$$$

 DIN RUSIA, FĂRĂ DRAGOSTE

Un personaj elegant, misterios, într-un costum croit impecabil, stăpân pe sine în orice situație, nu ezită să își arate latura dură atunci când transformă arma într-o extensie naturală a mâinii și nimerește întotdeauna ținta. Este dotat cu cele mai moderne și neașteptate gadgeturi, înconjurat de femei frumoase și mașini puternice, iar urmele sale sunt presărate cu explozii spectaculoase, dovadă a misiunii îndeplinite. Indiferent de numărul și forța dușmanilor sau de capcanele periculoase care i se pregătesc, revine întotdeauna în joc. Pentru astfel de personaje, după depășirea tuturor provocărilor, finalul este rareori altfel decât fericit. Acesta este, pe scurt, portretul lui James Bond, un personaj de ficțiune care aniversează anul acesta 60 de ani de la debutul pe micile ecrane. Din 1962 până în prezent, James Bond a fost personaj principal în 25 de filme, interpretat, pe rând, de nume sonore ale cinematografiei (Sean Connery, George Lazenby, Roger Moore, Timothy Dalton, Pierce Brosnan, Daniel Craig).

Dar Bond nu este singurul protagonist al unor povești despre lumea secretă a spionajului, ci poate doar cel mai popular. Necunoscutul și acțiunile învăluite în mister au suscitat mereu interesul publicului. Odată cu era informațională și cu diversificarea canalelor de mass-media (inclusiv odată cu apariția platformelor care difuzează conținut video cu ajutorul internetului, precum Netflix), lumea agenților și a serviciilor secrete a devenit din ce în ce mai accesibilă publicului larg.

Realism și fantezie

Fascinația pentru necunoscut naște povești, unele mai realiste, altele mai fanteziste, și toate sunt disponibile publicului. Dacă luăm exemplul platformei de streaming Netflix (accesibilă pentru 220 de milioane de oameni din întreaga lume), colecția de filme despre spioni și spionaj este consistentă și variată. Regăsim filme bazate pe ficțiune (unele integrând anumite aspecte reale, altele fiind ficțiune pură), ca de exemplu: „James Bond” (1962-2021), „Misiune Imposibilă” (1996), „Salt” (2010), „Anna” (2019), „The Double” (2011), „Red Sparrow” (2018), „Beirut” (2018), „The Coldest Game” (2019) etc. „Red Sparrow”, deși este poveste fictivă, integrează elemente care au echivalent în realitate, precum sex-spionajul sovietic și utilizarea, în era contemporană, a kompromatului. Acesta din urmă presupune obținerea de informații compromițătoare despre un om de stat, politician, om de afaceri sau persoană publică, ce pot fi utilizate pentru a crea prejudicii de imagine, a șantaja, a influența, mai degrabă decât pentru un câștig material.

În schimb, producții precum „The Courier” (2021), „The Call to Spy” (2019), „The Angel” (2018), „The Spy” (2019) sau „Operation Finale” (2018) sunt inspirate din fapte reale. De asemenea, în categoria filmelor și seriilor documentare putem încadra „Spycraft” (2021) sau „Nazis in the CIA” (2012). Aceste exemple ne prezintă portrete foarte diverse ale angajaților sau agenților, atât din perspectiva trăsăturilor umane, cât și din aceea a realismului unor astfel de personaje, unele mai apropiate de realitate, altele mai puternic ancorate în fictiv.

Totuși, dincolo de fascinanta lume a ficțiunii, în care eroii principali par să aibă puteri supranaturale, în lumea reală a spionajului, angajatul unui serviciu de informații are câteva atuuri (de exemplu acces la date din teren) și calități (inteligența, stăpânirea de sine, discreția etc.) ce îl fac potrivit pentru rolul său, dar nu îl transformă în supraom. Iar, pentru ca Bond să își pună calitățile în slujba spionajului, ingredientul-cheie este motivația.

Ce îi motivează pe agenți

Acronimul MICE cuprinde cele mai importante patru motive pentru care o persoană decide să își înceapă colaborarea cu un serviciu de informații și să devină agent, respectiv: Money (motivația financiară), Ideology (motivația ideologică), Compromise (este șantajabil), Ego (motivat de vanitate).

Acestor motive, istoricul militar John Hughes-Wilson adaugă și starea de nemulțumire, care poate determina inițiativa voluntară de a dezvălui secretele unui serviciu de informații sau unui stat către un serviciu sau stat advers.

Portretele unor spioni

Odată motivat să intre în universul spionajului, agentul 007 din lumea reală începe o misiune cu multe necunoscute și variabile, uneori încununată de succes, dar alteori fără un final fericit garantat. Spre deosebire de cinematografie care îl plasează pe Bond de partea bună a baricadei, acționând pentru interesele statului pe care îl reprezintă, în realitate lumea spionajului este populată și de agenți dubli, care aleg să treacă în tabăra adversă, ajungând, astfel, să își trădeze propria patrie.

Tot în urmă cu 60 de ani, în aceeași perioadă în care apare pe marele ecrane personajul James Bond, ia naștere și un tandem pe scena reală a spionajului: Greville Wynne și Oleg Penkovski. Rolul principal este jucat de Penkovski, supranumit „spionul care a salvat lumea” și considerat cel mai important spion al Occidentului din perioada Războiului Rece.

Un comerciant cu deschidere spre Est

Născut într-o localitate săracă din Țara Galilor, Greville Maynard Wynne (1919-1990) a renunțat la școală la 14 ani din cauza dislexiei și a început să lucreze ca electrician. Ulterior, și-a dezvoltat o afacere în domeniul exportului cu produse electrice în India și Europa. Treptat, el a ajuns să dețină ceva extrem de util pentru MI6 (serviciul de informații britanic): acces în spațiul sovietic și o acoperire ideală pentru munca de spionaj. Cum natura comerțului presupunea călătorii de afaceri frecvente, inclusiv în statele blocului sovietic, prezența lui Wynne în aceste spații nu ridica suspiciuni Moscovei. Wynne a mărturisit ca a fost motivat să se implice în activitățile de spionaj din patriotism, dar și dintr-un sentiment de dezgust față de sistemul sovietic. Se prea poate ca alături de aceste motive să se fi strecurat și o altă componentă a MICE, respectiv un strop de vanitate.

Deși nu a folosit pistoale sau alte arme sofisticate, asemenea personajelor fictive, Wynne a purtat unele dintre cele mai importante secrete ale URSS din perioada Războiului Rece, transmițându-le Occidentului. Wynne a intermediat transferul către MI6 și CIA a mii de microfilme cu documente secrete, fotografiate de dublul agent sovietic Oleg Penkovski.

Nume de cod: Hero

Fiul unui ofițer al Armatei Albe, loial țarului și decedat în timpul războiului civil rus, Oleg Penkovski (1919-1963) a absolvit cursurile unei școli de artilerie, devenind militar de carieră și participând la cel de-al Doilea Război Mondial. Rănit pe front în 1944, în timp ce se afla sub comanda generalului Sergei Varentsov (care îi devine protector), se căsătorește, un an mai târziu, cu fiica generalului Dmitri Gapanovich. Aceste legături îi permit să avanseze în cariera militară, Penkovski devenind ofițer de stat major, poziție pe care o va deține până la încadrarea sa în GRU, în 1953. La începutul anilor `60, acesta ocupa o poziție cheie în aparatul de stat al Rusiei sovietice: era colonel GRU (Serviciul de informații militare) în cadrul Comitetului de Stat pentru Știință și Tehnologie, în fapt o acoperire pentru exponenții FSB și GRU care încercau să descopere secretele tehnologice ale Occidentului.

Penkovski a spionat pentru Statele Unite ale Americii și pentru Regatul Unit între 1961 -1962, primind numele de cod Hero, în schimbul promisiunii de a fi protejat, alături de familia sa, în cazul în care decidea să părăsească URSS și să se stabilească în Occident. Potrivit istoricului John Hughes-Wilson, trădarea lui Penkovski ar fi fost provocată de nemulțumirea și dezamăgirea față de regimul sovietic și, cel mai probabil, față de perspectivele sale în cadrul acestui regim. Penkovski considera că presiunile temperamentalului Nichita Hrușciov pentru răspândirea comunismului în lume condamnau Uniunea Sovietică la autodistrugere. Pe de altă parte, momentul în care Penkovski decide să trădeze coincide cu momentul în care avansarea sa la gradul de general maior este blocată de KGB din cauza originilor sale, respectiv de fiu al unui ofițer care a luptat împotriva Armatei Roșii.

În volumul „On Intelligence: The History of Espionage and the Secret World”, John Hughes-Wilson arată că Penkovski s-a oferit voluntar să spioneze în favoarea Marii Britanii și a SUA, pretinzând că dorește să contribuie la prevenirea unui război nuclear între marile puteri. În 1961, colonelul stabilește contactul cu Wynne și, ulterior, direct cu ofițeri ai serviciilor de informații britanice și americane. Potrivit lui Hughes-Wilson, din aprilie 1961 până în august 1962, Penkovski a fost chestionat timp de 140 de ore de ofițeri ai serviciilor occidentale, furnizând serviciilor de informații americane și britanice fotografii cu peste 5000 de documente secrete. Penkovski a trădat URSS în pragul crizei rachetelor din Cuba (1962), cel mai tensionat moment al Războiului Rece, când omenirea s-a aflat la un pas de un conflict nuclear și de cel de-al treilea război mondial. Astfel, prin acțiunile lui Penkovski, dovezi despre adevăratele capacități militare rusești au ajuns la cunoștința decidenților occidentali, fiind evaluate ca mult mai slabe decât se estima (de exemplu performanțele relativ modeste ale rachetelor sovietice). Aceste date au stat la baza deciziilor luate de președintele SUA, John F. Kennedy, în negocierile cu Hrușciov (despre care Penkovski susținea că blufează și nu este pregătit să susțină un război), care au condus la finalizarea crizei și abandonarea instalării de către URSS a unor rachete nucleare în Cuba.

Realitatea, fără final fericit

Nici pentru Wynne, nici pentru Penkovski misiunea nu a avut un final demn de ficțiunea cinematografică sau literară. În octombrie 1962, Penkovski este arestat, ca urmare fie a unei trădări (posibil din partea „omologului” britanic George Blake), fie a supravegherii sub care se afla, fiind bănuit de ruși de colaborare cu Occidentul. La scurt timp, i-a urmat Wynne. În noiembrie 1962, aflat la Budapesta într-o călătorie de afaceri, acesta este prins de KGB și trimis într-o închisoare din Moscova. În 1963 are loc procesul celor doi, în urma căruia Wynne a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru spionaj, iar Penkovski condamnat la moarte pentru acte de trădare.

În detenție, starea de sănătate a lui Wynne s-a deteriorat, iar Occidentul a depus eforturi pentru a-l aduce acasă. Wynne a fost eliberat după 18 luni de închisoare la Lubyanka, fiind predat în schimbul spionului sovietic Konon Molody. Deși a suferit de stres post-traumatic în urma tratamentului la care a fost supus în timpul detenției, Wynne și-a continuat viața în lumina reflectoarelor. El și-a reluat cariera în afaceri, s-a recăsătorit și a apărut pe micile ecrane în cadrul emisiunii „To Tell the Truth”. Memoriile lui Greville Maynard Wynne sunt cuprinse în volumele „The Man From Moscow” și „The Man From Odessa”. Publicarea acestora a avut, în parte, și o motivație financiară, în condițiile în care afacerile lui Wynne nu au mai avut același succes, ca urmare a pierderii piețelor din spațiul sovietic. Specialiștii consideră cele două volume ca fiind un amestec de evenimente reale și povești fabricate. Wynne a încetat din viață în 1990, la vârsta de 70 de ani.

Prețul trădării

Pe de altă parte, Penkovski a plătit cu prețul vieții actele sale de eroism în favoarea Occidentului, dar prin care a trădat URSS. Moartea sa este subiectul unei controverse. Potrivit lui Wynne, Penkovski s-ar fi sinucis într-un lagăr sovietic de muncă. Însă, în versiunea lui Alexander Zagvozdin, interogator șef al KGB în ancheta lui Penkovski, acesta a fost împușcat de un pluton de execuție și incinerat. În Rusia, imaginea lui Penkovski a devenit ținta unei campanii de denigrare, bazată inclusiv pe informații false, în urma căreia acesta a fost portretizat drept trădător al Rusiei. Această imagine persistă și astăzi în mentalul colectiv rusesc.

Aventura celor doi în lumea spionajului a devenit subiect de film, prin ecranizarea intitulată „The Courier” (2021), lansată și popularizată inclusiv pe platforma Netflix, la exact 60 de ani de la prima legătură a lui Penkovski cu trădarea și de la primul contact al lui Wynne, un om obișnuit, cu lumea plină de mister și surprize a serviciilor secrete.

$$$

 ION HELIADE RĂDULESCU

Ion Heliade Rădulescu s-a născut pe 6 ianuarie 1802 la Tîrgovişte și a fost fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol, familia provenind din rîndul negustorimii și avînd unele proprietăţi în Bucureşti. Tatăl său a îndeplinit funcţia de polcovnic (ofițer de poteră) şi a participat la mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu.

Copilul a studiat, începînd din anul 1811, la școala grecească din Bucureşti, apoi la cea românească de la ,,Sfîntul Sava”, condusă de ardeleanul Gheorghe Lazăr, căruia i-a urmat la catedră şi la conducerea instituției. În aprilie 1829, a tipărit primul număr al Curierului românesc, iar mai tîrziu suplimentul Curier de ambe sexe.

,,Gestul de a se face profesor de româneşte şi de a continua pe Lazăr i-a reuşit pe deplin”, scria, la 1937, Constantin Fântâneru, unul dintre cei mai talentați scriitori din perioada interbelică. Acesta creionează un portret complex al cărturarului național, care ,,chiar de la început, a avut un moment solemn, în care a fost recomandat ţării ca alesul ei, ca «părintele ei spiritual». Momentul a fost acela al suirii pe tron al lui Grigore Ghica Vodă, primul domn român, după o sută şi mai bine de ani de ruşine fanariotă, clipă crucială de altminteri în istorie, de mare emoţie şi de sincer entuziasm. Fiindcă la primul nou domn român trebuia să se ţină elogiul tot în româneşte, de un profesor român, acesta a fost Heliade. A vorbit Heliade înaintea lui Vodă Ghica şi a înaltei protipendade cu prestigiul său de tînăr excepţional şi a pomenit atunci, pentru prima oară, în limba română, şi pe pămîntul românesc, despre «Patria căreia trebuie să i se întregească drepturile sale». Ceasul acesta l-a lansat, şi pînă la 1872, cînd faţa României ajunsese cu totul alta, Heliade a purtat ceva din solemnitatea lui domnească. S-a aşternut pe muncă febril cu o reală inteligenţă a celor ce trebuiau făcute şi cu o convingere mistică în reuşita lor. I-au reuşit aproape toate încercările.

În învăţămînt, după ce l-a început cum l-a început, s-a ivit problema limbii românești, a alfabetului, ortografiei, foneticii, neologismelor și a alimentării limbii române din izvorul celorlalte limbi surori. S-a aruncat alfabetul slav, s-a adoptat ortografia fonetică, s-au izgonit din limbă slavonismele, turcismele și grecismele; tot Heliade a stabilit modalitatea de a primi neologismele din limba franceză în special. Ceea ce s-a numit erezia italienizării i-a adus numai autorului un rău temporar, iar culturii i-a fost de un real folos, în lupta ei contra balcanismelor din limbă care astupau ostentativ chipul ei latin. Meritul de filolog rămîne mult mai mare decît se crede, dincolo de erezia italienizării.

La 8 Aprilie 1829, a scos prima gazetă românească: Curierul Românesc; la 1836, a amplificat ziarul cu prima revistă literară: Curierul de ambe sexe. În 1827, înfiinţase «Societatea Literară» cu scop de a ridica Țara Românească pe acelaşi nivel cu Apusul, prin traducerea în româneşte a tuturor capodoperilor universale. La 1833, a înfiinţat «Societatea Filarmonică», cu o şcoală de pregătire dramatică, în vederea unui teatru naţional cu actori români. Aceşti actori trebuiau să vorbească în limba românească, corect, să aibă cultură, să poată împlini funcţia de transmiţător al unei educaţii publice, prin graiul lor instruit.

După 1840, Heliade ia atitudine contra influenţelor şi tendinţelor ruseşti, scrie împotriva lui Duhamel şi Trandafirof, pregăteşte conştiinţa publică pentru azvîrlirea peste hotar a protectorilor demascaţi. Tot după această epocă, intră în conflict cu clerul şi pune în circulaţie ideea secularizării averilor mînăstireşti, alături de ideea dezrobirii ţiganilor, a desfiinţării privilegiilor boiereşti, egalitatea drepturilor politice, independenţa administrativă şi legis­lativă, libertatea tiparului, armata naţională, instrucţia egală pentru toţi, etc, etc. Cu aceste idei puse în circulaţie de multă vreme, ajuns la apogeul prestigiului său, scrie la 1848 Proclamaţia de la Izlaz, prin care fascinează masele revoluţionare pornite spre Capitală.

După eşuarea revoluţiei al cărei doctrinar cinstit şi inspirat a fost, dar de care n-a ştiut să profite demagogic, se exilează în străinătate, unde stă 11 ani, făcînd propagandă pentru unirea şi independenţa Principatelor. Întors în 1859, încearcă să participe la fapte şi evenimente în aceleaşi condiţii de ton major şi categoric. Este întîmpinat cu respectul datorat trecutului şi bătrîneții sale, dar vremea lui trecuse. Totuşi, elanurile bătrînului cărturar nu sînt rare. Bucuria lui la începerea domniei lui Carol I, după principiile unui stat nou şi cu o inteligenţă occidentală a situaţiilor, dovedeşte cît de onestă era structura sa morală, ştiută fiind opoziţia lui la ideea unui prinţ străin. La 1867, a fost ales preşedinte al «Societăţii Academice», a cărei înfiinţare o pusese la cale. Retragerea de la Societatea Academică, unde n-a izbutit să-şi impună criteriul lingvistic, este prima lui înfrîngere, dar şi ultima. A murit fără să-şi vadă declinul, fiindcă pînă în anul din urmă s-a ştiut «părintele literaturii române» şi a continuat să muncească, polemic şi cu iniţiative, în miezul cel mai viu al societăţii româneşti.

Ion Heliade Rădulescu a fost un romantic al activităţii, un îndrăgostit de mutaţii istorice, un deschizător solemn de drumuri.

Apariţia lui, la începutul Secolului XIX, rezumă admirabil spaima conştiinţei româneşti trezită după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Spaimă de starea politică, de umilinţa neamului, de ignoranţa poporului, şi mai ales de nenorocul şi blestemul acestei latinităţi dunărene. Eforturile monumentale ale lui Heliade de a croi o cultură şi o civilizaţie românească, repede şi eficace, indică voinţa naţională de a împrăştia coşmarul situaţiei noastre balcanice de atunci, întunecimea şi nemernicia. Tonul apostolic al dascălului, aerul său profetic concretizează setea de mărire a ţării, nevoia ei de a ieşi din obscuritate, prin salturi eroice, prin violentarea naturii prea încete. Heliade a sfidat evoluţia printr-o ţinută ciclopică, voind parcă să arate că din moment ce e vorba de istoria unui popor latin, aici, la Porţile Orientului, orice violenţă este îngăduită. Să reţinem această bravură din biografia lui Heliade ca un indiciu esenţial. Ea arată că se pot experimenta şi la noi ciclurile revoluţionare, în care natura să fie supusă, cu condiţia unei noi şi mari pasiuni pentru viaţa naţională, pe care Heliade a avut-o indiscutabil în geniul său”, scria despre cărturar Constantin Fântâneru în 1937 (sursa: dosaresecrete.ro).

Ion Heliade Rădulescu a încetat din viață la 27 aprilie 1872 în București și a fost înmormîntat în curtea Bisericii Mavrogheni, la ceremonia funerară participînd, conform relatărilor din presa epocii, mii de oameni:

,,Capitala era în doliu, și încă înainte de ora precizată pentru actul funebru un public imens unduia pe toate stradele din apropiere. Acolo se aflau miniștri actuali, apoi domnii Kogălniceanu, Ion Brătianu, profesorii de la Universitate, alti profesori, diregători, diferite cluburi politice, jurnalişti, comercianţi si alţii. Cei mai bătrîni dintre companionii vieţii repausatului duceau panglicele carului funebru, colegii săi din Locotenența domnească (1848), generalii Golescu și Tell, purtau panglicele tricolore de la cap, colegii săi din corpul profesoral și al presei, dl. Poenaru și Cezar Bolliac, purtau panglicele de la picioare” (ziarul ,,Confederațiunea”). ,,De la Palatul Academiei, pe unde trecea cortegiul, și apoi pe Calea Mogoșoaiei, imensa poporațiune se înșira fără început și fără final, om lîngă om. Precum zise profesorul Costa-Foru: «Numai morţii si copiii din fașă lipseau la acestă înmormîntare». În fața Academiei, dl. profesor Cernătescu rosti un scurt cuvînt de despărţire eternă. Apoi, la Biserica Mavrogheni, terminîndu-se serviciul divin, domnii Urechia, Hașdeu și Esarcu își făcură onoarea de a fi intrepreții simțămintelor colective: «Biografia lui – spunea Bogdan Petriceicu Hașdeu la înmormîntare – sînt aceşti reprezentanţi ai presei, el, părinte al presei române, biografia lui sînt aceşti dascăli şi şcolari ai întîiului născut al învăţămîntului românesc, voi, tipografi, voi, librari, voi, bărbaţi de carte sînteţi biografia lui – el, tipograf, el, librar, el, renăscator al presei şi al prozei şi poeziei române, după o seculara amorţire” (,,Familia”, 1872).

Definit de Călinescu drept ,,a doua mare perso­nalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, Heliade a fost un deschizător de drumuri, un înflăcărat al scrisului şi al faptei, un mare animator al culturii naţionale.

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilînd între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

Paginile bogatei opere pe care a lăsat-o Ion Heliade Rădulescu sînt pline de învăţăminte ce nu şi-au pierdut actualitatea:

* ,,Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cîrmuit și păstorit”.

* ,,Cine nu e prieten cu sine, în zadar cată pacea şi prieteşugul cu alţii”.

* ,,Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor de limba naţională: ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva – şi a cultiva o limbă, va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea: ocupaţi-vă de dînsa mai nainte de toate, şi nu veţi face prin aceasta decît cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii”.

* ,,Oricît de sus vom înălţa pe femeie cu inima şi cu sufletul, cu atîta mai sus ne înălţăm pe noi înşine, şi oricît de jos o vor degrada legile pe care le facem noi, bărbaţii, pe atîta, şi încă şi mai jos, ne degradăm noi înşine. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţia voastră, să îmblînziţi, adică să umanizaţi, să desgrosolonizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţene serioase din fiicele voastre. Suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sînteţi capabile cînd iubiţi ceva”.

* ,,Părinţii şi căpeteniile noroadelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandează poeţii sînt veșnice şi neveştejite”.

* ,,Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cît veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu răutate: faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi binecuvîntează pe cel ce face, şi blestemă pe cel ce strică”.

* ,,Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni, şi ştie că natura nu cunoaşte Neamţ, Englez, Francez, Grec sau Român, ci OM”.

R.M.

$$$$

 JACKSON POLLOCK

Copilărie

Paul Jackson Pollock s-a născut în Cody, Wyoming, în 1912, al cincilea și cel mai mic fiu al unei familii de origini irlandezo-scoțiene. Pollock avea doar zece luni când familia s-a mutat în San Diego. Munca tatălui său ca geodez îi va forța să se mute în mod repetat în sud-vest în anii următori, până când, când Pollock avea nouă ani, tatăl său a abandonat familia, pentru a se întoarce când Jackson însuși a plecat de acasă. Deși Pollock a avut o educație grea, a ajuns să iubească natura - animalele și întinderea pământului - și în timp ce locuia în Phoenix în 1923 a descoperit arta nativilor americani.

Educația timpurie

Pollock a urmat Liceul de Arte Manuale din Los Angeles, unde s-a împrietenit cu Philip Guston și, de asemenea, a fost introdus în ideile teosofice care l-au pregătit pentru interesele sale ulterioare în suprarealism și psihanaliza. Doi dintre frații mai mari ai lui Pollock, Charles și Sanford, au urmat și ei o carieră ca artiști, iar încurajarea lor l-a atras la New York în 1930, unde a studiat sub pictorul regionalist Thomas Hart Benton la Art Students League.

În New York, Pollock a fost atras de vechii maeștri și a început să studieze pictura murală. A studiat picturile murale ale lui Benton din 1930-1931 la New School for Social Research și l-a cunoscut pe proeminentul muralist mexican José Clemente Orozco. Mai târziu și-a petrecut o vară observând picturile murale ale lui Diego Rivera la New Workers School, iar în 1936 s-a alăturat Atelierului Experimental al unui alt muralist, David Alfaro Siqueiros, unde a învățat să folosească tehnici de pictură neortodoxe. Pânza proprie a lui Pollock, „Going West” (1934-35), îmbină multe dintre aceste influențe și este tipică stilului său în acest moment. În 1937 a fost repartizat la Proiectul Federal de Artă al Diviziei Easel a Administrației Progresului Lucrărilor.

În mare parte a anilor 1930, Pollock a locuit cu frații săi în Greenwich Village și, uneori, era atât de sărac încât a trebuit să lucreze ca îngrijitor și să fure mâncare pentru a supraviețui. În 1932, însă, a fost invitat să participe la cea de-a 8-a Expoziție de acuarele, pasteluri și desene de artiști americani și francezi la Muzeul Brooklyn, prima sa expoziție.

Perioada de maturitate

În 1936, Pollock a cunoscut-o pentru scurt timp pe Lenore ("Lee") Krasner. În timp, relația lor avea să aducă unele dintre puținele perioade de calm și fericire pe care Pollock le-a cunoscut vreodată. Însă cei doi nu s-au reîntâlnit decât în 1941, după care s-au implicat romantic și s-au căsătorit în 1945. Între timp, alcoolismul lui Pollock - care era o problemă încă din adolescență - l-a împins în tratament încă din 1938, iar în 1939 a primit psihanaliză jungiană. Analistul său l-a încurajat să realizeze desene pentru a-și ajuta recuperarea, iar metodele și motivele din aceste desene - deși modelate de Joan Miró, Pablo Picasso, Jose Clemente Orozco și teoriile lui John Graham - și-au găsit curând drum în lucrări precum „Guardians of the Secret” (1943).

În ciuda problemelor sale personale, Pollock a rămas încrezător în arta sa. Krasner a fost impresionat când i-a văzut lucrarea la începutul anilor 1940 și i-a prezentat-o profesorului ei, Hans Hofmann. Hofmann a fost la fel de entuziasmat, iar întâlnirea s-a transformat într-o prietenie de durată între cei doi bărbați. Se spune că Hofmann a remarcat că Pollock trebuia să lucreze mai mult din natură, la care Pollock a dat un răspuns celebru: „Eu nu pictez natura, eu sunt natura”.

WPA a luat sfârșit în 1943 și Pollock a fost forțat să-și găsească de lucru pe cont propriu. Împreună cu diverse slujbe ciudate, a devenit custode la Muzeul Picturii Non-Obiective (mai târziu Muzeul Guggenheim) și acolo a cunoscut-o pe Peggy Guggenheim, care l-a invitat să trimită lucrări la noua ei galerie, The Art of This Century. În cele din urmă, Guggenheim i-a oferit lui Pollock un contract, iar în 1943 ea i-a oferit prima sa expoziție personală, care a fost bine primită. Criticul Clement Greenberg a remarcat că Pollock a absorbit și a depășit pictura murală mexicană, Picasso și Miró. Imaginile încă purtau multă figurație, deși referințele au rămas ascunse - așa cum a spus Pollock, „Aleg să văluresc imaginile”.

În același timp, Peggy Guggenheim a comandat și un tablou pentru holul de la intrarea apartamentului ei din New York. Lucrarea rezultată a fost „Mural” (1943), care s-a dovedit importantă în tranziția lui Pollock de la un stil modelat de picturi murale, arta nativilor americani și modernismul european către tehnica sa matură de picurare. Și Guggenheim a fost cea care l-a ajutat din nou pe Pollock când a avut nevoie de un avans pentru a-și asigura o fermă veche în orașul The Springs de pe Long Island. El și Krasner au cumpărat ferma în toamna anului 1945 și s-au căsătorit în octombrie. Krasner spera că distanța față de luptele și ispitele orașului le va oferi amândurora o mare oportunitate de a-și continua pictura în izolare și pace.

Modul în care Pollock a ajuns la tehnica sa de picurare a fost o chestiune de discuții academice lungi și neconcludente, dar munca sa făcea deja pași în acest sens la mijlocul anilor 1940. A început să piardă imaginile simbolice ale imaginilor sale anterioare și a căutat mijloace de exprimare mai abstracte. Experiența sa de a picta „Murale” pentru apartamentul lui Guggenheim a fost, de asemenea, importantă în stimularea lui, iar în 1945 a pictat „There Were Seven in Eight”, un tablou în care imaginile recunoscute au fost complet suprimate, iar suprafața a fost împletită printr-un încâlcit viu de linii. În anii următori, stilul său a devenit și mai îndrăzneț și abstract și a produs lucrări precum „Shimmering Substance” (1946). În anul următor, a ajuns în cele din urmă la ideea de a arunca și turna vopsea și, astfel, a găsit mijloacele de a crea rețelele de culoare ușoare, aerisite și aparent nesfârșite spre care se tindea. Au rezultat capodopere precum „Full Fathom Five” (1947). Pollock făcuse o altă invenție stilistică și ajunsese la o metodă care sintetiza impresionismul, suprarealismul și cubismul.

„Shimmering Substance” a condus la lucrări precum „Number 1A” (1948), o pânză mai mare decât era familiarizat Pollock și densă cu o rețea de culoare orbitoare. El a descoperit că era cel mai nimerit să abordeze astfel de lucrări prin poziționarea pânzei pe podea, mișcându-se în jurul ei și aplicând vopseaua din toate părțile. Înmuind un băț mic, o perie de casă sau o mistrie în vopsea și apoi mișcându-și rapid încheietura mâinii, brațul și corpul, a lăsat-o să picure și să cadă în ritmuri de țesut peste suprafață. Tehnica - simbolul a ceea ce criticul Harold Rosenberg ar numi Action Painting - rareori permitea pensulei să atingă direct pânza. „Pe podea sunt mai în largul meu”, a spus el. „Mă simt mai aproape, mai parte din pictură, deoarece în acest fel pot să mă plimb în jurul ei, să lucrez din cele patru laturi și să fiu literalmente în pictură.” Lucrările lui Pollock au devenit astfel atât despre proces cât și despre produs. Au devenit o înregistrare a performanței picturii - jocul lui în și în jurul pânzei, unde putea să le introducă ca participant și să plutească deasupra lor ca creatorul lor. „Nu este nici un accident”, a spus odată Pollock, „cum nu există început sau sfârșit.. Uneori pierd un tablou, dar nu mă tem de schimbări, de distrugerea imaginii, pentru că un tablou are o viață proprie”.

Criticii s-au grăbit să recunoască puterea muncii mature a lui Pollock. Greenberg, care era susținătorul său cel mai ferm și mai puternic, a scris la acea vreme: „Superioritatea [lui] față de contemporanii săi din această țară constă în capacitatea sa de a crea artă cu adevărat violentă și extravagantă fără a pierde controlul stilistic”. Dar când fotografiile lui Pollock au ajuns la un public mai larg, prin acoperirea în reviste precum Vogue și Life, răspunsul a fost un amestec de șoc și neîncredere. Nici nu a fost adulat pe scară largă la început, având doar un cerc restrâns de susținători. Succesul comercial avea să vină în curând, dar chiar și la apogeul său - după ce Galeria Art of This Century se închisese și proprietara galeriei Betty Parsons preluase contractul lui Pollock - pictorul era încă tratat pentru alcoolism.

Se presupune că Pollock nu a mai băut de la mijlocul anului 1948 până la sfârșitul anului 1950, iar în acești ani a trăit în principal în Long Island, venind doar ocazional în oraș. În 1950, a avut o expoziție personală de succes și, împreună cu Arshile Gorky și Willem de Kooning, a fost selectat de directorul MoMA Alfred H. Barr, Jr., pentru Bienala de la Veneția. Dar un an mai târziu bea din nou.

Perioada târzie și moartea

Abstracția radicală a lui Pollock părea să vestească o nouă libertate incredibilă pentru pictură, dar aparențe de imagini recunoscute au continuat să plutească pe fundalul imaginilor sale. Vasta întindere din „Blue Poles” (1952) este pictată cu ajutorul liniilor diagonale. Și „One: Number 31” (1950) păstrează un puternic simț al figurilor care dansează ritmic, în mijlocul diversității sale remarcabile de efecte. Pollock ar fi putut abandona realismul tinereții sale, dar a reușit totuși să-și facă picturile elocvent metaforice. La fel ca multe dintre pânzele sale din această perioadă, One evocă o stare de grandoare care o leagă de tradiția peisajului sublim care se întinde încă din secolul al XVIII -lea. De asemenea, strălucește ca și cum ar fi pătat de lumină în felul pânzelor lui Monet și mulți critici au speculat dacă Pollock a fost influențat de impresionistul francez.

Pollock nu și-a pierdut niciodată interesul pentru imaginile figurative - așa cum a spus odată: „Sunt foarte reprezentativ uneori, și puțin tot timpul. Dar când pictezi din inconștientul tău, figurile sunt neapărat să apară”. Încă de la sfârșitul anilor 1940, figurația a arătat semne de reapariție în opera sa. Până în 1950, în timp ce băutul a crescut, s-a întors la desen, reînviind unele dintre vechile sale motive și producând o serie de picturi turnate în principal alb-negru. Unele, precum „Yellow Islands” (1952), încorporează note de culoare și sunt extrem de abstracte; unele, precum „Echo: Numărul 25 (1951), sunt caligrafice în stil și doar figurative reziduale; altele poartă imagini clare ale capetelor. Au fost prost primite când Pollock le-a expus pentru prima dată, dar a continuat să lucreze la ele până în 1953, ultimul său an productiv de muncă.

Necazurile lui personale au crescut doar în ultimii săi ani. A părăsit Galeria Betty Parsons și, reputația lui precedându-l, s-a străduit să găsească o altă galerie. A pictat puțin în 1954, susținând că nu mai are nimic de spus. În vara anului 1956, Krasner a făcut o călătorie în Europa pentru a se îndepărta de Pollock și, la scurt timp după, pictorul a început o relație cu artista de 25 de ani Ruth Kligman, pe care o întâlnise la Cedar Bar. Apoi, în noaptea de 11 august 1956, în timp ce Pollock era beat și conducea cu Kligman și prietena ei, Edith Metzger, el a pierdut controlul mașinii, el și Metzger murind și rănind-o grav pe Kligman.

Moștenirea lui Jackson Pollock

Moștenirea imediată a lui Pollock a fost cu siguranță simțită cel mai mult de alți pictori. Opera sa a reunit elemente ale cubismului, suprarealismului și impresionismului și le-a depășit pe toate. Pe lângă această realizare, chiar și mari mari precum de Kooning, care a rămas mai aproape de cubism și s-a agățat de imaginile figurative, păreau să nu se oprească. Și cei mai buni dintre generațiile ulterioare de pictori ar trebui să-și asume realizările, așa cum Pollock însuși se luptase cu Picasso.

Și încă din 1958, când artistul de pionierat Allan Kaprow a abordat în mod explicit problema moștenirii sale într-un articol pentru Art News, unii au început să se întrebe dacă Pollock ar fi putut chiar deschide posibilități în afara domeniului picturii. Pentru a împrumuta cuvintele criticului Harold Rosenberg, Pollock a reimaginat pânza nu ca „un spațiu în care să reproduce, să reproiecteze, să analizeze sau să „exprima” un obiect.. [ci ca] o arenă în care să acționeze”. Și a fost un pas scurt de la această realizare până la interpretarea mișcărilor de balet ale lui Pollock în jurul pânzei ca o specie de artă performantă. De atunci, reputația lui Pollock a crescut. Subiect al multor biografii, al unui film biografic și al unor retrospective majore, el a devenit nu numai unul dintre cele mai faimoase simboluri ale artistului modern alienat, ci și o întruchipare pentru criticii și istoricii modernismului american în cea mai bună oră.

$$$

 

În vara anului 1964, într-un moment în care oamenii încă visau timid la Lună, scriitorul Isaac Asimov a pășit în pavilionul General Electric de la Târgul Mondial din New York. Acolo, în mijlocul standurilor cu mașini zburătoare și televizoare color, a fost întrebat:

„Cum crezi că va arăta lumea peste 50 de ani?”

Asimov, omul care imaginase roboți cu conștiință și planete populate de inteligențe artificiale, s-a așezat la o masă și a scris, pe loc, un articol pentru The New York Times. Titlul era: „Vizita mea la Expoziția din 2014”.

A fost mai mult decât o fantezie: a fost o viziune uimitor de exactă.

El a prezis lumea noastră de azi!

Într-un timp în care nici măcar calculatoarele nu încăpeau într-o cameră, Asimov scria:

„Peste 50 de ani, vor exista ecrane plate, subțiri, prin care oamenii se vor vedea și vor vorbi între ei, oriunde s-ar afla.”

A descris practic videoconferințele și apelurile video, pe care astăzi le facem de pe telefoane mobile mai subțiri decât o carte.

A mai spus:

„Casele vor fi complet automatizate — cu mașini care vor găti, curăța, regla temperatura, și vor face cumpărături online.”

A numit asta „electronic brain servants”, ceea ce azi numim asistenți inteligenți: Alexa, Siri, ChatGPT.

A vorbit despre mașini fără șofer, despre oamenii care lucrează de acasă și despre „stresul tehnologic” al unei lumi hiperconectate.

A intuit chiar și criza ecologică:

„În 2014, poluarea va fi o problemă serioasă, iar energia solară va deveni o prioritate globală.”

A fost cu decenii înainte ca termenul „energie regenerabilă” să existe în mod oficial.

Dar Asimov n-a fost doar un vizionar tehnologic.

El a înțeles și sufletul lumii.

Scria cu melancolie că omenirea va fi „atât de obsedată de eficiență și viteză, încât va pierde bucuria tăcerii”.

Spunea că oamenii vor comunica mai mult ca niciodată, dar se vor simți mai singuri ca oricând.

Și, într-un pasaj aproape profetic, a notat:

„Omul va fi nevoit să învețe nu doar să construiască mașini mai inteligente, ci să trăiască cu ele fără să-și piardă umanitatea.”

Cuvinte scrise în 1964, dar care astăzi par un avertisment pentru era inteligenței artificiale.

Isaac Asimov a murit în 1992, cu mult înainte să vadă lumea pe care o descrisese.

Dar în fiecare telefon care răspunde la comenzi vocale, în fiecare robot care curăță o cameră, în fiecare ecran care ne conectează la ceilalți, există o mică parte din visul lui.

Sursa Atlasul Vietii

$$$

 

În Vâlcea trăieşte, PRROBABIL, cel mai în vârstă om din Europa si cel mai in varstă veteran de război din România – are 112 ani. Locotenentul în retragere Ilie T. Ciocan locuieşte în satul vâlcean Bratia din Vale din comuna Galicea - care se laudă cu longevitatea localnicilor săi, dintre care mulţi ajung „să bată“ suta de ani. Astăzi, veteranul de război Ilie Ciocan nu se mai poate deplasa, nu a mai coborât singur din pat de cinci-şase ani, după cum mărturisesc nepoţii care au grijă de dumnealui. Nu mai vede bine, abia mai distinge umbre, dar a citit Biblia şi ziarele fără să aibă nevoie de ochelari până la vârsta de 103 ani. Şi-a pierdut auzul şi vederea în trei ani, motiv pentru care vorbeşte strictul necesar, dar uneori şi pentru apropiaţi este greu să-l înţeleagă. Potrivit propriilor relatări, a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est, cât şi pe Frontul de Vest. „Am stat patru ani pe front, ca servant la tun, dar niciodată n-am omorât pe nimeni. Îmi amintesc cum am doborât un avion inamic trăgând toţi cu mitraliera. M-am gândit că dacă o fi să mor, mor oricum. Am fost la Odessa, la Cotul Donului, apoi în Ungaria şi am ajuns până în Cehoslovacia“, a menţionat bătrânul. 

În toate discuţiile sale avea să pomenească nu despre camarazii de arme, ci despre fiinţa pe care a considerat-o îngerul său păzitor: „Am luptat pe cele două fronturi, dar gloanţele şi obuzele m-au ocolit... Calul m-a scăpat de la moarte de multe ori. Era credincios, de fiecare dată când plecam după muniţie necheza şi scutura din cap. Parcă făcea semnul crucii... de trei ori. Părea că se închină, că se roagă să nu se întâmple ceva rău cu noi. Se târa şi-n genunchi, ca să ieşim teferi din nămol, din lupte“, avea să istorisească bătrânul veteran pe vremea când încă mai reuşea să-şi împărtăşească amintirile de pe front.  Şi tot despre cel care i-a fost camarad în război avea să spună: „Când rămâneam fără muniţie, eu plecam la aprovizionare. Mergeam călare şi câte o zi jumătate, până la depozitul de muniţie... Nu-mi era frică de inamic... Calul m-a scăpat de fiecare dată“. Sotia, Maria Ciocan îşi amintea: „Din ce am înţeles, a fost înrolat la Infanterie, căra mâncarea, alimentele, nu doar muniţia. Ştiu că era mai mult pe drumuri, cu căruţele, şi-l tot întrebam dacă avea şi puşcă le el: «Păi nu puteai fără ea, tată, o ţineam tot timpul lângă mine. Dar n-am tras vreodată înspre nici un om». Ţin minte că mă impresiona când povestea că bea apă din copita calului când nu găseau, din bălţi. Şi mai ştiu că pe el l-au lăsat la vatră pentru că avea mulţi copii“.  Dacă din război a scăpat întreg, fără nicio zgârietură, doar cu nişte probleme la plămâni, întors acasă, de-a lungul anilor, şi-a rupt mâinile şi picioarele de mai multe ori, povesteşte familia. De cele mai multe ori s-a accidentat la lemne, în pădure. Ultima dată şi-a rupt piciorul pe la 93 de ani. A alunecat pe zăpadă şi a căzut în curte. A stat vreo jumătate de oră în frig până să fie găsit, a recunoscut nepotul său.

(sursa: "Adevarul"). (Foto: Veteranul Ilie Ciocan la 111 ani).

$$$

 Răscolitorii credinței vechi

În anul 1978, geologii sovietici au descoperit în inima taigalei siberiene familia Lîkov – adepți ai vechii orânduieli religioase, care încă din anii 1930 trăiau într-o izolare desăvârșită, fugind din calea prigoanei. Această familie, alcătuită din patriarhul Karp Lîkov și cei patru copii ai săi, își ducea traiul în sălbăticie, rupând orice legătură cu lumea din afară — o revelație cutremurătoare pentru geologii ce explorau acele întinderi neumblate.

Cercetătorii, survolând zona cu elicopterul, au zărit un gard luminat — semn vădit al prezenței umane într-un loc unde nimeni nu s-ar fi așteptat să afle suflet viu.

Distanța până la cel mai apropiat oraș era de 250 de kilometri, iar ideea găsirii unor oameni acolo părea de neconceput.

Geologii, sub conducerea Galinei Pismenskaia, au pregătit daruri și arme, apoi au încercat să stabilească legătura cu locuitorii modestei colibe.

Capul familiei, Karp Osipovici Lîkov, ajuns la venerabila vârstă de 77 de ani, își pierduse soția, Aculina, încă din 1961.

Alături de el trăiau copiii săi — Savin, Natalia, Dmitri și Agafia. Cei mai tineri nu văzuseră niciodată alți oameni, iar cei mai vârstnici uitaseră cum arată viața în lume.

Vorba odraslelor, născute și crescute în pădure, era stâlcită, iar glasurile lor semănau cu un „murmur înăbușit și prelung”.

Întâlnirea cu oamenii de știință a stârnit în sufletele lor o spaimă vecină cu extazul. La început refuzau hrana și celelalte daruri, bolborosind: „Nouă nu ni se cade!”.

Treptat însă, familia s-a obișnuit cu noii cunoscuți, privindu-i cu uimire și curiozitate, descoperind minunile tehnicii pe care anii singurătății îi lipsiseră să le vadă.

$$$

 Ida Wood a parcurs un drum uimitor, de la o copilă născută într-o familie sărmană la deținătoarea unei averi fabuloase. A dobândit faima unei femei calculate și înțelepte, însă banii nu i-au adus fericirea. A trecut printr-o viață grea și neobișnuită, marcată de un văl de instabilitate mintală ce avea să se transforme în nebunie. Ida Wood a devenit o legendă sumbră a Statelor Unite, deși începuturile ei păreau atât de promițătoare.

Copila dintr-o familie lipsită de orice mijloace

Fetița pe nume Ellen Welsh — adevăratul nume al Idei Wood — a venit pe lume în anul 1838. Părinții săi erau imigranți irlandezi săraci. Din păcate, despre anii ei de copilărie se știe foarte puțin, în principal din relatările contemporanilor săi. Copila creștea frumoasă și isteață, visa la călătorii și tânjea după o viață într-un oraș mare. Încă din fragedă pruncie, Ida era convinsă că destinul îi pregătește realizări mărețe — iar timpul avea să-i dea dreptate.

La vârsta de nouăsprezece ani, Ellen hotărî să-și părăsească locul natal și să se mute în orașul viselor — New York. Considerând că drumul spre înălțimi trebuie să înceapă din cercurile mondene, își plăsmui o nouă identitate: se prezenta drept Ida Mayfield, fiica unui magnat al zahărului, Henry Mayfield.

În acea epocă, fabricarea unei legende personale era mult mai lesnicioasă decât astăzi, iar Ida era atât de sigură pe sine, încât nimeni din jur nu puse la îndoială veridicitatea poveștii sale.

„Moștenitoarea” unei averi fabuloase se integră rapid în înalta societate newyorkeză. Fu primită cu brațele deschise, fiind considerată una dintre cele mai promițătoare mirese ale orașului. Mulți bărbați încercau să-i cucerească inima, însă pretențiile și standardele ei erau prea ridicate. Asta până când Ida Mayfield auzi de Benjamin Wood, proprietarul unei companii de navigație și al ziarului New York Daily News. Faptul că acesta avea deja o soție legitimă nu o tulbură câtuși de puțin — își dorea bogăția și era hotărâtă să o obțină. În primăvara anului 1857, îi trimise milionarului o scrisoare care avea să-i schimbe destinul.

A doua femeie a milionarului

În scrisoare, Ida mărturisea că sosise de curând la New York și că știe despre relația lui actuală. Se descria drept tânără, atrăgătoare și inteligentă. Îi propunea o legătură intimă atât timp cât acesta ar găsi-o plăcută, invitându-l să-i răspundă dacă interesul îi era trezit.

Îndrăzneala ei îl uluise pe Wood. Așa cum sperase tânăra, acesta îi propuse o întâlnire, iar la prima vedere ea îl fermecă de-a dreptul. Între ei se înfiripă o legătură secretă ce dură aproape un deceniu. În timpul acestei relații li se născu o fiică, botezată Emma. Totuși, împrejurările sarcinii erau învăluite în mister: nimeni nu o văzuse însărcinată, iar locul nașterii rămase necunoscut. Lipsa de informații dădu naștere celor mai felurite zvonuri în societate cu privire la copilul lor.

Însă Ida nu dădea nicio atenție zvonurilor. Avea un scop clar și îl urmărea cu pași liniștiți, dar neabătuți. Voia să se mărite cu Wood — iar curând își atinse țelul. Soția acestuia, singurul obstacol în calea iubirii lor, muri, iar drumul către averea milionarului se deschise larg.

Soția unui milionar

La scurt timp după decesul soției lui Benjamin, Ida deveni doamna Wood. Ceremonia avu loc într-unul dintre cele mai luxoase hoteluri ale „Mărului de Aur”, iar lista invitaților era alcătuită exclusiv din persoane de rang înalt.

Ea îi preluă numele și începu viața la care visase încă din copilărie.

După căsătorie, cei doi se mutară în apartamentele opulente ale milionarului, situate într-un cartier select al New Yorkului.

Ida se împrietenise cu numeroși reprezentanți ai înaltei societăți, printre care Abraham Lincoln și prințul de Wales.

Soția milionarului deveni o prezență constantă la fastuoase baluri mondene și petreceri luxoase, fiind adesea invitată și la întâlniri politice importante.

Cum să te îmbogățești fiind măritată cu un milionar

Căsnicia cu Benjamin avea însă și aspecte mai puțin plăcute. Acesta era cunoscut în oraș drept un jucător pasionat de jocuri de noroc; într-o singură noapte, sume uriașe puteau dispărea din buzunarul său. Această risipă o neliniștea profund pe Ida, care nu intenționa nicidecum să-și piardă statutul și bogăția. Drept urmare, găsi o soluție ingenioasă pentru a-și proteja finanțele: de fiecare dată când soțul se întorcea din cazinou după o pierdere, era obligat să-i plătească o „amendă” echivalentă cu suma pierdută; iar dacă avea noroc și câștiga, jumătate din câștig îi revenea ei.

Astfel, Ida reuși să-și clădească propria avere. Pentru patima lui, Benjamin o despăgubea nu doar în numerar, ci și prin bijuterii scumpe, titluri de valoare și chiar proprietăți. Când, în anul 1900, își dădu ultima suflare, aproape că nu mai deținea nimic — întreg patrimoniul era deja în mâinile soției sale.

După moartea soțului, Ida începu să se bucure din plin de viața unei adevărate milionară. Preluă conducerea ziarului defunctului său soț, își petrecea timpul călătorind, frecventând petreceri somptuoase și făcând donații generoase pentru opere caritabile. Și așa a continuat până când bogăția începu să-i zdruncine echilibrul psihic.

Nebunie născută din avuție

Ida începu să aibă senzația că averea i se scurge printre degete cu o viteză alarmantă. Crescută în sărăcie, era cuprinsă de o teamă cumplită de a pierde tot ceea ce dobândise. Astfel, decise să ia măsuri. Vându ziarul soțului decedat, apoi întreaga sa avere imobiliară.

Cuprinsă de paranoia, milionara se mută împreună cu sora sa, Mary, și cu fiica Emma într-un hotel ieftin, Herald Square. În camera închiriată nu aduseră doar lucrurile personale, ci și toate economiile lor — valize și lăzi pline cu bancnote. Ida nu avea încredere în bănci și voia să-și țină averea permanent la îndemână.

Era stăpânită de o frică obsesivă că ar putea rămâne fără bani ori că cineva i-ar putea fura bogăția. Se baricadă în cameră și rupse orice contact cu lumea exterioară. Nici cameristelor nu le permitea să facă curățenie, iar mâncarea le era lăsată la ușă.

Această existență claustrată dură mai bine de douăzeci de ani. Abia în 1931, când sora ei se îmbolnăvi grav, Ida fu nevoită să iasă din încăpere pentru a cere ajutor.

Ceea ce personalul hotelului și medicii găsiră îi lăsă fără cuvinte. În camera milionarăi domneau mizeria și dezordinea; peste tot se aflau resturi de mâncare și gunoaie. Ida, fiica și sora ei arătau ca niște oameni ai străzii. Printre dărăpănăturile din cameră se aflau însă valizele pline cu bani, iar Ida tremura de teamă că cineva ar putea pune mâna pe ele.

După ce străinii au văzut în ce condiții trăia Ida Wood și în ce stare se afla ea însăși, zvonurile despre nebunia ei s-au răspândit fulgerător. Au existat chiar tentative de a o interna cu forța într-un azil psihiatric. Însă Ida își apăru cu înverșunare dreptul de a rămâne în camera modestului hotel și, în cele din urmă, reuși să-l păstreze.

Viața Idei Wood se încheie în anul 1932, la venerabila vârstă de 93 de ani. Medicii care i-au examinat trupul au rămas stupefiați: la o înălțime de 170 de centimetri, nu cântărea mai mult de 30 de kilograme. Cameristele mărturisiră că se hrănea doar cu lapte proaspăt, ouă prăjite și, uneori, pește crud.

Moartea Idei Wood scoase la iveală amănunte neașteptate din biografia ei. Grație documentelor descoperite în cameră, îi fu dezvăluită adevărata identitate. Se află totodată că Emma, care murise cu puțin timp înaintea ei, nu-i fusese fiică, ci sora mai mică. Se știe că averea Idei a fost împărțită între rudele îndepărtate.

Povestea milionarăi nebune care s-a încuiat într-o cameră ieftină de hotel de teama de a-și pierde bogăția a devenit o legendă urbană. Oamenii și-o povestesc unii altora, adăugând mereu noi amănunte. Se spune chiar că o parte din avere a fost îngropată odată cu Ida Wood — semn că, până și după moarte, și-a păstrat comoara alături.