născut Frank Press, geofizician şi seismolog american; a manifestat interes şi pentru problema seismicităţii teritoriului românesc, cu deosebire a regiunii Vrancea; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991

- 1929: S-a născut compozitorul şi muzicologul român de naţionalitate germană Wilhelm Georg Berger; membru corespondent al Academiei Române din 1991 (m. 1993)

- 1933: S-a născut fizicianul Eugeniu Ivanov; rezultate ştiinţifice originale în domeniul izomerilor nucleari; contribuţii însemnate în cercetări multidisciplinare; membru corespondent al Academiei Române din 1996

- 1933: S-a născut Horst Bucholz, actor german, supranumit „James Dean al Germaniei” ( „Cei şapte magnifici”) (d.04.03.2003)

- 1935: A murit medicul francez Charles Richet; a avut numeroase contribuţii în domeniul fiziologiei (neurochimie, termoreglare, digestie, respiraţie); a studiat şocul anafilactic; Richet nu s-a ocupat numai de medicină, printre lucrările sale găsindu-se şi cărţi de istorie, sociologie, filosofie, psihologie, dar şi piese de teatru şi poezii; laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1913; membru de onoare străin al Academiei Române din 1926 (n. 1850)

- 1940: Se semnează, la Berlin, un acord româno-german privind „colaborarea economică" pe zece ani, prin care economia României era complet subordonată cerinţelor „noii ordini" economice europene instituite de nazişti

- 1940: S-a născut Richard Robbins, muzician american care a compus coloanele sonore ale unor filme celebre precum „Camera cu privelişte/ A Room with a View", „Înapoi la Howards/ Howards End" şi "Rămăşiţele zilei/ The Remains of the Day" (m. 2012)

- 1942: A murit poetul Artur Enăşescu (pseudonimul lui Artur A. Enăcescu); astăzi un poet uitat, a fost autorul versurilor a numeroase romanţe compuse de Ionel Fernic (n. 12 sau 19.I.1889) 

- 1945: A murit biologul american Thomas Hunt Morgan; unul dintre fondatorii geneticii; a descoperit mecanismul cromozomial de transmitere ereditară, ca şi cel al determinării sexului; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1933 (n. 1866)

- 1949: S-a născut actorul de film american Jeff Bridges

- 1952: A murit Karen Horney, psihanalist american de origine germană; în lucrările sale a evidenţiat rolul pe care îl au factorii culturali şi de ambianţă în geneza bolilor nervoase, fiind considerată unul dintre principalii adepţi ai culturalismului în psihanaliză (n.16.09.1885)

- 1955: A avut loc concertul inaugural al Filarmonicii de Stat din Cluj (Filarmonica a fost înfiinţată la 1.IX.1955) 

- 1959: S-a născut interpretul de muzică uşoară Marcel Pavel

- 1967: A murit pictorul Ştefan Szönyi. Ştefan Szönyi (n. 1913, Banloc, România - d. Bucureşti) a fost un pictor român, reprezentant al realismului socialist.Absolvent al Institutului de Arte Plastice din Timişoara (1937).Pleacă la studii la Paris în 1939, unde se înscrie la Academia Ranson.

- 1970: A murit Antonin Ciolan, pedagog şi dirijor (n. 1883)

- 1976: S-a născut Bobby Stoica, membru, din 1999, al formaţiei de muzică rock „Voltaj"

- 1976: A murit Benjamin Britten, compozitor, dirijor şi pianist englez (n. 1913)

- 1983: A murit criticul şi istoricul literar Alexandru Oprea (n. 1931).A fost membru al Uniunii Scriitorilor (1954) şi apoi membru de onoare în Consiliul de conducere al acestei asociaţii. Redactor la: Tânărul scriitor, Luceafărul, Gazeta literară. Din 1970, când apare revista Manuscriptum (director fondator acad. Perpessicius) este redactor şef, iar din 1971 director al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. Membru al Comitetului internaţional al muzeelor de literatură. În 1964 a publicat monografia Panait Istrati, lucrare distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din acel an. Din 1966 îngrijeşte ediţia bilingvă de Opere a aceluiaşi scriitor. În 1967 publică primul volum de articole de critică literară, Mişcarea prozei. În 1977 primeşte Premiul Perpessicius al revistei Manuscriptum şi Diploma de onoare pentru contribuţia adusă la editarea volumului II - Proză literară de Mihai Eminescu. În 1980 primeşte premiile Timotei şi Perpessicius pentru contribuţia adusă la editarea Operelor lui Mihai Eminescu; Publicistica IX (1870-1877). A prefaţat: R. Tagore, Ghirlanda dragostei (1961); P. Istrati, Chira Chiralina; Moş Anghel; Ciulinii Bărăganului (1962); Go Mo-Yo, Ospăţul lui Confucius (1965). 

Opera: Panait Istrati (1964); Mişcarea prozei (1967); 5 prozatori iluştri, 5 procese literare (1971); Panait Istrati. Un chevalier errant moderne (1973; 1976); Mitul faurului aburit(1974); Incidenţe critice (1975); Faţa nevăzută a literaturii. Eseuri (1980); În căutarea lui Eminescu, gazetarul (1983).

- 1984: A murit actorul american Jack Mercer; şi-a împrumutat „vocea" unor cunoscute personaje din desene animate (Popeye marinarul sau motanul Felix); a fost înscris în „Cartea Recordurilor" pentru perioada cea mai lungă în care vocea sa a interpretat personaje din desene animate (n. 1910)

- 1987: A murit Constantin Noica, filosof şi eseist; mentor spiritual în cadrul aşa-numitei „Şcoli de la Păltiniş"; deţinut politic între anii 1958 şi 1964; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 1909). 

- 1987: A murit regizorul american de film Rouben Mamoulian (n. 1898) 

- 1993: A murit Frank Zappa, instrumentist, compozitor şi dirijor american (n. 1940)

- 1995: A murit Robert Parrish, regizor, scenarist şi producător american de film (n. 1916)

- 1998: A murit soprana Elisabeta Neculce-Carţiş (n. 1925)

- 2000: A murit artistul plastic Horia Bernea. Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, Bucureşti; d. Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului şi etnologului Ernest Bernea. El a deţinut între anii 1990-2000 funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român.

- 2004: A murit, într-un accident de maşină, basistul trupei Compact, Teo Peter (taxiul în care se afla Teo Peter a fost lovit în intersecţia dintre Strada Polonă şi Bulevardul Dacia de un autoturism aparţinând ambasadei SUA, condus de puşcaşul marin Christopher Van Goethem) (n. 1954)

- 2008: A murit Forrest J. Ackerman, editor american, supranumit „Domnul Science Fiction"; nu a avut un rol important doar în iniţierea, organizarea şi difuzarea comunităţii science-fiction, ci a reprezentat o figură-cheie şi în receptarea culturală a stiinţifico-fantasticului ca gen respectabil în sfera literaturii, a artei şi a cinematografiei (n. 1916)

- 2009: A murit Marin Mincu, poet, prozator, critic şi teoretician literar (n. 1944)

$$$

 ANITA HARTIG

Soprana româncă Anita Hartig este una dintre cele mai căutate vedete de operă din prezent. În timpul studiilor la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, a câștigat numeroase concursuri vocale naționale și internaționale și a debutat în rolul lui Mimì în La bohème la Opera Națională Română în 2006. Între 2009 și 2014, Anita a fost membră a ansamblului de la Wiener Staatsoper, unde și-a făcut debutul internațional în rolul lui Musetta ( La bohème ). În perioada petrecută la Viena, a interpretat o serie de roluri prestigioase în regia sa, inclusiv Pamina ( Die Zauberflöte ), Despina ( Così fan tutte ), Zerlina ( Don Giovanni ), Mimì, Marzelline ( Fidelio ), Micaëla ( Carmen ) și Susanna ( Le nozze di Figaro ).

Anita a concertat în unele dintre cele mai importante opere din lume, inclusiv Bayerische Staatsoper, Kanagawa Kenmin Hall Tokyo, Megaron Concert Hall Athens, Royal Opera House Covent Garden, La Monnaie Brussels, Deutsche Oper Berlin, Hamburgische Staatsoper, Teatro alla Scala Milan, Opéra national de Paris, Gran Teatre del Liceu Barcelona și Metropolitan Opera New York, și sub conducerea unor dirijori renumiți, printre care Adam Fischer, Franz Welser-Möst, Bertrand de Billy, Daniele Rustioni, Carlo Rizzi, Dan Ettinger, Daniel Oren, Mark Elder, Marco Armiliato și Ivor Bolton. La începutul anului 2013, Anita și-a făcut debutul la Royal Opera House în rolul lui Mimì în renumita producție La Bohème a lui John Copley , sub bagheta lui Alexander Joel. În anul următor, Anita și-a făcut debutul la Metropolitan Opera și Opera Bastille în rolul lui Mimì, înainte de a debuta în rolul Violetta ( La traviata ) la Gran Teatre del Liceu. 

Printre momentele importante ale stagiunilor recente se numără Violetta în noua producție a lui Michael Mayer la Metropolitan Opera, Micaëla la Wiener Staatsoper și San Francisco Opera, Susanna la Metropolitan Opera și Royal Opera House Covent Garden, Amelia Grimaldi ( Simon Boccanegra ) la Metropolitan Opera, Mimì la Metropolitan Opera, Wiener Staatsoper, Teatro Real Madrid și Deutsche Staatsoper Berlin, precum și alte apariții la Metropolitan Opera în rolul lui Lìu Turandot. Alte spectacole remarcabile includ Marguerite ( Faust ) la Wiener Staatsoper și Hamburgische Staatsoper, Antonia/Stella ( Les contes d'Hoffmann ) la Metropolitan Opera și concerte cu Liturghia în Fa minor de Bruckner cu Orchestra Filarmonică Radio din Olanda la Concertgebouw, Amsterdam. De asemenea, a susținut spectacole la Royal Opera House, Muscat, în rolul lui Micaëla și a preluat rolul Marguerite în Faust la Opera din Zurich. Anita Hartig și-a făcut recent debutul în rolul Contesei ( Le nozze di Figaro ) la Metropolitan Opera și a putut fi auzită din nou în acest rol într-o nouă producție a Operei din Zurich.

Printre momentele importante ale sezonului 2023-2024 se numără revenirea sa la Metropolitan Opera New York într-o reluare a operei La Bohème, Donna Elvira ( Don Giovanni ) la Canadian Opera Company din Toronto și debutul său în rolul Rosalinde ( Die Fledermaus ) cu Orquestra et Coro RTVE la Madrid, sub bagheta lui Christoph König. În sezonul 2024-2025, a cântat în concerte din Opera Le Villi de Puccini cu Orchestra Radio din München, sub bagheta lui Ivan Repušić, producând și un CD. La Opera Națională Română Cluj-Napoca a putut fi văzută într-un concert de gală, precum și în reprezentații de gală ale operei La Bohème, urmate de mult așteptatul debut în rolul Tatjanei în Eugen Oneghin de Ceaikovski . Printre altele, va reveni la Met din New York în rolul Donna Elvira în producția lui Ivo van Hove a operei Don Giovanni în stagiunea curentă.

$$$

 BERTOLD BRECHT

Bertolt Brecht (nume de scenă din iulie 1916; și Bert Brecht ), de fapt Eugen Berthold Friedrich Brecht (10 februarie 1898 la Augsburg; 14 august 1956 la Berlinul de Est), a fost un dramaturg, libretist și poet german influent al secolului XX. Operele sale sunt interpretate în întreaga lume. Brecht a fondat și a implementat teatrul epic, cunoscut și sub numele de „teatru dialectic”. Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără Opera de trei pence, Mama Curaj și copiii ei și opera anticapitalistă Sfânta Ioana de la curțile de vite.

Brecht se numără printre cei mai importanți poeți germani ai secolului al XX-lea. Poezia sa cuprinde numeroase genuri și forme. Cu primul său volum de poezii, *Hauspostille* (Breviarul domestic), a revitalizat poezia baladelor prin utilizarea baladelor stradale și a cupletelor. În opera sa de exil, *Svendborger Gedichte* (Poezii Svendborg), a reinterpretat cântecul pentru copii ca un cântec popular și a extins balada într-un poem narativ prin încorporarea de elemente epice. Printre poeziile sale cunoscute se numără numeroase cântece din piesele sale de teatru, precum și poezii ocazionale, cântece de protest și cântece de luptă. Povestirile calendarului, în special *Der Augsburger Kreidekreis* (Cercul de cretă din Augsburg) și *Geschichten vom Herrn Keuner* (Poveștile domnului Keuner), i-au adus, de asemenea, dramaturgului și poetului Brecht o largă recunoaștere ca scriitor de proză scurtă.

Memorialul Brecht-Weigel, deschis pe 10 februarie 1978, pentru a marca cea de-a 80-a aniversare a lui Brecht și care face acum parte din Academia de Arte, este situat în curtea Casei Brecht de pe Chausseestraße 125 (10115 Berlin), chiar lângă Cimitirul Dorotheenstadt, unde sunt înmormântați Bertolt Brecht și soția sa, Helene Weigel. Bertolt Brecht a locuit la Chausseestraße 125 (clădirea din spate, etajul unu) din octombrie 1953 până la moartea sa, pe 14 august 1956. Helene Weigel a locuit la etajul doi în această perioadă și s-a mutat la parter în 1957, unde a rămas până la moartea sa, pe 6 mai 1971. Apartamentele au fost în mare parte păstrate în starea lor originală. Pe lângă averea lui Brecht, acolo se află și Arhiva Helene Weigel.

Locul nașterii lui Brecht din Augsburg găzduiește și memorialul „Casa Brecht” din 1990. Orașul oferă numeroase legături cu biografia și opera lui Brecht; de asemenea, găzduiește în mod regulat Festivalul Brecht (la fiecare trei ani din 1995 și anual din 2006). Reflectând asupra relației ambivalente a Augsburgului cu Brecht, jurnalistul cultural Ralf Hutter vorbește despre o „întoarcere a fiului risipitor”.

Casa din Svendborg, unde Brecht a stat în timpul evadării sale în Danemarca, este pusă la dispoziție de Societatea Brecht locală ca reședință de artist și cercetător sub numele de „Brechts hus”.

Există, de asemenea, un memorial în Buckow, în regiunea Märkische Schweiz, nu departe de Berlin: Brecht-Weigel-Haus este parțial deschis publicului și îl comemorează pe autorul Elegiilor Buckow prin expoziții și evenimente.

Brecht a murit pe 14 august 1956, la ora 23:30, la Chausseestraße 125 din Berlin, clădirea cunoscută acum sub numele de Casa Brecht. Multă vreme s-a presupus că a suferit un atac de cord pe 12 august 1956. Cu toate acestea, Brecht suferise de febră reumatică în copilărie - o boală puțin înțeleasă la acea vreme. Această boală i-a atacat inima, ducând la probleme cardiace cronice. Asociată cu febra reumatică era coreea Sydenham, iar el a avut și probleme urologice.

Surse: 

https://studyflix.de/deutsch/bertolt-brecht-3840

https://de.wikipedia.org/wiki/Bertolt_Brecht

$$$

 BIȘNIȚARUL DIN GALAȚI ȘI CHARLIE CHAPLIN

Istoria e plină de personaje extravagante, ciudate sau magnifice, însă nu toți pot fi Aristotel, Alexandru cel Mare, Napoleon sau Einstein, corect? Vor exista mereu cei care-i influențează, motivează sau, dimpotrivă, încearcă să le fure scena. Câteodată, destinele lor sunt chiar mai interesante decât ale celor care par să schimbe istoria. 

Unul dintre aceste personaje a fost Konrad Bercovici. Poate că numele lui nu-ți sună cunoscut, dar tipul a avut o poveste de viață fascinantă: de la geambaș de cai la Galați a emigrat în New York, unde a avut tot felul de joburi până să ajungă un romancier de succes. A trecut prin scandaluri, procese de plagiat, cluburi selecte și cocktail party-uri cu celebrități. Și aparent, el a venit cu ideea scenariului de la The Great Dictator, celebrul film al lui Charlie Chaplin.

Bercovici s-a născut în 1881. Familia lui s-a mutat în repetate rânduri, mai întâi de la Galați la Brăila, apoi, după moartea tatălui, la Bruxelles și ulterior la Paris, unde tânărul Konrad a terminat studiile universității populare din Faubourg Saint-Antoine. Însă drumul întortocheat al vieții nu l-a oprit aici prea multă vreme.

S-a căsătorit cu sculptorița româncă Naomi Librescu și, la 22 de ani, s-a hotărât să traverseze oceanul și să se stabilească în SUA. Visul american nu s-a îndeplinit imediat: ca să-și câștige existența la început a trebuit să schimbe job după job. A fost, printre altele, muncitor într-o fabrică de mobilă, vopsitor, organist în săli de cinema, profesor de pian.

După îndelungi eforturi, Bercovici a reușit să obțină un post de jurnalist la New York World, în timp ce lucra în paralel și la primul său roman, „Crimes of Charity”, pe care l-a publicat în 1917.

Cum a ajuns Bercovici prietenul lui Charlie Chaplin și a făcut cunoscute la New York poveștile romilor din Galați

Criticii și-au manifestat interesul față de romanul lui Bercovici și nici publicul nu a rămas indiferent, așa că peste noapte a fost primit cu brațele deschise de lumea artistică. Așa a ajuns să cunoască tot felul de celebrități și persoane influente din epocă. În 1919 a terminat al doilea roman, „Dust of New York”, iar în 1921 volumul „Ghitza and Other Romances of Gipsy Blood”, care l-a transformat într-un scriitor la modă.

După ce l-a cunoscut la un cocktail party organizat pe 1 aprilie 1915 – ia te uită, chiar de Ziua Păcălelilor –, Charlie Chaplin s-a arătat interesat să lucreze cu el la un scenariu despre viața familiilor de romi nomazi din Europa de Est. Bercovici era fascinat de subiect încă de pe vremea adolescenței sale, când lucra în atelierele fabricii de mașini agricole Staadecker din Brăila. 

Chiar el a susținut în repetate ocazii că prezența lor i-a influențat viața, pentru că se simțea atras ca un magnet de „acel gen de existență liberă și fără respect pentru canoanele impuse de societate, atras de muzica lor, de port, de relațiile de șatră și nu în ultimul rând de poveștile pe care le istoriseau în jurul focurilor aprinse la ceas de noapte”.

„Dictatorul” – filmul care a distrus prietenii

Când Charles Chaplin a lansat The Great Dictator, celebrul film în care-l satirizează pe Hitler, regimul nazist era pe culmile succesului. Acesta a fost interzis în Germania, iar Chaplin a fost avertizat că ar putea să aibă aceeași soartă și-n Marea Britanie sau SUA, pentru că toată lumea tremura de frica tiranului. De altfel, America a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial un an mai târziu.

The Great Dictator a avut un succes comercial imens, odată pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, dar și pentru că a fost primul film vorbit al lui Chaplin. Se pare însă că ideea a aparținut vechiului prieten și colaborator.

După o discuție aprinsă, Bercovici a pretins să i se recunoască contribuția prin includerea numelui pe generic, dar cererea a fost ignorată, ceea ce a distrus definitiv prietenia dintre cei doi. În 1947, după o îndelungată așteptare, gălățeanul i-a intentat un proces lui Chaplin, pe care-l acuza de plagiat și îi solicita o despăgubire exorbitantă de 6 450 000 de dolari, ceea ce în banii de-acum ar însemna peste 80 de milioane de dolari. 

În acest proces, autoritățile nu au fost foarte blânde cu Chaplin, care nici nu era la plină acuzație de plagiat. Au considerat pe deplin fondată nemulțumirea lui Bercovici, care deținea de altfel o mulțime de probe zdrobitoare pentru a-și susține acuzațiile: scenariul în original, schimburi de corespondență și chiar martori care confirmau că-i prezentase în repetate rânduri propunerea de realizare a filmului, dar Chaplin îl respinsese de fiecare dată. Dacă te pasionează dreptul poți găsi întregul proces aici.

Avocații lui Chaplin s-au străduit din răsputeri să-l convingă pe Bercovici să renunțe la proces, dar tensiunile dintre cei doi erau deja mult prea acute după ani și ani de polemici aprinse, așa că n-au putut decât să spere la o negociere.

Bercovici a fost reprezentat de Louis Nizer, un avocat care avea să scrie ulterior, în volumul „My Life în Court”, că a adus la proces un „martor cheie”, în persoana baritonului rus Kushnevitz, a cărui depoziție a avut un rol hotărâtor asupra verdictului. Baritonul a mărturisit că a fost de față când Bercovici i-a înmânat lui Chaplin o schiță a intrigii din The Great Dictator, la nivelul căreia se distingea ideea unei „hilare asemănări între Hitler și un bărbier oarecare”.

Totuși, avocații au reușit să reducă pretențiile lui Bercovici la plata sumei de 500 000 de dolari, pentru că în final să se semneze o înțelegere între cei doi, de pe urma căreia scenaristul a fost despăgubit cu doar 95 000 de dolari, plus 5 000 de dolari pentru cheltuielile de judecată. Cu un avocat bun scapi și de iad, nu? Mă rog, despăgubirea ar echivala acum cu un milion de dolari, deci nu sunt de aruncat nici banii ăștia.

În autobiografia sa, Chaplin a susținut că procesul cu pricina a fost „o farsă”, izvorâtă dintr-un soi de antipatie pe care americanii o manifestau la vremea respectivă față de el.

Viața lui Konrad Bercovici după celebrul proces

Într-adevăr, acest proces a scindat societatea americană în două tabere, iar ecoul lui a stârnit inclusiv interesul presei europene. 

Bercovici era susținut de cei care-l admirau pentru curajul și dârzenia cu care și-a susținut cauza în fața unuia dintre cei mai influenți artiști ai momentului. În tabăra opusă se plasau cei care-l acuzau că e complet nerecunoscător pentru privilegiul de a fi avut drept prieten și colaborator un adevărat geniu al cinematografiei.

Bercovici nu s-a lăsat nici intimidat, nici copleșit de sentimentele contradictorii care răzbăteau până în camera sa de lucru și a continuat să scrie opere de succes.

În 1947, a publicat la New York volumul „The Exodus”, urmat în 1948 de „Savage Prodigai”. Așadar, se poate spune că s-a bucurat pe barba lui de mai mult decât de cele 15 minute de faimă la New York și și și-a reprezentat cu mândrie comunitatea. A murit pe 27 decembrie 1961, la 80 de ani.

E o vorbă care spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie puternică sau cam așa ceva. Ei bine, Bercovici a reușit să ne demonstreze că în spatele unui geniu cinematografic poate sta mereu un geambaș de cai din Galați care-și poate face un renume chiar și la New York.

Surse:

Bercovici, Konrad – „It’s the Gypsy în Me: The Autobiography of Konrad Bercovici”, 1941

Smith, Geoffrey D. – „American Fiction, 1901-1925: A Bibliography”, 1997

Lynn, Kenneth S. – „Charlie Chaplin and His Times”, 2002

Milton, Joyce – „Tramp: The Life of Charlie Chaplin”, 2014

Solomon, Matthew – „The Gold Rush”, 2019

Fawell, John W. – „Charlie Chaplin: A Reference Guide to His Life and Works”, 2023

$$$

 POVESTEA LUI CARLOS ȘACALUL

Dacă anii 2000 au fostți de terorismul islamic al lui Osama Bin Laden , acum 50 de ani, inamicul public numărul unu al omenirii a fost Carlos Șacalul, un personaj plin de mister într-o poveste cu spioni , comunism și moarte . Născut la 12 octombrie 1949 în Venezuela, Carlos e fiul cel mare al avocatului milionar José Altagracia Ramírez-Navas. Deși se bucură de milioane de venit din capitalism în urma boom-ului petrolier, acesta era fascinat de idealurile comunismului până-ntr-acolo și-a botezat cei trei băieți Ilyich, Vladimir și Lenin, ca un om pentru celebrul revoluționar rus. 

Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut ulterior sub numele Carlos Șacalul, urmat pentru o scurtă durată a cursurilor unei universități din Londra, pentru că, iată, și pe-atunci capitalismul occidental era mai ofertant din punct de vedere educațional. Aventura universitară sa terminat după ce seniorul le-a făcut o vizită odraslelor și a observat că aceștia se bucură mai mult de viață și mai puțin de școală. Mna, ce să și faci când ajungi pe alt continent?

Ca să-i ia gândul de la alcool și femei, tăticul la trimis pe Carlos la Universitatea Patrice 

Lumumba din Moscova , o pepinieră a ideologiei comuniste, unde a întâlnit mulți studenți din Orient, în special palestinieni, și a devenit fermecat de cauza acestora pentru eliberarea teritoriilor ocupați de israelieni. Însă na făcut mulți purici acolo, pentru că a intra în conflicte cu conducerea facultăților și a fost dat afară în 1970.

Odată scăpat de problema studiilor, Carlos a început să se dedice full time revoluției și sa mutat în Beirut, unde să înscris în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPLP), care la trimis în tabele paramilitare din Iordania să învețe ce-nseamnă să fii terorist .

După o pregătire fizică intensă și după ce a-nvățat cum să mânuiască arme și să deturneze avioane, Carlos a primit okayul pentru munca de teren și a fost trimis în Londra, orașul primei sale studenți.

Acolo, Carlos a început să-și creeze sau rețea de adepți și să caute potențiale ținte pentru răpiri sau viitoare atentate, în timp ce sa angajat ca profesor de limba spaniolă la colegiul Langham ca să aibă și-o acoperire. Prima sa misiune a fost asasinarea lui Joseph Edward Sieff, președintele Asociației Sioniste din Marea Britanie. Chiar dacă nu ia reușit, pentru că ținta a supraviețuit, povestea a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Așa a luat naștere legenda lui Carlos, care a fost numit adjunct al organizației din Europa a FPLP.

Cum și-a obținut muritorul Ilich Ramírez Sánchez nemuritoarea poreclă Carlos Șacalul

Undeva la mijlocul lui '75, Carlos Șacalul era în atenția lumii, la propriu. A început în forță acel an, când a trecut la nivelul următor și a pus la cale un atac aviatic împotriva unei companii israeliene. A greșit însă ținta și a ajuns doar să avarieze aripa unui avion iugoslav. În toamna aceluiași an a aruncat o grenadă într-o cafenea din Paris. Au murit două persoane și alte 30 au fost rănite. Autoritățile au făcut tot posibilul să-l captureze și chiar au reușit să-l găsească într-un apartament prin intermediul lui Michel Moukarbel . El ia dus la apartament, iar acolo Carlos a scăpat după ce-a omorât doi polițiști – și pe informator. În vara lui '75, povestea lui a prins un sfert de pagină în The New York Times. Un fragment din acel articol e interesant: cum și-a luat Ilich numele. 

La această dilemă au fost adăugate și elemente din viața lui dublă, de la fiul de milionar al statutului de terorist. În timpul căutărilor din acel an, autoritățile au descins la una dintre amantele teroristului din Londra, o anume Angela Otaola. La ea au găsit și o parte din armele de care dispunea aceasta, cum ar fi un pistol automat cu amortizor și două încărcătoare, un pistol Browning cu două încărcătoare și un pistol Mauser cu ceva cantitate, conform informațiilor despre acea vreme, în semn de muniție, dar și ceva grenade. Femeia a spus că-l cunoaște drept Carlos Martinez. A fost un moment cheie pentru a face legătura între tipul care începe să-și facă un renume prin Europa. Porecla de „Șacalul” ia fost dată cu inspirație din cartea „Ziua șacalului” scrisă de Frederick Forsyth și publicată în 1971. Povestea, pe scurt, ea unui asasinat plătit de-o grupare franceză paramilitară ca să-l omoare pe Charles de Gaulle, președintele Franței. 

Din 1975 se naște legenda lui Carlos Șacalul, care va ajunge să aibă legături și cu Securitatea din România. Până atunci, omul a fost pe fugă. Carlos sa refugiat în Algeria, unde a primit azil politic din partea regimului. Conferința Miniștrilor Petrolului din 21 decembrie 1975 de la Viena a fost momentul lui de glorie. Atunci, Carlos a luat ostatici 11 dintre cei mai bogați oameni de pe planetă. This luare de ostatici de o magnitudine nemaivăzută până atunci a avut ca scop principal mediaizarea cauzei palestiniene și cumpărarea de bani ca să răspundă pentru eliberarea unora dintre miniștri. Există și ipoteza că lui Carlos i sa cerut chiar să execute doi dintre miniștri ca un semnal de forță al FPLP. Cu ostaticii la mână, Carlos le-a cerut autorităților austriece un avion cu care să poată pleca – și să ia ostatici cu el.

Pentru că bogații respective nu erau chiar niște persoane oarecare, o acțiune în forță a fost refuzată, așa că Ministrul de Interne austriac sa supus. Ca un adevărat gentleman, Carlos ia spus la plecare că regretă că acest eveniment a trebuit să se întâmple în Austria. După un periplu prin țările arabe, și-a dat seama că nu se poate plimba la infinit cu 11 miniștri după el și că trebuie să ia o decizie. FPLP ar fi dorit să-i asasineze, ca să transmită un mesaj puternic, dar Carlos a ales varianta mai comodă: o răscumpărare de cinci milioane de dolari. Asta ia dus excluderea din organizație – și-a trecut în regim de freelancing. Era atât de celebru, orice acțiune teroristă îi era atribuită în mod implicit. Explozie într-o cafenea? Sigur a fost Carlos Șacalul. Era și-o muncă excelentă pentru astfel de bârfe și legende, iar serviciile de informații comuniste sau occidentale erau interesate să fie la distanță de bănuieli.

Carlos Șacalul și Securitatea lui Nicolae Ceaușescu

La finele anilor '70, Carlos a pus bazele propriei grupări teroriste: Organizația Revoluționarilor Internaționali. Scopul era să creeze celule teroriste la Budapesta și Berlin, poziții strategice pentru operațiuni atât în Europa de Vest, cât și cea de Est. Cum ziceam, comuniștii și democrații tot aveau câte ceva de împărțit, iar banii n-au ideologie politică. 

Cum Budapesta e la o aruncătură de băț de România, iar Nicolae Ceaușescu avea mulți dușmani în diaspora intelectuală din Vest, apropierea Securității de Carlos Șacalul a venit natural. Colonelul Muammar al-Gaddafi, dictatorul din Libia, la recomandarea lui Carlos poate găsi un tip care rezolvă probleme. Ceaușescu și ai lui n-au stat prea mult pe gânduri, ba chiar cei doi au decis să-l roage pe Carlos să rezolve problemele lor din America. 

Nicolae Ceaușescu îl voia lichidat pe fostul șef al spionajului român Mihai Pacepa, care a schimbat taberele în 1978. El a fost trimis de Ceaușescu în Republica Federală Germană (RFG, adică aia democrată) pentru a transmite un mesaj secret cancelarului german Helmut Schmidt. Pacepa sa vazut in city break, asa ca cerut si azil politic pentru Statele Unite ale Americii prin intermediul ambasadei americane din Bonn. Cererea sa de azil a fost aprobată de președintele Jimmy Carter – șocant, nu? Așa că, pe 28 iulie 1978, generalul Pacepa a fost transportat în secret cu un avion militar american la aeroportul prezidențial de la Baza Aeriană Andrews de lângă Washington. Pacepa a murit în 2021, dar nu din cauza lui Carlos Șacalul care sa dovedit în chestiunile Securității mai incapabile decât îl arată legenda. În fine, mai sunt lucruri de zis.

De ceaaltă parte, Gaddafi avea o problemă mult mai mare peste ocean. Acesta ia promis lui Carlos Șacalul o sută de milioane de dolari pentru asasinarea președintelui american Ronald Reagan. Dar, sigur, dacă tot se deplasa până acolo, nu strica să ia și misiunea Pacepa la pachet – cu o plată de circa două milioane de dolari, nu a mai confirmat niciodată, a rămas la statutul de legendă. Doar că Edwin Wilson, omul de legătură al lui Carlos în SUA, a intrat în niște probleme cu autoritățile, iar, în schimbul imunității, a acceptat să dea în gât planul terorist.

Totodată, Carlos nu era chiar dornic să aibă treabă cu SUA sau cu serviciul de informații israelian Mossad. Informația despre intențiile românești a transpirat repede și, în octombrie 1980, în timpul unei vizite la București, adjunctul secretarului de stat John Berry la avertizat pe Ştefan Andrei, ministrul de Externe al României, că Statele Unite știau că România încearcă să-l lichideze pe Pacepa cu ajutorul unui comandă arabă și că tentativele de a pune în aplicare acest plan grav”.

Planul cu Pacepa a eșuat, dar Securitatea la folosit, totuși, pe Carlos în așa numitul „Tango Munchenez”, o operațiune teroristă orchestrată de Securitate împotriva disidenței intelectuale din exil. 

Pe 4 februarie 1981, au fost două atacuri. În primul au fost folosite scrisori capcană împotriva a trei cetățeni români aflați în exil: Nicolae Penescu, Paul Goma și Șerban Orăscu. Din fericire, și-au ratat scopul. În aceeași zi a avut loc un atac cu bombă la sediul radioului Europa Liberă din Munchen. Era vizată secția română. Deși nemilos, Carlos nu a fost cel mai precis terorist. Exact ca în încercarea de deturnare a avionului israelian, a confundat țintele și a aruncat în aer secția cehoslovacă și a rănit opt persoane.

Deși colaborarea cu Nicolae Ceaușescu a fost o scurtă, dictatorul nostru ia lăsat puternice lui Carlos, care la menționat într-un interviu din 2010: „Mie îmi plăcea însăși Ceaușescu și l-am respectat. am primit niciun ban de la el”. Când a venit vorba de ordinele primite de la regimul comunist, Carlos Șacalul na spus nimic concret și nu a asumat o legătură. „Toate atentatele împotriva exilaţilor români au fost făcute de poliţia politică, cât timp Ceauşescu mai trăia încă. Ce puteai face ca mercenar în România? Tu crezi că le puteam spune colegilor mei: «Hai să-l ucidem pe profesorul cutare sau pe ziaristul X, fiindcă aşa nu spune Ceauşescu?» M-ar fi scuipat în față.”

Sunt neclare și detaliile dacă Ceaușescu și Carlos s-au întâlnit vreodată. Cert e însă că omul de legătură al așasinului în România a fost Nicolae Pleșiță , fost general de Securitate și șef al Direcției de Informații Externe între 1980 și 1984. Acesta a fost suspectat că ar fi pus la calea atacului de la Europa Liberă din 1981, dar Pleșiță a anunțat în martie 2009. Pleşiţă-Carlos. Același Pleșiță a fost cât de cât sincer în 2006, când a spus următorul despre dușmanii regimului comunist: „i-am ucis, bineînțeles. Asta făceam noi.”

Mai merită ceva menționat în legătură cu atacul din Germania: Carlos Șacalul nu și la asumat. Richard H. Cummings, fost director al Serviciului de Securitate al Radio Europa Liberă între 1980 și 1995, a povestit că analiza documentelor poliției și justiției germane, a rapoartelor întocmite de fostele servicii secrete din Germania Răsăriteană și Ungaria, precum și a altor documente, a dus la concluzia căreia a condus la Budapesta. cartierul general al grupării sale.

E interesantă și o particularitate evidențiată în arhiva Serviciului Securității Statului din Germania Răsăriteană (Stasi) – care folosea numele de cod „Separat” pentru Carlos. Astfel, un document din 10 februarie 1981 prezenta o listă cu planurile și intențiile grupării lui Carlos în Europa Răsăriteană: „Statele socialiste sunt considerate aliați strategice cu care gruparea vrea să întrețină relații prietenești, dar așteaptă în schimbul sprijin material și logistic. diversele forțe teroriste naționale […] În cazul în care s-ar ivi probleme în raporturile cu state socialiste, gruparea intenționează să accepte oferta României și mute cartierul general la București . Oferta a fost făcută de ceva vreme de către Serviciul de Securitate al României, care a pus o casă din Bucureşti la dispoziţia grupării.”

Legătura lui Carlos cu România nu sa terminat însă aici: în 1990, omul a mai trecut prin țara noastră în drumul spre Bulgaria, unde ar fi vrut să organizeze celule teroriste internaționale. A ajuns aici sub acoperirea unui grup elvețian care aducea ajutoare și a fost găzduit de o familie din comuna Amărăștii de Jos.

Decăderea lui Carlos

De la episodul Europa Liberă, lucrurile au luat-o la vale pentru Carlos. Autoritățile europene au înțeles că omul nu se joacă, așa că în 1983 au arestat-o pe iubita lui Magdalena Kopp și ea membru OIR.

Carlos a dat atunci un ultimatum statului francez și a promis că va dezlănțui iadul în Hexagon dacă iubita lui nu e eliberată. Cum niciun stat serios nu negociază cu teroriștii, francezii au refuzat eliberarea. Teroristul a început astfel o serie de atentate sângeroase: două atentate cu bombă asupra Centrului Cultural Francez din Beirut și asupra Ambasadei Franței din Liban au fost executate pe 15 martie 1982. Două săptămâni mai târziu, OIR a revendicat atentatul cu bombă asupra trenului Paris–Toulouse, soldat cu cinci morținiți și 27.

Războiul lui Carlos cu Franța abia începea și niciuna dintre părți nu avea să cedeze. Guy Cavallo, un angajat al Ambasadei franceze în Liban, a fost asasinat în Beirut într-un atentat în care aveau să moară alte zece persoane. Pe 24 aprilie, Carlos a ordonat un alt atentat în Liban, asupra redacției ziarului Al Watan al Arabi , care sa soldat cu decesul unei persoane și rănirea a alte 67.

După o scurtă perioadă de acalmie, Carlos a revenit cu atacuri pe pământ francez și a mutat centrul de comandă al organizației, pe care a redenumit-o ca Brațul Revoluției Arabe, la București. 

Iubita Șacalului a fost eliberată abia în 1985, dar nu la presiunile teroristului, ci pentru că și-a ispășit complet pedeapsa. Urmările vendetei lui Carlos cu Franța nu au rămas fără ecou, astfel că teroristul a fost alungat din toate statele europene în care putea să-și găsească adăpost și să văd nevoit să se refugieze în Damasc. În 1986 a devenit tatăl unei fetițe, iar în 1991 a fost nevoit să plece din Siria, pentru că regimul nu a mai putut rezista presiunilor internaționale pentru predarea lui.

Între timp, în Europa de Est regimuri picau pe rând, după căderea zidului Berlinului și declasificarea anumitor documente germane a fost emis un mandat german de arestare pe numele lui. Odată cu plecarea din Siria, singura sa opțiune a fost să se stabilească pentru o scurtă durată în Amman, așa că ia cerut Magdalenei să plece în Venezuela cu fiica lor.

Aceasta a ajuns în America de Sud cu o sumă importantă de bani și a fost preluată de mama și frații lui Carlos. Rămas singur și fără obligații familiale, Carlos a trăit oa doua tinerețe cu fiica gazdei sale din Amman, o anume Lana Abdel Jarrar, pentru care să se convertească la Islam, singura opțiune bigamă aflată la dispoziție. Cei doi s-au mutat în Sudan, una dintre ultimele țări care aveau terorismul ca politică de stat. Faptul că Sudanul avea deja teroriștii săi și că Șacalul reprezenta supapa perfectă pentru a mai diminua presiunile Occidentale au făcut însă ca această alegere să fie o pierzătoare. 

Astfel, pe 15 august 1994, Carlos Șacalul a fost predat autorităților franceze, care l-au condamnat la închisoare pe viață. Deși această sentință i-ar dărâmă cei mai mulți, Carlos a rămas pe același terorist șarmant. Sa căsătorie cu avocata sa Isabelle Coutant-Peyre care a devenit cea de-a treia soție. 

După cum știi și tu, detenția este locul în care oamenii găsesc vocația de scriitori. E și cazul lui Carlos Șacalul, care în închisoare a scris o carte în care să caute să justifice toate acțiunile criminale și să critice capitalismul american. Acolo și-a arătat și admirația pentru Osama Bin Laden, ceea ce n-ar trebui să șocheze pe nimeni. De la încarcerarea sa, a încercat în permanență să obțină sau eliberare să includă, ultima fiind respinsă chiar în toamna acestui an . 

Carlos a fost prototipul teroristului-vedetă, un drum pe care a pășit mai târziu și Osama Bin Laden. Acesta a marcat anii Războiului Rece și a scris cu sânge în istoria democrațiilor europene episod triste. În epopeea Șacalului, România și Nicolae Ceaușescu au un capitol restrâns, dar suficient de elocvent pentru a arăta cruzimea regimului comunist român și că cenzura și răzbunarea tovarășilor române putea la nevoie să treacă și granița. Are în prezent 72 de ani și probabil Carlos va muri în detenție, dar amintirea acțiunilor sale sângeroase va rămâne să bântuie pentru multe timp democrații europene.

$$$

 CĂLUGĂRIȚELE „OBRAZNICE”

În timp ce a studiat istoria muzicii pentru câteva decenii, Craig A. Monson, fost profesor de muzică la Universitatea Washington din St. Louis, a auzit multe povești. În 1986, într-un muzeu, a găsit niște partituri din secolul 17 care i-au atras atenția. Deși fuseseră create de o mânăstire de maici aristocrate din Bologna, Italia, erau pline de cântece explicite și libidinoase.

Monson nu știa multe despre călugărițele din Italia renascentistă – sau despre călugărițe în general –, dar manuscrisul nu se conforma deloc așteptărilor lui. De curiozitate, a început să caute tot felul de documente din perioada Inchiziției și din arhivele Bisericii. În arhive, a găsit povești ale unor călugărițe rebele care avuseseră idile, intraseră în politică sau deveniseră dive și artiste, de multe ori fără să părăsească mânăstirea unde și-au petrecut toată viața.

Cercetările lui Monson au avut ca rezultate atâtea anecdote, încât acesta a publicat două cărți despre „călugărițe obraznice”: „Nuns Behaving Badly” și „Divas in the Convent”. Am vorbit cu el despre cum erau pe atunci viețile femeilor și despre cum reușeau acestea, cu viclenie, să scape de constrângerile lumii în care trăiau.

Bineînțeles că lumea lor nu era ca lumea noastră. Pe atunci nu exista conceptul de libertate personală și nu circulau idei precum „urmează-ți visele”. Opțiunile unei femei din secolul 17 erau mânăstirea, căsătoria sau prostituția. Zestrea pe care trebuia s-o dai unei mânăstiri era mult mai modestă decât zestrea pentru un potențial soț, așa că mânăstirile apelau des la tați aristocrați care aveau prea mulți urmași de sex feminin.

Dacă o fată era crescută de o mătușă care trăise la mânăstire, pentru ea viața de mânăstire era atrăgătoare. I-ar fi putut aduce prestigiu și mai multe posibilități decât i-ar fi adus viața de femeie căsătorită. La urma urmei, soțiile și mamele americane nu au primit dreptul la vot decât în 1920, iar franțuzoaicele nu au putut vota până în 1944. Dar călugărițele aveau dreptul să voteze, să aleagă ce alte femei se pot alătura mânăstirii și să acorde diverse funcții altor măicuțe.

Povestea călugărițelor piromane din Reggio Calabria. E singura poveste în care călugărițele evadează din mânăstire, ceea ce ne transmite ceva interesant: rareori era viața unei călugărițe atât de insuportabilă încât s-o facă să evadeze din mânăstire. 

Toate călugărițele proveneau dintr-o singură familie. Au fost transformate din femei necăsătorite în călugărițe peste noapte, prin convertirea unui palat de familie într-o mânăstire. Efectiv le-au luat ostatice. Dar ele deja știau cum arată viața obișnuită, apucaseră să vadă lumea și nu s-au putut adapta la situație, așa că au dat foc la tot. Mi se pare admirabil că au avut curajul ăsta. Dar nu au avut ocazia să se reunească cu familiile lor, așa cum speraseră.

Sună dur. Cum făceau față alte călugărițe la restricțiile din mânăstiri?

De obicei, nu se puteau reîntoarce dacă plecau. Dacă făceau asta, erau excomunicate automat. Dar au devenit experte în găsirea de soluții.

De exemplu, o călugăriță inventivă din Santa Cristina, Bologna, a organizat o cină fastuoasă și a folosit o masă foarte lungă care se extindea dincolo de poarta mânăstirii. Călugărițele s-au așezat la capătul care era în interiorul mânăstirii, iar oaspeții la celălalt capăt, din exterior.

Un alt exemplu a fost când Patriarhia le-a interzis călugărițelor din Ancona să folosească binocluri, pentru că acestea stăteau toată ziua în turn și analizau lumea exterioară prin binoclu.

Muzica era o altă metodă prin care călugărițele reușeau să străbată zidurile mânăstirii. Vocile lor puteau atrage un public larg și puteau transmite un mesaj lumii. Deși cântau doar pentru ele însele, vocile lor se auzeau dincolo de zidurile mânăstirii și puteau fi ascultate de oamenii de pe stradă.

De ce era muzica o problemă pentru biserică?

În teorie, călugărițele nu trebuiau să aibă niciun fel de contact cu lumea exterioară. Dar muzica lor atrăgea publicul în biserici și încuraja contactul cu exteriorul. Călugărițele talentate pe plan muzical ieșeau în evidență ca niște dive într-o societate în care totul era despre egalitate și comunitate.

Iar vocile feminine erau considerate problematice. Muzica și sexul erau văzute ca experiențe senzuale și erau des asociate, pentru că foloseau aceleași părți ale corpului: gura, limba, gâtul. Când cânta o femeie, le gâdila urechile bărbaților și aceștia „pierdeau controlul”.

Bineînțeles, sexul era altă problemă. Cum gestiona biserica treaba asta?

În opinia mea, sexul în mânăstiri era mai predominant în mințile celor din afară decât în interiorul mânăstirilor. Da, se mai întâmplau situații, dar poveștile de dragoste cu persoane din exterior nu erau de obicei de natură fizică. Mai degrabă, călugărițele le găteau bunătăți vizitatorilor, le spălau hainele, le dădeau scrisori sau daruri. Dar Biserica era de părere că aceste gesturi erau infracțiuni care nu puteau fi trecute cu vederea.

Un cântec satiric despre bucuriile vieții monastice („Vreau să devin călugăriță”) conține următoarele versuri: „Sopratutto vorria avere / ‘na divota vaga e bella / Che mi dessi ogni piacere / Ed anch’io ne dessi ad ella!” (M-ar bucura mult să-mi ofere plăcere o persoană pioasă, frumoasă și plină de compasiune, căreia să-i plătesc cu aceeași monedă!)

Ierarhia bisericească era îngrijorată mai ales de aspectul politic al anumitor prietenii. Nici azi nu au voie călugărițele să își facă prieteni, pentru că acest lucru ar fi în contradicție cu principiile de armonie și unitate din mânăstire. Supraveghetorii întrebau des dacă existau călugărițe care împărțeau patul sau camera, pentru că acesta era un semn clar de parteneriat. În plus, dormitul în același pat era considerat periculos, din motive de pudoare. În 1633, Cardinalul Colonna, arhiepiscopul Bolognei, a descoperit că o călugăriță din mânăstirea San Guglielmo își schimbase numele în Sira Lesbia Ildebranda (Mai târziu, l-a schimbat în Sora Maria Teresa).

Biserica a instituit niște pedepse aspre pentru încălcarea regulilor legate de dormit. În 1591, autoritățile din Bologna au amenințat călugărițele din Santa Margarita cu închisoare timp de șase luni, confiscarea veșmântului clerical și interzicerea accesului în camerele de vizitatori (unde puteau vorbi cu vizitatori din exterior printr-o fereastră cu gratii). În mod remarcabil, autoritățile nu vorbeau niciodată despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă două călugărițe împărțeau același pat, pentru că nici n-au existat vreodată dovezi clare.

Unele dintre aceste călugărițe au făcut niște gesturi dramatice. De ce au mers atât de departe?

Pentru că și regulile bisericii mergeau prea departe. Poate că cel mai spectaculos eveniment a fost cel de la mânăstirea Santa Cristina din Bologna, în 1628. După ani de conflict cu arhiepiscopul, acesta a trimis poliția la poarta mânăstirii și le-a ținut captive pe călugărițele din interior.

Călugărițele le-au aruncat intrușilor în cap pietre și țigle de pe acoperiș. Vecinii au ieșit și ei la geamuri să le țină partea călugărițelor și au huiduit polițiștii. Până la urmă, aceștia s-au retras.

Poveștile mele pun accentul pe unele dintre cele mai senzaționale exemple de comportament rebel în mânăstiri. Dar cel mai des, călugărițele învățau să lupte indirect, prin puterea conexiunilor pe care le aveau. De multe ori, legau relații cu oameni influenți din lumea întreagă, care le țineau partea și interveneau în anumite conflicte. Le trimiteau acestora delicatese de la mânăstire, îi invitau la concerte în vacanțe și îi încurajau să-și înscrie fiicele la mânăstire.

Ce viață crezi tu că duceau femeile în mânăstiri?

E clar că viața în mânăstire varia de la o mânăstire la alta, în funcție de averea fiecărei mânăstiri. Majoritatea mânăstirilor pe care le-am studiat le cereau zestre mare nobililor și primeau doar femei aristocrate. Unele mânăstiri erau cunoscute pentru pioșenie, altele pentru sororitatea sacră dintre femei. Familiile nobile au fost asociate cu mânăstirile multe generații la rând și asigurau controlul social și politic din cadrul structurilor ierarhice.

În cadrul acestor comunități variate, femeile încercau să-și construiască viețile pe cât de bine puteau. Se cultivau, citeau literatură religioasă, făceau muzică, și uneori aveau roluri de economiste sau dirijoare de cor. Pentru unele, sigur era o viață plictisitoare.

Mânăstirea le oferea spațiu, pentru că zidurile care le țineau captive nu le permiteau accesul taților, unchilor și verilor lor, așa că scăpau de sub influența acestora. Dacă iei niște femei inteligente și culte, le ascunzi după zidul unei mânăstiri, le dai dreptul la vot și diverse responsabilități, nu e deloc ciudat dacă încep să devină independente și să vină cu propriile lor idei. 

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.