$$$

 Divina Maria Callas: Soprana care și-a pierdut iubirea

Maria Callas s-a născut pe 2 decembrie 1923 la New York, într-o familie de origine greacă, tatăl ei fiind Gheorghiou Kalogheropoulos, iar mama, Evangelia Dimitriades. Părinții emigrase în Statele Unite ale Americii în căutarea unei vieți mai bune, în 1929 tatăl și-a schimbat numele în Georges Callas și a deschis o farmacie în Manha

La vârsta de cinci ani, Maria a fost lovită de un automobil și a fost în comă timp de 22 de zile, dar, din fericire, și-a revenit, s-a dezvoltat absolut normal, a urmat școala publică și a început, în paralel, să ia lecții de pian. În 1937, părinții s-au despărțit, adolescenta s-a mutat cu mama ei în Grecia, iar în toamna anului următor a fost admisă la Conservatorul din Atena, a studiat în continuare pianul și a luat și lecții de canto.

Între 1942 și 1945, a evoluat pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena, apoi a plecat la New York pentru o audiție la “Metropolitan Opera Theater”, dar a fost respinsă. Deloc deziluzionată, Callas a continuat să studieze și după scurt timp a fost angajată la Opera din Chicago, unde a debutat în rolul principal din “Turandot” de Puccini.

În iunie 1947, a ajuns în Italia, unde l-a cunoscut pe Giovanni Zanatello, directorul artistic al Arenei din Verona, un amfiteatru roman situat în Piazza Bra. Bărbatul a fost fascinat de vocea tinerei soprane și i-a încredințat rolul principal în opera “La Gioconda” de Ponchielli. La Verona, Maria l-a întâlnit pe Giovanni Battista Meneghini, un industriaș bogat și amator de muzică, cu care s-a căsătorit pe 21 aprilie 1949, deși diferența de vârstă dintre ei era de 37 de ani. Meneghini a devenit nu doar soțul, ci și managerul ei și a ajutat-o să încheie contracte cu cele mai importante teatre de operă din Italia.

Viața Mariei Callas s-a împărțit în următorii ani între reprezentații, călătorii și mai multe relații sentimentale, deși era căsătorită în continuare cu Meneghini. Regizorul Luchino Visconti, Franco Zeffirelli și tenorul Giuseppe di Stefano sunt doar câțiva dintre iubiții celebrei soprane.

În anul 1959, a fost invitată de bogatul armator grec Aristotel Onassis într-o croazieră pe yacht-ul “Christina” și, după acest moment, s-a despărțit de Meneghini, devenind iubita lui Onassis care, gelos, a ținut-o departe de scenă.

Soprana și-ar fi dorit să se căsătorească cu bogatul armator, dar acesta a refuzat să divorțeze de soția sa. Dezamăgită, Maria Callas a încercat să își reia cariera artistică și a reapărut pe scenă în 1964, în “Tosca”, la Covent Garden, apoi în “Norma”, la Paris, dar nu a mai avut succesul de altădată. Cei cinci ani în care a fost ținută departe de lumina reflectoarelor își puseseră amprenta pe vocea divinei artiste.

La Roma a fost nevoită să întrerupă un spectacol după actul al II-lea, iar o reprezentație fără succes la Londra, cu “Tosca”, a fost ultima sa aparițe într-un spectacol de operă.

Relația cu armatorul grec s-a încheiat, Onassis a divorțat în cele din urmă, dar a părăsit-o și pe Callas, pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy. Soprana nu a mai avut niciun angajament artistic în acea perioadă, vocea ei a fost afectată de mai multe traheite și faringite succesive și nu a mai reușit niciodată să își revină.

S-a retras la Paris, unde a trăit izolată, aproape uitată de lumea care altădată o diviniza. Mai primea, uneori, vizitele lui Onassis, deja căsătorit cu Jackie Kennedy, dar bărbatul a murit în 1975 și soprana a rămas și mai singură.

Maria Callas a încetat din viață pe 16 septembrie 1977, la vârstă de 55 de ani, din cauza unui atac de cord, dar, la vremea respectivă, au existat voci care au considerat că circumstanțele morții au fost neclare, ba, mai mult, a fost avansată varianta sinuciderii, pe care ziarele au pus-o pe seama depresiei de care ar fi suferit.

$$$

 Bancuri

O vrabiuta zbura cu viteza la nivelul solului, din urma ei vine un BMW... Vrabiuta cu viteza pe langa BMW... si se izbeste de masina... cade ametita toata. Soferul opreste, o ridica, o ia acasa , o pune in colivie, ii pune niste paine,ii pune niste apa... Se trezeste vrabiuta la un moment dat si se uita buimacita in jurul ei: Vede gratii, vede apa, vede painea... - Hai sa-mi bag picioarele! L-am omorat pe ala cu BMW-ul...

Un betiv sta la bar si scrie de zor cifre pe o bucata de hartie. Barmanul curios il intreaba ce face acolo: - Nevasta-mea tine o cura de slabire si mi-a spus ca pierde un kilogram pe saptamana. - Si? - Si daca sunt exacte cifrele, scap de ea in 18 luni!

Un hot intra intr-o casa si incepe sa fure. Fura el cat fura, dar la un moment dat aude o voce: - Iisus te priveste! Se uita el in jur, nu vede nimic. Mai fura ce fura, si aude iar: - Iisus te priveste! Se uita mai bine si vede un papagal, care-i zice: - Eu sunt Moise, dar Iisus te priveste! - Care imbecil si-a botezat papagalul Moise? La care papagalul raspunde cu nonsalanta: - Acelasi imbecil care si-a botezat dobermanul Iisus...

Pasagerii din avion si-au ocupat locurile si asteapta echipajul pentru ca aeronava sa poata decola. Intr-un final, pilotul si copilotul apar si incep sa mearga printre scaune catre cabina lor. Toate semnele arata ca cei doi sunt orbi. Pilotul poarta ochelari mari, negri, are baston alb cu care loveste stanga-dreapta ca sa-si gaseasca drumul. Copilotul, are si el ochelari negri si este ghidat de un caine insotitor.. La inceput pasagerii se foiesc nervosi, gandindu-se ca e vorba de o gluma, dar cand se pornesc motoarele si avionul incepe sa ruleze usor pe pista, toata lumea se linisteste. Deodata avionul accelereaza puternic si panica se instaleaza. Unii pasageri incep sa se roage, in timp ce altii se lungesc pe podea cu mainile la cap. In timp ce avionul se apropie in mare viteza de capatul pistei, vocile devin tot mai isterice,pentru ca atunci cand avionul mai avea de rula doar 20 de metri pe asfalt, toata lumea sa urle intr-un glas. Din fericire exact in ultima clipa avionul s-a inaltat catre cer. In cabina pilotilor dupa cateva secunde de liniste, copilotul isi desclesteaza dintii: ---- Intr-o zi, nenorocitii astia or sa tipe prea tarziu si o sa murim !!!

Doi hoţi eliberaţi din penitenciar au terminat banii repede. S-au gîndit cum să facă rost de bani. Să spargă o bancă? Nu au scule performante. Să spargă un magazin? Poate nu găsesc suficienţi bani. S-au hotărît să spargă ceva la care nu se aşteapta nimeni: sediul poliţiei! Ajung în biroul comandantului şi deschid fişetul. În primul sertar, valută.- Nu luăm valuta că e înseriată! Al doilea fişet e plin cu bijuterii. - Nu le luăm că bijuteriile sînt sub urmărire! Al treilea fişet: un dosar plin cu amprente. - Ăsta îl luăm şi facem bine şi la prietenii nostri! A doua zi, ofiterul de serviciu raportează comandantului că a fost spart biroul. - Ce au luat, valuta? - Nu. - Bijuteriile? - Nu. - Atunci ce? - Condica de prezenţă a poliţiei!

Doi muncitori lucrau la un stalp de inalta tensiune. La un momentdat unul dintre ei de sus de pe stalp urla catre celalalt care era jos: - Bah, vezi ca sunt doua cabluri jos acolo, le vezi ? - Da, raspunse celalalt. - Ei bine pune mana pe unul dintr ele. Cel de jos lua un cablu in mana la care cel de sus il intreaba: - Ei, simti ceva ?? - Nu, raspunse cel de jos. - Ei bine pe celalalt sa nu pui mana ca are 30.000 de volti in el.

Un tatic vrea sa-i faca o placere fetitei lui de patru ani. Isi face rost de un costum de Mos Craciun, se imbraca in dormitor, ia un sac si un bat, intra in sufragerie si incepe: - Mos Craciun cu plete dalbeee, a sosiiit de prin nameti, sa aduca daruri multeeee, la fetite si baieti. La care fetita: - Mami, iar s-a-mbatat tati.

Un actor vede pe platoul de filmare un necunoscut. - Cine sunteţi dumneavoastră ? întrebă actorul. - Sunt dublura dvs.Vă înlocuiesc în scenele primejdioase. - Perfect. V-aş ruga să treceţi pe le soţia mea şi să-i explicaţi unde am fost noaptea trecută.

Doctorul: - Nu-mi place deloc cum arătaţi. Pacienta: - Ei, doctore, parcă dumneata ai fi cine ştie ce frumuseţe.

- Spune-mi, băiete, în propoziţia " o maşină a lovit un pieton", unde este complementul direct? - La spital, răspunde elevul , fără să stea pe gânduri.

El - Când te ţin aşa de strâns în braţe, am impresia că sunt în paradis! Dar tu. Ea - Eu am impresia că sunt în tramvai la ora prânzului.

La banca se infatiseaza un batranel care cere sa i se acorde un credit destul de mare. Putin jenat angajatul bancii il intreaba: - Ce varsta aveti? - 85 de ani, raspunde senin batranelul. - Stiti, la aceasta varsta aveti nevoie de cineva care sa garanteze ca veti achita imprumutul", ii explica functionarul. - A, nici o problema, vin cu tata! Blocat, functionarul exclama: - Cu tata? Imposibil! Dar cati ani are? - 110, replica batranul. - Haideti, va rog , insista el. - Stiti, avem nevoie de bani pentru nunta bunicului. Din ce in ce mai uimit, angajatul bancii intreaba: - Dar cati ani are bunicul dumneavoastra? - 140, veni raspunsul. - 140?, striga functionarul. Si la varsta asta mai vrea sa se insoare? La care batranelul raspunse, facand cu ochiul: Ei, nu prea vrea el, dar il imping parintii.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - ROBERT LOUIS STEVENSON

Robert Louis Stevenson s-a născut la 13 noiembrie 1850, în Edinburgh, d. 3 decembrie 1894 și a fost un eseist, poet și autor scoțian de romane de ficțiune și cărți de călătorie, reprezentant de seamă al neoromantismului literaturii engleze, cunoscut în special pentru romanele “Comoara din insulă” (1881), “Răpit de pirați” (1886), “Ciudatul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde” (1886) sau “Seniorul de Ballantrae” (1889).

În 1873, Stevenson se îmbolnăvește de o boală respiratorie severă, de care a suferit o mare parte a vieții sale dar, în ciuda sănătății sale precare, a continuat să scrie și să călătorească, iar ca urmare a experiențelor sale a scris “O călătorie pe continent” (1878) și “Călătorii cu un măgar în Cévennes” (1879), în care acesta a povestit experiențele sale ca turist în Franța, unde a cutreierat canalurile şi râurile dintre Anvers şi Pontoise, cu un măgar şi un sac de dormit.

În 1881, publică “Comoara din insulă”, roman ce relatează întâmplările prin care trec un băiat de cincisprezece ani, un grup de marinari și o bandă de pirați care încearcă să găsească o comoară, fiind în același timp o poveste cu aventuri captivante, cât și un comentariu ironic despre ambiguitatea motivației umane.

Tot în 1881, publica volum de eseuri 0Virginibus Puerisque”, urmat de „Studii despre ființe și cărți cunoscute”.

În 1886, publică romanul “Ciudatul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde”, o fabuloasă explorare a ascunzișurilor minții umane ce prezintă inevitabila dualitate a existenței noastre, opera fiind una dintre cel mai des ecranizate cărţi din istorie, existând peste 123 de filme inspirate de acest roman.

Eseurile scrise de Stevenson sunt interpretări convingătoare și perspicace ale unor aspecte ale condiției umane, romanele lui sunt fie povești de aventură strălucitoare cu nuanțe morale subtile, fie prezentări originale și impresionante ale acțiunii umane din punct de vedere istoric și psihologic, povestirile sale scurte reușesc să combine groaza și suspansul cu diagnosticul moral, iar poeziile sale, originale și valoroase, conturează o frescă a societății scoțiene din acea vreme.

Robert Louis Stevenson se stinge din viata pe 3 decembrie 1894.

Citate R.L.Stevenson:

“Tăcerea este cea mai îngrozitoare minciună.” 

"Un prieten este acel cadou pe care ți-l faci ție însuți." 

“Politica este probabil singura profesie pentru care nu se consideră necesară nicio pregătire.”

“Este mai bine să găseşti un om fericit decăt o bancnotă de cinci lire. El este strălucitor şi prietenos şi când intră în încăpere, ai impresia că s-a aprins o lumânare.”

“Căsătoria este o prietenie recunoscută de poliţie.”

$$$

 MEMORIE CULTURALA - PETRE ŢUŢEA

Petre Ţuţea – cel auto-intitulat “Român absolut”, unul dintre cei mai mari gânditori creştini de la noi, propovăduitor al valorilor spiritual-creştine şi al iubirii faţă de neamul românesc, supranumit “Socrate al românilor”, eseist, filosof, economist, s-a născut la Boteni (Muscel), la 6 octombrie 1902, şi s-a stins la 3 decembrie 1991, în timpul unui interviu realizat în spitalul unde era internat, la Bucureşti.

Nu există o biografie în totalitate certă a lui Petre Ţuţea, însuşi gânditorul afirmând într-un interviu:

„... nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest. N-am nimic comun cu mine în trecut.”

Cu toate acestea, au fost adunate mai multe informaţii despre care se ştie sau se presupune a fi adevărate în ceea ce priveşte viaţa lui Petre Ţuţea.

Legenda spune că ar fi rămas orfan de tată la 9 ani, a ajuns copil de trupă într-o unitate militară din Câmpulung, de aici fiind trimis la Liceul „Neagoe Basarab” din oraş, apoi urmând cursul superior la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj.

În realitate, tatăl său, preotul Petre Bădescu, ar fi murit când Ţuţea avea 22 de ani. Nu ar fi fost copil de trupă, la Câmpulung nu exista în 1913 un liceu, ci doar un gimnaziu „Dinicu Golescu” (la care a urmat cursul inferior), şi nici la Cluj nu era un liceu românesc în 1917.

Perioada 1917 – 1920 şi-o petrece în satul natal, după care s-a înscris în clasa a V-a la Liceul “Gh. Bariţiu” din Cluj, unde promovează ultimii doi ani într-unul singur.

După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Drept şi îşi ia licenţa în 1926, după care susţine teza de doctorat – despre contenciosul administrativ – în 1929.

Între martie 1933 – decembrie 1934, a lucrat la Agenţia economică din Berlin, ca angajat (referent) al Ministerului Industriei şi Comerţului.

Funcţia maximă pe care a deţinut-o a fost Director de studii.

Din 1935 este atras de Mişcarea Legionară şi, după instaurarea guvernării legionare, în 1940, devine membru cu drepturi depline.

După evenimentele din ianuarie 1941 – “Rebeliunea legionară”, a fost închis, pentru o scurtă perioadă, în Lagărul de la Târgu Jiu.

După eliberare, îşi reia serviciul, dar rămâne în atenţia Siguranţei.

O notă informa asupra faptului că Ţuţea desfăşura, în 1943, “o vie activitate legionară”, se fac cercetări şi se constată că acuzaţia era falsă.

După 23 august 1944 a avut contacte sporadice cu membrii de frunte ai Mişcării Legionare.

La 12 aprilie 1948, a fost arestat şi încarcerat la Rahova, dar nicio acuzaţie nefiind reală, este trimis la închisoarea Jilava, până la 23 aprilie 1949.

De aici este dus la închisoarea Ocnele Mari, iar în noiembrie 1950 este internat – oficial - în lagăr, pentru 24 de luni, “pentru activitate legionară”, fiind eliberat cu o întârziere, abia la 29 mai 1953.

La 22 decembrie 1956 a fost arestat pentru “delictul de agitaţie” şi întemniţat la Aiud.

În închisoare, este implicat într-un alt proces, fiind acuzat, la 14 iunie 1959, că ar fi constituit o “grupare contrarevoluţionară, purtând discuţii legate de trecutul organizaţiei legionare în scopul menţinerii moralului legionar”, şi condamnat la “18 ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică”, recursul fiind respins.

A executat pedeapsa la Aiud, fiind graţiat la 1 august 1964, prin Decretul nr. 411 / 1964, dar în permanenţă urmărit de Securitate, până la Revoluţia din decembrie 1989.

În timpul vieţii nu a văzut lumina tiparului nicio carte semnată de Petre Ţuţea, dar, după moartea sa, scrierile şi interviurile sale au început să circule tot mai mult.

Prin Decizia nr. 4 / 19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare împotriva sentinţei din 1956 şi a deciziei penale din 1959 – ca o primă măsură reparatorie faţă de marele gânditor.

A dus o viaţă modestă, trăind până la sfârşitul zilelor într-o garsonieră din Capitală, ajutat doar de câţiva prieteni, care-i obţinuseră un mic ajutor bănesc şi mâncare de la Casa Scriitorilor.

A fost înmormântat în satul natal, trupul neînsufleţit fiind dus la cimitir cu un car tras de vaci.

Dintre scrierile sale, amintim:

- Eseuri filosofice: “Bătrâneţea şi alte texte filosofice”, “Reflecţii religioase asupra cunoaşterii”, 0Philosophia perennis”, “Nelinişti metafizice”, “Filosofia nuanţelor”, “Scrieri filosofice” (2 volume), “Fragmente”;

- Dialoguri: “Între Dumnezeu şi neamul meu”, 0322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, “Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea”;

- Scrieri monografice: “Mircea Eliade”, “Aurel-Dragoş Munteanu”;

- Scrieri cu caracter economic şi politic: “Manifestul revoluţiei naţionale” (în colaborare), “Ieftinirea vieţii”, “Reforma naţională şi cooperare”, “Anarhie şi disciplina forţei”;

- Proiecte: „Proiectul de tratat – Eros”, “Problemele sau Cartea întrebărilor”, “Sistemele sau Cartea întregurilor logice, autonom – matematice, paralele cu întreguri ontice”, „Lumea ca teatru. Teatrul seminar”, “Omul. Tratat de antropologie creştină”.

Citate Petre Tutea:

“Se zice că Petre Țuțea a fost întrebat de gardianul său: cum e posibil ca un om atât de deștept ca profesorul Țuțea să creadă în Dumnezeu?

Și Petre Țuțea i-a răspuns - “Din orgoliu."

Și gardianul zice, interzis: “Cum adică, din orgoliu?"

“Sunt atât de mândru, încât nu-mi vine să cred că-s făcut din maimuță!"

"Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul... Când m-au anchetat, am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor.”

“Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități"

“Datul cu părerea şi aflatul în treabă sunt preocupări de bază la noi."

"Când va dispărea ultimul țăran din lume; la toate popoarele, vreau să spun; va dispărea și ultimul din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine. Țăranul este omul absolut".

Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie."

" Libertatea omului e partea divină din el. "

       

“Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.”

“Si cred că cea mai mare bogăție a omului este aceea de a avea pe cineva alături care să-i spună "Bună dimineața" sau "Noapte bună", care să îi ofere o îmbrățișare când este trist și să aibe un cuvânt de întărire... Aceasta este bogăția unui om!”

“Cand vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea.”

“Trebuie să ne golim de preaplinul Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - COSTACHE IOANID

Ce şcoală-naltă 

de Costache Ioanid

Ce şcoală-naltă-i bătrâneţea!

E cea din urmă facultate.

În ea înveţi nu cum se-adună,

ci cum se lasă-n urmă toate.

Talent, putere, frumuseţe,

tot ce te-mpodobea odată

se scutură ca trandafirii

muşcaţi de brumă şi de zloată.

Zăreşti adesea în oglindă

un chip străin, şi ţi se pare

că totul e un joc de umbre

şi de oglinzi diformatoare.

Să poţi păstra în suflet pace

când eşti ca marmora sub daltă...

Să pierzi orice, dar nu nădejdea...

Ce har mareţ! Ce şcoală -naltă!

Baraba 

de Costache Ioanid

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,

Când, în largul lumii, cutreierai semeț,

Pe când, cu lănci și scuturi, cohortele străine

Te căutau să-ți ceară al vieții tale preț?

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,

Când floarea tinereții își scutura podoaba?

Ca să te scap de lanțuri, de moarte, de rușine,

Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba.

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna,

Și pe-amândoi mulțimea ne-a pus pe un cântar.

Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,

Tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să sbor din lume, sătul de-a ei urgie.

Și-atunci mulțimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.

Dar M-am gândit la tine, privind spre veșnicie,

Și am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Te chem și astăzi: Vino, și vom străbate norii!

Te-am căutat cu lacrimi prin spini și bolovani.

Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii.

Și ceru-ntreg te-așteaptă de două mii de ani.

De-ai ști ce neagră noapte și ce adânc fierbinte

Va fi... când suferința nu va cunoaște graba...,

Vei plânge totdeauna și-ți vei aduce-aminte

Că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!

Costache Ioanid – Poetul creștin al iubirii și jertfei divine

Costache Ioanid s-a nascut la data de 3 decembrie 1912, Comăndărești, Botoșani (– d. 26 noiembrie 1987) a fost unul dintre cei mai remarcabili poeți creștini români, cunoscut pentru profunzimea versurilor sale spirituale, prin care a explorat teme esențiale ale credinței creștine, precum mântuirea, jertfa lui Hristos, iubirea divină și chemarea la pocăință. S-a născut în comuna Comăndărești, județul Botoșani, într-o familie modestă, dar cu o puternică orientare religioasă, care i-a insuflat credința în Dumnezeu încă din copilărie.

Ioanid a fost atras de literatură de la o vârstă fragedă, dar adevărata sa vocație s-a revelat odată cu întoarcerea la Dumnezeu, moment ce i-a marcat definitiv atât viața personală, cât și opera literară.

Poezia lui Costache Ioanid se distinge printr-un stil clar, melodios și profund meditativ, fiind considerată o predică versificată. El a folosit cuvântul poetic ca pe o unealtă de evanghelizare, creând un limbaj accesibil, dar încărcat de simboluri biblice și imagini sugestive.

Temele centrale din poezia sa:

Jertfa lui Hristos: Celebrele poezii precum "În locul tău, Baraba" sau "Cele 7 bătălii de pe Golgota" surprind puterea sacrificiului suprem al Mântuitorului.

Dragostea divină: Versurile sale sunt o mărturie vie a iubirii fără margini a lui Dumnezeu pentru omenire.

Chemarea la pocăință: Poemele lui Ioanid sunt un strigăt adresat sufletului, îndemnând la întoarcerea spre Dumnezeu și spre valorile eterne.

Costache Ioanid îmbină armonios o poezie lirică, caracterizată prin sensibilitate, cu elemente de epic, pentru a nara povești biblice sau pilde morale. Stilul său este accesibil, dar niciodată simplist, reușind să pătrundă în inimile cititorilor.

Opera sa continuă să fie o sursă de inspirație pentru credincioșii din România și diaspora. Poeziile sale sunt recitate în biserici, școli biblice și în cercuri de rugăciune, fiind folosite ca mijloc de învățătură și întărire spirituală.

Într-o lume grăbită, lipsită adesea de sens și de repere morale, poeziile lui Costache Ioanid rămân o invitație la introspecție, credință și dragoste. Mesajele lui sunt universale, adresându-se tuturor celor care caută pacea interioară și alinarea în Dumnezeu.

Costache Ioanid rămâne un pilon al literaturii creștine românești, un poet al inimii și al sufletului, care ne reamintește că iubirea lui Dumnezeu este cheia mântuirii noastre. Prin fiecare vers, el ne conduce mai aproape de cer.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - JOSEPH CONRAD

Joseph Conrad s-a nascut în data de 3 Decembrie 1857 și a fost un scriitor englez de origine poloneză, maestru al prozei scurte (“Taifun”).Joseph Conrad (născut Józef Teodor Konrad Korzeniowski, Berdîciv, Imperiul Rus (acum Ucraina) - d. 3 august 1924, Bishopsbourne, Anglia a fost un romancier englez, la origine polonez din Ucraina.

Joseph Conrad, pe numele lui real Józef Teodor Konrad Korzeniowski, a fost fiul Evelinei Korzeniowski şi al lui Apollo Nalecz Korzeniowski (traducător,scriitor şi patriot polon antiţarist). Părinţii săi au fost surghiuniţi, împreună cu fiul lor de patru ani, în regiunea Vologda, unde au trăit în condiţii precare. Amândoi s-au îmbolnăvit de tuberculoză şi au murit, aşa că micul Józef a rămas în custodia unchiului său dinspre mamă, Tadeusz Bobrowski. Acesta n-a fost tocmai încântat să afle că puştiul, care primise atâtea lecţii particulare (de la latină la limbi străine, geografie şi matematică) visa să facă înconjurul lumii pe mare; dar decât să fie recrutat de armata rusă, l-a lăsat să plece la Marsilia. În următorii cincisprezece ani, 

Conrad a fost pe mare şi prin porturi, 

făcând şi contrabandă, şi datorii la jocuri de noroc, vrând chiar să se sinucidă din cauza uneia. A scăpat, dar a fost obligat să părăsească vasele franceze în favoarea celor britanice. 

Şi-a dat examenele, şi-a luat un master, a devenit cetăţean englez, şi tot atunci şi-a schimbat şi numele. 

In 1890, Conrad a comandat si un vas fluvial care a mers in sus pe Congo, experienta ce s-a dovedit a fi un punct de cotitura decisiv in cariera lui. Cunoasterea directa a exploatarii coloniale europene, pe care a numit-o mai tarziu :”cea mai josnica batalie pentru prada care a desfigurat vreodata constiinta umana si explorarile geografice", avea sa-l schimbe sub aspect fizic si emotional. Din cauza sanatatii sale din ce in ce mai precare, s-a vazut nevoit sa puna capat carierei maritime. 

Experientele lui, transfigurate artistic in capodopera sa “Inima intunericului”(1899) 

i-au dat primul imbold pentru a deveni scriitor consacrat. S-a stabilit in Kent, in sud-estul Angliei, unde a continuat sa traiasca pana la sfarsitul vietii. 

Intre timp s-a casatorit cu o englezoaica, Jessie George, si-a anglicizat numele si s-a decis sa scrie literatura beletristica inspirata din bogata sa experienta de viata.A inceput sa lucreze la primul sau roman, “Nebunia de la Almayer”(1895), inca pe vremea cand era capitan, fiind incurajat in acest sens de romancierul John Galsworthy, pasager in timpul uneia din calatoriile lui. 

In urmatorii saptesprezece ani, Conrad a scris saisprezece carti, printre care “Lordul Jim” (1900), “Tinerete”(1902), “Nostromul”(1904), “Agentul secret”(1907) si “Sub ochii Occidentului” (1911). 

In pofida succesului de public al aventurilor pe mare si al locurilor exotice descrise de Conrad, cartile lui nu se vindeau foarte bine si viata sa de scriitor a fost o lupta neintrerupta cu sanatatea precara si finantele neindestulatoare pana la publicare lucrarilor “Sansa” (1914) si “Victoria” (1915) care i-au adus primul succes considerabil si recunoasterea sa ca unul dintre cei mai importanti scriitori englezi. In pofida fortei creatoare si a imaginatiei debordante definitorii pentru cele mai bune carti ale sale, Conrad este unul dintre cei mai inegali maestri ai literaturii beletristice. Nevoia de a publica si de a obtine un succes de public a avut drept rezultat multe incercari nereusite, in alternanta eu pagini dintre cele mai inspirate ale beletristicii engleze. Talentul lui se manifesta indeosebi in nuvele si schite, care ii permiteau sa pastreze unitatea de efecte si sugestivitate simbolica. In textele sale cele mai bune, Conrad realizeaza un echilibru delicat intre experienta traita si o rezonanta universala mai ampla. Testul marii si traiul in locuri exotice ii permit sa atinga nivelurile de ambiguitate morala si sa dezvaluie esenta misterioasa a existentei. Cea mai importanta realizare a lui in domeniul excelentei tehnice sugerand semnificatii profunde o reprezinta nuvela “Inima intunericului”. Bazata pe propria lui experienta din Congo, povestirea este un amestec uluitor de detalii perfect conturate si un continuum simbolic de corespondente. Relatata de naratorul Marlow la bordul vasului sau Nellie in timp ce acesta era ancorat pe Tamisa, nuvela incepe cu o afirmatie provocatoare: “Si acesta", spune Marlow brusc, “a fost unul dintre locurile intunecate de pe pamant". Povestitorul si cititorul sunt apoi rugati sa detecteze corespondenta dintre Londra cea civilizata si povestea degenerarii primitive pe care o deapana Marlow referindu-se la figura enigmatica a lui Kurtz din Congo. Relatarea plina de aluzii si reflectii a lui Marlow este o ilustrare a stilului propriu al lui Conrad: Povestirile incredibile ale marinarilor au o simplitate directa, al carei sens este cuprins intr-un miez dur. Dar Marlow nu a fost un narator tipic (cu exceptia tendintei sale de a depana povesti marinaresti), iar pentru el semnificatia unui episod nu se afla in interior, ca un sambure, ci in exterior, invaluind povestea care il aducea la iveala, asa cum lumina scoate in evidenta ceata, ca acele halouri confuze ce devin uneori vizibile in lumina spectrala a lunii. Metoda folosita de Marlow (si de Conrad) pentru a spune povesti o reprezinta inconjurarea relatarii intr-un sens sugestiv - experienta - asa cum explica Conrad, “impins oarecum (dar numai foarte putin) dincolo de aspectele reale ale cazului... Aceasta tema sumbra trebuia sa capete o rezonanta sinistra, o tonalitate proprie, o vibratie continua care, speram eu, avea sa ramana suspendata in aer si sa persiste in auz dupa ce s-a stins ultima nota". In cele mai bune povestiri ale sale, Inima intunericului, Negrul de la “Narcis", Lordul Jim, Nostromul si Agentul secret, Conrad realizeaza efectul dorit al interogatoriului moral prin jocul combinat dintre situatie si simbol, produs de stralucirea lui stilistica si de tehnica, ce refuza sa reduca experienta la un simplu sambure al adevarului. Ca in orice opera literara de mare calitate, Conrad exploreaza cateva dintre cele mai importante aspecte ale vietii: natura raului uman, complexitatea experientei, dificultatea de a judeca actiunile umane, paradoxurile identitatii si incapacitatea societatii si a politicii de a oferi solutii satisfacatoare.

Citate Joseph Conrad:

“Vei judeca omul atat dupa greselile sale, cat si dupa prietenii sai.

“Sărutul este ceea ce ne-a mai rămas din limbajul folosit în paradis.”

“Credinţa într-o sursă supranaturală a răului nu este necesară; oamenii singuri sunt absolut capabili de orice soi de ticăloşie.”

“Omul nobil se compară şi se evaluează prin intermediul unei idei mai mari decât el însuşi; omul rău, prin cei care sunt mai jos decât el. Primul produce aspiraţie, al doilea ambiţie, forma prin care omul vulgar aspiră.”

“A fi femeie este extrem de dificil, deoarece constă, mai cu seamă, în a avea de a face cu bărbaţii.”

“Dă-mi cuvântul potrivit şi accentul potrivit şi voi pune lumea în mişcare.”

Surse: 

https://serialreaders.com/2464-biografie-joseph-conrad.html

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - JÓZSEF ATTILA

JÓZSEF ATTILA (11 aprilie 1905- 3 decembrie 1937) s-a născut în Budapesta, dintr-o familie mixtă, tatăl său (Iosif Aron) fiind etnic român, originar dintr-un sat arădean, mama fiind maghiară.  

Când copilul era foarte mic, tatăl plecă în lumea largă, stabilindu-se în cele din urmă (după 1918) în România și întemeindu-și acolo o altă familie, fără a mai da niciun semn de viață. Era un țăran amărât care își dorise mereu să trăiască mai bine, ajungând să-și privească soția și cei 3 copii (Attila mai avea două surori) ca pe un chin. Mama lui Attila era tot din neam țărănesc și lucra în capitala Ungariei ca spălătoreasă. Se numea Pőcze Borbala. Nu a mai rezistat nici ea (material și nervos), astfel că de timpuriu , viitorul poet trăi condiția unui adevărat orfan, fiind încredințat unui cuplu din Ungaria, care îl obligă să trebăluiască într-o gospodărie rurală ca îngrijitor de porci sau paznic de vite, umilindu-l, înfometându-l și brutalizându-l. Avea vreo 7 ani și în cele din urmă reveni la Budapesta, disperat, la mama sa. Încercă să se sinucidă bând sodă caustică, dar în sticla pe care o dăduse pe gât era în realitate amidon. 

Beneficiind în diferite etape ale vieții de susținerea financiară a câtorva binevoitori, reuși să urmeze studii liceale și universitare, la Budapesta, Viena sau Paris, citind enorm și mai ales scriind, descoperindu-și vocația autentică de liric plin de imaginație, posesor al unui limbaj de extremă modernitate, totul fiind subsumat unei atmosfere de profund pesimism. 

Poeziile sale dominate de un abur melancolic intens, sunt ca niște picturi pe sticlă, de o superioară tehnicitate, susurând de energii intense, supranaturale. József Attila scrie despre suferința celui însingurat, despre drama individului care nu se regăsește într-o lume complicată, despre exilul interior al omului profund, cu o sensibilitate excesivă, datorită căreia devine vulnerabil în fața unei realități plină de pericole. A fost un perpetuu îndrăgostit, dar femeile din viața lui nu au dorit să rămână alături de el, pentru că l-au considerat: fie dificil de suportat, fie realmente un om bolnav. 

S-au accentuat crizele de depresie, căderile nervoase, internările în diferite sanatorii, tratamentele terapeutice de esență psihanalitică. Nu reușea să comunice multă vreme cu cei din jur, reacționa nervos, se considera adesea nedreptățit, boemul din el alternând momentele de tandrețe și generozitate, cu o sumbră interiorizare. 

Moartea mamei sale (răpusă de un cancer) l-a demoralizat cumplit. A publicat volume de poezii care i-au consolidat notorietatea de poet remarcabil, dar altele au eșuat în ignorare, fiind considerate absconse, lipsite de impact. 

Poetul suferea intens de fiecare dată, nervii săi cedând treptat. Și când arcul echilibrului său interior a cedat definitiv , a ales suicidul, culcându-se pe o linie de cale ferată. Un tren de marfă l-a ucis. Vreme de patru ani, a fost membru al Partidului Comunist, după care a fost expulzat din partid. Rămâne în cele din urmă, amintirea luminoasă a unuia dintre cei mai importanți poeți ai literaturii maghiare moderne, un creator cu adevărat excepțional.

Astăzi, 11 aprilie, este Ziua Poeziei Maghiare în Ungaria.

Mai jos, o frumoasă poezie a lui József Attila:

Ruga amară

“Vino, Doamne aci, a mă păli -

Știu, în fața ta nu voi păli.

Ce mi-ai dat - e-ntreg - ia-l, zău!

M-amăgesc doar, cu Numele tău.

Ești robust, creezi prin concepte,

Dar mă jenez de lucruri incerte.

Ori, nici n-ai dat, la naivul,

Să creadă gura plină cu mustul.

Nu cred Doamne, să nu te superi,

Duc sute de dubii pe umeri.

Iubește-mă, Te pricepi la asta,

Ca și Soarele, topind zăpada.

Sau bate-mă, dar s-ai grijă,

Nu te întreb, dacă ai milă.

Și sângele îți dau, cu amar.

- Că, Tu nici sânge n-ai, ce bizar.

Mă știi bine, la fel și destinul,

Dar ia-ți înapoi talentul.

Oh, Doamne, fă vizită la mine!

Căci, clemența ta numai vine.

Știu, în fața ta nu voi păli,

Vino, Doamne aci, a mă păli.”