$$$

 ION PĂUN PINCIO

Ion Păun Pincio a fost unul dintre geniile triste ale României. Un scriitor de excepție, considerat un al doilea Eminescu, a avut parte de un destin tulburător măcinat de sărăcie, într-o societate incapabilă să-i înțeleagă forța creatoare.

„Puţini îşi mai aduc astăzi aminte de el. Cu toate acestea, în scurta lui viaţă, a fost un poet de seamă. Dar unul dintre acei poeţi care au întruchipat viaţa clasică a cântăreţului din mansarde şi cocioabe: ros de mizerie, hrănit prin birturile de ultima categorie, alungat din loc în loc pentru neplata chiriei, chinuit fiziceşte şi moral în cel mai cumplit grad. Şi totuşi, rămânea bun, blând, îngăduitor, prietenos, primind lucrurile aşa cum veneau şi biciuindu-le doar din când în când, în versurile sale“. Aceasta era descrierea pe care celebrul scriitor român Tudor Arghezi i-o făcea lui Ion Păun Pincio, într-un articol din anul 1927, din ziarul „Adevărul“.

Pincio murise în noaptea de Revelion a anului 1894, dar amintirea sa încă îi bântuia pe scriitorii interbelici. Nici nu era de mare mirare. Fusese o apariție greu de uitat, atât din punct de vedere literar, dar și ca personalitate. Ion Păun Pincio a fost considerat, mai ales de posteritate, drept un poet genial, despre care se spune că ar fi putut fi un al doilea Eminescu, dar cu un destin care provoacă și astăzi fiori. Mai degrabă, Ion Păun Pincio a fost un soi de Jim Morrison al literaturii românești, arzând ca o flacără în mijlocul unei societăți care nu l-a înțeles pe deplin. Pincio s-a stins în chinuri la numai 26 de ani, lăsând în urmă doar o mică demonstrație a talentului său incredibil. În 1948, Ion Păun Pincio a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, o dramatică compensație a unei vieți chinuite, la limita supraviețuirii.

Copilăria pefectă a micului boiernaș

Descrierea făcută de Arghezi lui Ion Păun Pincio, acel boem măcinat de sărăcie și focul creației, contrastează puternic cu imaginea copilului Ion Păun. Poetul s-a născut pe teritoriul de astăzi al județului Botoșani, la jumătatea secolului al XIX-lea, o perioadă de maximă efervescență culturală și intelectuală pentru zona nord moldavă. „Botoșaniul era cosmopolit, o zonă multietnică, mai ales în secolul al XIX-lea. În plus, de-a lungul istoriei a fost o zonă de confluență. Au fost aici multe aporturi etnice, din cele mai vechi timpuri. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, cred că a fost vorba și de multiculturalitate, cu diferite influențe, care a dus la apariția unor oameni deosebit de inteligenți. În plus, era o zonă foarte puternică din punct de vedere economic, acei oameni își permiteau să-și țină copiii la școală, să-i educe, să le valorifice potențialul extraordinar“, explică istoricul botoșănean Dănuț Huțu.

Acesta a fost și cazul lui Ion Păun Pincio. S-a născut pe 17 august 1868, în târgul Mihăilenilor, într-o familie de mici boiernași înstăriți. De altfel, fascinantul Mihăileni era un târgușor de frontieră foarte prosper, cu oameni bogați, cu mulți negustori evrei și conace boierești. Trebuie menționat faptul că el se numea de fapt Ion Păun, „Pincio“ fiind un pseudonim literar luat mai târziu în urma unei călătorii în Italia.

Perioada copilăriei de la Mihăileni a contrastat puternic cu cea a vieții adulte, pentru Ion Păun. Tatăl său era subprefect de Dorohoi și avea o avere frumușică. Unii spun că talentul literar și artistic l-a dobândit de la mama sa, Maria Cozmiță. Aceasta provenea dintr-o familie înstărită de intelectuali bucovineni și era o bună cunoscătoare a literaturii române și germane. Maria Cozmiță a publicat destul de des în revistele din Botoșani și Suceava, și în felul acesta i-a insuflat și copilului pasiunea pentru literatură – de mic, Ion Păun a cunoscut literatura clasică germană, cea care îi va influența, parțial, stilul. Pe ulițele Mihăileniului, printre dughenele evreiești și nemțești de la frontieră, și mai apoi sus, pe dealurile pline de case frumoase și conace, a trăit probabil cea mai frumoasă perioadă a vieții lui, o copilărie lipsită de grijă, ca o compensație fatidică pentru tot ce avea să îndure de-a lungul scurtei sale vieți.

Orfan condus de pasiunea pentru litere

Viața lui Ion Păun avea să se schimbe radical începând cu vârsta de 12 ani: tatăl său, subprefectul Alexandru Păun, murea subit și lăsa în urmă un lung șir de datorii despre care familia nu avea habar. De la prosperitate, neamul Păun avea să treacă la sărăcie lucie. După ce au fost achitate datoriile prin vinderea unei mari părți a proprietăților, familia se întreținea doar din pensia de urmaș a mamei și din ajutorul primit de la rudele din Bucovina. Chiar și așa, Maria Cozmiță voia ca fiul ei să primească o educație aleasă, mai ales că era un copil precoce: începe să scrie poezii de la vârsta de șapte ani.

După ce a terminat gimnaziul în localitatea natală, la Mihăileni, Ion Pincio este trimis cu banii adunați de mama sa la liceul din Pomârla, o instituție de învățământ înființată de boierul filantrop Anastasie Bașotă, condusă de Samson Bodnărescu, prietenul lui Eminescu, și patronată de junimiștii ieșeni. La Pomârla, Ion Pincio va avea parte de profesori francezi, germani, dar și intelectuali români de cea mai înaltă ținută. De acolo își va continua studiile în târgul cosmopolit al Botoșaniului, unde-l va întâlni pe Mihai Eminescu.

Ultimul an de liceu îl va face la Iași. În fabuloasa capitală a Moldovei, un puternic centru cultural al vremii, Ion Păun se îndrăgostește de teatru. Deși pasionat de literatură de mic, tânărul botoșănean vrea să devină actor. Se înscrie și urmează cursurile de actorie de la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Nu reușește să absolve fiindcă deja începea calvarul sărăciei. Mama sa, în ciuda strădaniilor, nu mai are bani să-i asigure continuarea studiilor, având de asigurat hrana zilnică a încă trei copii mai mici. La 20 de ani, în 1888, își făcea debutul literar oficial, cu poezii pe care le publică în revista „Familia“ şi apoi în ,,Drepturile omului“, ,,Ilustraţiunea Română“ şi ,,Contemporanul“. Este adevărat că începuse să publice încă din anii liceului în „Contemporanul“ lui Ion Nădejde, cunoscut publicist și traducător român. Acest ziar înființat de Nădejde alături de Vasile Morțun, la Iași, a coagulat o întreagă elită culturală moldovenească, mai ales în perioada 1881-1891. A fost șansa lui Ion Păun de a începe să se afirme literar.

Poetul telegrafist

Pe la 20 de ani, Ion Păun, sărac lipit, încearcă să evadeze. Cu ce a reușit să adune pleacă împreună cu prietenul său, tot scriitor, Dimitrie Anghel, în Italia. Aici descoperă cultura din Peninsulă, dar și istoria fascinantă a acestei țări. Aici își va găsi pseudonimul literar, ajungând să rămână pentru posteritate drept Ion Păun Pincio. „În 1892, cu câțiva gologani în buzunar și în tovărășia poetului Dimitrie Anghel, de care-l lega prietenie de pe băncile școlii, a evadat dincolo de granițe și s-a oprit o vreme în Italia. L-au fermecat comorile de artă din timpul Renașterii, dar mai cu deosebire minunata grădină Pincio din Roma de la care și-a ales apoi pseudonimul sub care e cunoscut în literatură“, preciza istoricul român Nicolae Deleanu.

Nu a durat mult până când poetul botoșănean este din nou trezit la realitatea cruntă. Ion Păun Pincio, în același an, se trezește cu o responsabilitate uriașă: este nevoit să-și întrețină mama bolnavă, o soră și doi frați mai mici. Găsește cu greu un post de telegrafist la București, iar mai apoi este detașat la Brăila. Se mută cu toții în portul de la Dunăre, în speranța unei vieți mai bune, însă este plătit mizerabil și încearcă să-și completeze veniturile scriind pentru diferite publicații ale vremii.

Este redactor de ocazie la „Familia“, „Drepturile Omului“, „Săptămâna Ilustrată“, „Munca“. Scrie poezii, redactează articole, bate la telegraf. Muncește toată ziua pentru un venit care abia le asigura supraviețuirea. Este un boem blajin și talentat, dar pe care societatea rigidă și mercantilă în care era obligat să lucreze îl înțelegea prea puțin. Nu se adaptează atmosferei de lucru rigide, lipsită de empatie și prea puțin culturală – era un intelectual între oameni de rând. „Am intrat în telegraf și atmosfera asta mă îneacă. Cel puțin deocamdată mediul ăsta mă dezgustă. În telegraf e ca și la cazarmă. Și prieteni și poezie, toate au pierit“, mărturisea acesta.

La un moment dat, are un conflict cu un superior, invidios cel mai probabil pe calitățile intelectuale ale lui Pincio, mult prea calificat pentru meseria pe care o făcea. Orgolios, șeful aranjează ca Pincio să fie relocat. Începe calvarul tânărului poet. A fost mutat disciplinar în comuna Piua-Petri din Ialomița pe un salariu și mai mizerabil, ajungând la limita supraviețuirii. Trăia din te miri ce și nici nu mai putea să mai colaboreze cu revistele la care era redactor din cauza distanței față de orașele importante. Trăia într-o cameră cu un singur pat și flămânzea. Singurul lui vis era să facă rost de bani de lemne pentru a se încălzi. Starea materială este descrisă perfect în cererea sa de demisie pe care o înaintează, prin intermediul unui prieten, conducerii Direcțiunii Generale a Poștelor din București:

„Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă îmbucătură a fost cu mult mai amară decât mă aşteptam, sau să plec să-mi fac osânda. Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban de cheltuială, îmi era jale şi nu prea, dar nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a strâns inima de durere şi desgust. În scurt, am luat odaie cu chirie, în care mi-e ruşine să vă poftesc. E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun scaun. Un pat vârtos şi atâta tot. Pentru mine însă e bun, trebuie să fie bun. Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă o să-mi cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine“.

„În traiul lui mizerabil de zi cu zi, îi luminau chipul visările adânci”

Ion Păun Pincio nu putea trăi fără să scrie, nu putea fără atmosfera vibrantă a locurilor de întâlnire a artiștilor. Era chemarea lui, iar mulțumirea sufletească îi era mai presus decât cea materială. Și-a dat demisia și a plecat la Capitală. Bântuia străzile, cârciumile, un rebel de final de secol XIX care își trăia focul creației în felul său. Pentru a face rost de bani scria ca redactor colaborator la „Adevărul“, „Evenimentul literar'“ şi „Literatură și Știință“. Pentru a supraviețui se angajează casier la berăria lui Ion Luca Caragiale, Bene Bibenti, situată pe strada Șelari. Evident, salariul era mic. Din cauza situației materiale precare, a lipsei lemnelor, poetul se îmbolnăvește des și este nevoit să renunțe și la meseria de casier, mai ales din cauza muncii de noapte.

În ciuda sărăciei, era o persoană mereu optimistă, blajină. Un personaj aparte pe străzile Bucureștiului. „În traiul lui mizerabil de zi cu zi, în hainele roase, în paltonul îngălbenit de vreme, în ghetele scâlciate şi în şoşonii găuriţi, se zărea mereu o veselie domoală. Îi luminau chipul visările adânci, adunate pe figura lui blajină, sub barba deasă şi încâlcită, în ochii vioi şi în surâsul veşnic, adesea melancolic, dar niciodată lipsit, în niciun moment şi în nicio împrejurare“, scria Arghezi despre Ion Păun Pincio.

În 1894, apare totuși o rază de soare în viața lui Pincio. Primește un post de redactor la revista „Lumea Nouă“, pe un salariu ceva mai bun și cu o muncă mai lejeră care i-ar fi permis să-și refacă starea de sănătate. În luna decembrie, Păun Pincio cade la pat. Avea o infecție la buză, pe care nu a tratat-o și care s-a transformat în septicemie. În ultima noapte a anului 1894, la Spitalul Colțea, Ion Păun Pincio se stingea la numai 26 de ani. Înmormântarea a avut loc pe 3 ianuarie 1895 și a fost plătită de un grup de intelectuali socialiști, printre care și Ion Nădejde, Dobrogeanu Gherea, C. Mille și Gheorghe Diamandy. A fost o înmormântare simplă, fără ceremonie religioasă, așa cum și-a dorit.

„A trăit să-și chiuie dreptul la viață și la glorie”

Acei ani ai suferinței, ai disperării, au reprezentat și apogeul creației literare a lui Ion Păun Pincio. În timp ce bătea străzile, birturile sau lucra la telegraf și berărie, Pincio aduna cu nesaț idei, sentimente, senzații și le transpunea în versuri și proză. În lumea mizeriei și a sărăciei, botoșăneanul și-a găsit creativitatea. „Păun este cel mai român dintre poeţi prin intima lui legătură cu peisajul nostru şi cu sufletul de abia pipăit al ţăranului. Toate poeziile sale au acel aburiu propriu satelor noastre, cu veselia sfioasă, cu ironia cuviincioasă, cu amarul smerit al săteanului, atât de măsurat în exteriorizarea tuturor zbuciumărilor sale sufleteşti. Sărmanul Pincio a trăit parcă neîndrăznind să-şi strige talentul, să-şi chiuie dreptul la viaţă şi la glorie“, scria prietenul său, George Diamandy.

Poeziile lui Pincio aveau un aer trist, dar fără să acuze societatea sau să găsească vinovați. Era tristețea izvorâtă din experiențele sale, încărcată de o filosofie adâncă. A fost descris ca un eminescianizant. „Poeziile lui Pincio au un ton ,melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii. Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub în revista culturală „Luceafărul“.

Ioan Păun Pincio nu a avut șansa de a vedea publicat vreun volum în timpul vieții. Abia postum, prietenii îi vor aduna poeziile și le vor pune între două coperți. Este vorba despre două volume „Versuri şi proză“, „Versuri, proză, scrisori“, apărute în anul 1896. În 1948 este numit membru post-mortem al Academiei Române, alături de Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian. Se spune că poezii precum „Sfârșit de toamnă“ au prefigurat creația literară a lui George Bacovia. Una dintre cele mai faimoase poezii ale sale este „În urma despărțirii“: „Mîhnit stă veştejitul crîng/ Şi chinuit de vînt suspină;/ Sub şteşini presure se strîng/ şi ciripesc incet-se-nchină.../ Doi corbi din aripe grăbesc/ Şi vin să mîie-n sat pe noapte/ Iar cîntecele lor trezesc /Singurătaţile-ngheţate /Un brad, se scutură şi curg /Iernaticele flori, puzderii-/ Coboară gîndu-mi în amurg /S-afundă-n lumile durerii“.

Un scriitor socialist

Din opera lui Ion Păun Pincio, dar și din mărturiile vremii reiese faptul că poetul botoșănean avea convingeri socialiste – un socialism-democrat, fără vreo legătură cu doctrina comunistă de mai târziu. Era impresionat de soarta muncitorilor, de cea a oamenilor simpli care, la fel ca el, încercau să-și ducă traiul în mizerie și sărăcie. Își dorea o lumea mai bună, mai echitabilă. A și scris la revistele socialiste ale vremii, începând cu celebrul „Contemporanul“ al lui Ion Nădejde, unul dintre fondatorii Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (la 31 martie 1893).

Mai apoi a colaborat cu „Munca“ dar și cu alte ziare socialiste. Frecventa cercurile socialiștilor români din secolul al XIX-lea din care făceau partea Dobrogeanu-Gherea, Panait Zosin, C. Mille și Gheorghe Diamandy. La înmormântarea sa au fost arborate simboluri socialiste, precum un pompon roșu deasupra sicriului, iar cei care l-au însoțit pe ultimul drum erau prietenii săi din cadrul mișcării socialiste române. „Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub.

Eminescu „călca încet și rar; cu capul mereu lăsat în jos”

Pincio a fost contemporan al lui Eminescu. Deși s-a spus despre el că a fost eminescizant, opera lui Păun Pincio a fost profund originală. Cu toate acestea, l-a întâlnit pe Eminescu, la Botoșani, pe când Pincio era elev al Liceului A.T. Laurian, din oraș. I-a și făcut o descriere.

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă, întovărăşit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav“, scria Ion Păun Pincio.

$$$

 ISABELLE ADJANI

(Paris, 1955) Actriță franceză. După o carieră intensă și precoce la Comédie Française, a obținut primul său mare succes cinematografic cu François Truffaut ( Jurnalul personal al lui Adèle H. , 1975) și a dezvoltat o carieră strălucită, marcată de recunoaștere internațională sub conducerea unor regizori prestigioși.

Fiică a unei mame germane și a unui tată algerian de origine turcă, visul ei era să devină actriță încă de la o vârstă fragedă. A debutat în cinematografie la paisprezece ani, iar la șaptesprezece ani a devenit membră pensionară a prestigioasei Comédie Française, unde a jucat rolul principal al lui Agnès în École des femmes de Molière . De asemenea, a jucat în La ondine de Jean Giraudoux și Port-Royal de Henri de Montherlant în 1974.

Impresionați de performanțele sale, criticii i-au căzut la picioare, considerând-o o fată minune a generației sale și cea mai remarcabilă tânără actriță din teatrul francez de mult timp. Comédie Française i-a oferit un contract pe douăzeci de ani, dar ea l-a respins, considerând că îi limitează posibilitățile și a acceptat propunerea lui François Truffaut de a juca rolul protagonistei în filmul său Jurnalul personal al lui Adèle H. (1975). Munca sa în acest film i-a determinat pe mulți critici să declare că a fost cea mai extraordinară actriță care a apărut pe ecran de la Jeanne Moreau încoace .

Frumusețea fragilă a Isabellei Adjani a transformat-o într-o eroină romantică ideală, așa cum a demonstrat-o în filmul Surorile Brontë (1979, de André Téchiné), în care a jucat-o pe a doua dintre surorile Brontë ( Emily Brontë , autoarea romanului Înălțimi de vânturi ); interpretarea sa i-a adus premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Cannes (1981). De asemenea, a primit laude unanime pentru subtilitatea psihologică a interpretărilor sale din Possesiunea (1981, de Andrzej Zulawski ) și Cvartetul (1981, de James Ivory ).

Nominalizată de două ori la premiul Oscar, prima dată pentru filmul menționat anterior, Jurnalul personal al lui Adèle H. (1975), și a doua pentru Pasiunea lui Camille Claudel (1988, alături de Gérard Depardieu ), Isabelle Adjani a fost premiată în repetate rânduri de Academia Franceză și la festivaluri internaționale, devenind o icoană cinematografică. Alte filme de remarcat în filmografia sa sunt Chiriașul (1976, de Roman Polanski ), Nosferatu (1979, de Werner Herzog ), Antoinette (1982, de Carlos Saura ), O vară de crime (1983, de Jean Becker), care a primit un César din partea Academiei Franceze în 1984, Regina Margot (1994, de Patrice Chéreau) și Bon voyage (2003, de Jean-Paul Rappeneau). În 1996, a jucat într-un remake al filmului Les Diaboliques alături de Sharon Stone .

$$$

 ANNE BRÖNTE

Anne Brontë (17 ianuarie 1820 – 28 mai 1849) a fost o autoare britanică născută în Thornton, West Yorkshire, fiica lui Patrick Brontë, un pastor, și a Mariei Branwell.

Ea a urmat calea surorilor sale mai mari ( Charlotte și Emily Brontë ), aprofundând lumea literară ca romancieră și poetă.

Împreună cu surorile și fratele ei Branwell, Anne a crescut în Haworth, un oraș izolat de pe mlaștinile din Yorkshire. A fost una dintre cei șase frați crescuți de tatăl ei după moartea mamei lor.

Repere din biografia Annei Brontë

*Anne a fost cea mai tânără dintre frații Brontë. Dintre cei care au supraviețuit până la vârsta adultă, ea le-a urmat pe Charlotte, Branwell și Emily.

*Anne și Emily au creat lumi imaginare în copilărie, în special Gondal, pregătind scena pentru eforturile lor literare.

*A plecat de acasă pentru a urma o școală cu internat, iar la vârsta de nouăsprezece ani a început să lucreze ca guvernantă.

*Poezia ei a devenit parte a unui volum de poezii, alături de cele ale lui Emily și Charlotte, și a fost publicată în 1846. Intitulată Poezii de Currer, Ellis și Acton Bell, Anne era „Acton” în acest grup pseudonim.

*Primul roman al lui Anne, Agnes Grey , a fost publicat în 1847. Ea a împletit în narațiune experiențele sale reale destul de negative ca guvernantă. Acesta a avut o reacție modestă la recepția sa inițială.

*Chiriașa din Wildfell Hall , al doilea roman al Annei, este considerat acum o operă feministă inovatoare.

*Anne nu împlinise încă treizeci de ani când a murit de tuberculoză în 1849. Moartea ei a urmat la scurt timp după moartea lui Branwell și a lui Emily.

Tinereţe

Anne avea doar aproximativ un an când mama lor a murit de cancer. Mătușa copiilor, Elizabeth Branwell, a acționat ca părinte surogat și a ajutat-o pe Anne să se inspire spiritual, deoarece relația lor era cea mai strânsă dintre toate.

În ceea ce privește ordinea nașterii, prima a fost Maria, numită după mama lor, apoi Elizabeth. Fiecare dintre ele a murit de boală în jurul vârstei de zece ani, posibil din cauza expunerii la condițiile precare de la școala la care fuseseră trimise. Apoi a urmat Charlotte, urmată de Branwell, singurul frate, apoi Emily și, în final, Anne, cea mai mică.

Cei patru frați supraviețuitori au primit puțină educație formală și au crescut în jocuri imaginative, construind o lume imaginară numită Angria, punând în scenă piese de teatru și creând jurnale și reviste.

Lumea imaginară a lui Anne, Gondal, a devenit decorul multora dintre operele sale literare. Ea și Emily, de care era cea mai apropiată, au creat regatul Gondal, o altă lume fictivă situată în Pacificul de Nord.

Pe urmele surorilor sale

La fel ca surorile ei, Anne și-a petrecut o mare parte din viață la casa parohială a familiei din Haworth, Anglia, pe mlaștinile Yorkshire. A plecat pentru scurt timp de acasă pentru a urma un internat în adolescență, iar la vârsta de nouăsprezece ani a început să lucreze ca guvernantă. Aceste experiențe s-au împletit în primul ei roman, Agnes Grey .

Urmând pașii surorilor sale, a studiat la Școala Roehead, unde a început să scrie poezie. Opera sa avea teme legate de atașamentul emoțional față de casa ei, pe care în cele din urmă a trebuit să o părăsească, hotărâtă să se întrețină singură.

Se bănuiește că Anne și William Weightman, un preot din Haworth, unde a crescut, s-au îndrăgostit. Poeziile schimbate și inspirația personajelor sugerează că relația lor a fost construită pe o afecțiune reciprocă. Când William a murit, poeziile lui Anne conțineau motive de durere și dorință de conexiune.

Poezia ei, deși iscusită, nu a fost nici pe departe la fel de strălucită ca cea a lui Emily, devenind parte a unui volum de poezii, împreună cu cel al lui Charlotte, și publicată în 1846. Intitulat „ Poezii de Currer, Ellis și Acton Bell”, volumul, vândut într-un total umilitor de două exemplare, nu a diminuat dorința surorilor de a continua să scrie și să urmărească publicarea.

Ana — femeia și mitul

Autoarea modernistă May Sinclair a făcut câteva observații perspicace despre strălucitul trio literar în cartea sa din 1912, „Cele trei Bronte” . Despre Anne, ea scrie cu regret pentru obscuritatea ei relativă:

„Dintre aceste tragice Brontë, cea mai tragică, cea mai jalnică, cea mai abuzată fără milă de destin a fost Anne. Un exil interminabil, monstruos este impresia pe care o avem despre viața Annei în anii copilăriei sale. Nu există nicio înregistrare reală a lor.”

Nimeni nu a păstrat scrisorile Annei. Nu i-am auzit niciodată vocea tristă ridicată din autocompătimire sau revoltă. Este îndoielnic dacă a ridicat-o vreodată. A așteptat în tăcere și resemnare, apoi și-a spus propria poveste în Agnes Grey . Dar figura ei rămâne obscură în propria poveste și în clasica „Vieți” .

Știm doar că era cea mai tânără și că, spre deosebire de surorile ei, era frumoasă. Avea părul des și ondulat, castaniu, ochi violet-albaștri, sprâncene delicate și închise la culoare și o piele albă și rozalie pentru culoarea gălbuie a surorilor ei, care trebuie să fi dat un semn prevestitor de febră. Acest lucru delicat a fost rupt pe roata vieții.

Se spune mereu despre Anne că era „blândă”. În schița ei făcută de Charlotte, ea își ține capul frumos sus, ochii privesc drept înainte și te întrebi dacă, înainte de punctul de rupere, a fost întotdeauna atât de blândă pe cât se spune. Dar nu o vezi niciodată în vreun moment de revoltă. Poeziile ei simple, în cele mai amare momente ale lor, nu exprimă mai mult decât o agonie fragilă, o consternare inocentă. Acea mică ridicare a capului în rectitudine conștientă este tot ce întrerupe lunga jale a lui Agnes Grey .

Agnes Grey

„Agnes Grey” , romanul de debut al lui Anne, s-a inspirat din perioada în care a predat la Blake Hall, o instituție a familiei Ingham. Nemulțumită de performanța sa, familia Ingham a eliberat-o pe Anne după un an, dar experiența i-a influențat scrierile.„Agnes Grey”a fost publicată în 1847 de aceeași editură care a publicat romanul „Wuthering Heights” al lui Emily . A doua ediție a fost publicată în 1850, la un an după moartea lui Anne.

Povestea lui Agnes Grey, o tânără guvernantă, se bazează pe experiențele nefericite ale lui Anne în această meserie, lucru pe care l-a făcut timp de cinci ani. Evidențiază natura precară a muncii, orele neîncetate și umilințele acumulate pentru o recompensă prea mică.

Cu Agnes Grey , Anne și-a găsit o modalitate de a-și exprima opiniile despre opresiunea femeilor, în special a femeilor sărace, și despre natura izolatoare a îngrijirii copiilor altora.

Criticii au considerat, în general, că Agnes Grey este o operă mai puțin sigură decât al doilea roman al lui Anne, Chiriașul din Wildfell Hall. Merită totuși citită ca parte a canonului Brontë, conținând schițe perspicace ale personajelor și observații despre oportunitățile limitate pentru femei în acea perioadă.

Anne a petrecut mai mult timp departe de casa familiei din Haworth decât surorile ei, ceea ce a permis ca experiențele ei să se reflecte în scrierile sale. Ea a exprimat observații progresiste, precum și o înclinație feministă.

Chiriașul din Wildfell Hall

Cel de-al doilea roman al lui Anne, „Chiriașul din Wildfell Hall” (1848), a fost mai popular decât Agnes Grey, însă nu a atins niciodată renumele romanelor lui Charlotte. La fel ca Agnes Grey , a fost scris sub pseudonimul „Acton Bell” pentru a-i ascunde sexul.

Ambele romane ale Annei, precum și poeziile sale, conțin multe elemente autobiografice care corespund cu evenimente și persoane importante din viața ei. Chiriașul din Wildfell Hall este considerat un roman feminist inovator.

May Sinclair, scriitoarea modernistă, a scris despre Chiriaș... în cartea sa din 1912, Cei trei Brontë:

„Anne și-a luat curajul în ambele mâini când s-a așezat să scrie Chiriașul din Wildfell Hall . Există scene, există situații, în romanul uimitor al lui Anne, care, prin pură îndrăzneală, stau singure în literatura de la mijlocul epocii victoriene și care aveau să se mențină în literatura revoltei care a urmat. Nu se poate spune că aceste scene și situații sunt abordate cu măiestrie. Dar există o anumită înțelegere în modul în care Anne tratează romanul și o luciditate uimitoare.”

Pe tot parcursul sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea, fascinația pentru surorile Brontë a continuat de ambele părți ale Atlanticului. Publicația Brooklyn Daily Eagle , ca parte a unui articol din mai 1900 despre viața surorilor literare, citând opinii ale lui Mary A. Ward (1851 – 1920; o biografă timpurie a lui Brontë). Articolul spunea, în parte:

„Anne servește unui dublu scop în studiul a ceea ce au scris și au fost Brontë. În primul rând, prezența ei blândă și delicată; povestea ei scurtă și tristă; viața ei grea și moartea ei timpurie pătrund adânc în poezia și tragedia care au fost întotdeauna împletite cu memoria Brontë, ca femei și ca scriitoare.”

În al doilea rând, cărțile și poeziile pe care le-a scris servesc drept punct de comparație pentru a testa măreția celor două surori ale sale. Ea este măsura geniului lor - ca ele, dar nu alături de ele.

Doamna Ward consideră că „Chiriașul din Wildfell Hall” demonstrează efectul risipei lui Branwell Brontë. Acesta a fost victima atât a opiumului, cât și a băuturii și se pare că le-a făcut pe surorile sale să creadă că era deținătorul a tot felul de secrete întunecate și vinovate.

Nu cunoșteau suficient lumea pentru a face diferența între visele frenetice ale unui bețiv de opiu și realitate; nu există niciun motiv să credem că infracțiunile de care se acuza aveau altă origine decât propria sa minte tulburată.

Chiriașul de la Wildfell Hall poartă urme ale acestor presupuse dezvăluiri nemiloase – dezvăluiri care au avut un efect extrem de nefericit asupra celor trei surori ale sale. Soarta fratelui lor putea fi suportată de Charlotte și Emily; a zdrobit-o pe Anne.

Pare ciudat că o creatură atât de blândă precum Anne — „Acton Bell” — a scris o carte precum „Chiriașul din Wildfell Hall” . Se spune că a scris-o ca un avertisment, iar necesitatea ei se crede că își are originea în credința ei în dezvăluirile imaginare ale fratelui ei despre propria sa turpitudine morală.

Moartea prematură a Annei Brontë

Din păcate, cariera literară a acestei talentate scriitoare a fost curmată brusc, deoarece nu împlinise încă treizeci de ani când a murit de o boală numită tuberculoză pulmonară, în 1849.

După moartea lui Branwell, în septembrie 1848, la vârsta de treizeci și unu de ani, Emily s-a îmbolnăvit. Deși era chinuită de suferință, a refuzat îngrijirile medicale până când a fost prea târziu și a murit la mijlocul lunii decembrie a aceluiași an, la vârsta de treizeci de ani.

Șocul morții lui Emily a slăbit-o pe Anne, iar aceasta s-a îmbolnăvit de ceea ce se credea a fi gripă. Dar, din păcate, era și tuberculoză. Anne, în mod caracteristic, a înfruntat vestea cu curaj, deși era dezamăgită că nu va avea șansa de a-și îndeplini ambiția de scriitoare.

Ultima ei poezie a fost „Un întuneric îngrozitor se apropie” — descriind o moarte iminentă. I-a scris lui Ellen Nussey, o prietenă dragă pe care o împărtășea cu Charlotte:

„Nu am groază de moarte: dacă aș crede că este inevitabilă, cred că m-aș putea resemna în liniște cu perspectiva... Dar aș vrea ca Dumnezeu să mă cruțe nu doar de dragul tatălui meu și al lui Charlotte, ci și pentru că tânjesc să fac un bine în lume înainte de a o părăsi. Am multe planuri în minte pentru practici viitoare - umile și limitate într-adevăr - dar totuși nu mi-ar plăcea ca toate să se termine în zadar și ca eu să fi trăit cu un scop atât de mic. Dar facă-se voia lui Dumnezeu.”

În următoarele câteva luni, Anne și-a recăpătat puterile și a reușit chiar să călătorească la Scarborough. Se spera că o schimbare de peisaj și aerul proaspăt al mării îi vor îmbunătăți sănătatea, dar nu s-a întâmplat. Când moartea i-a fost aproape, nu a mai putut călători înapoi la Haworth și a murit la Scarborough pe 28 mai 1849, la vârsta de douăzeci și nouă de ani.

Moștenirea Annei Brontë

La un an după moartea Annei, Charlotte a făcut ceva destul de surprinzător, aproape de neiertat: a împiedicat republicarea cărții „Chiriașul din Wildfell Hall” .

Charlotte a remarcat în 1850: „ Conacul Wildfell nu mi se pare deloc de dorit să fie păstrat. Alegerea subiectului în acea lucrare este o greșeală, a fost prea puțin în concordanță cu caracterul, gusturile și ideile scriitorului blând, retras și fără experiență.”

Rezultatul a fost că opera Annei a primit mult mai puțină atenție din partea criticilor timp de multe decenii, iar ea a fost considerată o Brontë minoră al cărei talent era inferior celui al surorilor sale. Mult mai târziu, opera sa a fost reevaluată, iar biografiile și criticile contemporane i-au acordat creditul cuvenit ca figură literară importantă.

„Chiriașa din Wildfell Hall” este considerată acum o operă literară importantă. În 2013, Sally McDonald de la Societatea Brontë a remarcat că Anne Brontë este „acum considerată cea mai radicală dintre surori, scriind despre subiecte dificile, cum ar fi nevoia femeilor de a-și menține independența și modul în care alcoolismul poate destrăma o familie”.

$$$

 CONFLICTUL ISRAELIANO-PALESTINIAN, O LUPTĂ FĂRĂ SFÂRȘIT

Disensiunile israeliano-palestiniene actuale sunt continuarea un conflict care a debutat la mijlocul secolului al XX-lea și a cărui escaladare a culminat cu o serie de războaie regionale și atentate teroriste. Evenimentele care declanșează periodic manifestări violente constituie doar ramificații ale acestui conflict, cu motivații politice, teritoriale, religioase și ideologice.

Deși granițele sale s-au schimbat de-a lungul anilor, numele de Palestina a fost atribuit teritoriului actual al Israelului, Gazei și Cisiordaniei. Istoria, cultura și identitatea atât a evreilor israelieni, cât și a arabilor palestinieni, sunt strâns legate de Palestina și de vechiul Ierusalim, unul dintre cele mai disputate orașe.

După ultima escaladare a confruntărilor dintre cele două părți, în luna mai 2021, liderii israelieni și palestinieni se află în fața unor abordări noi în privința procesului de pace, influențate de actualele tendințele globale și regionale.

Istoria conflictului, marcată suplimentar de diviziunile interne între mișcarea islamistă HAMAS din Gaza și grupurile politice seculare din Cisiordania, conduse de Organizația de Eliberare a Palestinei, centrate în jurul partidului naționalist Fatah, a arătat dificultatea realizării unui front comun în negocierile cu Israelul.

Mărul discordiei

După înființarea statului Israel, în 1948, conflictul arabo – israelian s-a intensificat, devenind o preocupare constantă în agenda comunității internaționale. Principalele divergențe sunt reprezentate de situația refugiaților palestinieni, viitorul așezămintelor israeliene din Cisiordania, crearea unui stat palestinian și statutul orașului Ierusalim.

Pe măsură ce violențele dintre israelieni și palestinieni s-au intensificat, perspectiva unei păci durabile pare mai îndepărtată ca oricând. Fără adoptarea unor măsuri active, care să țină cont de factorii declanșatori ai diviziunilor, și fără a convinge masele că pacea este posibilă, situația ar putea degenera și mai mult.

Vârful icebergului

După o perioadă de relativ calm, ce a urmat războiului din Gaza, din 2014, declanșat de răpirea a trei cetățeni israelieni de către HAMAS, conflictul dintre Israel și Palestina s-a transformat într-un război deschis, la începutul lunii mai 2021. Perioada a fost marcată de tensiuni și de o stare de securitate precară în Ierusalim și Teritoriile Palestiniene, alimentate în principal de expulzarea mai multor familii palestiniene din districtul predominant arab Sheikh Jarrah, din Ierusalimul de Est, dar și de amânarea alegerilor prezidențiale și legislative de către președintele palestinian Mahmoud Abbas. Toate acestea au culminat cu lansarea unor rachete de către HAMAS spre teritoriul israelian, respectiv executarea unor atacuri ale aviației israeliene în Fâșia Gaza.

Pe 7 mai, după săptămâni de demonstrații zilnice și tensiuni în creștere între protestatari, coloniștii israelieni și polițiști, în luna Ramadan, ciocnirile au izbucnit în zona Moscheii Al-Aqsa din Ierusalim. Forțele israeliene au fost nevoite să recurgă la grenade asomatoare, gloanțe de cauciuc și tunuri de apă într-un conflict care s-a soldat cu sute de răniți palestinieni.

După violențele înregistrate în Orașul Vechi din Ierusalim, tensiunile s-au intensificat în tot Ierusalimul de Est, fiind agravate de celebrarea Zilei Ierusalimului. Pe 10 mai, HAMAS și alte grupări militante palestiniene au lansat sute de rachete asupra teritoriului israelian.

Israelul a replicat cu atacuri aeriene și, mai târziu, cu bombardamente de artilerie care au ucis peste douăzeci de palestinieni, în operațiuni care au vizat în principal obiective ale HAMAS din Gaza.

De asemenea, în mai multe localități din Israel și Cisiordania au avut loc acțiuni de protest ale populației arabe, soldate cu noi confruntări între palestinieni și forțele de ordine, înregistrându-se violențe interetnice și în unele localități israeliene cu populație mixtă.

Poziții israeliene și palestiniene

La începutul noului val de violențe, părțile implicate au refuzat să manifeste vreun semn de flexibilitate. Astfel, premierul Benjamin Netanyahu a anunțat că Israelul va continua atacurile împotriva țintelor asociate mișcărilor islamiste palestiniene HAMAS și Jihadul Islamic Palestinian cât timp va fi necesar, cu scopul de a restabili liniștea și securitatea poporului israelian.

De cealaltă parte, premierul palestinian Mohammad Shtayyeh a declarat că va solicita ONU emiterea unei rezoluții care să oprească agresiunea israeliană, după ce Consiliul de Securitate a eșuat în încercarea de a obține dezamorsarea conflictului. Totodată, președintele palestinian Mahmoud Abbas a solicitat Administrației Biden să intervină pentru stoparea acțiunilor agresive ale Israelului asupra Fâșiei Gaza și să întreprindă eforturi pentru identificarea unei soluții, în acord cu rezoluțiile ONU și cu dreptul internațional. Mahmoud Abbas a reiterat faptul că încetarea ocupației Teritoriilor palestiniene, inclusiv a Ierusalimului de Est, este o condiție prealabilă pentru securitatea și stabilitatea regională.

Fragilitatea armistițiului

Confruntările violente, considerate cele mai grave din ultimii 4 ani în Ierusalimul de Est, s-au prelungit până la semnarea, la 20 mai, a unui armistițiu de încetare a focului, mediat de Egipt. Acordul a fost respectat până la data de 16 iunie, când, în replică la marșul organizat la Ierusalim de ultranaționaliști israelieni, HAMAS a trimis, din Gaza către Israel, baloane incendiare care au provocat pagube în zona de frontieră.

Israelul a răspuns cu atacuri aeriene asupra unor proprietăți ale HAMAS din orașele Gaza și Khan Younis.

Reacții în plan internațional

Reluarea violențelor a generat imediat un val de reacții negative din partea comunității internaționale, care a făcut apel la detensionarea situației și stoparea imediată a acțiunilor violente din partea ambelor părți. Statele musulmane au blamat atacurile Israelului asupra populației palestiniene, în timp ce SUA, alături de Germania, și-au manifestat susținerea pentru dreptul statului evreu de a se apăra.

În mediile diplomatice s-a vehiculat că încheierea unui acord de încetare a focului nu va fi posibilă în viitorul apropiat, întrucât HAMAS este desemnată oficial drept grupare teroristă de către comunitatea internațională și nu poate fi angrenată în negocieri.

După această nouă rundă de confruntări, o serie de experți în problematica MENA au susținut că adevărata amenințare pentru Israel o constituie ciocnirile dintre evrei și arabii israelieni. Pe măsură ce violențele s-au intensificat, președintele israelian Reuven Rivlin a avertizat cu privire la posibilitatea izbucnirii unui război civil. Evenimentele au loc într-un moment în care tot mai mulți cetățeni palestinieni au ajuns la concluzia că acest conflict nu lasă loc reconcilierii, transformând soluția cu două state într-un proiect aproape imposibil de implementat.

Lupta continuă

În contextul turbulențelor regionale, al schimbării priorităților politice și economice ale unor state (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Irak, Egipt) și al creșterii amenințării reprezentate de Iran pentru statele din Golf, conducerea palestiniană a Cisiordaniei a fost surprinsă de semnarea Acordurilor Abraham între Israel și Emiratele Arabe Unite, respectiv Bahrain, precum și de acordurile israeliene ulterioare cu Maroc și Sudan.

Temerea părții palestiniene este aceea că lumea va începe să ignore ideea că Israelul este puterea ocupantă și, prin extensie, cauza palestiniană. În absența dorinței ambelor părți de a avansa pe calea soluționării conflictului, așa cum sugerează evenimentele din Ierusalim care au precedat ultima escaladare, dimensiunile etnice ale confruntării se vor adânci, iar palestinienii nu vor avea de ales decât să lupte pentru drepturi egale, în cadrul unei opțiuni cu un singur stat. Această ultimă variantă este susținută tot mai mult de tinerii palestinieni.

Perspective israeliene incerte

În iunie 2021, după o perioadă de blocaj politic în Israel, Yair Lapid, liderul partidului de centru Yesh Atid, a anunțat încheierea unui acord între opt formațiuni politice pentru un guvern de uniune națională, propunerea de premier pentru următorii doi ani fiind Naftali Bennett, unul dintre cei mai mari susținători ai anexării teritoriilor palestiniene din Cisiordania.

Dar, pentru a nu pierde sprijinul unor formațiuni politice precum Ra’am, partid arab israelian, și Meretz, partid de stânga, ambele adepte ale soluției cu două state, Naftali Bennett a promis o implicare activă în detensionarea conflictului, adoptarea unor măsuri drastice împotriva HAMAS, în eventualitatea reluării violențelor, identificarea unor soluții pentru problema construcțiilor de noi locuințe în comunitățile arabe, dar și o serie de concesii și beneficii în favoarea populației palestiniane din Israel.

Din perspectiva palestiniană, faptul că Naftali Bennett nu și-a explicat strategia privind procesul de pace israeliano-palestinian relevă că învestirea unui nou guvern în Israel nu va fi urmată de evoluții majore în această direcție, palestinienii considerând că noul executiv va urmări, cel mai probabil, o agendă politică similară cu a fostului premier Benjamin Netanyahu.

Totuși, deschiderea ambelor părți pentru negociere a devenit evidentă la mijlocul lunii august, când Israelul a ales să nu răspundă militar unui atac cu rachete lansat de jihadiști din Fâșia Gaza, pentru care Hamas și-a declinat responsabilitatea, transmițând părții israeliene că autorii au fost arestați. Potrivit site-ului de știri The Times of Israel, incidentul s-a petrecut în timpul negocierilor dintre oficialii israelieni și cei din Fâșia Gaza, care au ca scop reluarea ajutorului oferit de Qatar palestinienilor și eliberarea unor israelieni răpiți de Hamas. Sursa citată a mai arătat că decidenții israelieni au fost sfătuiți de reprezentanții serviciilor de intelligence să acorde o șansă negocierilor.

În contextul recentelor confruntări israeliano-palestiniene, o serie de experți internaționali s-au exprimat cu privire la cauzele declanșării conflictului, intervenția actorilor internaționali, precum și la soluțiile necesare atât pentru limitarea efectelor negative, cât și pentru dezamorsarea tensiunilor. Potrivit acestora, escaladarea tensiunilor din luna mai a demonstrat persistența unor dezacorduri între părțile beligerante cu privire la găsirea unei soluții pașnice pentru rezolvarea conflictului, în condițiile promovării unor politici neproductive de către părțile responsabile.

$$$

 DIN RUSIA, FĂRĂ DRAGOSTE

Un personaj elegant, misterios, într-un costum croit impecabil, stăpân pe sine în orice situație, nu ezită să își arate latura dură atunci când transformă arma într-o extensie naturală a mâinii și nimerește întotdeauna ținta. Este dotat cu cele mai moderne și neașteptate gadgeturi, înconjurat de femei frumoase și mașini puternice, iar urmele sale sunt presărate cu explozii spectaculoase, dovadă a misiunii îndeplinite. Indiferent de numărul și forța dușmanilor sau de capcanele periculoase care i se pregătesc, revine întotdeauna în joc. Pentru astfel de personaje, după depășirea tuturor provocărilor, finalul este rareori altfel decât fericit. Acesta este, pe scurt, portretul lui James Bond, un personaj de ficțiune care aniversează anul acesta 60 de ani de la debutul pe micile ecrane. Din 1962 până în prezent, James Bond a fost personaj principal în 25 de filme, interpretat, pe rând, de nume sonore ale cinematografiei (Sean Connery, George Lazenby, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig).

Dar Bond nu este singurul protagonist al unor povești despre lumea secretă a spionajului, ci poate doar cel mai popular. Necunoscutul și acțiunile învăluite în mister au suscitat mereu interesul publicului. Odată cu era informațională și cu diversificarea canalelor de mass-media (inclusiv odată cu apariția platformelor care difuzează conținut video cu ajutorul internetului, precum Netflix), lumea agenților și a serviciilor secrete a devenit din ce în ce mai accesibilă publicului larg.

Realism și fantezie

Fascinația pentru necunoscut naște povești, unele mai realiste, altele mai fanteziste, și toate sunt disponibile publicului. Dacă luăm exemplul platformei de streaming Netflix (accesibilă pentru 220 de milioane de oameni din întreaga lume), colecția de filme despre spioni și spionaj este consistentă și variată. Regăsim filme bazate pe ficțiune (unele integrând anumite aspecte reale, altele fiind ficțiune pură), ca de exemplu: „James Bond” (1962-2021), „Misiune Imposibilă” (1996), „Salt” (2010), „Anna” (2019), „The Double” (2011), „Red Sparrow” (2018), „Beirut” (2018), „The Coldest Game” (2019) etc. „Red Sparrow”, deși este poveste fictivă, integrează elemente care au echivalent în realitate, precum sex-spionajul sovietic și utilizarea, în era contemporană, a kompromatului. Acesta din urmă presupune obținerea de informații compromițătoare despre un om de stat, politician, om de afaceri sau persoană publică, ce pot fi utilizate pentru a crea prejudicii de imagine, a șantaja, a influența, mai degrabă decât pentru un câștig material.

În schimb, producții precum „The Courier” (2021), „The Call to Spy” (2019), „The Angel” (2018), „The Spy” (2019) sau „Operation Finale” (2018) sunt inspirate din fapte reale. De asemenea, în categoria filmelor și seriilor documentare putem încadra „Spycraft” (2021) sau „Nazis in the CIA” (2012). Aceste exemple ne prezintă portrete foarte diverse ale angajaților sau agenților, atât din perspectiva trăsăturilor umane, cât și din aceea a realismului unor astfel de personaje, unele mai apropiate de realitate, altele mai puternic ancorate în fictiv.

Totuși, dincolo de fascinanta lume a ficțiunii, în care eroii principali par să aibă puteri supranaturale, în lumea reală a spionajului, angajatul unui serviciu de informații are câteva atuuri (de exemplu acces la date din teren) și calități (inteligența, stăpânirea de sine, discreția etc.) ce îl fac potrivit pentru rolul său, dar nu îl transformă în supraom. Iar, pentru ca Bond să își pună calitățile în slujba spionajului, ingredientul-cheie este motivația.

Ce îi motivează pe agenți

Acronimul MICE cuprinde cele mai importante patru motive pentru care o persoană decide să își înceapă colaborarea cu un serviciu de informații și să devină agent, respectiv: Money (motivația financiară), Ideology (motivația ideologică), Compromise (este șantajabil), Ego (motivat de vanitate).

Acestor motive, istoricul militar John Hughes-Wilson adaugă și starea de nemulțumire, care poate determina inițiativa voluntară de a dezvălui secretele unui serviciu de informații sau unui stat către un serviciu sau stat advers.

Portretele unor spioni

Odată motivat să intre în universul spionajului, agentul 007 din lumea reală începe o misiune cu multe necunoscute și variabile, uneori încununată de succes, dar alteori fără un final fericit garantat. Spre deosebire de cinematografie care îl plasează pe Bond de partea bună a baricadei, acționând pentru interesele statului pe care îl reprezintă, în realitate lumea spionajului este populată și de agenți dubli, care aleg să treacă în tabăra adversă, ajungând, astfel, să își trădeze propria patrie.

Tot în urmă cu 60 de ani, în aceeași perioadă în care apare pe marele ecrane personajul James Bond, ia naștere și un tandem pe scena reală a spionajului: Greville Wynne și Oleg Penkovski. Rolul principal este jucat de Penkovski, supranumit „spionul care a salvat lumea” și considerat cel mai important spion al Occidentului din perioada Războiului Rece.

Un comerciant cu deschidere spre Est

Născut într-o localitate săracă din Țara Galilor, Greville Maynard Wynne (1919-1990) a renunțat la școală la 14 ani din cauza dislexiei și a început să lucreze ca electrician. Ulterior, și-a dezvoltat o afacere în domeniul exportului cu produse electrice în India și Europa. Treptat, el a ajuns să dețină ceva extrem de util pentru MI6 (serviciul de informații britanic): acces în spațiul sovietic și o acoperire ideală pentru munca de spionaj. Cum natura comerțului presupunea călătorii de afaceri frecvente, inclusiv în statele blocului sovietic, prezența lui Wynne în aceste spații nu ridica suspiciuni Moscovei. Wynne a mărturisit ca a fost motivat să se implice în activitățile de spionaj din patriotism, dar și dintr-un sentiment de dezgust față de sistemul sovietic. Se prea poate ca alături de aceste motive să se fi strecurat și o altă componentă a MICE, respectiv un strop de vanitate.

Deși nu a folosit pistoale sau alte arme sofisticate, asemenea personajelor fictive, Wynne a purtat unele dintre cele mai importante secrete ale URSS din perioada Războiului Rece, transmițându-le Occidentului. Wynne a intermediat transferul către MI6 și CIA a mii de microfilme cu documente secrete, fotografiate de dublul agent sovietic Oleg Penkovski.

Nume de cod: Hero

Fiul unui ofițer al Armatei Albe, loial țarului și decedat în timpul războiului civil rus, Oleg Penkovski (1919-1963) a absolvit cursurile unei școli de artilerie, devenind militar de carieră și participând la cel de-al Doilea Război Mondial. Rănit pe front în 1944, în timp ce se afla sub comanda generalului Sergei Varentsov (care îi devine protector), se căsătorește, un an mai târziu, cu fiica generalului Dmitri Gapanovich. Aceste legături îi permit să avanseze în cariera militară, Penkovski devenind ofițer de stat major, poziție pe care o va deține până la încadrarea sa în GRU, în 1953. La începutul anilor `60, acesta ocupa o poziție cheie în aparatul de stat al Rusiei sovietice: era colonel GRU (Serviciul de informații militare) în cadrul Comitetului de Stat pentru Știință și Tehnologie, în fapt o acoperire pentru exponenții FSB și GRU care încercau să descopere secretele tehnologice ale Occidentului.

Penkovski a spionat pentru Statele Unite ale Americii și pentru Regatul Unit între 1961 -1962, primind numele de cod Hero, în schimbul promisiunii de a fi protejat, alături de familia sa, în cazul în care decidea să părăsească URSS și să se stabilească în Occident. Potrivit istoricului John Hughes-Wilson, trădarea lui Penkovski ar fi fost provocată de nemulțumirea și dezamăgirea față de regimul sovietic și, cel mai probabil, față de perspectivele sale în cadrul acestui regim. Penkovski considera că presiunile temperamentalului Nichita Hrușciov pentru răspândirea comunismului în lume condamnau Uniunea Sovietică la autodistrugere. Pe de altă parte, momentul în care Penkovski decide să trădeze coincide cu momentul în care avansarea sa la gradul de general maior este blocată de KGB din cauza originilor sale, respectiv de fiu al unui ofițer care a luptat împotriva Armatei Roșii.

În volumul „On Intelligence: The History of Espionage and the Secret World”, John Hughes-Wilson arată că Penkovski s-a oferit voluntar să spioneze în favoarea Marii Britanii și a SUA, pretinzând că dorește să contribuie la prevenirea unui război nuclear între marile puteri. În 1961, colonelul stabilește contactul cu Wynne și, ulterior, direct cu ofițeri ai serviciilor de informații britanice și americane. Potrivit lui Hughes-Wilson, din aprilie 1961 până în august 1962, Penkovski a fost chestionat timp de 140 de ore de ofițeri ai serviciilor occidentale, furnizând serviciilor de informații americane și britanice fotografii cu peste 5000 de documente secrete. Penkovski a trădat URSS în pragul crizei rachetelor din Cuba (1962), cel mai tensionat moment al Războiului Rece, când omenirea s-a aflat la un pas de un conflict nuclear și de cel de-al treilea război mondial. Astfel, prin acțiunile lui Penkovski, dovezi despre adevăratele capacități militare rusești au ajuns la cunoștința decidenților occidentali, fiind evaluate ca mult mai slabe decât se estima (de exemplu performanțele relativ modeste ale rachetelor sovietice). Aceste date au stat la baza deciziilor luate de președintele SUA, John F. Kennedy, în negocierile cu Hrușciov (despre care Penkovski susținea că blufează și nu este pregătit să susțină un război), care au condus la finalizarea crizei și abandonarea instalării de către URSS a unor rachete nucleare în Cuba.

Realitatea, fără final fericit

Nici pentru Wynne, nici pentru Penkovski misiunea nu a avut un final demn de ficțiunea cinematografică sau literară. În octombrie 1962, Penkovski este arestat, ca urmare fie a unei trădări (posibil din partea „omologului” britanic George Blake), fie a supravegherii sub care se afla, fiind bănuit de ruși de colaborare cu Occidentul. La scurt timp, i-a urmat Wynne. În noiembrie 1962, aflat la Budapesta într-o călătorie de afaceri, acesta este prins de KGB și trimis într-o închisoare din Moscova. În 1963 are loc procesul celor doi, în urma căruia Wynne a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru spionaj, iar Penkovski condamnat la moarte pentru acte de trădare.

În detenție, starea de sănătate a lui Wynne s-a deteriorat, iar Occidentul a depus eforturi pentru a-l aduce acasă. Wynne a fost eliberat după 18 luni de închisoare la Lubyanka, fiind predat în schimbul spionului sovietic Konon Molody. Deși a suferit de stres post-traumatic în urma tratamentului la care a fost supus în timpul detenției, Wynne și-a continuat viața în lumina reflectoarelor. El și-a reluat cariera în afaceri, s-a recăsătorit și a apărut pe micile ecrane în cadrul emisiunii „To Tell the Truth”. Memoriile lui Greville Maynard Wynne sunt cuprinse în volumele „The Man From Moscow” și „The Man From Odessa”. Publicarea acestora a avut, în parte, și o motivație financiară, în condițiile în care afacerile lui Wynne nu au mai avut același succes, ca urmare a pierderii piețelor din spațiul sovietic. Specialiștii consideră cele două volume ca fiind un amestec de evenimente reale și povești fabricate. Wynne a încetat din viață în 1990, la vârsta de 70 de ani.

Prețul trădării

Pe de altă parte, Penkovski a plătit cu prețul vieții actele sale de eroism în favoarea Occidentului, dar prin care a trădat URSS. Moartea sa este subiectul unei controverse. Potrivit lui Wynne, Penkovski s-ar fi sinucis într-un lagăr sovietic de muncă. Însă, în versiunea lui Alexander Zagvozdin, interogator șef al KGB în ancheta lui Penkovski, acesta a fost împușcat de un pluton de execuție și incinerat. În Rusia, imaginea lui Penkovski a devenit ținta unei campanii de denigrare, bazată inclusiv pe informații false, în urma căreia acesta a fost portretizat drept trădător al Rusiei. Această imagine persistă și astăzi în mentalul colectiv rusesc.

Aventura celor doi în lumea spionajului a devenit subiect de film, prin ecranizarea intitulată „The Courier” (2021), lansată și popularizată inclusiv pe platforma Netflix, la exact 60 de ani de la prima legătură a lui Penkovski cu trădarea și de la primul contact al lui Wynne, un om obișnuit, cu lumea plină de mister și surprize a serviciilor secrete.

$$$

 ION HELIADE RĂDULESCU

Ion Heliade Rădulescu s-a născut pe 6 ianuarie 1802 la Tîrgovişte și a fost fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol, familia provenind din rîndul negustorimii și avînd unele proprietăţi în Bucureşti. Tatăl său a îndeplinit funcţia de polcovnic (ofițer de poteră) şi a participat la mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu.

Copilul a studiat, începînd din anul 1811, la școala grecească din Bucureşti, apoi la cea românească de la ,,Sfîntul Sava”, condusă de ardeleanul Gheorghe Lazăr, căruia i-a urmat la catedră şi la conducerea instituției. În aprilie 1829, a tipărit primul număr al Curierului românesc, iar mai tîrziu suplimentul Curier de ambe sexe.

,,Gestul de a se face profesor de româneşte şi de a continua pe Lazăr i-a reuşit pe deplin”, scria, la 1937, Constantin Fântâneru, unul dintre cei mai talentați scriitori din perioada interbelică. Acesta creionează un portret complex al cărturarului național, care ,,chiar de la început, a avut un moment solemn, în care a fost recomandat ţării ca alesul ei, ca «părintele ei spiritual». Momentul a fost acela al suirii pe tron al lui Grigore Ghica Vodă, primul domn român, după o sută şi mai bine de ani de ruşine fanariotă, clipă crucială de altminteri în istorie, de mare emoţie şi de sincer entuziasm. Fiindcă la primul nou domn român trebuia să se ţină elogiul tot în româneşte, de un profesor român, acesta a fost Heliade. A vorbit Heliade înaintea lui Vodă Ghica şi a înaltei protipendade cu prestigiul său de tînăr excepţional şi a pomenit atunci, pentru prima oară, în limba română, şi pe pămîntul românesc, despre «Patria căreia trebuie să i se întregească drepturile sale». Ceasul acesta l-a lansat, şi pînă la 1872, cînd faţa României ajunsese cu totul alta, Heliade a purtat ceva din solemnitatea lui domnească. S-a aşternut pe muncă febril cu o reală inteligenţă a celor ce trebuiau făcute şi cu o convingere mistică în reuşita lor. I-au reuşit aproape toate încercările.

În învăţămînt, după ce l-a început cum l-a început, s-a ivit problema limbii românești, a alfabetului, ortografiei, foneticii, neologismelor și a alimentării limbii române din izvorul celorlalte limbi surori. S-a aruncat alfabetul slav, s-a adoptat ortografia fonetică, s-au izgonit din limbă slavonismele, turcismele și grecismele; tot Heliade a stabilit modalitatea de a primi neologismele din limba franceză în special. Ceea ce s-a numit erezia italienizării i-a adus numai autorului un rău temporar, iar culturii i-a fost de un real folos, în lupta ei contra balcanismelor din limbă care astupau ostentativ chipul ei latin. Meritul de filolog rămîne mult mai mare decît se crede, dincolo de erezia italienizării.

La 8 Aprilie 1829, a scos prima gazetă românească: Curierul Românesc; la 1836, a amplificat ziarul cu prima revistă literară: Curierul de ambe sexe. În 1827, înfiinţase «Societatea Literară» cu scop de a ridica Țara Românească pe acelaşi nivel cu Apusul, prin traducerea în româneşte a tuturor capodoperilor universale. La 1833, a înfiinţat «Societatea Filarmonică», cu o şcoală de pregătire dramatică, în vederea unui teatru naţional cu actori români. Aceşti actori trebuiau să vorbească în limba românească, corect, să aibă cultură, să poată împlini funcţia de transmiţător al unei educaţii publice, prin graiul lor instruit.

După 1840, Heliade ia atitudine contra influenţelor şi tendinţelor ruseşti, scrie împotriva lui Duhamel şi Trandafirof, pregăteşte conştiinţa publică pentru azvîrlirea peste hotar a protectorilor demascaţi. Tot după această epocă, intră în conflict cu clerul şi pune în circulaţie ideea secularizării averilor mînăstireşti, alături de ideea dezrobirii ţiganilor, a desfiinţării privilegiilor boiereşti, egalitatea drepturilor politice, independenţa administrativă şi legis­lativă, libertatea tiparului, armata naţională, instrucţia egală pentru toţi, etc, etc. Cu aceste idei puse în circulaţie de multă vreme, ajuns la apogeul prestigiului său, scrie la 1848 Proclamaţia de la Izlaz, prin care fascinează masele revoluţionare pornite spre Capitală.

După eşuarea revoluţiei al cărei doctrinar cinstit şi inspirat a fost, dar de care n-a ştiut să profite demagogic, se exilează în străinătate, unde stă 11 ani, făcînd propagandă pentru unirea şi independenţa Principatelor. Întors în 1859, încearcă să participe la fapte şi evenimente în aceleaşi condiţii de ton major şi categoric. Este întîmpinat cu respectul datorat trecutului şi bătrîneții sale, dar vremea lui trecuse. Totuşi, elanurile bătrînului cărturar nu sînt rare. Bucuria lui la începerea domniei lui Carol I, după principiile unui stat nou şi cu o inteligenţă occidentală a situaţiilor, dovedeşte cît de onestă era structura sa morală, ştiută fiind opoziţia lui la ideea unui prinţ străin. La 1867, a fost ales preşedinte al «Societăţii Academice», a cărei înfiinţare o pusese la cale. Retragerea de la Societatea Academică, unde n-a izbutit să-şi impună criteriul lingvistic, este prima lui înfrîngere, dar şi ultima. A murit fără să-şi vadă declinul, fiindcă pînă în anul din urmă s-a ştiut «părintele literaturii române» şi a continuat să muncească, polemic şi cu iniţiative, în miezul cel mai viu al societăţii româneşti.

Ion Heliade Rădulescu a fost un romantic al activităţii, un îndrăgostit de mutaţii istorice, un deschizător solemn de drumuri.

Apariţia lui, la începutul Secolului XIX, rezumă admirabil spaima conştiinţei româneşti trezită după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Spaimă de starea politică, de umilinţa neamului, de ignoranţa poporului, şi mai ales de nenorocul şi blestemul acestei latinităţi dunărene. Eforturile monumentale ale lui Heliade de a croi o cultură şi o civilizaţie românească, repede şi eficace, indică voinţa naţională de a împrăştia coşmarul situaţiei noastre balcanice de atunci, întunecimea şi nemernicia. Tonul apostolic al dascălului, aerul său profetic concretizează setea de mărire a ţării, nevoia ei de a ieşi din obscuritate, prin salturi eroice, prin violentarea naturii prea încete. Heliade a sfidat evoluţia printr-o ţinută ciclopică, voind parcă să arate că din moment ce e vorba de istoria unui popor latin, aici, la Porţile Orientului, orice violenţă este îngăduită. Să reţinem această bravură din biografia lui Heliade ca un indiciu esenţial. Ea arată că se pot experimenta şi la noi ciclurile revoluţionare, în care natura să fie supusă, cu condiţia unei noi şi mari pasiuni pentru viaţa naţională, pe care Heliade a avut-o indiscutabil în geniul său”, scria despre cărturar Constantin Fântâneru în 1937 (sursa: dosaresecrete.ro).

Ion Heliade Rădulescu a încetat din viață la 27 aprilie 1872 în București și a fost înmormîntat în curtea Bisericii Mavrogheni, la ceremonia funerară participînd, conform relatărilor din presa epocii, mii de oameni:

,,Capitala era în doliu, și încă înainte de ora precizată pentru actul funebru un public imens unduia pe toate stradele din apropiere. Acolo se aflau miniștri actuali, apoi domnii Kogălniceanu, Ion Brătianu, profesorii de la Universitate, alti profesori, diregători, diferite cluburi politice, jurnalişti, comercianţi si alţii. Cei mai bătrîni dintre companionii vieţii repausatului duceau panglicele carului funebru, colegii săi din Locotenența domnească (1848), generalii Golescu și Tell, purtau panglicele tricolore de la cap, colegii săi din corpul profesoral și al presei, dl. Poenaru și Cezar Bolliac, purtau panglicele de la picioare” (ziarul ,,Confederațiunea”). ,,De la Palatul Academiei, pe unde trecea cortegiul, și apoi pe Calea Mogoșoaiei, imensa poporațiune se înșira fără început și fără final, om lîngă om. Precum zise profesorul Costa-Foru: «Numai morţii si copiii din fașă lipseau la acestă înmormîntare». În fața Academiei, dl. profesor Cernătescu rosti un scurt cuvînt de despărţire eternă. Apoi, la Biserica Mavrogheni, terminîndu-se serviciul divin, domnii Urechia, Hașdeu și Esarcu își făcură onoarea de a fi intrepreții simțămintelor colective: «Biografia lui – spunea Bogdan Petriceicu Hașdeu la înmormîntare – sînt aceşti reprezentanţi ai presei, el, părinte al presei române, biografia lui sînt aceşti dascăli şi şcolari ai întîiului născut al învăţămîntului românesc, voi, tipografi, voi, librari, voi, bărbaţi de carte sînteţi biografia lui – el, tipograf, el, librar, el, renăscator al presei şi al prozei şi poeziei române, după o seculara amorţire” (,,Familia”, 1872).

Definit de Călinescu drept ,,a doua mare perso­nalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, Heliade a fost un deschizător de drumuri, un înflăcărat al scrisului şi al faptei, un mare animator al culturii naţionale.

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilînd între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

Paginile bogatei opere pe care a lăsat-o Ion Heliade Rădulescu sînt pline de învăţăminte ce nu şi-au pierdut actualitatea:

* ,,Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cîrmuit și păstorit”.

* ,,Cine nu e prieten cu sine, în zadar cată pacea şi prieteşugul cu alţii”.

* ,,Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor de limba naţională: ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva – şi a cultiva o limbă, va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea: ocupaţi-vă de dînsa mai nainte de toate, şi nu veţi face prin aceasta decît cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii”.

* ,,Oricît de sus vom înălţa pe femeie cu inima şi cu sufletul, cu atîta mai sus ne înălţăm pe noi înşine, şi oricît de jos o vor degrada legile pe care le facem noi, bărbaţii, pe atîta, şi încă şi mai jos, ne degradăm noi înşine. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţia voastră, să îmblînziţi, adică să umanizaţi, să desgrosolonizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţene serioase din fiicele voastre. Suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sînteţi capabile cînd iubiţi ceva”.

* ,,Părinţii şi căpeteniile noroadelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandează poeţii sînt veșnice şi neveştejite”.

* ,,Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cît veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu răutate: faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi binecuvîntează pe cel ce face, şi blestemă pe cel ce strică”.

* ,,Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni, şi ştie că natura nu cunoaşte Neamţ, Englez, Francez, Grec sau Român, ci OM”.

R.M.

$$$$

 JACKSON POLLOCK

Copilărie

Paul Jackson Pollock s-a născut în Cody, Wyoming, în 1912, al cincilea și cel mai mic fiu al unei familii de origini irlandezo-scoțiene. Pollock avea doar zece luni când familia s-a mutat în San Diego. Munca tatălui său ca geodez îi va forța să se mute în mod repetat în sud-vest în anii următori, până când, când Pollock avea nouă ani, tatăl său a abandonat familia, pentru a se întoarce când Jackson însuși a plecat de acasă. Deși Pollock a avut o educație grea, a ajuns să iubească natura - animalele și întinderea pământului - și în timp ce locuia în Phoenix în 1923 a descoperit arta nativilor americani.

Educația timpurie

Pollock a urmat Liceul de Arte Manuale din Los Angeles, unde s-a împrietenit cu Philip Guston și, de asemenea, a fost introdus în ideile teosofice care l-au pregătit pentru interesele sale ulterioare în suprarealism și psihanaliza. Doi dintre frații mai mari ai lui Pollock, Charles și Sanford, au urmat și ei o carieră ca artiști, iar încurajarea lor l-a atras la New York în 1930, unde a studiat sub pictorul regionalist Thomas Hart Benton la Art Students League.

În New York, Pollock a fost atras de vechii maeștri și a început să studieze pictura murală. A studiat picturile murale ale lui Benton din 1930-1931 la New School for Social Research și l-a cunoscut pe proeminentul muralist mexican José Clemente Orozco. Mai târziu și-a petrecut o vară observând picturile murale ale lui Diego Rivera la New Workers School, iar în 1936 s-a alăturat Atelierului Experimental al unui alt muralist, David Alfaro Siqueiros, unde a învățat să folosească tehnici de pictură neortodoxe. Pânza proprie a lui Pollock, „Going West” (1934-35), îmbină multe dintre aceste influențe și este tipică stilului său în acest moment. În 1937 a fost repartizat la Proiectul Federal de Artă al Diviziei Easel a Administrației Progresului Lucrărilor.

În mare parte a anilor 1930, Pollock a locuit cu frații săi în Greenwich Village și, uneori, era atât de sărac încât a trebuit să lucreze ca îngrijitor și să fure mâncare pentru a supraviețui. În 1932, însă, a fost invitat să participe la cea de-a 8-a Expoziție de acuarele, pasteluri și desene de artiști americani și francezi la Muzeul Brooklyn, prima sa expoziție.

Perioada de maturitate

În 1936, Pollock a cunoscut-o pentru scurt timp pe Lenore ("Lee") Krasner. În timp, relația lor avea să aducă unele dintre puținele perioade de calm și fericire pe care Pollock le-a cunoscut vreodată. Însă cei doi nu s-au reîntâlnit decât în 1941, după care s-au implicat romantic și s-au căsătorit în 1945. Între timp, alcoolismul lui Pollock - care era o problemă încă din adolescență - l-a împins în tratament încă din 1938, iar în 1939 a primit psihanaliză jungiană. Analistul său l-a încurajat să realizeze desene pentru a-și ajuta recuperarea, iar metodele și motivele din aceste desene - deși modelate de Joan Miró, Pablo Picasso, Jose Clemente Orozco și teoriile lui John Graham - și-au găsit curând drum în lucrări precum „Guardians of the Secret” (1943).

În ciuda problemelor sale personale, Pollock a rămas încrezător în arta sa. Krasner a fost impresionat când i-a văzut lucrarea la începutul anilor 1940 și i-a prezentat-o profesorului ei, Hans Hofmann. Hofmann a fost la fel de entuziasmat, iar întâlnirea s-a transformat într-o prietenie de durată între cei doi bărbați. Se spune că Hofmann a remarcat că Pollock trebuia să lucreze mai mult din natură, la care Pollock a dat un răspuns celebru: „Eu nu pictez natura, eu sunt natura”.

WPA a luat sfârșit în 1943 și Pollock a fost forțat să-și găsească de lucru pe cont propriu. Împreună cu diverse slujbe ciudate, a devenit custode la Muzeul Picturii Non-Obiective (mai târziu Muzeul Guggenheim) și acolo a cunoscut-o pe Peggy Guggenheim, care l-a invitat să trimită lucrări la noua ei galerie, The Art of This Century. În cele din urmă, Guggenheim i-a oferit lui Pollock un contract, iar în 1943 ea i-a oferit prima sa expoziție personală, care a fost bine primită. Criticul Clement Greenberg a remarcat că Pollock a absorbit și a depășit pictura murală mexicană, Picasso și Miró. Imaginile încă purtau multă figurație, deși referințele au rămas ascunse - așa cum a spus Pollock, „Aleg să văluresc imaginile”.

În același timp, Peggy Guggenheim a comandat și un tablou pentru holul de la intrarea apartamentului ei din New York. Lucrarea rezultată a fost „Mural” (1943), care s-a dovedit importantă în tranziția lui Pollock de la un stil modelat de picturi murale, arta nativilor americani și modernismul european către tehnica sa matură de picurare. Și Guggenheim a fost cea care l-a ajutat din nou pe Pollock când a avut nevoie de un avans pentru a-și asigura o fermă veche în orașul The Springs de pe Long Island. El și Krasner au cumpărat ferma în toamna anului 1945 și s-au căsătorit în octombrie. Krasner spera că distanța față de luptele și ispitele orașului le va oferi amândurora o mare oportunitate de a-și continua pictura în izolare și pace.

Modul în care Pollock a ajuns la tehnica sa de picurare a fost o chestiune de discuții academice lungi și neconcludente, dar munca sa făcea deja pași în acest sens la mijlocul anilor 1940. A început să piardă imaginile simbolice ale imaginilor sale anterioare și a căutat mijloace de exprimare mai abstracte. Experiența sa de a picta „Murale” pentru apartamentul lui Guggenheim a fost, de asemenea, importantă în stimularea lui, iar în 1945 a pictat „There Were Seven in Eight”, un tablou în care imaginile recunoscute au fost complet suprimate, iar suprafața a fost împletită printr-un încâlcit viu de linii. În anii următori, stilul său a devenit și mai îndrăzneț și abstract și a produs lucrări precum „Shimmering Substance” (1946). În anul următor, a ajuns în cele din urmă la ideea de a arunca și turna vopsea și, astfel, a găsit mijloacele de a crea rețelele de culoare ușoare, aerisite și aparent nesfârșite spre care se tindea. Au rezultat capodopere precum „Full Fathom Five” (1947). Pollock făcuse o altă invenție stilistică și ajunsese la o metodă care sintetiza impresionismul, suprarealismul și cubismul.

„Shimmering Substance” a condus la lucrări precum „Number 1A” (1948), o pânză mai mare decât era familiarizat Pollock și densă cu o rețea de culoare orbitoare. El a descoperit că era cel mai nimerit să abordeze astfel de lucrări prin poziționarea pânzei pe podea, mișcându-se în jurul ei și aplicând vopseaua din toate părțile. Înmuind un băț mic, o perie de casă sau o mistrie în vopsea și apoi mișcându-și rapid încheietura mâinii, brațul și corpul, a lăsat-o să picure și să cadă în ritmuri de țesut peste suprafață. Tehnica - simbolul a ceea ce criticul Harold Rosenberg ar numi Action Painting - rareori permitea pensulei să atingă direct pânza. „Pe podea sunt mai în largul meu”, a spus el. „Mă simt mai aproape, mai parte din pictură, deoarece în acest fel pot să mă plimb în jurul ei, să lucrez din cele patru laturi și să fiu literalmente în pictură.” Lucrările lui Pollock au devenit astfel atât despre proces cât și despre produs. Au devenit o înregistrare a performanței picturii - jocul lui în și în jurul pânzei, unde putea să le introducă ca participant și să plutească deasupra lor ca creatorul lor. „Nu este nici un accident”, a spus odată Pollock, „cum nu există început sau sfârșit.. Uneori pierd un tablou, dar nu mă tem de schimbări, de distrugerea imaginii, pentru că un tablou are o viață proprie”.

Criticii s-au grăbit să recunoască puterea muncii mature a lui Pollock. Greenberg, care era susținătorul său cel mai ferm și mai puternic, a scris la acea vreme: „Superioritatea [lui] față de contemporanii săi din această țară constă în capacitatea sa de a crea artă cu adevărat violentă și extravagantă fără a pierde controlul stilistic”. Dar când fotografiile lui Pollock au ajuns la un public mai larg, prin acoperirea în reviste precum Vogue și Life, răspunsul a fost un amestec de șoc și neîncredere. Nici nu a fost adulat pe scară largă la început, având doar un cerc restrâns de susținători. Succesul comercial avea să vină în curând, dar chiar și la apogeul său - după ce Galeria Art of This Century se închisese și proprietara galeriei Betty Parsons preluase contractul lui Pollock - pictorul era încă tratat pentru alcoolism.

Se presupune că Pollock nu a mai băut de la mijlocul anului 1948 până la sfârșitul anului 1950, iar în acești ani a trăit în principal în Long Island, venind doar ocazional în oraș. În 1950, a avut o expoziție personală de succes și, împreună cu Arshile Gorky și Willem de Kooning, a fost selectat de directorul MoMA Alfred H. Barr, Jr., pentru Bienala de la Veneția. Dar un an mai târziu bea din nou.

Perioada târzie și moartea

Abstracția radicală a lui Pollock părea să vestească o nouă libertate incredibilă pentru pictură, dar aparențe de imagini recunoscute au continuat să plutească pe fundalul imaginilor sale. Vasta întindere din „Blue Poles” (1952) este pictată cu ajutorul liniilor diagonale. Și „One: Number 31” (1950) păstrează un puternic simț al figurilor care dansează ritmic, în mijlocul diversității sale remarcabile de efecte. Pollock ar fi putut abandona realismul tinereții sale, dar a reușit totuși să-și facă picturile elocvent metaforice. La fel ca multe dintre pânzele sale din această perioadă, One evocă o stare de grandoare care o leagă de tradiția peisajului sublim care se întinde încă din secolul al XVIII -lea. De asemenea, strălucește ca și cum ar fi pătat de lumină în felul pânzelor lui Monet și mulți critici au speculat dacă Pollock a fost influențat de impresionistul francez.

Pollock nu și-a pierdut niciodată interesul pentru imaginile figurative - așa cum a spus odată: „Sunt foarte reprezentativ uneori, și puțin tot timpul. Dar când pictezi din inconștientul tău, figurile sunt neapărat să apară”. Încă de la sfârșitul anilor 1940, figurația a arătat semne de reapariție în opera sa. Până în 1950, în timp ce băutul a crescut, s-a întors la desen, reînviind unele dintre vechile sale motive și producând o serie de picturi turnate în principal alb-negru. Unele, precum „Yellow Islands” (1952), încorporează note de culoare și sunt extrem de abstracte; unele, precum „Echo: Numărul 25 (1951), sunt caligrafice în stil și doar figurative reziduale; altele poartă imagini clare ale capetelor. Au fost prost primite când Pollock le-a expus pentru prima dată, dar a continuat să lucreze la ele până în 1953, ultimul său an productiv de muncă.

Necazurile lui personale au crescut doar în ultimii săi ani. A părăsit Galeria Betty Parsons și, reputația lui precedându-l, s-a străduit să găsească o altă galerie. A pictat puțin în 1954, susținând că nu mai are nimic de spus. În vara anului 1956, Krasner a făcut o călătorie în Europa pentru a se îndepărta de Pollock și, la scurt timp după, pictorul a început o relație cu artista de 25 de ani Ruth Kligman, pe care o întâlnise la Cedar Bar. Apoi, în noaptea de 11 august 1956, în timp ce Pollock era beat și conducea cu Kligman și prietena ei, Edith Metzger, el a pierdut controlul mașinii, el și Metzger murind și rănind-o grav pe Kligman.

Moștenirea lui Jackson Pollock

Moștenirea imediată a lui Pollock a fost cu siguranță simțită cel mai mult de alți pictori. Opera sa a reunit elemente ale cubismului, suprarealismului și impresionismului și le-a depășit pe toate. Pe lângă această realizare, chiar și mari mari precum de Kooning, care a rămas mai aproape de cubism și s-a agățat de imaginile figurative, păreau să nu se oprească. Și cei mai buni dintre generațiile ulterioare de pictori ar trebui să-și asume realizările, așa cum Pollock însuși se luptase cu Picasso.

Și încă din 1958, când artistul de pionierat Allan Kaprow a abordat în mod explicit problema moștenirii sale într-un articol pentru Art News, unii au început să se întrebe dacă Pollock ar fi putut chiar deschide posibilități în afara domeniului picturii. Pentru a împrumuta cuvintele criticului Harold Rosenberg, Pollock a reimaginat pânza nu ca „un spațiu în care să reproduce, să reproiecteze, să analizeze sau să „exprima” un obiect.. [ci ca] o arenă în care să acționeze”. Și a fost un pas scurt de la această realizare până la interpretarea mișcărilor de balet ale lui Pollock în jurul pânzei ca o specie de artă performantă. De atunci, reputația lui Pollock a crescut. Subiect al multor biografii, al unui film biografic și al unor retrospective majore, el a devenit nu numai unul dintre cele mai faimoase simboluri ale artistului modern alienat, ci și o întruchipare pentru criticii și istoricii modernismului american în cea mai bună oră.