$$$

 1 noiembrie 1823: S-a născut Lascăr Catargiu, om politic român, prim-ministru al Principatelor Unite și al Regatului României.

Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (1 noiembrie 1823, Iași – 11 aprilie 1899, București) a fost un om politic român din secolul al XIX-lea, ministru în varii guverne, președintele Camerei Deputaților și cel de-al șaselea prim ministru al României pentru patru mandate.

BIOGRAFIE

FAMILIE

Născut în Iași, în noiembrie 1823, aparținea unei vechi familii muntene, un membru al căreia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848, ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.

FUNCȚII TIMPURII

În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 - 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției (agă) din Iași. În 1857 face parte din "divanul ad-hoc" al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească. Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, primul prim-ministru al României, asasinat la București pe 20 iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

ÎN TIMPUL REGATULUI ROMÂNIEI

După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele consiliului de miniștri (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.

După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, la 22 martie 1871 un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. La 12 aprilie 1876 Catargiu a demisionat, fiind urmat în funcție la 9 mai de către Manolache Costache Epureanu.[5] La începutul anului 1876, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu căuta căi de folosire a crizei orientale în scopul obținerii independenței României. La 16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu a dat instrucțiuni agenților diplomatici români din străinătate să facă sondaje pe lângă guvernele străine pentru a afla care ar trebui să fie rolul României în criză și dacă aceste guverne ar fi receptive față de o declarație unilaterală de independență a României. Catargiu era pregătit să colaboreze pe plan militar cu puterile aliate într-un război în Europa de Sud-Est, împotriva Turciei, doar dacă aceste puteri ar fi garantat integritatea teritorială a României și independența politică. Gheorghe Costaforu, agentul României la Viena în convorbirile sale cu ambasadorul german și cu alți diplomați i-a informat că românii erau hotărâți să rupă legăturile cu Turcia și să se proclame independenți cât mai curând posibil. Puterile aliate au primit cu răceală inițiativa lui Catargiu.

Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. În anul 1884 Catargiu a unit partidul său cu o grupare liberală dizidentă, condusă de Gheorghe Vernescu, pentru a forma Partidul Liberal Conservator, în care Catargiu și Petre Carp își disputau conducerea partidului.

Pentru a realiza această fuziune, Catargiu a fost nevoit să adere la anumite principii liberale: descentralizarea administrativă și libertatea presei. Noul partid va constitui cel mai important element al așa-numitei "Opoziții Unite", față de guvernul liberal Brătianu, dar conservatorii s-au dovedit ineficienți în parlament între 1883 și 1888.

Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași poziție, iar din noiembrie 1891 va deveni din nou președinte al așa-numitului "mare guvern conservator" care reprezenta un partid conservator unificat ( prin unificarea dintre liberal-conservatori și conservatorii "puri" conduși de Nicolae Filipescu), păstrându-și funcția până în 1896. În această perioadă a fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899.

$$$

 1 noiembrie 1836: S-a născut Ion Sbiera, filolog și folclorist român, membru fondator (1866) al Academiei Române.

Ion G. Sbiera (1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava – 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina.

OPERA

- Despre însemnătatea refrenului „O lere Doamne”, din colindele române, despre timpul ivirii și însemnătatea lor (1865)

- Grigore Ureche. Contribuiri pentru o biografie a lui (biografie, 1884)

- Codicele Voronețean (1885)

- Povești și poezii poporale românești (1886)

- Colinde, cântece de stea și urări la nunți (1888)

- Aron Pumnul. Voci asupra vieței și însemnătății lui (biografie, 1889)

- Mișcări literare la românii din Bucovina (1890)

- Mișcări culturale și literale la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714 (1897)

- O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850, dimpreună cu niște notițe despre familia Hurmuzaki (1899)

- Familia Sbiera după tradițiune și istorie și amintiri din viața autorului (autobiografie, 1899)

- Contribuiri pentru o istorie soțială, cetățenească, religioasă, bisericească și cultural-literară a românilor de la originea lor încoace până la iulie 1504 (1906)

- Basme

- Petrea Voinicul și Ileana Cosânțana

- Pepelea

- Petrea Făat-Frumos și Zânele

- Fata Cidei, Vântul, Brumă și Gerul

Voinicul Florilor

- Suncă-Murgă

- Mintă Creață, Busuioc și Suncă-Murgă

- Petrea Pipernicul, Voinicul Florilor și Ciuda Lumii

- Împăratul împetrit

- Ion Săracul

- Iapa cea de trei zile de lungă

- Moartea ca cumătră

- Dealul Roșu

- Fata pe care n-o întrecea nime în vorbă

- Omul cu trei minți

- Omul cu trei talanți

- Hargatul năzdrăvan

- Tâlhariul cel vestit

- Tâlhariul și Frântul

- Cei trei tâlhari

- Fata popii și căpitanul fără nas

- Țiganul cu dor de a fi sfânt

- Baba mireasă

- Babele și moșnegii scăpați de omor

$$$

 1 noiembrie 1864 - Se reînfiinţează Conservatorul de muzică şi declamaţiune din Bucureşti, sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher, intre anii 1864-1869. Intemeiat prin decret domnesc, face parte din instituţiile noului stat român; includea două şcoli principale de artă: Institutul de muzică vocală şi Şcoala de muzică instrumentală. Are filiale, iniţial, şi la Iaşi. Clasă de muzică de cameră (din 1900) şi de compoziţie (1905).

Prin decretul lui Alexandru Ioan Cuza, în octombrie 1864, se înfiinţa Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Bucureşti. Denumit, de-a lungul timpului, Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, Conservatorul de Stat, Conservatorul de muzică ”Ciprian Porumbescu”, Academia de Muzică, Universitatea de Muzică şi, din 2001, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, instituţia a fost şi este portstindardul muzicii româneşti, locul unde s-au format, au creat şi predat mari maeştri ai artei sunetelor!

Ziua de 6 octombrie 1864 va rămâne pentru totdeauna una de referinţă pentru muzica românească. În acea zi, Conservatorul de Muzică si Declamaţiune şi-a deschis porţile pentru toţi cei interesaţi să studieze şi să cerceteze lumea muzicii.

Avându-l la conducere pe compozitorului Alexandru Flechtenmacher, Conservatorul a devenit o instituţie europeană specializată în educaţia muzicală vocală şi instrumentală, având clase de vioară, solfegiu, cor bisericesc, canto, pian si armonie.

De-a lungul timpului, domeniile de studiu se îmbogăţesc şi se diversifică, astfel că, în 1900 apare clasa de muzică de cameră, iar în 1905, clasa de compoziţie, condusă de Alfonso Castaldi. Ulterior se adaugă studiul contrapunctului, esteticii, istoriei muzicii şi orchestraţie.

Anul 1931 transformă Conservatorul Bucureştean într-o institutie de învaţamânt superior, luând numele de Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, în rândul maeştrilor ce activau figurând ca profesor de onoare şi marele compozitor George Enescu – personalitate ce influenţează enorm viaţa academică a timpului.

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, compozitorul Mihail Jora este cel ce asigură conducerea Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică, împrumutând din rigoarea şi profesionalismul său întreagii instituţii, al cărei nivel rămâne unul extrem de ridicat! Sunt anii în care se formează muzicieni de elită ai României, personalităţi de talia lui Dinu Lipatti, Maria Fotino, Valentin sau Ştefan Gheorghiu şi mulţi alţii.

După anii 50 institutia îşi schimbă numele în “Conservatorul Ciprian Porumbescu”, având în structura sa două facultăţi: Interpretare Muzicală şi Compoziție, Muzicologie, Dirijat orchestră și Pedagogie muzicală.

Revenirea la democraţie, în 1990, marchează evenimente extrem de importante pentru Conservator. Pe lângă schimbarea succesivă a denumirilor, Academia de Muzică, Universitatea de Muzică şi, în sfârşit, Universitatea Națională de Muzică, instituţia îşi îmbogăţeşte oferta educaţională cu specializările Muzică Religioasă, Dirijat Cor Academic şi Compoziție Jazz/Muzică ușoară. Totodată, în cadrul U.N.M.B. se înfiinţează Școala Doctorală, instituţie care organizează studii doctorale de două tipuri:

Știinţific, având ca direcţii de cercetare domeniile: Muzicologie, Istoria muzicii, Estetică muzicală, Etnomuzicologie, Stilistică muzicală, Teoria superioară a muzicii şi Bizantinologie;

Profesional, cu direcţii de cercetare în Interpretare muzicală (instrumente, canto, dirijat) şi Compoziţie muzicală.

În anul 2010, U.N.M.B. a devenit şi instituţie organizatoare de Studii Postdoctorale, înfiinţând M.I.D.A.S. (Musical Institute for Doctoral Advanced Studies), ce ”îşi propune asigurarea continuităţii pregătirii ştiinţifice şi artistice la nivel de excelenţă pentru absolvenţii de doctorat în studii muzicale sau corelate, prin instituţionalizarea unui sistem şi a unei structuri capabile să asigure permanenţa, în conformitate cu standardele europene în domeniu şi la nivelul treptei educaţionale postdoctorale.”

După un secol şi jumătate de existenţă, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti este astăzi membră a Asociatiei Europene a Conservatoarelor (AEC). În această calitate, participă activ la evenimentele sau proiectele organizate şi promovate de AEC, precum International Relations Coordinators’ Meeting, Congresul Anual al Rectorilor, POLIFONIA Erasmus Network, etc.

Din galeria personalităţilor muzicii internaţionale ce au primit titlul de Doctor Honoris Causa ai U.N.M.B., menţionăm doar câteva nume de referinţă: Yehudi Menuhin (1995), Pascal Bentoiu (1995), Valentin Gheorghiu (1996), Erich Bergel (1998), Pierre-Yves Artaud (2000), Nicolae Herlea (2002), Seiji Ozawa (2002), Ioan Holender (2002), Ludovic Spiess (2004), José Carreras (2004), Jean-Jacques Nattiez (2007), Alfred Brendel (2011), Daniel Barenboim (2011) sau Zubin Mehta (2011).

$$$

 1 noiembrie 1884 - Intră în funcţiune la Timişoara prima centrală de curent electric, una dintre primele de acest fel în Europa, pentru iluminatul public electric. Apoi apar centralele de la Caransebeş (1887), la Craiova şi Sibiu (1896), la Brăila şi Arad (1897), iar la Sinaia se pune în funcţiune în 1898 o microcentrală, care furnizează curent electric necesar iluminatului oraşului şi Castelului Peleş, iar la Iaşi (1899) se dă în exploatare o centrală cu trei grupuri electrogene de cîte 285 kW fiecare.

În multe domenii de activitate, România a fost pionier la nivel european sau chiar mondial.

Așa se face că și în domeniul electricității, țara noastră a fost un “deschizător de drumuri”.

Iată câteva dintre punctele de reper din istoria electricității în România:

Pe 11 iulie 1868, la Iași, a avut loc prima reprezentație, numită “SOARELE ELECTRICU”, aprinzându-se un “soare electric” în grădina casei logofătului Costache Sturza din Copou.

În marea majoritate a cărților românești în care s-a vorbit despre apariția electricității în România, aceasta pornește cu cel puțin 15 ani mai târziu, odată cu punerea în funcțiune a centralelor electrice. Este adevărat că această reprezentație nu era decât o alimentare cu energie electrică temporară, dar apariția “soarelului electric” reprezintă începutul.

Evenimentul s-a repetat peste aproape 5 ani, când în ziarul “Curierul de Iași”, ediția de vineri, 26 ianuarie 1873 se aducea la cunoștința celor care doreau să patineze faptul că în duminica ce urma, pe 28 ianuarie 1873, va avea loc o cursă pe “ghiaţă cu Iluminaţiune Brilantă şi anume unu soare electric…”.

Acestea au fost primele încercări de utilizare a curentului electric, însă evenimentele importante legate de electricitate aveau să se deruleze câțiva ani mai tarziu.

1882 este anul în care marele inventator Thomas Edison punea în funcțiune, la New York, prima centrală electrică din lume. Tot în același an, inginerul Henry Slade inaugura la București o centrală echipată cu generatoare electrice de curent continuu și cazane cu aburi. Aceasta a fost amplasată pe Calea Victoriei, pe locul actualei Biblioteci Centrale Universitare.

Curentul electric era transmis prin intermediul unei linii electrice aeriene (LEA), cu conductori de cupru și izolatori de porțelan, ce avea o lungime de 3 km și o tensiune de 2 kV. Rolul ei era acela de a asigura iluminatul Palatului Regal de pe Calea Victoriei, iluminatul exterior al Teatrului Național, a Grădinii Cișmigiu și a Palatului Cotroceni.

O altă centrală a fost pusă în funcțiune, în același an 1882, la Gara de Nord, pentru iluminarea incintei acesteia.

Dacă la Bucureşti s-a folosit mai întâi curentul continuu, la Timişoara a fost instalată, în anul 1884, prima centrală electrică de curent alternativ din România. Astfel la 12 noiembrie 1884 au fost aprinse 731 de lămpi electrice, fapt care a transformat orașul de pe Bega în primul oraș iluminat electric din Europa și al doilea din lume. În acea zi, lămpile incandescente cu filament din cărbune au iluminat un traseu stradal cu o lungime de 59 de km. Centrala Electrică de la Timişoara a pus bazele Sistemului Electroenergetic Național (S.E.N.) devenind astfel prima rețea de distribuție a energiei electrice de curent alternativ a României.

Tot în anul de grație 1884, Castelul Peleș din Sinaia a devenit primul castel electrificat din Europa. Aici au fost instalate două turbine, cu turația de 600 de rotații pe minut, care erau propulsate de apele Pelișorului, aduse printr-o conductă de fontă, lungă de circa 1 km, cu o cădere de 125 de m. Instalația alimenta 805 lămpi în castel și 60 de lămpi pentru dependințe și subsoluri. Zeci de alte lămpi iluminau curtea de onoare și drumul de acces la castel.

10 ani mai târziu, pe 9 decembrie 1894 au fost puse în circulație la București, primele tramvaie electrice din țară. Primul tramvai avea indicativul 14 și urma traseul Cotroceni – Piața Sfântul Gheorghe – Calea Moșilor – Obor. Acest lucru a poziționat România în topul primelor 10 țări din Europa care au introdus tracțiunea electrică în transportul public.

În 1887, la Craiova este iluminat electric Teatrul Național, iar în 1899 Iașul și în 1902 Ploieștiul, beneficiază de avantajele electrificării.

În 1913 s-a inaugurat pe ruta Arad-Ghioroc-Pâncota și Ghioroc-Radna, prima cale ferată electrificată de pe teritoriul actual al României. Aceasta era prima din sud-estul Europei și a opta din lume.

Încet, dar sigur, producerea şi folosirea energiei electrice s-a extins la nivelul întregii ţări, astfel încât în anul 1930, în Bucureşti a fost pusă în funcţiune, în premieră, o reţea electrică de distribuţie pe stâlpi de beton armat.

După 1948, începe construcția unei întinse rețele de transport și distribuție a energiei electrice trecându-se de la tensiunea de 110 kV la cea de 220 kV și apoi la 400 kV, realizându-se ulterior interconectarea cu țările vecine.

Primii paşi pentru unificarea sistemului energetic românesc se fac încă din 1950, iar pe 24 ianuarie 1959, la fix 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, are loc şi „alipirea” la sistemul energetic național, a Moldovei.

După 1950 se pun în funcţiune centrale electrice de mare capacitate: termocentrala de la Doicești, termocentrala Ovidiu din județul Constanţa, hidrocentrala Moroeni, CET Fântânele, CET Borzești, hidrocentrala de la Bicaz, centrala hidroelectrică Corbeni, etc.

În perioada comunistă de după 1970 se construiesc marile hidrocentrale de la Porțile de Fier I, Porțile de Fier II, termocentrala Turceni, termocentrala Rovinari, etc. dar şi centrala nucleară de la Cernavodă.

De curând am intrat în era energiei regenerabile, a energiei “curate”, unde accentul se pune pe valorificarea forței vântului, a căldurii solare, a valurilor şi a mareelor.

$$$

 1 noiembrie 1890 – Înființarea Navigației Fluviale Române, NFR.

Societatea de Navigaţie Fluvială Română – NFR – a fost înfiinţată în anul 1890 în conformitate cu Înaltului Decret Regal emis de Regele Carol I privind navigaţia maritimă şi fluvială în Regatul România. Până la acea dată navigaţia fluvială era un cvasi-monopol al firmelor austro-ungare şi germane. Începutul a fost făcut cu 5 remorchere, 45 de şlepuri şi o navă de pasageri. 

Prima navă a societăţii a fost remorcherul cu zbaturi “Despina Doamna”, cumpărat în anul 1890 de la societatea DDSG-Austria. Fusese lansat la apă în anul 1869 la şantierul naval “Ujpest” Budapesta. Era construit din oţel cu punte de lemn, o lungime de 54,4m, pescaj 1,15m, 260 tone, maşină cu aburi cu dublă expansiune de 110 CP, combustibil – păcură, putea dezvolta o viteză de 20 Km/H. A funcţionat până în anul 1909.

În anul 1920 NFR avea în dotare 7 nave de pasageri de lung curier cu cabine de dormit din care o navă cu cabine de lux, 12 nave de pasageri de transport local, 22 remorchere, 180 şlepuri, 12 tancuri petroliere şi 28 nave auxiliare, deservind 14 linii de pasageri locale si 4 internaţionale. Navigaţia se efectua pe Dunăre şi pe râurile Prut, Nistru, Tisa, Mureş până la Arad şi Canalul Bega de la Timişoara la Zrenjanin în Serbia.

Societatea dispunea de trei inspectorate instalate la Galaţi, Turnu Severin şi Viena, 29 de agenţii în ţară, 6 reprezentanţe în străinătate la: Belgrad, Budapesta, Bratislava, Linz, Passau şi Regensburg şi 10 agenţii la Paks, Baja, Mohacs in Ungaria, Bezdan, Apatin, Osijek, Vukovar, Novisad în Serbia pentru Dunăre iar Szeged şi Szolnok pentru Tisa.

În anul 1947, regimul comunist la ordinul expres al URSS a desfiinţat Societatea NFR. Tot atunci a fost desfiinţată şi Societatea Română de navigaţie SRD S.A. unde deţinea acţiuni şi statul Român.

Nava fluvială de pasageri Regele Carol II a fost construită la şantierul naval Turnu Severin fiind dată la apă în anul 1936, moment în care era cea mai mare navă de pasageri de pe Dunăre. În anul 1940 a fost re-botezată Mihai Viteazul. Nava de 1080 TRB, lungime 85m, lăţime 11m, pescaj 1,9m, propulsată de două elice de la motoare alimentate cu păcură, atingea o viteză de 25 Km/H, capacitate 125 pasageri. Dotată cu 2 apartamente, cabine de clasa lux, clasa 1-a si clasa II-a. A efectuat curse de la Galaţi la Belgrad, Budapesta, Viena, Regensburg. S-a scufundat la 27 Mai 1943 în urma unui sabotaj.

Regia Monopolurilor Statului a înființat un serviciu românesc de navigaţie pe Dunăre şi afluenţii acesteia, de remorchere și șlepuri, cu scopul de a realiza transporturi de mărfuri, în special transportul sării în Serbia, cu denumirea Navigația Fluvială Română. NFR a fost prima instituție națională de navigație civilă, având dreptul de arborare a pavilionului național și fiind recunoscută de către toate societățile de navigație ale țărilor riverane. Societatea și-a stabilit sediul în orașul Galați, iar necesitățile tehnice au fost asigurate de către Şantierul naval din Turnu-Severin, înfiinţat special cu acest scop. Evoluţia sa a fost rapidă – dacă în primul an deţinea patru şlepuri şi un remorcher, pentru transportul sării, la numai trei ani de la înfiinţare serviciul avea deja 45 de şlepuri, 5 remorchere şi vasul Orientul, care transporta pasageri pe ruta Galaţi–Brăila. Ulterior, în aprilie 1895 a luat ființă Serviciul Maritim Român.

$$$

 1 noiembrie 1886: S-a născut Gheorghe Băgulescu, general român, scriitor și colecționar de artă.

Gheorghe Băgulescu (1 noiembrie 1886, Flămânda, Constanța – 26 noiembrie 1963, Nisa, Franța) a fost un general român, scriitor și colecționar de artă.

BIOGRAFIE

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Vânători în Bătălia de la Oituz, din anul 1917.

„Pentru vitejia și avântul cu care a comandat compania în ziua de 29 iulie la cucerirea cotei 408, sud Grozești, menținând-o împotriva tuturor contraatacurilor. La 3 august a atacat viguros un detașament inamic care amenința retragerea, restabilind situația critică.”

Înalt Decret no. 131 din 25 ianuarie 1918.

În 1926 s-a căsătorit la București cu Elena Dimitriu, de naționalitate franceză.

A fost numit atașat militar al Regatului României în Imperiul Japonez (1935-1939) și ambasador al României în Japonia, Manchuko și China (1941-1945).

A fost înaintat la gradul de general de brigadă în trupele de munte pe 14 septembrie 1940 „ca un exemplu al îndeplinirii datoriei și tăriei de caracter”. La 28 februarie 1941 a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Tokio.

Recuperat de americani în 1946, emigrează mai târziu în sudul Franței, de unde va sprijini material CNR și pe generalul Nicolae Rădescu.

A fost un opozant al lui Alexandru Marghiloman. În urma publicării textului tratatului de pace semnat la încheierea Primului Război Mondial, "în numele conștiinței națonale", Băgulescu a lipit pe zidurile Iașilor un manifest violent la adresa lui Marghiloman și a "presei mercenare, puse în slujba inamicului", în care îl amența pe Marghiloman că "trebuie să existe pe undeva un suflet curat, un revolver încărcat sau o grenadă". A fost dat în judecată și achitat. A refuzat propunerea venită de la Carol al II-lea al României și de la Ion Antonescu, de a prelua portofoliul Ministerului de Interne. Se spune chiar că Băgulescu a fost contactat înaintea lui Antonescu pentru a prelua șefia statului, după abdicarea regelui în 1940.

În 1943, la ordinul lui Hitler, s-a organizat de către Gestapo un atentat la viața lui Gheorghe Băgulescu. Scăpat cu viață, a fost ajutat de diplomați elvețieni și a reușit să fugă în S.U.A., de unde a plecat în Franța și s-a stabilit la Nisa, pe Coasta de Azur. În 1950 l-a cunoscut pe primarul localității Menton și a lăsat colecția sa de artă orientală acestei localități, La Muzeul Carnoles des Beaux-Arts din Menton, se află la ora actuală 683 de stampe și 56 de kakemono-uri. În semn de recunoștință, a primit titlul de „Cetățean de onoare al orașului Nisa”.

Colonelului Gheorghe Băgulescu, atașat militar al României în Japonia, i-a fost decernat de către împăratul Japoniei Ordinul „Tezaurul Sacru” clasa a III-a în anul 1939, după apariția cărții Suflet japonez.

În 1973, Ministerul Culturii din România a achiziționat pentru Muzeul Național de Artă al României o bogată colecție de artă chino-japoneză, care făcea parte din succesiunea generalului Gheorghe Băgulescu.

A fost membru al Societății Scriitorilor Români.

DISTINCȚII

- Marele premiu pentru literatură (Grand Prix de Littérature) pentru trilogia Yamato Damashii

- Membru al Academiei de litere și Arte (Académie des Lettres et des Arts) din Paris

- Decorat cu Legiunea de onoare

 Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 25 ianuarie 1918.

SCRIERI PROPRII

- Rânduri de la Frontieră - Locotenent G.Băgulescu, Tipografia Georgescu, Craiova Str. Știrbei-Voda nr.35

- Zile de Energie . Impresii și povestiri de pe front 1916-1917. (Ed.II-a. Căpitanul G. Băgulescu Regimentul "Vânători de munte".) Institutul de arte grafice C.Sfetea. București - 1919.

- Zile Triste, cu prefață de autor, Capitanul G: Băgulescu, cu o scrisoare de Nicolae Iorga, Editura Tipografiei "Lupta", N. Stroilă, Calea Victoriei 113, 1919

- Antiquitas rediviva (roman istoric), Craiova, 1926

- Suflet japonez, roman în trei volume, carte scrisă de Băgulescu în Japonia, în perioada cât era atașat militar, la Tokyo, la sfârșitul anilor ‘30. Cartea a apărut inițial în limbile franceză și engleză, sub titlul Yamato Damashii, fiind apoi tradusă în română (1939) și în japoneză (1943). Trilogia este bazată pe legenda celor patruzeci și șapte de ronini.

- „Noua religie”, în două volume, cu conținut filosofic și religios panteist, pe care a scris-o în anul 1942 și a tipărit-o apoi la Paris, 5 ani mai târziu în 1947, Ediția Vitiano.

- Race de vipères; la vérité devant Dieu et devant les hommes, Éditions M.B., Paris 1950

SCRIERI DESPRE EL

- Mihai Epure; Aproape de Soare Răsare, Editura Cartega, 2002

- Mihai Epure: Dor de Sakura, Editura Cartega, 2006

$$$

 24 octombrie/1 noiembrie 1888: S-a născut scriitorul Nicolae Davidescu.

Nicolae Davidescu (24 octombrie 1888, București – 12 iunie 1954, București) a fost poet, prozator și critic literar legat de mișcarea simbolistă.

BIOGRAFIE

Nicolae Davidescu s-a născut la 1 noiembrie 1886, București. Tatăl său, Nicolae Davidescu, era inginer constructor, iar mama, Ecaterina (născută Teodor) era casnică, ocupându-se cu creșterea celor patru copii a ei. Primele clase scriitorul le face la Gimnaziul „Tache Protopopescu" din Slatina. Ulterior este transferat la Institutul „Clinciu și Popa" din București.

Aici îl va întâlni pe Al. T. Stamatiad, care îl va integra în cenaclul lui Al. Macedonski și în cercul lui Ovid Densusianu. Stamatiad îl ajută să debuteze în anul 1906, în ziarul Prezentul. După un an poetul va publica versuri, note și traduceri în Vieața nouă.

ACTIVITATE

POEZIE

A debutat la revista Viața nouă cu poezii de factură elegiacă, amintind de Jules Laforgue, George Bacovia și Demostene Botez:

- 1910 - La fântâna Castaliei: poezii parnasiene cizelate ireproșabil , dar preferința pentru morbid și macabru nu este decât o poză, cum însuși autorul mărturisește.

- 1916 - Inscripții: imaginea unui suflet scindat între "vârtejuri albastre de vise" și resemnare; teme frecvente: toamnele tragice, plictisul duminicilor provinciale.

Ulterior, versul său devine mai rece, mai livresc, în stilul cerebral și cultivat al parnasianismului. Un exemplu îl constituie poemul amplu Cântecul omului (1927 - 1945). Acesta este compus din șase părți, cuprinzând momente din istoria omenirii: Iudeia, Helada, Roma, Evul Mediu, Țara Românească, Renașterea. Modelul este Legenda secolelor a lui Victor Hugo, dar lui Davidescu îi lipsește simțul grandiosului.

PROZĂ

Calitativ, proza lui Davidescu este inferioară poeziei. Lucrări:

1912: Zâna din fundul lacului (poveste);

1915: Sfinxul (volum de nuvele): proză fastidioasă, abuz de paranteze și comentarii;

1924: Conservator et C-ie (roman);

1928: Vioara mută.

CRITICĂ LITERARĂ

Activitatea de critic literar este dedicată mai ales poeziei simboliste românești:

1921: Aspecte și direcții literare, vol. 1,

1924: Aspecte și direcții literare, vol. 2.

Autorul adună considerații eseistice asupra unor curente literare (clasicism, simbolism), și realizează medalioane despre Stéphane Mallarmé, Emile Verhaeren, Rémy de Gourmont, Ștefan Petică, George Bacovia etc.

Nicolae Davidescu a alcătuit antologia Din poezia noastră parnasiană (1943). De asemenea, a fost colaborator la revistele: Noua revistă română, Viața românească, Revista celorlalți, Facla, Rampa, Insula, Simbolul, Orizonturi noi, Hiena, Cuvântul liber.