$$$

 Octavian Stanciu are 80 de ani și se plimbă prin piața de vechituri din Obor, căutând ceva ieftin pentru apartament - poate un obiect decorativ, poate o carte veche. E o duminică însorită de mai.

La un taraba cu lucruri diverse - cărți, vaze, tablouri, bibelouri - ceva îi atrage atenția. Un ceas de perete. Un ceas frumos, cu ramă de lemn masiv, cu mecanism elvețian.

Un ceas pe care îl recunoaște. Pentru că el l-a cumpărat. Acum doi ani. Cadou pentru fiul său, Tudor, de ziua lui.

Octavian se apropie, inima bătându-i tare. Ia ceasul în mână. Pe spatele cadrului, o inscripție gravată: "Pentru Tudor, cu dragoste de la Tată. 15 aprilie 2023."

E ceasul lui. Cadoul lui. Aici. La piața de vechituri. De vânzare.

Doar cei care și-au găsit propriile cadouri de vânzare la piețe sau magazine second-hand știu că există o trădare care depășește cuvintele - să descoperi că ceea ce ai dat cu dragoste a fost vândut ca pe un lucru fără valoare.

"Cât costă ceasul?" întreabă Octavian cu voce tremurândă.

Vânzătorul, un bărbat de vreo 50 de ani, îl privește. "150 de lei. E elvețian, vechi, bun."

"De unde l-ați luat?"

"L-am cumpărat de la un tânăr acum două săptămâni. Avea câteva chestii de vândut. Mi-a zis că nu îl mai folosește."

Octavian simte cum nu mai poate respira. "Cum arăta tânărul?"

"Înalt, păr șaten, pe la 35 de ani. De ce?"

Tudor. Fiul lui. 37 de ani, păr șaten, înalt.

"Pentru că... pentru că ceasul ăsta e cadoul pe care l-am dat eu fiului meu."

Vânzătorul se uită confuz. "Serios? Și cum ați ajuns să îl găsiți aici?"

"Nu am căutat. Am dat peste el. Din întâmplare."

"Îmi pare rău să aud. Vreți să îl cumpărați înapoi?"

Octavian privește ceasul. Cumpără înapoi propriul cadou? Plătește pentru ceva pe care l-a dat din dragoste?

"Da. Dați-mi-l."

Plătește 150 de lei. Ia ceasul și pleacă.

Acasă, Octavian pune ceasul pe masă și îl privește lung. E un ceas frumos. L-a ales cu grijă. A plătit 800 de lei pentru el - aproape jumătate din pensia lui de atunci. L-a gravat personal cu mesajul. L-a împachetat cu grijă. L-a dus la Tudor de ziua lui.

"Tată, ce frumos! Mulțumesc!" spusese Tudor atunci, îmbrățișându-l.

Acum, două săptămâni în urmă, Tudor l-a dus la piața de vechituri și l-a vândut pentru probabil 50-100 lei.

Octavian ia telefonul și sună la Tudor.

"Tată? Ce s-a întâmplat?"

"Tudor, pot să te întreb ceva?"

"Sigur."

"Ceasul pe care ți l-am dat de ziua ta acum doi ani. Unde e?"

Tăcere lungă.

"Tudor?"

"Tată... eu... l-am vândut."

"Știu. L-am găsit azi la piața de vechituri. L-am cumpărat înapoi. 150 de lei."

"Tată, îmi pare rău! Nu știam că o să îl găsești!"

"Deci problema nu e că l-ai vândut. E că am găsit?"

"Nu... adică... tată, nu îl foloseam. Stătea în dulap. Am avut nevoie de bani. L-am vândut."

"Ai avut nevoie de bani? Tudor, tu câștigi 8.000 de lei pe lună!"

"Știu, dar am cheltuieli! Și ceasul stătea acolo nefolosit!"

"Era cadou de la tatăl tău."

"Știu! Și apreciez! Dar nu îl foloseam! Ce rost are să stea în dulap?"

"Rostul e că era cadou. Cu însemnătate. Cu dragoste. Cu sacrificiu."

"Tată, nu dramatiza! E un ceas! Un obiect!"

"Nu, Tudor. Nu e un obiect. E 800 de lei din pensia mea. E două săptămâni în care am mâncat paste fără nimic ca să economisesc pentru el. E gravura pe care am plătit-o extra. E dragostea cu care l-am ales. Și tu l-ai vândut pentru probabil 50 de lei la piață."

"Mai mult! Am luat 100!"

"DOAR 100? Tudor, costă 800! Tu l-ai vândut pentru 100?"

"Tată, piața e piață! Nu puteai să ceri mult! Și oricum, aveam nevoie urgent de bani!"

"Pentru ce?"

"Pentru... pentru ieșit cu prietenii. Aveam o petrecere."

Octavian simte cum i se rupe ceva înăuntru. "Pentru o petrecere. Ai vândut cadoul tatălui tău pentru o petrecere."

"Nu e doar petrecere! E networking! E important pentru cariera mea!"

"Mai important decât respectul pentru tatăl tău?"

"Nu e despre respect! E despre practicalitate! Nu foloseam ceasul! De ce să îl țin?"

"Pentru că era AL MEU! Pentru că venea de la MINE! Pentru că avea ÎNSEMNĂTATE!"

"Tată, nu toată lumea păstrează toate cadourile primite! Oamenii adulți vând lucruri pe care nu le folosesc! E normal!"

"Nu e normal să vinzi cadoul tatălui tău la piața de vechituri!"

Octavian închide.

Vecinul, domnul Petre, îl aude plângând. Vine. "Nea Octavian?"

Octavian îi arată ceasul. Îi povestește totul. Domnul Petre e șocat.

"V-a vândut cadoul? La piață?"

"Da. Pentru 100 de lei. Pentru o petrecere."

"Nea Octavian, asta e lipsă de respect totală!"

"Nu e lipsă de respect. E lipsă de valoare. Pentru el, ceasul nu avea valoare. Deci eu, tatăl care l-a dat, nu am valoare."

În săptămânile următoare, Octavian nu mai sună la Tudor. Tudor sună o dată.

"Tată, încă ești supărat?"

"Nu sunt supărat. Sunt dezamăgit."

"E același lucru."

"Nu. Supărarea trece. Dezamăgirea rămâne."

"Tată, ce vrei? Să îți cer scuze?"

"Scuzele nu schimbă faptul că ai vândut cadoul meu pentru 100 de lei pentru o petrecere."

"Atunci ce vrei?"

"Vreau să înțelegi că ceea ce ai făcut nu e despre ceas. E despre mesaj. Mesajul că ceea ce vine de la mine nu are valoare pentru tine. Că poate fi vândut când ai nevoie de bani de petrecere."

"Nu e așa!"

"Ba da. Și acum știu. Știu să nu îți mai dau cadouri. Pentru că oricum le vinzi."

"TATĂ!"

"Nu. Am înțeles lecția. Tu nu prețuiești ce vine de la mine. Deci nu mai dau."

De ziua lui Tudor, în aprilie, Octavian nu trimite cadou. Trimite un mesaj: "La mulți ani. Sănătate și fericire."

Tudor sună furios. "Tată, de ce nu mi-ai dat cadou?"

"Pentru că ultimul cadou l-ai vândut la piață. Nu vreau să îți dau ceva ce o să ajungă tot acolo."

"Tată, a fost o dată! O greșeală!"

"O greșeală repetată devine alegere. Și aleg să nu mai risc."

"Deci mă pedepsești?"

"Nu. Mă protejez. Pe mine și pe dragostea mea. Care nu merită să fie vândută pentru 100 de lei."

De Crăciun, același lucru. Fără cadou. Doar mesaj.

Tudor vine în vizită. "Tată, chiar nu îmi dai niciun cadou niciodată?"

"Nu."

"De ce?"

Octavian scoate ceasul. Îl pune pe masă. "Ăsta e de ce. Ceasul pe care l-am cumpărat înapoi de la piața de vechituri. Îl păstrez ca amintire. Amintire că ceea ce dau cu dragoste poate fi vândut pentru bani de petrecere."

Tudor privește ceasul. Pentru prima dată, pare să înțeleagă.

"Tată... îmi pare rău. Nu am gândit..."

"Ba da, ai gândit. Ai gândit: 'Nu folosesc ceasul, îl vând, iau bani.' Nu ai gândit: 'E cadou de la tata, îl păstrez chiar dacă nu îl folosesc.' Alegerea spune totul."

"Pot să îl iau înapoi? Ceasul?"

"Nu."

"De ce?"

"Pentru că acum e al meu. L-am cumpărat. Cu 150 de lei. Mai mult decât ai luat tu pe el. Și îl păstrez. Ca amintire. Nu a cadrului dat. A lecției învățate."

Tudor pleacă fără ceas. Fără cadou. Cu lecția.

Pentru că Octavian a învățat că nu tot ce dai din dragoste e prețuit. Că unii oameni văd cadourile ca pe obiecte care pot fi vândute când e convenabil.

Că poți da din suflet, dar dacă primește cu indiferență, cadoul tău ajunge la piața de vechituri, vândut pentru fracțiune din valoare, pentru bani de distracție.

Ceasul stă pe peretele lui Octavian acum. Nu în casa lui Tudor. În casa lui. Cumpărat înapoi. Cu banii lui. După ce a fost vândut de fiul lui.

Ticketul de la piață e lipit pe spate, lângă gravură. Două inscripții: "Cu dragoste de la Tată" și "150 lei, Piața Obor". Prima vorbește despre dragoste. A doua despre valoarea pe care o are pentru cei care o primesc.

$$$

 CATERINA DE MEDICI

Caterina de Medici, cunoscută și sub numele de „Regina Șarpe”, era deja un membru puternic al dinastiei Medici când s-a căsătorit cu regele Henric al II-lea al Franței, pecetluindu-și astfel locul în istorie.

Familia Medici a fost una dintre cele mai puternice familii italiene din epoca Renașterii, în special când Caterina de Medici s-a căsătorit cu regele Henric al II-lea și a devenit regina Franței. Cunoscută acum sub numele de Regina Șarpe, ea a avut trei fii care aveau să conducă o mare parte a Franței. Dar cine a fost adevărata Caterina de Medici și cum a ajuns să fie cunoscută sub numele de „Regina Șarpe”?

Cum a fost copilăria Caterinei de Medici?

Caterina de Medici s-a născut ca nobilă italiană pe 13 aprilie 1519 la Florența, din tatăl său Lorenzo de Medici, Duce de Urbino , și mama sa Madeleine de La Tour d'Auvergne, care avea legături cu familia regală franceză. A fost crescută de la vârsta de o lună de mama tatălui ei, după ce ambii părinți au murit de boală. Ca familie Medici, a făcut parte dintr-o familie puternică care s-a îmbogățit din domeniul bancar.

La o vârstă fragedă, Catherine a petrecut timp trăind în mănăstiri. Aceasta ar fi fost o modalitate de a-i oferi stabilitate în viață, educație și protecție din cauza căderii în dizgrație a familiei sale în 1527. La acea vreme, multe femei primeau educație în mănăstiri dacă familiile lor își permiteau, chiar dacă nu plănuiau să depună un jurământ. În 1530, în jurul vârstei de 11 ani, s-a dus să se întâlnească cu unchiul ei, Papa Clement al VII-lea, la Roma (fostul Giulio de Medici), care plănuia să-i aranjeze o căsătorie.

Cu cine s-a căsătorit Caterina de Medici?

Caterina de Medici și-a consolidat rolul la putere prin căsătoria cu regele Henric al II-lea al Franței în 1533, după ce a fost aranjată de unchiul ei, Papa, și de regele Francisc I. La acea vreme, el era doar al doilea fiu al regelui, iar fratele său urma să moștenească până la moartea sa, în 1536, când Henric al II-lea a devenit Delfinul Franței. 

Caterina de Medici avea să inspire multe tendințe în Franța. A fost prima femeie care a purtat tocuri la curtea franceză, o alegere vestimentară mai des întâlnită de bărbați la acea vreme. 

Totuși, căsnicia ei a fost una tristă. Când Papa a murit, zestrea ei prestabilită nu a mai fost dată regelui, ceea ce nu l-a făcut prea fericit pe acesta în fața reginei sale. A avut numeroase amante publice și au trecut ani până când au avut primul lor copil. Presiunea de după moartea fratelui mai mare al lui Henric al II-lea de a avea un moștenitor pentru tron a determinat-o pe aceasta să ia măsuri disperate.

De ce este numită Regina Șarpe?

 

Deși această poreclă evocă imaginea unei regine îmbrăcate și drapate în șerpi, porecla a apărut dintr-un motiv diferit. La fel ca Maria Antoaneta, care mai târziu avea să fie o adăugire nedorită la curtea franceză, francezii nu erau mulțumiți de originile italiene ale Caterinei de Medici.

Interesele ei, care se îndreptau spre subiecte „magice” și „oculte”, precum astronomii și Nostradamus, nu au contribuit prea mult la câștigarea încrederii lor. Nostradamus era un presupus clarvăzător, a cărui carte, Les Propheties, publicată în 1555, conținea 942 de articole care păreau să prezică anumite părți ale viitorului. 

Aceste interese neconvenționale, împreună cu zvonurile că ar fi mințit, complotat și intrigat pentru locul ei pe tron, au făcut ca mulți să o considere rea și vicleană ca un șarpe. Astăzi, porecla continuă să fie folosită cu referire la fosta regină a Franței, mai ales în serialul Starz care a folosit porecla ca titlu al unui serial care a urmat căsniciei tulburi a Caterinei de Medici.

Câți dintre fiii Caterinei au devenit regi?

 

Împreună, Henric al II-lea și Caterina de Medici au avut zece copii. Ea a avut trei fii și o fiică. Primul născut a fost Francisc al II-lea, care s-a născut în 1544, apoi a venit Carol al IX-lea, născut în 1550, iar Henric al III-lea s-a născut în 1551. Fiica ei, Margareta de Valois, a trăit între 1553 și 1615.

Toți fiii ei au fost regi ai Franței în diferite momente ale istoriei, deoarece au murit fără copii (sau cel puțin fără fii legitimi) la vârste destul de fragede. Francisc al II-lea a devenit rege după moartea tatălui său, în 1559. Acesta a murit la doar un an după ce a preluat tronul, iar Carol al IX-lea a devenit rege când avea doar zece ani, ceea ce a necesitat ca mama sa, Caterina de Medici, să acționeze ca Regent.

Carol al IX-lea a domnit timp de 14 ani și a fost cel care a aranjat căsătoria surorii sale cu Henric de Navarra, care avea să devină în cele din urmă Henric al IV-lea al Franței după moartea celui mai mic fiu. De asemenea, a fost rege în timpul masacrului de Ziua Sfântului Bartolomeu , deși nu se știe cât de mult a fost implicat în evenimentul propriu-zis.

Henric al III-lea a preluat tronul pe 30 mai 1574, când fratele său a murit din cauza complicațiilor tuberculozei, până pe 2 august 1589, când a fost asasinat de Jacques Clement. Cumnatul său a devenit rege din Casa de Bourbon .

Ce simțea Caterina de Medici față de Maria, regina Scoției?

 

Adesea, percepția noastră asupra istoriei este modelată de documentare sau chiar de cultura pop, unde subiectele sau evenimentele sunt prezente în filme și emisiuni de televiziune. Acesta este cazul lui de Medici. Ea a fost subiectul serialului Starz The Serpent Queen , care urmărește venirea ei la curtea franceză și este bazat pe o carte de Leonie Frieda . Celălalt serial important în care a jucat a fost portretizarea mai puțin realistă, Reign , care o urmărește pe Maria, regina Scoției, de-a lungul perioadei petrecute la curtea franceză și căsătoria ei până la propria moarte prin execuție. În acest serial, cele două sunt prezentate ca având o relație controversată, în cel mai bun caz. Dar cât de mult din acest lucru este de fapt adevărat?

Conform înregistrărilor , „Ecaterina de Medici o antipatică pe Maria, deoarece era regină [a Scoției, deși la acea vreme, la vârsta de cinci ani, avea un regent], dându-i prioritate față de fiicele Caterinei în creșă regală.” Era mult mai tânără la curtea franceză decât era prezentată în spectacol. Ea și Carol s-au căsătorit când ea avea în jur de 15 ani, doar pentru scurt timp, înainte ca el să moară. Întrucât el nu a lăsat un moștenitor, următorul pe linie a tronului a fost fratele său mai mic, Carol al IX-lea. De Medici dorea ca regina Maria să plece, astfel încât să preia din nou controlul asupra Franței. 

Ce s-a întâmplat cu Caterina de Medici?

 

Caterina de Medici a murit înainte ca al treilea fiu al său să fie ucis. Deși, fiind mai în vârstă, nu avea nevoie oficial de un regent când a preluat tronul, de Medici a încercat să facă tot posibilul pentru fiul ei și să-i dea sfaturi. Acesta a ales să o ignore, ceea ce a dus la câștigarea mai multor dușmani, iar acest lucru avea să ducă în cele din urmă la căderea și asasinarea sa. 

Caterina de Medici a murit pe 5 ianuarie 1589, după ce a supraviețuit căderii inițiale a familiei sale. De asemenea, a supraviețuit soțului ei afemeiat, morții unora dintre copiii ei, tulburărilor și tulburărilor politice, precum și războaielor religioase dintre catolici și protestanți. O altă parte importantă a moștenirii sale este cea de mecena a artelor; a comandat multe proiecte importante în perioada de glorie, lăsând în urmă un impact asupra unei mari părți a societății franceze, chiar dacă nu a fost foarte apreciată în timpul vieții sale.

$$$

 

O femeie care își plătește facturile, își cară cumpărăturile și își pune mâncarea pe masă, nu mai caută un bărbat ca pe un colac de salvare. Ea nu are nevoie de un salvator, ci de un partener, și e o mare diferență. O femeie independentă nu vrea să fie întreținută, ci respectată. Nu caută un tată pentru ea, ci un om cu care să-și împartă liniștea..

           Ea știe să se descurce, să repare, să ducă, să rabde, să zâmbească și să revină. Știe ce înseamnă să-i tremure mâinile de oboseală și totuși să-și pună masa frumos, ca pentru oaspeți. Știe ce înseamnă să adormi fără un umăr lângă tine și totuși să dormi liniștită, pentru că nu datorezi nimic nimănui.

        Un bărbat, dacă intră în viața ei, trebuie să aducă pace, nu haos. Să aducă zâmbete, nu griji. Să fie un bonus, nu o povară. O femeie care a învățat să-și poarte singură greutățile nu are nevoie de un copil mare lângă ea, ci de un om matur care să-i fie sprijin, nu greutate.

Independența nu înseamnă singurătate. Înseamnă demnitate. Înseamnă să alegi pe cineva pentru suflet, nu din necesitate. Și o astfel de femeie, când iubește, iubește frumos, curat și liber. Dar niciodată cu prețul libertății ei. 

B.M.

$$$

 Bătrâna de 86 de ani care a construit din pensia de 600 de lei un monument în memoria eroilor: „Rudele celor care zac în aceste pământuri nu uită durerea“ 

Pe un câmp din judeţul Vaslui, dintre localităţile Copăceana şi Fălciu, o bunică de 86 de ani, sprijinită de un nepot, a reuşit ceea ce autorităţile statului nu au reuşit să facă de zeci de ani: a ridicat un monument în memoria ostaşilor români căzuţi pe frontul de est în cel de-Al Doilea Război Mondial. 

Acolo, pe 21 iunie 1941, în urma unui bombardament al rusilor, a pierit un întreg regiment. Marghioala Huzum, mama Marghioliţa cum îi spun sătenii din Copăceana, comuna Fălciu, avea doar 10 ani când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial. Imaginile crude ale războiului, venirea ruşilor în sat, executarea soldaţilor nemţi au urmărit-o şi marcat-o întreaga viaţă. 

”La 21 iunie 1941 a început războiul şi au urmaţi zile şi nopţi de groază, în care mulţi eroi au căzut pentru reîntregirea patriei. De la noi din sat au murit 18 oameni pe câmpurile de luptă. În 1944, când s-a instalat armata rusească la noi în sat, au prins nemţi, naţionalităţi străine. I-a adunat în faţa satului, i-a aşezat în rând, i-a pus să sape groapă, i-a aşezat pe malul din răsărit, iar ruşii în spate cu mitralierele. Au căzut singuri în groapă, pe spate. Alt ostaş îi trăgea în groapă de picioare, mort-nemort, trăgeau pământul peste ei. Nu conta că poate mai sunt în viaţă. Nu aţi văzut războiul, este groaznic, să nu vă trebuiască”, mărturiseşte, cu lacrimi în ochi, bunica Marghioliţa. 

Bătrâna povesteşte că în iunie 1941, un regiment românesc se îndrepta spre zona Ţiganca pentru a intra în bătălie împotriva ruşilor. În stânga Prutului, un avion rus l-a distrus în întregime.

„Trebuiau să trecă Prutul. Nu au mai reuşit, săracii. A fost multă durere şi suferinţă”, rememorează bătrâna.

După război, pe câmpul de la Copăceana, Armata Română a ridicat trei cruci din lemn, în memoria ostaşilor căzuţi acolo. De mai bine de 70 de ani, crucile s-au distrus şi nimeni nu s-a gândit să mai păstreze în vreun fel vie memoria eroilor români, cărora Antonescu le-a spus: ”Vă ordon, treceţi Prutul!”. Nimeni, mai puţin bunica Marghioliţa.

Din pensia ei modestă, de 600 de lei, bătrâna a economisit bani pentru a ridica un monument în momoria ostaşilor români.

”Sunt amintiri pe care nu le poţi uita, pe care nu trebuie să le uităm! Rudele celor care zac în aceste pământuri nu uită durerea din suflet”, mărturiseşte octogenara.

Din toate economiile adunate şi cu sprijinul unui nepot, mama Marghioliţa a reuşit în această vară să ridice un monumentul, ale cărui costuri s-au ridicat la aproximativ 10.000 de lei. În urmă cu câteva zile, un sobor de preoţi a oficiat o slujbă de pomenire şi a sfinţit crucea, pe care bătrâna a aşternut cuvinte de mulţumire şi recunoştinţă veşnică eroilor români.

Monumentul ridicat de pensionara de 86 de ani

A scris o carte la 80 de ani

Mama Marghioliţa are doar şapte clase, nici acelea însă terminate. Povesteşte că era o elevă de nota 10 şi şi-ar fi dorit să ajungă ”om mare”, profesoară. Războiul a închis şcoala din sat, astfel că visul Marghioliţei s-a frânt. I-a plăcut mult să scrie, să citească. Visa să-şi aştearnă viaţa pe paginile unei cărţi, însă odată cu trecerea anilor şi-a pierdut speranţa. 

Avea 77 de ani când a mers cu nepoţii într-o vizită la Mănăstirea Argeş. Acolo l-a întâlnit pe părintele Calinic, căruia i-a povestit despre visul ei. La îndemnânul preotului, într-o iarnă întreagă a scris pe genunchi patru caiete studenţeşti, sute de pagini pe care şi-a aşternut ”O viaţă de ţărancă”. 

Cu ajutorul nepotului, cartea a văzut lumina tiparului când mama Marghioala a împlinit 80 de ani, iar lansarea a avut loc la Muzeul Ţăranului Român.

O bătrânică desprinsă din poveşti

”Tanti Marghiolita aşa cum o ştiu toţi din Copaceana, o femeie foarte credincioasă care cu modestie şi raţiunea unei adevarate generaţii de ţărani autentici, a reuşit să lase multe lucruri minunate ca o amprentă a existenţei sale pamanteşti. O batranică desprinsă din povesti care de fiecare dată când o vizitam, eram primiţi la masă cu bucate trudite de către ea, primitoare atât pentru cei nevoiaşi, cât şi pentru toţi ai satului. Vaduvă, de mulţi ani, a împletit atât bucuriile cât şi suferintele cu o carismă aparte, lasând mereu ceva plăcut în urma ei. Nu pot să uit cum mă purta pe dealul Copacenei, la vechiul cimitir unde nici crucile de la morminte nu mai erau, ca nu cumva cei adormiţi de acolo să rămână nepomeniţi! Desi tânăr fiind, am înţeles încă de atunci ca şi noi preoţii avem multe lucruri de învatat de la oamenii simpli, oameni care prin lucruri mici mişca eternitatea lui Dumnezeu!”, a declarat fostul preot al satului, Lucian Botez. (Simona Voicu) 

Au trecut 9 ani de atunci…

$$$

 CAVALERIA ROMÂNĂ ÎN BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD, ANUL 1943

Observatorii străini (scrie un site rus) au remarcat în repetate rânduri că, în comparație cu diviziile de infanterie obișnuite, în cavaleria română domnea o disciplină înaltă și un spirit de fraternitate militară.

Diviziile 4 Infanterie (comandant – general de divizie Barbu Alinescu, iar de la 27 noiembrie colonel Ion A. Dumitriu), 8 (comandant – general de brigadă Radu Korné) şi 5 (comandant – colonel Dumitru Popescu) Cavalerie au rămas singurele mari unităţi ale Armatei 4 române pe care se mai putea conta după atacul din 19 noiembrie 1942. 

Responsabilii militari români din epocă au apreciat că dezastrul de la Stalingrad s-a datorat, în principal, datorită numărului şi performanţelor tancurilor sovietice KW-1 şi T-34, invulnerabile la tunurile anticar, calibrul 37 şi 47 mm, şi chiar la proiectilele de ruptură ale tunurilor de 75 mm şi obuzierelor de calibrul 100 mm. 

„Pe frontul Armatei 3 toate atacurile inamice date pe bază de infanterie au fost zdrobite în faţa poziţiei noastre, cu pierderi considerabile pentru inamic. Cel mai sublim eroism nu a izbutit însă să oprescă valurile de KW-1 şi T-34, atât la Kleţkaia şi pe valea Ţuţkan, ca şi în capul de pod german al Cirului, la diviziile 62 şi 294 germane.” (Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie)

După dezastrul de la Stalingrad în 1943, trupele de cavalerie române au fost practic anihilate, supraviețuitorii fiind dispersați sau reintegrați în alte unități. Bătălia a însemnat pierderea masivă a unui număr mare de cai și oameni, contribuind la desființarea efectivă a unităților de cavalerie românești ca forțe combative distincte, care au fost integrate în unități de infanterie sau de tancuri.

Pierderi masive: Trupele de cavalerie române, cum ar fi Divizia 5 Cavalerie, au suferit pierderi enorme în timpul bătăliei de la Stalingrad, în special în timpul retragerii din fața încercuirii sovietice.

Anihilarea unităților: Pierderile în oameni și cai au fost atât de mari încât multe dintre unitățile de cavalerie au fost practic anihilate.

Reorganizarea și integrarea: Supraviețuitorii au fost fie dispersați, fie reintegrați în alte unități, mai ales în infanterie sau în unități blindate/motorizate care erau în curs de formare, marcând sfârșitul cavaleriei române ca forță de luptă distinctă.

A mai rămas doar o singură divizie, Divizia 1 Cavalerie, reconstituită din resturile unităților supraviețuitoare. Celelalte divizii de cavalerie care au participat la bătălie au fost decimate: 

Divizia 5 Cavalerie: A fost scoasă din subordinea Corpului de Cavalerie și a suferit pierderi masive.

Divizia 6 Cavalerie: A fost distrusă aproape în întregime în timpul luptelor.

Divizia 9 Cavalerie: A suferit pierderi irecuperabile. 

Divizia 1 Cavalerie, unitatea care a reușit să se reorganizeze, a continuat lupta pe frontul de Est, participând la campania din Crimeea și la eliberarea Moldovei în 1944. 

Lupta a durat din august 1942 până în februarie 1943 și a implicat armate masive de ambele părți. Estimările variază, dar istoricii sunt, în general, de acord că numărul total de victime - morți, răniți, dispăruți și capturați - a fost între 1,8 și 2 milioane. Această cifră include atât forțele Axei conduse de germani, cât și Armata Roșie Sovietică, împreună cu civilii care au fost prinși în orașul asediat.

Pentru partea Axei, care includea trupe germane, italiene, române și maghiare, pierderile au fost catastrofale. A 6-a Armată Germană, încercuită la Stalingrad, a fost aproape în întregime distrusă. Din cei aproximativ 330.000 de oameni prinși în încercuirea sovietică, mai puțin de 100.000 au fost luați prizonieri și doar aproximativ 5.000 până la 6.000 s-ar mai întoarce vreodată acasă după război. În general, victimele Axei la Stalingrad sunt estimate la aproximativ 800.000 până la 900.000.

$$$

 STIATI CA?

      Organul principal al sistemului imunitar

este glanda TIMUS? 

      - Este situată în cavitatea toracică anterioară superioară, în spatele sternului, și este formată din doi lobi (drept și stâng) conectați prin țesut lax. Dimensiunea sa fluctuează odată cu vârsta, atingând un maxim de 30-35 de grame la vârsta de 16 ani. Până la vârsta de 60 de ani, este deja de trei ori mai mică, iar la persoanele în vârstă care au murit nu din cauza bolii, ci pur și simplu din cauza bătrâneții, este absentă. 

    -Glanda TIMUS este acoperită de o capsulă, din care se extind septuri, împărțind-o în lobuli de diferite dimensiuni. Fiecare lobul conține un cortex și o medulă distincte. Cortexul este format dintr-o rețea de celule epiteliale, ale căror bucle sunt infiltrate de limfocite glandulare. Acumularea de limfocite între celulele stelate conferă cortexului aspectul și culoarea caracteristică. Medulă are o culoare mai deschisă datorită numărului relativ mic de limfocite și predominanței bazei epiteliale. Grupurile concentrice de celule epiteliale degenerate sunt formațiuni caracteristice ale medulei. 

     -Sângele transportă celulele stem imature din măduva osoasă către glanda timus, unde acestea intră în contact cu celulele epiteliale ale cortexului superficial al lobulilor și, sub influența hormonilor timusului, sunt transformate în leucocite (limfocite) - celule ale sistemului limfatic. Pe măsură ce se maturizează, limfocitele se deplasează din cortex în medulara lobulilor. Unele limfocite mor aici, în timp ce altele continuă să se dezvolte și, în diferite etape, până când devin celule T complet mature, ies din glandă în sistemul sanguin și limfatic pentru a circula în tot corpul. 

     -Glanda TIMUS influențează, de asemenea, organismul prin eliberarea unui număr de alți factori biologic activi în sânge: factorul de creștere asemănător insulinei, care scade glicemia, factorul de scădere a calciului și factorul de creștere. 

     Funcția principală a glandei timus este de a oferi protecție imună. Apărarea imună se referă la recunoașterea și distrugerea tuturor substanțelor străine: microorganisme patogene; celule care au degenerat în tumori, celule canceroase și cele în general străine organismului; și celule vechi, bolnave. Limfocitele T, produse de timus, oferă protecție antitumorală și antivirală. 

     -Glanda TIMUS este organul central al sistemului imunitar. Este interconectată cu glanda tiroidă, glanda pituitară, glandele suprarenale și gonadele. Vitaminele B sunt esențiale pentru buna funcționare a timusului. 

      -Bolile TIMUSULUI sunt rare și sunt însoțite de obezitate excesivă, slăbiciune severă, ganglioni limfatici măriți și rezistență scăzută la infecții. Mai frecvente sunt creșterea excesivă a țesutului limfoid și tumorile, care pot comprima vena cavă superioară și traheea. Aceasta duce la umflarea și dilatarea venelor feței, gâtului și extremităților superioare, precum și la dificultăți de respirație. 

Tumorile benigne ale timusului includ angioame, lipoame și altele. Tumorile maligne apar în principal la adulții în vârstă. Tratamentul tumorii implică intervenția chirurgicală. 

     -Degenerarea TIMUSULUI poate fi oprită și chiar restaurată, datorită zincului. Refacerea rezervelor de zinc poate inversa regresia sistemului imunitar și poate restabili timusul la nivelul unui corp mult mai tânăr. Următoarele alimente conțin cele mai ridicate niveluri de zinc: semințe de mac, carne de vită, semințe de dovleac, semințe de floarea-soarelui, nuci și gălbenuș de ou. 

     -Există o tehnică simplă care stimulează eficient vitalitatea interioară prin influențarea glandei timus. Această metodă este extrem de eficientă și ușor de utilizat. 

     -Procedura implică atingerea ușoară a glandei timus cu vârful degetelor sau cu un pumn strâns lejer de 10-20 de ori, alegând un ritm confortabil (frecarea are efectul opus, de slăbire). 

      -Dacă efectuați această procedură în mod regulat, în fiecare dimineață sau chiar de mai multe ori pe parcursul zilei, vă veți simți semnificativ mai energic și mai puternic. Deși această procedură poate părea nesemnificativă, efectele sale pozitive sunt incredibil de puternice și au un impact profund asupra vindecării și întineririi organismului.

      -Pentru a îmbunătăți sănătatea glandei TIMUS, vă recomand următorul exercițiu. 

Stați în picioare cu picioarele depărtate la nivelul umerilor și brațele pe lângă corp. În timp ce inspirați, înclinați încet capul pe spate și, simultan, mișcați umerii în lateral și înapoi. În timp ce expirați, înclinați capul înainte și duceți bărbia la piept, mișcând simultan umerii înainte cât mai mult posibil. Repetați de mai multe ori. 

Faceți acest exercițiu lent, crescând treptat numărul de repetări.

Corpul nostru este conceput cu atâta înțelepciune încât are un „punct al fericirii”. Haideți să căutăm acest „punct al fericirii”! Găsiți-l și lucrați cu el. 

Din fericire, nu trebuie să căutați prea departe pentru a-l găsi. Este glanda timus, situată în centrul pieptului și se numește „punctul fericirii”.

Această glandă ajută la neutralizarea energiei negative, la întărirea sistemului imunitar și la menținerea sănătății.

Atingerea, mângâierea și masajul acestui punct sunt foarte eficiente. Ajută la ridicarea vibrațiilor noastre energetice la un nivel superior.

Această glandă menține energia corpului nostru. Prin urmare, atunci când există un dezechilibru în sistemul nostru energetic, glanda timus poate ajuta. Este puntea dintre creier și corp. În timpul stresului, glanda se contractă, ceea ce duce la o scădere a energiei vitale.

sursa:Medicina naturista

$$$

 Veneția este construită pe peste 100 de insule și se sprijină pe milioane de piloni de lemn, care nu putrezesc datorită lipsei de oxigen din apă. 

Veneția este o minune a lumii construite de om, un oraș care pare să sfideze legile naturii. Format din peste o sută de insule mici, răspândite într-o lagună de la Marea Adriatică, el este un exemplu remarcabil de adaptare la un mediu acvatic. Insulele sunt separate de canale, dar legate între ele prin peste patru sute de poduri, formând un adevărat labirint care leagă fiecare colț al orașului. Această combinație între apă și arhitectură creează o atmosferă fermecătoare, care a fascinat vizitatorii timp de secole.

🛶 Un labirint acvatic

Canalele sunt arterele vitale ale Veneției, înlocuind străzile pe care le găsim în orice alt oraș. În locul automobilelor, localnicii și turiștii se deplasează cu gondole, vaporetto sau bărci private. Navigarea printre clădirile vechi de sute de ani, care se reflectă în apa limpede, oferă o experiență de neuitat. Deși orașul pare liniștit și romantic, viața de zi cu zi a venețienilor este una complexă, plină de provocări logistice. Totuși, tocmai acest echilibru delicat dintre om și natură îi dă Veneției o frumusețe inegalabilă.

🪵 Milioane de piloni de lemn

Sub suprafața romantică a orașului se ascunde o adevărată capodoperă inginerească. Fiecare clădire din Veneția este susținută de o rețea uriașă de piloane de lemn, bătute adânc în nămolul și sedimentele lagunei. În total, se estimează că au fost folosiți peste zece milioane de astfel de piloni, creați din esențe tari precum stejarul, ulmul și zada. Acești piloni au fost așezați atât de strâns unul lângă altul încât au format o bază compactă, capabilă să suporte greutatea clădirilor de piatră și marmură.

🌊 Secretul durabilității

Unul dintre cele mai uimitoare aspecte este faptul că lemnul nu putrezește, chiar dacă se află de secole sub apă. Explicația științifică stă în lipsa oxigenului din straturile adânci ale lagunei, care împiedică dezvoltarea bacteriilor și ciupercilor ce provoacă degradarea lemnului. Mai mult, mineralele din apă au pătruns treptat în structura lemnoasă, întărind-o până aproape de starea de piatră. În esență, pilonii nu doar că nu se deteriorează, ci devin mai duri cu trecerea timpului, oferind o fundație remarcabil de stabilă.

⛪ Măreția arhitecturii

Această soluție tehnică ingenioasă a făcut posibilă construirea unor capodopere arhitecturale care au devenit simboluri ale Italiei. Palatul Dogilor, Bazilica San Marco și numeroasele palate de pe Canal Grande par să plutească grațios pe apă. Fiecare detaliu arhitectural, de la coloanele gotice la frescele bizantine, reflectă bogăția culturală și rafinamentul Veneției medievale. Totul a fost construit cu o atenție extraordinară la detalii și cu o înțelegere profundă a mediului înconjurător.

⚙️ O inginerie de excepție

Construcția Veneției a fost un act de curaj și inteligență inginerească. Materialele erau transportate din pădurile alpine, pe râuri și canale, până în lagună. Acolo, muncitorii băteau pilonii adânc în sol, apoi așezau grinzi de lemn orizontale și blocuri de piatră peste acestea, creând o platformă solidă. Deasupra, se ridicau clădirile în stil gotic, renascentist sau baroc. Cu toate limitările tehnologice ale epocii, meșterii venețieni au reușit să construiască un oraș care a rezistat timpului și naturii.

🕰️ Supraviețuirea în timp

De-a lungul secolelor, Veneția a trecut prin numeroase încercări: inundații, cutremure, eroziune și chiar schimbări climatice. Cu toate acestea, structurile sale continuă să stea drepte, dovadă a rezistenței incredibile a sistemului de fundații din lemn. Deși orașul se confruntă astăzi cu fenomenul de “acqua alta” și cu creșterea nivelului mării, măreția sa rămâne neschimbată. Fundațiile originale, ascunse sub valuri, sunt o lecție despre ingeniozitatea omului și puterea soluțiilor simple, dar inteligente.

🌍 Lecția Veneției

Veneția nu este doar o destinație turistică, ci un simbol al armoniei dintre natură și civilizație. Într-o lume modernă care se confruntă cu schimbări climatice și urbanizare accelerată, povestea orașului plutitor ne amintește că durabilitatea nu înseamnă doar tehnologie, ci și respect pentru mediu. Fundațiile sale invizibile, dar indestructibile, ne inspiră să căutăm echilibrul între progres și tradiție, între modernitate și înțelepciunea trecutului.