$$$

 🎭 Actorul Costel Constantin s-a născut pe 20 octombrie 1942, la Galaţi. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesoarei Beate Fredanov, în 1964. A debutat ca actor la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a jucat în perioada 1965-1969, în rolul călugărul tânăr din "Beckett", de Jean Anouilh, regia Soranei Coroamă Stanca. În 1970, a debutat pe scena Teatrului Național București cu rolul Nick din piesa "Cui i-e frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee.

🎭 Activitatea teatrală a desfășurat-o la Teatrul Naţional I.L.Caragiale din Bucureşti. A jucat în numeroase piese, atât în roluri principale, cât şi secundare: "Numele Trandafirului", după romanul lui Umberto Eco, în regia lui Grigore Gonţa, "Nunta lui Krecinski", de A.V. Suhovo Kobâlin, în regia lui Felix Alexa, "Crimă pentru pământ", o dramatizare după romanul lui Dinu Săraru, în regia lui Grigore Gonţa, rolul lui Ştefan cel Mare în "Apus de soare", o adaptare după piesa lui Delavrancea, a regizorului Dan Piţa şi a actorului însuşi, "Burghezul gentilom", o adaptare modernă după Moliere, regia Petrică Ionescu, "Sâmbătă, duminică, luni" de Eduardo De Filippo (regia Dinu Cernescu, 2007), "Sinucigaşul" de Nikolai Erdman (regia Felix Alexa, 2009), "Vizita bătrânei doamne" de Friedrich Dürrenmatt (regia Alexander Morfov, 2011), "Visul unei nopţi de vară" de William Shakespeare (regia Petrică Ionescu, 2015).

🎭 A jucat şi în piese montate de Teatrul Naţional de Televiziune ("Cu toată dragostea", o adaptare TV a piesei "Secunda 58" de Dorel Doria; "Mitică Popescu", adaptare TV, după piesa lui Camil Petrescu), de Teatrul Ion Creangă şi de Teatrul Radiofonic.

🎥 Are o filmografie bogată, colaborând cu majoritatea regizorilor români. Câteva dintre filmele în care a jucat Costel Constantin: "Tănase Scatiu" (1975, regia Dan Piţa), "Ion - blestemul pământului, blestemul iubirii" (1979, regia Mircea Mureşan), "Ana şi hoţul" (1981, regia Virgil Calotescu), "Buletin de Bucureşti" (1982, regia Virgil Calotescu), "Aşteptând un tren" (1982, regia Mircea Veroiu), "A unsprezecea poruncă" (1990, regia Mircea Daneliuc), "Pepe şi Fifi" (1993, regia Dan Piţa), "Somnul insulei" (1993, regia Mircea Veroiu), "Omul zilei" (1997, regia Dan Piţa), "Dulcea saună a morţii" (2003, regia Andrei Blaier), "Cu un pas înainte" (2007, serial TV), "Aniela" (2009, serial TV), "Iubire şi onoare" (2010), "Sunt o babă comunistă" (2013).

🎭 Ultima oară a putut fi văzut pe scenă în iunie 2023, în spectacolul "Omul care a văzut moartea", în care a jucat în peste 200 de reprezentaţii de-a lungul a zece ani.

🕯 Costel Constantin a murit pe 22 mai 2024, la vârsta de 81 de ani.

📸 Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București

$$$

 Mă numesc Catherine Thomson Hogarth Dickens.

Am venit pe lume la 19 mai 1815, în Edinburgh, Scoţia, fiind fiica cea mare a jurnalistului şi criticului muzical George Hogarth şi a Georginei Thomson. 

În 1824 familia noastră s-a mutat la Londra, când tatăl meu şi-a continuat cariera în presa britanică. 

Pe 2 aprilie 1836 m-am căsătorit cu Charles Dickens, tânărul scriitor care tocmai se afla la începutul gloriei sale literare. 

Împreună am avut zece copii.

Am condus o gospodărie activă: copii, personal de casă, vizitatori, călătorii, inclusiv o mare traversare a Atlanticului între ianuarie şi iunie 1842 la bordul „Britannia”. 

Pe lângă rolul de soţie şi mamă, am publicat în 1851 (sub pseudonimul Lady Maria Clutterbuck) o lucrare intitulată *What Shall We Have for Dinner?" 

Aceasta nu era doar o simplă carte de bucate, ci un manual de gospodărie victoriană, ce reflecta poziţia femeii în casă şi presiunile sociale ale epocii.

La început, îl iubeam fără măsură. Îi suportam ritmul nebun, ideile, nevoia constantă de atenție și control. Dar cu fiecare an, temperamentul lui a devenit mai rece, mai necruțător. El era tot mai preocupat de carieră, iar eu tot mai izolată, prizonieră într-o casă plină de oameni, dar fără loc pentru mine.

Am început să simt despărțirea mult înainte de a se rosti cuvântul „separare”.

După nașterea fiicei noastre Dora, sănătatea mea s-a slăbit. Charles mă privea cu un amestec de milă și iritare. Spunea că nu mai sunt femeia vioaie de la început.

Adevărul e că oboseala, pierderile și singurătatea m-au schimbat. Dar și pe el l-au schimbat succesul și vanitatea. Începuse să aibă o admirație suspectă pentru tinerele actrițe pe care le aducea în piesele sale.

În 1857, a întâlnit-o pe Ellen Ternan, o tânără de 18 ani, frumoasă, fragilă, visătoare. El avea 45.

A fost începutul sfârșitului.

Un an mai târziu, în 1858, am primit din greșeală un pachet cu o brățară.

Era adresat actriței. Secretul lui s-a destrămat în clipa aceea.

Când l-am întrebat, a ridicat vocea, spunând că îndrăzneala mea era o insultă.

La scurt timp, a decis că trebuie „să punem capăt vieții domestice nefericite”.

A trimis o scrisoare publică ziarelor. A spus că „nu acuză pe nimeni”, dar a insinuat că temperamentul meu mă făcea nepotrivită ca soție și mamă.

Mi-a luat aproape toți copiii. Doar fiul nostru cel mare, Charles Jr., a ales să rămână cu mine.

Pentru ceilalți, a construit o poveste în care eu eram vinovată, instabilă, dificilă.

A împărțit casa în două. A ridicat un zid între camerele noastre, ca să nu ne mai vedem.

Apoi, când separarea a devenit publică, m-a făcut o femeie de rușine, iar el a fost compătimit.

Nu am avut drept de apărare.

În realitate, nu am fost nici nebună, nici rea.

Am fost o femeie obosită, dar loială, căreia i s-a luat tot: bărbatul, copiii, reputația.

Mi-am refăcut liniștea la 70 Gloucester Crescent, unde am trăit discret.

Înainte să mor, i-am spus fiicei mele Kate:

„Spune-le adevărul. Tatăl tău m-a iubit odată.”

Pentru că, dincolo de toate, asta fusese odată adevărat.

Iar ceea ce a urmat a fost doar prețul faimei lui și tăcerea mea.

Am decedat pe 22 noiembrie 1879, la Londra, şi am fost înmormântată la Highgate Cemetery, alături de fiica noastră Dora, care murise bebeluș. 

Recenta cercetare academică revendică vocea mea: rolul femeii în spatele marelui scriitor, presiunile epocii şi costul personal al unei relaţii publice.

Oamenii din spatele brandurilor – Cumpărăm de la oameni, nu de la firme

 Recunosc... De câțiva ani buni sunt, practic ,singura responsabilă cu cumpărăturile și cu plata facturilor pentru familia mea. Pentru vreo trei ani familia era formată doar din tatăl meu și cu mine, dar de aproape un an cumpăr doar eu pentru mine.

Nu neg faptul că și în copilărie, adolescență și prima tinerețe nu mergeam la cumpărături, mai mult sau mai puțin sistematic, doar ca să-i scutesc pe părinții mei de unul sau mai multe drumuri până la magazin. Nu neg că în studenție îmi făceam singură cumpărăturile fiind relativ departe de părinți. Nu neg că adesea îmi însoțeam părinții la cumpărături fiind de ajutor cât de cât posibil... Dar în ultimul timp sunt singură pe propriile picioare.

Experiența de-o viață m-a făcut să-mi aleg mereu magazinele de unde cumpăr tot ce am nevoie. Dar mai ales oamenii de la care cumpăr. Se formează, în timp, acele legături puternice de încredere între vânzător și cumpărător. Cel care își vinde marfa ajunge să cunoască nevoile clientului sau clienților și aduce și oferă spre vânzare tocmai acele produse care se vând imediat. Și atunci când aduce un produs nou știe cum să-l prezinte și să-l ofere spre vânzare tocmai pentru ca cel care îl cumpără să fie suficient de mulțumit încât să mai cumpere o data și încă o dată cu cea mai mare încredere că a făcut cea mai bună alegere. Iar cel care cumpără are încredere deplină și definitivă că cel de la care cumpără oferă produse de calitate, curate, durabile și potrivite nevoilor sale de moment și pe termen lung.

Fie că îți faci cumpărăturile de la un Depozit Virtual, fie că îți faci cumpărăturile de la un magazin real, fie el supermarket, hipermarket sau pur și simplu de la magazinul de proximitate, trebuie apreciat atunci când magazinul respectiv trece printr-un proces de umanizare brand. Și aceasta pentru că tocmai acest proces de rebranding poate face diferența între un magazin banal și rece și un magazin uman, plin de căldură și care se pliază exact pe nevoile clientului.

Întotdeauna am făcut cumpărăturile de la mai multe magazine. Mai mari, mai mici, dar aproape întotdeauna din apropiere atunci când era vorba de magazinele fizice. Ideea este că de la fiecare magazin iau anumite produse, aproape mereu aceleași de la fiecare magazin în parte și oarecum diferit de la un magazin la altul. Se întâmpla uneori că făceam anumite sugestii asupra produselor pe care ar fi putut să le aducă bazându-mă pe ceea ce vedeam în celelalte magazine și foloseam in mod curent.

La fel se întâmplă și în cazul magazinelor online. Din fiecare dintre cele frecventate relativ des și constant, ritmic, iau anumite produse specifice fiecăruia în parte. Astfel știu aproape exact perioada din timpul anului când apare un anumit produs sau intervalul de timp în care apare ceva nou din seria respectivă de produse. În plus urmăresc blogul site-ului respectiv, dacă acesta există, sau recomandările personalului din fiecare magazin în parte tocmai pentru a-mi face o idee despre fiecare produs in parte, despre noutățile din domeniu, despre următoare apariții. Astfel încerc să evit anumite eșecuri, în sensul achiziționării unor produse de care nu aș fi putut fi mulțumită sau de care nu m-aș fi putut folosi prea mult sau deloc, cu sentimentul că am cheltuit banii degeaba.

Nu o dată am recomandat, la rândul meu, anumite produse cumpărate din diverse magazine, produse pe care le-am folosit din plin, branduri cărora le-am fost fidelă timp îndelungat tocmai pentru că mi-au fost de folos atâta timp. Și am rămas mereu cu convingerea că orice Depozit Virtual sau magazin real se promovează tocmai prin faptul că acționează ca o adevărată echipă prin relații reale și nu doar prin produse, etichete și prețuri.

Articol scris pentru SuperBlog 2025 

$$$

 Unii copii se învârt în cerc, sar pe loc sau bat din mâini. Pentru un ochi neobișnuit, pare un gest ciudat, o mișcare fără sens. Dar pentru un copil cu autism, acest gest spune totul. Când un copil se învârte, nu o face întâmplător. Este felul lui de a se simți în siguranță, de a-și regla lumea interioară. Creierul unui copil autist percepe stimulii senzoriali diferit: uneori totul e prea puternic lumina, zgomotul, atingerea, alteori prea slab, gol. Rotirea produce un echilibru. Sistemul vestibular, aflat în urechea internă, trimite semnale către creier despre poziția și mișcarea corpului. Prin rotire, copilul își „recalibrează” senzațiile, își găsește un punct de stabilitate într-un univers care uneori îl copleșește.

Unii se învârt pentru că sunt fericiți. E felul lor de a arăta bucuria, de a simți energia care îi străbate. Alții o fac când sunt anxioși sau obosiți, pentru că acea mișcare repetitivă le oferă control. Într-o lume plină de zgomote, reguli, fețe și expresii greu de citit, mișcarea devine un refugiu — ceva predictibil, constant, care nu cere explicații.

De multe ori, aceste comportamente apar și pentru că copilul nu poate exprima verbal ce simte. Corpul vorbește în locul lui. Nu trebuie oprit, certat sau rușinat. El transmite un mesaj: „Așa mă liniștesc. Așa mă organizez.” Cu timpul, prin terapie ocupațională, integrare senzorială și sprijin emoțional, copilul poate învăța alte modalități de autoreglare respirația ghidată, balansul controlat pe o minge, pauze senzoriale, jocuri care îl ajută să se conecteze.

A înțelege un copil cu autism înseamnă a-i citi limbajul tăcut al corpului. Nu să-l schimbi, ci să-l asculți. Căci în acel gest aparent simplu, în rotirea aceea continuă, se află un efort profund de a găsi echilibru într-o lume care uneori se învârte prea repede.

$$$

 Philip s‑a născut pe 10 iunie 1921, pe insula Corfu, în Villa Mon Repos, ca Prince Philip, Duke of Edinburgh (iniţial „Philippos of Greece and Denmark”). 

Părinţii lui erau Prince Andrew of Greece and Denmark (1882‑1944) şi Princess Alice of Battenberg (1885‑1969). 

Genealogia lui e sofisticată: tatăl provenea din casa daneză Glücksburg care fusese ridicată pe tronul Greciei, iar mama era descendentă a reginei Victoria. 

Deşi s‑a născut în Grecia, linia sa nu era etnic greacă: casa regentă fusese instalată de puterile europene. 

Unul dintre cele mai dramatice momente ale vieții lui Philip s-a petrecut când era doar un bebeluș:

în 1922, după ce unchiul său, regele Constantin I al Greciei, a fost forțat să abdice, tatăl lui Philip (Prințul Andrew) a fost arestat și condamnat la moarte de noua conducere militară.

Intervenția britanicilor (în special a reginei Alexandra și a lui George V) a salvat familia.

Marina Regală Britanică a trimis un vas, HMS Calypso pentru a evacua familia regală greacă.

 Micuțul Philip, în vârstă de un an și jumătate, a fost ascuns într-o ladă de portocale, improvizată ca pătuț, ca să fie scos discret de pe insulă și să nu atragă atenția.

Acest detaliu aproape metaforic a marcat începutul unei vieți între exil și datorie.

Prințesa Alice a Greciei, mama lui Philip, era nepoata Reginei Victoria și o femeie profund religioasă. Dar viața ei a fost un carusel:

A fost diagnosticată cu schizofrenie în anii '30 și internată forțat la o clinică din Elveția de către familia regală.

A fost tratată chiar de Sigmund Freud, care a recomandat o histerectomie pentru a „reduce fanteziile religioase”.

După ani de suferință, s-a întors în Grecia și a devenit călugăriță ortodoxă, fondând o misiune pentru săraci.

A salvat evrei în timpul ocupației naziste, ascunzându-i în propria casă, iar mai târziu, a fost recunoscută de Yad Vashem ca Dreaptă între Popoare.

La sfârșit, a trăit în Palatul Buckingham, în ultimii ani din viață.

Philip a fost practic abandonat de părinți în adolescență.

Tatăl său a plecat să trăiască cu o amantă în sudul Franței.

Surorile lui s-au căsătorit cu aristocrați afiliați cu regimul nazist fapt care i-a complicat viața publică în Anglia.

A fost „fără casă, fără țară, fără mamă”, după cum spunea chiar el și a fost crescut prin internate și de rude britanice, inclusiv unchiul său Lordul Mountbatten, cel care l-a împins să o curteze pe Elizabeth.

Un punct definitoriu: Philip a urmat studiile la celebrul internat Gordonstoun School în Scoţia, fondat de pedagoguol Kurt Hahn. 

Şcoala era renumită pentru disciplină strictă, program dur muncă manuală, activităţi fizice, condiţii austere. Aceasta i‑a modelat caracterul: rezilienţă, toleranţă la disconfort, spirit de competiţie.

Această experienţă explică multe din comportamentul său mai târziu: seriozitate, logică militară, dar şi distanţă emoţională.

La vârsta de aproximativ 18 ani, Philip s‑a înrolat în Royal Navy (Marea Britanie). 

A participat la diverse operaţiuni în Mediterană şi Pacific, controlând luminile de căutare ale navelor, salvând nave de atacuri aeriene etc. 

Îşi dezvoltase atât abilităţi militare cât şi o carieră limpede. 

Philip şi Elizabeth se cunoscuseră încă din 1939, când Elizabeth avea 13 ani şi Philip 18. Schimbul de scrisori, întâlnirile discrete au urmat. 

Logodna a fost anunţată în 1947; pe 20 noiembrie 1947 cei doi s‑au căsătorit la Westminster Abbey. 

Înainte de a se căsători, Philip a renunţat la titlurile greceşti şi daneze, a devenit cetăţean britanic, a adoptat numele Mountbatten. 

La căsătorie a primit titlurile Duke of Edinburgh, Earl of Merioneth, Baron Greenwich. 

Când Elizabeth a devenit regină la 6 februarie 1952, Philip a devenit consortul regal, nu rege, dar partener principal al monarhiei. 

Deşi nu avea coroana, a avut un rol major în reprezentare, patronaje, reforme instituţionale.

A renunţat la activitatea militară activă, s‑a concentrat pe sprijinul reginei şi pe rolul său public.

Copiii, familia, viaţa privată

Philip şi Elizabeth au avut patru copii:

King Charles III (n. 1948)

Princess Anne (n. 1950)

Prince Andrew (n. 1960)

Prince Edward (n. 1964) 

Familia a trăit într‑o epocă de schimbare: tradiţie regală vs. lumea modernă. Relaţiile nu au fost întotdeauna liniştite, Philip era om de disciplină, iar copiii lui au avut experienţe diferite.

A fost frustrat că nu a putut da numele Mountbatten copiilor, abia mai târziu, în 1960, acest lucru s-a schimbat parțial.

A avut o relație rece cu Charles, pe care îl considera slab și prea sensibil.

Își iubea familia, dar era un om rigid, cu o fire autoritară.

Philip nu a fost doar „soţul reginei”. A avut interese clare:

Sporturi: polo, apoi conduceri de trăsuri („carriage driving”), a fost campion mondial la această disciplină. 

Aviaţie: a avut licenţă de pilot, a acumulat ore în numeroase tipuri de avioane. 

Conservarea mediului: a fost patron al organizaţiilor de mediu, a susţinut cauza protecţiei naturii. 

Educaţia tinerilor: a creat şi a promovat programul The Duke of Edinburgh’s Award (DofE) care îşi propune să dezvolte tinerii prin provocări, voluntariat şi aventură. 

Viaţa lui Philip nu a fost lipsită de tensiuni:

Originea sa grecească şi daneză, exilul familial, rude implicate în Germania nazistă, toate au generat provocări de imagine. 

Stilul său direct, umorul adesea „pe muchie”, gafele publice (unele considerate politice incorecte) au atras critici. De exemplu, i-a spus unui student britanic în China: „Dacă mai stai aici mult, o să ai ochii oblici.”

Philip s‑a retras oficial din activităţile publice la 2 august 2017, la vârsta de 96 de ani. 

Starea lui de sănătate a fost monitorizată atent în ultimii ani, cu internări şi intervenţii medicale.

A murit pe 9 aprilie 2021, la Castelul Windsor, în vârstă de 99 de ani. 

Funeraliile au avut loc pe 17 aprilie 2021, în contextul pandemiei COVID‑19, cu restricţii. 

Philip rămâne una dintre figurile monarhiei britanice care, prin adaptare şi loialitate, au traversat un secol de schimbări dramatice.

El a fost:

Un copil de exil, devenit unul dintre cei mai longevivi consorţi regi.

Un militar, un pilot, un patron al cauzelor moderne, dar un tradiţionalist prin temperament.

Un susţinător discret al reginei „sprijinul & călăuza ei” cum a fost descris.

Dincolo de imaginea rigidă, a existat un om care s‑a adaptat, dar n‑a abandonat complet valorile de disciplină, onoare şi serviciu.

Din păcate, unele aspecte precum distanţa faţă de emoţii, momentele tensionate cu familia sau comentariile publice arată că nici „viaţa de prinţ” nu e doar poveste frumoasă.

$__$$$

 „Bodyguardul”: culisele uneia dintre cele mai îndrăgite melodrame hollywoodiene

Au trecut peste treizeci de ani de la filmările celebrului lungmetraj hollywoodian, iar mii de spectatori încă îl revăd cu plăcere. Coloana sonoră a peliculei a intrat în topul celor 50 de albume cel mai bine vândute ale secolului XX. Totuși, puțini știu ce se întâmpla cu adevărat atunci, în spatele camerelor.

Scenariul filmului „Bodyguardul” a fost scris la începutul anilor ’70, cu două decenii înainte de premiera pe marile ecrane. A fost primul scenariu al celebrului astăzi Lawrence Kasdan, care avea să semneze mai târziu câteva episoade din Star Wars și „Indiana Jones”. Personajele principale ar fi trebuit să fie interpretate de actorul Steve McQueen și de cântăreața Diana Ross, însă proiectul a fost suspendat din cauza temerii că publicul nu va accepta o poveste de iubire „interrasială”.

În 1979, rolul bodyguardului i-a fost propus lui Ryan O’Neal, însă acesta a refuzat, invocând relațiile tensionate cu Diana Ross. Proiectul a fost aproape uitat, până când, într-o zi, Kevin Costner și-a manifestat interesul. A dorit să devină coproducător și să joace rolul principal.

Distribuirea actriței potrivite pentru personajul cântăreței Rachel Marron a durat mult timp. Costner insista ca rolul să-i fie oferit lui Whitney Houston, însă aceasta ezita să accepte. Pe de o parte, nu avea nicio experiență în cinematografie, motiv pentru care câteva scene au fost, în cele din urmă, eliminate. Pe de altă parte, considera personajul prea isteric. Kevin Costner a așteptat doi ani până când Whitney s-a hotărât să participe la filmări și i-a promis că o va sprijini în permanență. „Îți promit că nu te voi lăsa să cazi. Te voi ajuta. Și m-a ajutat”, avea să declare mai târziu Houston.

Celebra piesă „I Will Always Love You”, datorită căreia Whitney Houston a devenit cunoscută în întreaga lume, fusese compusă de cântăreața de country Dolly Parton cu mult înainte de lansarea filmului. În 1974, Elvis Presley a încercat să obțină drepturile asupra melodiei, dar Dolly l-a refuzat, temându-se că o va „compromite”. După apariția filmului „Bodyguardul”, piesa a devenit cea mai cântată la nunțile din America, iar în Marea Britanie răsuna adesea și la funeralii.

Autoarea melodiei, Dolly Parton, a câștigat aproximativ șase milioane de dolari din redevențe.

Desigur, versiunea soul interpretată de Whitney Houston a conferit piesei o aură inconfundabilă, însă alegerea melodiei și faptul că ea răsună în finalul culminant al filmului se datorează în întregime lui Kevin Costner, un vechi admirator și interpret de muzică country.

În somptuoasa reședință unde locuia eroina principală conform scenariului fuseseră filmate cândva scene din „Nașul”, inclusiv faimoasa scenă cu capul de cal în pat. Iar în 1953, aici au locuit John F. Kennedy și Jackie în luna lor de miere. Impunătoarea vilă dispune de 28 de dormitoare, 38 de băi, o bibliotecă pe două niveluri și un bar cu vedere spre o grădină magnifică.

Când filmările erau în toi, producția a trebuit suspendată pentru câteva săptămâni. Logodită de curând cu Bobby Brown, Whitney a suferit un avort spontan în timpul filmărilor. „A fost cumplit, atât emoțional, cât și fizic — mărturisea ea mai târziu — dar m-am întors pe platou chiar a doua zi.” După încheierea producției, Houston și Brown s-au căsătorit, iar la scurt timp cântăreața a adus pe lume o fetiță, Bobbi Kristina Brown.

După premieră, criticii au făcut praf filmul, numind „Bodyguardul” cel mai lipsit de talent proiect din istoria cinematografiei. Atât Houston, cât și Costner au fost nominalizați la Zmeura de Aur, premiu pe care artista l-a și „câștigat” la categoria „Cea mai slabă actriță”. Însă, așa cum se întâmplă adesea, publicul a ignorat părerile criticilor, iar filmul a devenit un succes răsunător, recuperându-și costurile de trei ori. Cu un buget modest de 25 de milioane de dolari, pelicula a încasat peste 120 de milioane în Statele Unite și mai mult de 400 de milioane la nivel mondial.

Succesul filmului l-a surprins chiar și pe scenaristul Lawrence Kasdan, care mărturisea: „Este ceva aproape mistic la mijloc. Înțeleg că Kevin este extrem de popular, muzica creează atmosfera potrivită, dar toate acestea se găsesc în multe alte producții. Și totuși nu acestea sunt motivele principale ale acestui succes uluitor. Există ceva în film care atrage oamenii, mai ales femeile. Nu vă pot spune de ce.”

În urmă cu mai bine de zece ani, pe 11 februarie 2012, legendara artistă a murit din cauza unei supradoze de cocaină. Și-a pierdut cunoștința și s-a înecat în cada de la hotelul Beverly Hilton. Prin decizia administrației, camera în care s-a produs tragedia nu mai este închiriată. La înmormântare, Kevin Costner a rostit un discurs emoționant despre rolul ei în „Bodyguardul”: „Tu ai fost cea care a făcut filmul să fie ceea ce este. Mulți actori ar fi putut juca rolul meu, dar tu, Whitney — cred asta cu sinceritate — ai fost singura care o putea interpreta pe Rachel Marron.”

La patru ani după dispariția lui Whitney Houston, după șase luni de comă, a murit și singura ei fiică, Bobbi Kristina. Și ea a pierit în urma consumului de substanțe interzise și alcool, înecându-se în cadă.

În 2012, Kevin Costner a dezvăluit jurnaliștilor că în continuarea filmului „Bodyguardul” Diana ar fi dorit să joace rolul principal. Potrivit lui Costner, personajul său — un fost agent secret devenit bodyguard — ar fi trebuit să o protejeze pe prințesă de admiratorii insistenți și de paparazzii și mai intruzivi.

Între cei doi ar fi trebuit să ia naștere, la fel ca în primul film, o poveste de dragoste. Costner i-a promis Dianei că va avea grijă de ea la fel cum avusese grijă de Whitney. Cu o zi înainte ca prințesa să piară într-un accident de mașină, Kevin Costner primise prima variantă a scenariului.

Autor: Anna Zalesska.

⚠️ Acest material are un caracter pur informativ și istoric. Toate mențiunile despre tragedii personale sau dependențe sunt prezentate fără judecăți de valoare și nu urmăresc promovarea unor obiceiuri nocive.

$$$

 Un turist a sosit în Mexic şi a fost fermecat de prospeţimea şi gustul desăvârşit al peştelui prins de pescarii locali. Uimit, îi întrebă:

— Cât timp vă ia să-l prindeţi?

Aceştia răspunseră la unison:

— Nu prea mult.

Surprins, turistul continuă:

— De ce nu petreceţi mai mult timp pescuind, ca să prindeţi mai mult peşte?

Pescarii îi explicară liniştiţi că prada lor modestă le ajunge din plin pentru ei şi familiile lor.

Turistul insistă:

— Şi ce faceţi cu restul timpului?

Pescarii zâmbiră:

— Dormim până târziu dimineaţa, mai pescuim puţin, ne jucăm cu copiii, luăm prânzul împreună cu soţiile, iar seara ne întâlnim cu prietenii, bem un pahar, cântăm şi râdem.

Turistul îi întrerupse entuziasmat:

— Eu am un master în administrarea afacerilor la Harvard şi vă pot ajuta! Trebuie doar să pescuiţi mai mult în fiecare zi, să vindeţi surplusul, să obţineţi profit şi să vă cumpăraţi o barcă mai mare.

Pescarii, curioşi, întrebară:

— Şi după aceea?

— Cu barca mai mare şi câştiguri suplimentare vă puteţi cumpăra încă una, apoi pe a treia, până când veţi avea o adevărată flotă. În loc să vindeţi peştele unui intermediar, veţi putea negocia direct cu fabricile, ba chiar să vă deschideţi propria fabrică. Apoi veţi părăsi satul şi vă veţi muta la Ciudad de México, Los Angeles sau chiar New York, de unde vă veţi conduce compania prosperă.

— Cât timp ne-ar lua toate acestea? întrebă unul dintre pescari.

— Vreo douăzeci, poate douăzeci şi cinci de ani, răspunse turistul.

— Şi apoi? întrebă din nou pescarii.

Zâmbind larg, turistul spuse:

— Apoi veţi juca la bursă şi veţi câştiga milioane!

Uimiţi, pescarii replicară:

— Milioane? Pe bune? Şi ce vom face după aceea?

— După aceea veţi putea să vă pensionaţi şi să trăiţi liniştiţi într-un sat pe malul mării: să dormiţi până târziu, să vă jucaţi cu copiii, să luaţi prânzul cu soţiile şi să vă petreceţi serile cu prietenii.

Pescarii răspunseră cu blândeţe:

— Cu tot respectul… dar asta facem deja. De ce am munci douăzeci şi cinci de ani pentru ceva ce avem chiar acum?