$$$

 Golda Meir , Prim-ministrul Israelului 1969-1974, către poporul evreu:

- Dacă vreți să construiți o țară în care se vor întoarce fiii și fiicele voastre, dacă vreți să construiți o țară din care oamenii vor pleca doar în timpul vacanțelor, dacă vreți să construiți o țară care nu va avea frică pentru viitor, atunci faceți doar doi pași:

1. Echivalați corupția cu trădarea de țară, iar oficialii corupți cu trădători până la a șaptea generație… 

2. Faceți trei profesii cele mai bine plătite și cele mai respectate: profesia de militar, profesor și medic. 

Și cel mai important – munciți, munciți și munciți pentru că nimeni în afară de voi nu vă va proteja, nimeni în afară de voi nu vă va hrăni și doar voi aveți nevoie de țara voastră, nimeni altcineva.

$$$

 ILARIE VORONCA - DRAGOSTE ȘI MOARTE

O carte impresionantă a publicat de curînd istoricul româno-francez Carol Iancu, de data asta nu despre aspecte ale relațiilor româno-evreiești – cum sînt cele mai multe dintre volumele sale –, ci despre o personalitate: nu un rabin, precum marele Alexandru Șafran, despre care a scris mai multe studii, ci despre poetul Ilarie Voronca: Pourquoi le poète Ilarie Voronca s’est-il suicidé? Correspondances inédites (1939-1947), Paris, L´Harmattan, 2024. În elaborarea ei, autorul se bazează pe informații de el însuși culese, prin convorbiri cu persoane din viața lui Voronca: soția acestuia, Colomba; doctorul Saül Axelrud; doamna Suzette Mazenq-Belmonte, fiica învățătorilor Jean şi Elise Mazenq din satul Moyrazès, care l-au găzduit pe Voronca în timpul celui de al Doilea Război Mondial și i-au devenit prieteni buni și confidenți. Și, la fel, se bazează pe documentele diverse, scrisori inedite, fotografii, acte ș.a., pe care le-a obținut de la martori ai ultimilor ani din viața lui Voronca. De fapt, aceasta este a doua carte dedicată de Carol Iancu, poet el însuși, poetului Ilarie Voronca, prima fiind Ilarie Voronca (1903-1946). De la Brăila la Paris (Editura Academiei Române, 2024), volum colectiv coordonat de el, în care sînt publicate comunicările Simpozionului Internațional Voronca, din 2023 de la Academie.

Vreme de decenii, încă din anii 1970, Carol Iancu a cules informații și documente despre ultima perioadă de viață a lui Voronca, și, așa cum i-a cerut medicul Saül Axelrud, le-a publicat numai atunci cînd acestea nu mai puteau s-o lezeze pe Colomba Voronca, soția poetului. Așa că scrisorile care explicau pentru prima dată în mod documentat, prin chiar mărturisirile lui Voronca, cum a ajuns acesta la sinucidere au fost publicate de istoric abia în 2011, la 65 de ani de la moartea poetului și 17 ani de la moartea Colombei, și anume: într-un voluminos „Dosar“ pe care Carol Iancu mi-a făcut onoarea să mi-l încredințeze pentru revista „Apostrof“. A urmat apoi un alt „Dosar“, trimis de asemenea mie, în 2023, pe care revista „Apostrof“, pe care n-o mai conduceam, l-a găzduit ca pe o mare și tulburătoare contribuție de istorie literară.

În prima parte a cărții sale, într-un amplu studiu monografic, istoricul prezintă biografia și opera poetului avangardist. Ilarie Voronca (Eduard Marcus), brăilean dintr-o familie avută, cu studii de Drept pe care le-a valorificat doar prin posturi administrative, s-a stabilit la Paris în 1933. În momentul stabilirii în Franța, era căsătorit (din 1927) cu Colomba, sora avangardistului Mihail Cosma/Claude Sernet, și, mai important, avea deja o operă beletristică însemnată în limba română. Iar schimbarea țării de domiciliu a însemnat și schimbarea limbii de creație.

Stabilirea scriitorului în Franța nu a dus la ruperea legăturilor lui cu România, el continuînd să lucreze ca funcționar pentru statul român sau chiar în România. Astfel, în ianuarie 1938, era funcționar în Direcția Presei a Ministerului Afacerilor Străine; și, prins de schimbarea de direcție a politicii oficiale a statului față de cetățenii săi evrei, a demisionat, motivîndu-și retragerea prin boală: în 30 ianuarie 1938, Lucian Blaga, atunci subsecretar de stat, i-a aprobat cererea de a fi pus „în disponibilitate“ ca „suferind de o afecțiune hepatică, complicată cu o mare lipsă de globule roșii în sînge…“ (apud Pavel Țugui, în Lucian Blaga, Din activitatea diplomatică, III, 1995); iar noi putem presupune că Voronca a demisionat și cu gîndul la Franța, unde, după cum arată profesorul Iancu, el și soția sa au dobîndit, în iunie 1938, cetățenia franceză.

Carol Iancu reconstituie traseul din Franța al poetului pe durata celui de al Doilea Război Mondial: cetățean francez, întîi ofițer în rezervă, demobilizat în 1940, el se refugiază după înfrângerea Franței în Sud, la Marsilia (1940-1942), devine lucrător agricol în satul Orpierre, apoi ajunge în Moyrazès (1943-1944, în total șaptesprezece luni). În această perioadă, el a fost un refugiat, în pericol ori de cîte ori patrulele germane dintr-un oraș vecin făceau raiduri de capturare a evreilor ascunși în zonă – și există dovezi, identificate ca atare de Carol Iancu, cum că Voronca a fost implicat în mișcarea de rezistență.

În timp ce se afla în Sud, în ciuda ocupației modeste prin care și-a cîștigat viața, poetul a continuat să scrie și să traducă. Din această perioadă datează colaborarea lui, intermediată de Eugen Ionescu, atunci funcționar („secretar cultural“, precizează el într-o scrisoare către N. Bagdasar) al statului român în Legația de la Vichy, la revista „Les Cahiers du Sud“, și anume, cu traduceri din Arghezi și Blaga, semnate „E. Valla“, după cum precizează Ionescu în corespondența sa cu Vianu și cu Bagdasar. Semnificativ pentru acei ani, redactorul-șef al revistei, Jean Ballard, cu care Voronca era în relații amicale, nu știa cine se ascunde sub respectivul pseudonim. Din poemele lui Arghezi, cu excepția poemului Fără lut, tradus de Eugen Ionescu, celelalte au fost traduse de Valla=Voronca. După același Eugen Ionescu, în toamna anului 1945, Voronca ar fi avut traduse „optzeci de poeme de Tudor Arghezi“.

În cei aproape doi ani petrecuți la Moyrazès, Voronca a legat prietenii pe viață, atît cu medicul Axelrud (și acesta originar din România, degradat de legile rasiale franceze la pierderea cetățeniei franceze și a dreptului de practică medicală), cît și cu familia Mazenq, Elise şi Jean Mazenq, plus fetița lor, Suzette, atunci de zece ani. Familia Mazenq l-a găzduit, l-a hrănit, l-a îmbrăcat, adică l-a adoptat și salvat pur și simplu. Nu este de mirare că profesorul Carol Iancu, din recunoștință față de omenia lor, a avut inițiativa de a-i recomanda post-mortem la Yad Vashem pentru titlul onorific de „Drepți între Popoare“ (dosarul este în curs).

Poetul a stat la prietenii săi pînă în august 1944, cînd eliberarea Franței i-a permis să se întoarcă la Paris, unde a început să lucreze la Radiodifuziunea Franceză, secția pentru România. Scrisorile lui din această perioadă, fie către doctorul Axelrud, fie către familia Mazenq, trădează criza sufletească a poetului și dorința lui să-și pună viața în ordine. Edi (cum își semna scrisorile către prieteni, așadar cu numele lui real la naștere) era separat din 1939 de Colomba, din cauza legăturii lui cu o altă femeie, cu Rovena. Capitolul pe care Carol Iancu îl dedică acestei legături amoroase și informațiile aflate în cele opt „Anexe“ ale volumului – primele șapte cuprind epistole trimise și primite de Voronca în perioada 1939-1946, plus două epistole care au legătură cu poetul, fără să îi mai poată fi adresate lui, căci nu mai era în viață (o scrisoare din vara 1946 a surorii lui Ilarie către Elise Mazenq, una a Colombei Voronca, din 1947, adresată medicului Axelrud); iar cea de-a opta „Anexă“ reproduce fotografii și facsimile – clarifică fatala poveste de dragoste în care a căzut Voronca.

Scriitorul a cunoscut-o pe Rovena Văleanu în 1937. În 1939 erau împreună, la Paris, iar din scrisorile ei către Edi, trimise din România (anii 1941-1942), înțelegem că ea n-a fost deloc pasivă în crearea relației lor. Ultima ei scrisoare păstrată (au existat și altele, pierdute) este din octombrie 1942. Fotografiile ne-o arată ca pe-o doamnă frumoasă, iar din epistole ne putem da seama că frecventa lumea intelectuală a Bucureștiului, de exemplu invoca vizite la Lovinescu (Carol Iancu nu menționează s-o fi identificat în Agendele criticului; la rîndul meu, nu am reușit să-i identific prezența în însemnările lovinesciene), cînta la pian și dorea să-și găsească o școală unde să predea muzica. Căsătorită fiind, a divorțat de dragul lui Voronca. Doldora de declarații de iubire, scrisorile ei sînt foarte insistente în privința dorinței/cererii ei ca Edi s-o ducă în Franța, să se căsătorească. O dorință care, atunci, friza imposibilul: era război, iar relațiile lui Voronca – care, într-o vreme de persecuții antisemite și cînd el însuși devenise o țintă a legislației rasiale din Franța, nu l-ar fi putut salva nici pe el (el însuși a fost salvat de familia Mazenq) – erau puține și literare, deci ineficiente pentru o asemenea situație. În plus, Voronca nu era divorțat (în scrisorile către Elise, care era catolică, el își asuma, în numele catolicismului propriu, imposibilitatea de a divorța; abia în aprilie 1945 declară, într-o scrisoare către aceeași înțelegătoare Elise, că ar dori să se recăsătorească, ceea ce, evident, ar fi implicat și un prealabil divorț).

Odată cu terminarea războiului, Voronca a testat relația lui, în continuare afectuoasă, cu propria sa soție, dar a renunțat la iluzia unei împăcări, Colomba însăși fiind prinsă într-o legătură cu un scriitor (la rîndul lui căsătorit). Și-a încercat șansele maritale la o colegă de la Radio, Cristina Louca (Luca?), și a fost respins. Iar atunci, așa pare dacă ne luăm după scrisori, în mintea și sufletul lui a revenit Rovena.

Carol Iancu observă că existența Rovenei, menționată aluziv și fără nume într-o scrisoare din 8 septembrie 1944, drept un secret dureros al lui Edi, intră insistent în epistolele lui abia în aprilie 1945: și anume, Rovena apare, cu nume cu tot, exact cînd Voronca îi scrie prietenei sale Elise că ar vrea să se recăsătorească și că tînăra comunistă Louca l-a refuzat. După această dată, iubita lui din București (re)devine preocupare de căpătîi, ba chiar obsesie. În ianuarie 1946, Voronca s-a dus cu trenul la București, după ea. A avut parte de o primire scriitoricească sărbătorească, la masa dată în onoarea lui (2 februarie 1946) au fost de față, după cum se vede pe o pagină cu semnături, P. Constantinescu-Iași, Gala Galaction, Ion Pas, G. Ivașcu, Ștefan Roll, Gr. Preoteasa, E. Jebeleanu, Miron Constantinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Cella Serghi, Dumitru Corbea, Aurel Baranga, Sașa Pană, G. Macovescu, Cicerone Theodorescu, Lucia Demetrius și alții, al căror nume nu am reușit să îl descifrez, oameni de stînga și de centru democrat, reuniți în jurul lui Voronca, acesta la rîndul lui devenit, la sfîrșitul războiului, nu avem de ce să ne mirăm, comunist cu acte în regulă; și, bineînțeles, era de față Rovena, care, subliniază Carol Iancu, a semnat: „Rovena Voronca“. În timp record, Edi a reușit să obțină actele necesare pentru ca Rovena să plece cu el în Franța. În 23 februarie 1946, cuplul a ajuns cu vaporul în Franța, la Marsilia.

Dezmeticirea amîndurora a întîrziat numai cîteva zile: în 27 februarie 1946, într-o scrisoare către confidenta sa Elise, Edi admite că este „mereu bolnăvicios pasionat de Rovena. Ea mă iubeşte mai puțin (m-a iubit ea vreodată mai mult?)“. Fiecare scrisoare pe care a scris-o după această dată etalează otrava. Eșecul. Voronca era în curs de divorț. Rovena, la fel („Și divorțul ei nu este încă terminat“), ceea ce înseamnă că, din moment ce în 1941 se declarase divorțată, sau atunci nu spunea adevărul, sau între timp se recăsătorise cu altcineva, nu e clar. Criza a izbucnit în 3 martie – Edi a recunoscut cinstit că i-a simțit apropierea încă de la București, clar pe vapor în voiajul lor spre Franța. Or, în 3 martie Rovena recunoaște că, de fapt, iubește pe altcineva, un bărbat la rîndul lui însurat și în curs de divorț, care vrea să se însoare cu ea. La întrebarea lui Edi: „De ce nu mi-ai spus nimic la Bucureşti?“ răspunsul a fost: „– N-am vrut să-ți fac rău“.

A urmat o descompunere rapidă a chiar sensului vieții lui Voronca – în absența documentelor, nu știm și nu putem presupune ce gîndea și simțea Rovena; oricum, amîndoi erau prinși într-o largă încîlceală de cupluri și destine legate unele de altele, deși chinuite și unele chiar sfărîmate. Într-o criză existențială copleșitoare, Voronca a făcut cîteva gesturi dezordonate: a încercat să se sinucidă; a trimis spre publicare „Traité du parfait bonheur”, carte inspirată din imaginea sa utopică asupra fericirii pe care i-o va aduce viața cu Rovena și cu care, probabil, în situația de criză în care se aflau, spera că-și va îmblînzi iubita. Tot așa, căutînd terapii de detașare de ea, uneori i se pare că va reuși să se vindece, alteori simte că n-are scăpare și plănuiește să se retragă la o mănăstire sau într-o izolare anonimă, pentru doi ani. Sau, după cum i-a mărturisit doctorului Saül Axelrud în scrisoarea din 26 martie 1946, ultima, o violează pur și simplu: „O iau cu forța o dată sau de două ori pe zi. Se arată dezgustată. Niciun cuvânt drăguț“. În aceeași zi de 26 martie, le cere prietenilor lui din Moyrazès sfaturi, le adresează întrebări la care nimeni nu ar fi știut răspunde, apoi revine în 27 martie, pradă suferinței lui greu de dus. Au fost ultimele lui strigăte după ajutor.

„Doctorul Axelrud mi-a mărturisit că a luat cunoștință cu întârziere de această scrisoare și că nu a reușit să-l contacteze pe poet în zilele urmă toare“, scrie Carol Iancu. În ceea ce-i privește pe soții Mazenq, în urma scrisorii din 27 martie, i-au scris amîndoi, imperativ, chemîndu-l să vină imediat la ei – dar, deoarece poștărița din localitate deschidea scrisorile, au pus-o la poștă (au plănuit să o pună? documentele nu sînt clare) dintr-o localitate vecină, drept care s-a produs o întîrziere în corespondența lor. Poate că, dacă doctorul Axelrud n-ar fi aflat cu întîrziere de suferința prietenului său și l-ar fi căutat, și, în plus, dacă scrisoarea imperativ-fraternă a soților Mazenq către Edi n-ar fi întîrziat, scriitorul ar fi fost salvat. În 1926 Voronca își declarase, ludic, drept patrie și națiune „imagi-NAȚIUNEA“. Dar în 1946, după anii de spaimă, insecuritate și uzură prin care trecuse, el nu a mai avut puterea de a se imagina supraviețuind fără femeia iubită. S-a sinucis în 4 aprilie.

Cît despre Rovena, „femeia fatală“ din aceas tă preaomenească și dureroasă poveste de dra goste și moarte, ea a murit, se pare, de cancer, la cîțiva ani după Edi, iubitul ei adorat și mai apoi deloc iubit – o informație pe care o am chiar de la profesorul Carol Iancu (care, în lipsa unor date precise, nu a înregistrat-o în cartea sa). După toate semnele, numărul scrisorilor schimbate între ea și Voronca a fost mai mare. Știm că și tragediile individuale, nu numai acelea colective, lasă urme adînci și pe termen lung, așa că, poate, alte scrisori, ale lui, ale ei, vor mai ieși la lumină, așa cum a ieșit nu cu multă vreme în urmă, în traducerea lui Vladimir Pană, și Jurnalul sinuciderii scris de Voronca însuși.

Carol Iancu insistă pe un superb vers al lui Voronca: „Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi“. Cîteodată, însă, se-ntîmplă ceva ce o întunecă.

$$$

 SAMUEL BECKETT - AȘTEPTÂNDU-L PE GODOT

Această piesă în două acte de Samuel Beckett a fost publicată în 1952 de Editions de Minuit și a avut premiera pe 5 ianuarie 1953 la Théâtre de Babylone din Paris, în regia lui Roger Blin.

Aceasta este prima piesă de teatru a lui Beckett scrisă direct în franceză. Prezintă două perechi de personaje - vagabonzii Estragon și Vladimir, stăpânul și sclavul Pozzo și Lucky - și repetă aceeași intrigă pe parcursul a două acte.

Acțiunea are loc seara, pe un drum de țară. Singurul element de decor este un copac gol.

Rezumatul cărții Așteptându-l pe Godot

Actul 1

Estragon, un vagabond, stă pe jos și se luptă cu un pantof prea strâmt.

Apoi apare Vladimir, un alt vagabond. Este foarte fericit să-l revadă pe Estragon, pe care l-a părăsit cu o zi înainte. Cei doi bărbați încep să vorbească despre una și alta. Estragon este obsedat de pantoful său, care îi provoacă dureri teribile. Vladimir, pe de altă parte, meditează la sinucidere, vinovăție și pocăință. Amândoi așteaptă improbabila sosire a lui Godot. Nu știu cu adevărat cine este, dar speră că va aduce un răspuns la toate așteptările lor.  

Când aceasta nu se întâmplă, Vladimir și Estragon încep să vorbească, ca și cum ar vrea să treacă timpul, ca și cum ar vrea să umple golul și tăcerea care s-ar ivi dacă nu ar exista cuvinte. Se ceartă, se împacă și vorbesc și despre sinucidere.

În locul lui Godot, apar două personaje noi: Pozzo și Lucky, acesta din urmă fiind ținut în lesă de primul ca un câine. Pozzo îl biciuiește pe Lucky și îl insultă. El pare să reprezinte puterea și autoritatea. Lucky, pe de altă parte, pare a fi sclavul său. Pentru a-i distrage pe Vladimir și Estragon, Pozzo îi roagă pe Lucky să danseze și să gândească cu voce tare. Apoi pleacă, lăsându-i singuri pe Vladimir și Estragon.

Un băiat tânăr apare și le anunță lui Vladimir și Estragon că Godot nu va veni în seara asta, ci poate mâine.

Actul 2  

Al doilea act este ciudat de asemănător cu primul. Acțiunea are loc a doua zi în același loc, la aceeași oră. Cu toate acestea, unele schimbări sunt sesizabile.

Copacul are acum câteva frunze. Cei doi vagabonzi, Vladimir și Estragon, îi imită pe Pozzo și Lucky. Apoi, ultimii doi reapar. Primul a orbit, iar cel de-al doilea amuțit. Tânărul băiat îi vizitează din nou. Cu toate acestea, susține că nu a venit cu o zi înainte. El îi informează pe cei doi vagabonzi că Godot își amână din nou întâlnirea. Vladimir și Estragon se gândesc să se spânzure, dar centura lui Estragon nu este suficient de puternică.

Ultimele replici ale piesei sunt aceleași cu cele de la sfârșitul primului act: Vladimir întreabă: „ Deci, mergem? ”, iar Estragon răspunde: „ Hai să mergem! ”  

Câteva citate din Așteptându-l pe Godot 

Și eu sunt așa. Ori uit imediat, ori nu uit niciodată.

Iată-l pe omul în ansamblu, atacându-și pantoful, când piciorul lui este vinovatul.

Așa că lasă-mă în pace cu peisajele tale! Povestește-mi despre subteran!

Între timp, să încercăm să conversăm fără să ne entuziasmăm, întrucât suntem incapabili să rămânem tăcuți.

Cu toții ne naștem nebuni. Unii rămân așa.

Roger Blin, primul care a creat „En attendant Godot” în 1953, descrie această piesă:

Tocmai pusesem în scenă Sonata cu fantome de Strindberg la Gaîté-Montparnasse, unde devenisem atât manager, cât și regizor (cu mult peste zece ani în urmă!), când l-am întâlnit pe Samuel Beckett. Venise să-mi vadă spectacolul și, cum l-a considerat util, s-a întors la Gaîté. Ceea ce l-a încântat, de asemenea, a fost că sala era aproape goală. La câteva zile după întâlnirea noastră, mi-a trimis manuscrisul piesei sale, Așteptându-l pe Godot, pe care am citit-o, fără să descopăr imediat esența operei. Abia mai târziu mi-am dat seama: mergea foarte departe!

Ceea ce m-a fascinat, la prima lectură, a fost calitatea dialogului: nu exista niciun cuvânt „literar”, nici măcar o imagine, și era profund liric. Aceste propoziții rostite foarte scurte exprimau un amestec de parodie și gravitate, ceea ce era sfâșietor. Am fost sensibil, în special, la modestia lui Beckett în fața emoției personajelor sale (orice licărire de sentimentalism era oprită brusc de o grosolănie sau un joc de cuvinte). Comedia personajelor sale era de circ. Întreaga operă mi-a dat impresia de infinit, în sensul că piesa ar fi putut dura patru sau cinci acte. Singurul element de progresie: personajele se scufundă puțin mai adânc cu fiecare act. Am încercat apoi să exprim toate acestea în punere în scenă (în special modestia personajelor la final în fața emoției lor: prin urmare, o reprezentație destul de seacă). Am respins, de asemenea, părtinirea anglo-saxonă care, în opinia mea, permite prea multă interpretare evanghelică favorizând exegeza creștină.

După ce am citit această piesă, la vremea respectivă, le-am sugerat asociaților mei să o punem în scenă la Gaîté-Montparnasse. Nici nu au vrut să audă de ea. Ceea ce a fost un ghinion pentru teatrul nostru: Beckett ne-ar fi salvat pentru o clipă de la faliment. Când am abordat apoi alte teatre, mi-au râs în față! Așa a continuat timp de trei ani! Într-o zi, în sfârșit, Georges Neveux, membru al Primului Comitet de Ajutor pentru Teatru, s-a entuziasmat pentru Godot; mi s-a dat o mică sumă aleasă din eșantionul împărțit în mod regulat între drame istorice, piese religioase și o pseudo-avangardă. Datorită acestei pomane, am pus în scenă Așteptându-l pe Godot la Théâtre de Babylone (acum desființat), cu Jean-Marie Serreau. Recepția presei a fost fantastică. Dar nimeni, trebuie să spun, nu a făcut o avere cu această piesă!

Spectacolul a avut aproximativ o sută de reprezentații, apoi piesa a fost reluată de mai multe ori la Paris, am prezentat Godot la Zurich, în Olanda și în Germania. Publicul, oamenii obișnuiți, mai ales cei din Germania, au fost mișcați. Pentru a-l înțelege și a-l simți pe Beckett, nu trebuie să ai niciodată prejudecăți fundamentale: raționalismul sau politica te împiedică să comunici cu această operă.

Surse:

1.Mari opere ale literaturii franceze de Jean-Pierre de Beaumarchais și Daniel Couty (Editions Larousse)

2.Literatura secolului XX (Nathan, Colecția Henri Mitterrand)

3.Dicționarul literaturii franceze din secolul XX (Albin Michel, Enciclopedia Universalis)

4.25 de piese de teatru din literatura franceză de Hélène Potelet (Hatier, Profilul unei opere)

$$$

 EUGEN IONESCO - RINOCERII

Rinocerii (titlul original în franceză Rhinocéros) este o piesă de teatru scrisă de Eugen Ionescu în 1959. Este considerată una dintre lucrările cele mai remarcabile ale teatrului absurd.

Premiera românească a piesei "Rinocerii" a avut loc la Teatrul de Comedie din București, în data de 10 aprilie 1964, în regia lui Lucian Giurchescu. 

Pe durata celor trei acte, locuitorii unui mic oraș francez sunt transformați în rinoceri. Figura principală a piesei, Berenger, un om obișnuit și simplu, de multe ori subevaluat și criticat pentru dependența sa de alcool, se dovedește a fi singurul om care nu face parte din această metamorfoză.

Actul I

Piesa începe în piața unui mic oraș de provincie francez. Doi prieteni - Jean, elocvent, inteligent, dar foarte arogant și Bérenger, un om simplu, timid și bun la suflet, dar care are patima alcoolului - se întâlnesc la o cafenea să discute despre o chestiune foarte importantă. În loc să vorbească despre aceasta, Jean devine furios pentru că Bérenger întârziase și venise în stare de ebrietate. Începe să-l mustre până când un rinocer traversează furios piața, făcându-i pe toți să tresară înspăimântați. Oamenii prezenți încep să discute despre ceea ce tocmai se întâmplase când un alt rinocer apare și strivește pisica unei femei. Acest fapt generează teroare și oamenii se adună în grupuri și încep să spună că prezența acestor rinoceri nu ar trebui tolerată. Începutul unei mișcări de masă se poate vedea pe scenă.

Actul II

Bérenger sosește târziu la serviciu la redacția unui ziar local, dar recepționista redacției Daisy (de care Bérenger este îndrăgostit) îl acoperă. La birou, o ceartă izbucnise între Dudard (un ins rațional și sensibil) și Botard (un individ violent și temperamental); Botard crede că apariția unui rinocer în Franța este total imposibilă în ciuda tuturor mărturiilor celor care au văzut acest lucru întâmplându-se. 

Deodată, doamna Boeuf (soția unui coleg de muncă) apare și spune că soțul ei s-a transformat într-un rinocer și că străzile sunt pline de oameni care se trasformă în rinoceri. Botard protestează împotriva existenței unui fenomen așa-numit „rinocerită” despre care doamna Boeuf susține că a apărut. El spune că localnicii sunt prea inteligenți să se lase păcăliți de discursurile goale ale unei mișcări de masă. Totuși, domnul Boeuf (transformat în rinocer) sosește și distruge scările care duc spre birou, blocându-i pe toți angajații și pe șeful lor, Domnul Papillion, înăuntru. Doamna Boeuf se alătură soțului ei aruncându-se în casa scării în timp ce angajații scapă pe fereastră. 

Bérenger merge la Jean ca să-i ceară iertare pentru cearta din ziua precedentă, dar îl găsește pe prietenul său în pat foarte bolnav. Cei doi încep să se certe iarăși, inițial despre posibilitatea ca oamenii să se transforme într-adevăr în rinoceri și apoi despre moralitatea transformărilor. Jean este inițial înverșunat împotriva rinocerilor, dar treptat devine îngăduitor. Pe parcursul scenei, pielea lui Jean devine din ce în ce mai verde, umflăturile de pe capul său cresc într-un corn, vocea lui devine răgușită și el începe să pășească prin apartament ca un animal în cușcă. În sfârșit, Jean declară că rinocerii au exact aceleași drepturi ca și oamenii și că „Umanismul a murit, cei care îl urmează sunt doar sentimentaliști învechiți” chiar înainte de a se transformă și el într-un rinocer și începe să-l urmărească pe Bérenger prin apartament.

Actul III

Toți din oraș s-au molipsit de rinocerită, mai puțin Bérenger, Dudard și Daisy. Bérenger este încuiat în apartamentul său, strigând la rinocerii care năvăliseră că au distrus civilizația, până când Dudard sosește să-l verifice. Dudard banalizează transformările spunând că oamenii au dreptul să aleagă ce vor să facă, chiar și să se transforme; dar Bérenger insistă că transformările nu pot fi voluntare și că prietenul său Jean care la început îi ura pe rinoceri a fost probabil spălat pe creier. Dudard contraargumentează prin faptul că oamenii își pot schimba părerea și treptat pot deveni mai toleranți până ajung la concluzia că trebuie „să-si urmeze semenii și liderii”.

Daisy și Bérenger își dau seama că au rămas singuri - singurii oameni rămași într-o lume de monștri. Bérenger își mărturisește dragostea pentru Daisy și ea pare să-i împărtășească sentimentele. Ei încearcă, deși pentru puțin timp, să aibă o viață normală printre rinoceri. După ce Bérenger sugerează ca ei să încerce să repopuleze rasa umană, Daisy începe să se îndepărteze de el, spunând că Bérenger nu înțelege dragostea. Ea începe să creadă că rinocerii au dreptate - ei care sunt cu adevărat pasionali. Bérenger o pălmuiește pe Daisy fără să gândească, regretând imediat gestul său. Bérenger rezumă situația astfel: „ în doar câteva minute am trecut prin douăzeci și cinci de ani de căsătorie!”. Cei doi vor să se împace, dar nu reușesc. În timp ce Bérenger se examinează în oglindă căutând vreun semn de trasformare, Daisy pleacă repede să se alăture rinocerilor.

Descoperind că a rămas complet singur, Bérenger critică felul în care s-a purtat cu Daisy. În singurătate el începe să se îndoiască de propria existență - limbajul său, înfățișarea sa și conștiința sa. Singur, realizează că s-a înșelat și vrea să se schimbe în rinocer. Se agită și nu reușește. Se întoarce la oglindă, față în față cu soarta și se prăbușește luptându-se să-și accepte condiția. Deodată, se desprinde de oglindă și jură să lupte împotriva rinocerilor. Bérenger strigă cu vitejie „ Nu capitulez!” către public înainte de a se întoarce la fereastră să strige la rinocerii care treceau.

Ecranizare:

1974 Rhinoceros, regia Tom O'Horgan, cu Gene Wilder, Zero Mostel și Karen Black

$$"

 GABRIEL GARCIA MARQUEZ - DRAGOSTE ÎN VREMEA HOLEREI

“Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite.”- Gabriel García Márquez

Un roman-capodoperă, care te provoacă să iubești din tot nucleu ființei tale, un adevărat art déco glisat în cuvinte. Acțiunea conturându-se în jurul celor două personaje, Florentino Ariza și Fermina Daza. 

Titlul romanului face referire la holeră, o boală care se manifestă brutal în organism, provocând de cele mai multe ori moartea. Eroul romanului, Florentino Ariza, nu s-a îmbolnăvit niciodată de această boală, însă s-a îmbolnăvit de ceva ce i-a îngreunat întreaga existență umană, anume iubirea neîmplinită, fiindcă „simptomele dragostei sunt asemănătoare cu cele ale holerei.” Tot o boală, aș spune eu, a sufletului, ce te face să simți flăcările iadului zilnic, ce îți stârnește fel și fel de întrebări paranoice, te îndeletnicește cu o supradoză acută de elegie, ce nu te mai lasă să dormi nopți, săptămâni întregi, uneori determinând și moartea.

Florentino s-a îndrăgostit de când a văzut-o prima dată pe Fermina și i-a mărturisit fidelitate veșnică, iar de atunci, a iubit-o necondiționat, însă soarta avea să-i curme fericirea la care visa alături de ea. Eroul fiind doar un simplu telegrafist al zonei, tatăl Ferminei a fost foarte revoltat de iubirea dintre cei doi, iar astfel, pentru a combate situația, a trimis-o pe fată de acasă, pentru un timp nedeterminat. Fermina, între timp l-a cunoscut pe faimosul doctor, care vindeca oamenii de holeră, Juvenal Urbino, iar acesta a început să-i scrie scrisori. Chiar dacă la început Fermina era indiferentă la aluziile doctorului, până la urmă ajung să se căsătorească și să aibă și copii.

Florentino Ariza, a fost zdruncinat de fiecare veste pe care a primit-o de-a lungul anilor în legătură cu Fermina, dar a sperat necontenit. Ce făcea între timp? Se ruga mereu pentru ea să fie bine, scria poezii și suferea îngrozitor, un supliciu ce-i ardea întreaga ființă, dar “alta ar fi fost viaţa lor dacă ar fi ştiut că e mai uşor să eviţi marile catastrofe matrimoniale decât micile mizerii de fiecare zi.”

Anii au trecut, iar Fermina Daza, rămasă văduvă, are uimirea de a-l găsi pe Florentino în casa ei spunându-i, după 50 de ani, 9 luni și 4 zile, că o iubește mult.“Constatarea că, în sfârșit, moartea intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie ca să-i repete Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă și de iubire pururi vie.”

$$$

 Dacă te așezi la masa altuia, la început vei fi ospătat cu cele mai alese bucate, ca un oaspete de preț.

Apoi, însă, vei primi hrana cea de fiecare zi, aceea pe care gazdele o mănâncă în mod obișnuit. Pentru că nu mai ești o excepție, ci un mesen de rând.

Iar mai târziu, pe o foaie de ziar, ți se vor aduce doar cozi de hering și coji uscate de pâine. Căci nu mai ești oaspete, ci povară, un parazit. Nimeni nu te-a chemat, iar tu continui să te așezi, din nou și din nou, la aceeași masă, pierzând treptat cinstea pe care o aveai la început.

Dacă te muți într-o casă străină, la început ți se va oferi locul cel mai bun: o pernă moale, o pătură nouă. Apoi vei fi rugat să te întinzi pe canapea. Mai târziu, lângă ea. Sau chiar pe podea. Pentru că acea casă nu-ți aparține și, treptat, nu mai ești oaspete, ci povară.

A te folosi de bunurile altuia cere prudență. Doar din când în când. Cunoscând măsura și hotarul. Căci ceea ce e străin, rămâne străin. Ce ți se oferă cu bucurie întâia oară, a doua oară s-ar putea să nu mai primești. Și respectul se risipește cu fiecare vizită nepotrivită.

Și nu e vorba doar despre mâncare sau acoperiș. E vorba și despre relații. Nu trebuie să cerem, nici să implorăm. Nici să ne impunem oamenilor. „A alerga pe la mesele altora”, cum scria Dostoievski în Frații Karamazov, e un obicei rușinos.

De la primul semn trebuie să înțelegem: e vremea să păstrăm demnitatea și să ne retragem. Dacă suntem doriți, vom fi chemați. Dacă nu, nu trebuie nici să sunăm, nici să venim din nou.

Iar semnul e limpede: nu ne-au invitat. Nu ne-au telefonat. Nu ne-au scris. Așadar, aceea e masa altuia. Și nu se cuvine să ne vârâm cu de-a sila la ospăț. Cu atât mai puțin să ne așezăm la fața de masă străină...

Oricât de bine ar fi la alții, oricât de gustoase ar fi bucatele lor, oricât de cald și tihnit ar fi acolo — trebuie să așteptăm invitația. Dacă ne cheamă, mergem. Dacă nu, e mai bine să rămânem acasă. La masa noastră. Chiar de-ar fi cea mai modestă.

Fiindcă, oricum ar fi viața, trebuie să avem propria masă. Chiar mică, chiar sărăcăcioasă — dar a noastră. Nu poți trăi veșnic din resursele altora. Trebuie să ai ceva al tău: cu ce să trăiești și pentru ce să trăiești. Căci respectul se stinge cu fiecare vizită nepoftită. Și într-o zi nu-ți vor mai aduce decât niște resturi aruncate pe un colț de ziar...

$$$

 Când te hotărăști să ajuți pe cineva, fii cu băgare de seamă.

O faptă bună se devalorizează uluitor de repede. O singură dată ai întins mâna – și deja cred că îți este ușor, că dispui de „surplus”. De bani, de timp, de putere, de resurse.

Dar în asta se ascunde o capcană: ajutorul se poate transforma lesne într-un jug.

La început îți mulțumesc, se pleacă adânc. Apoi cer politicos. Mai târziu încep să pretindă. Iar când nu mai poți ori nu mai ai cum – se poartă cu tine de parcă ai dezamăgit, ai trădat, ești vinovat. Ca și cum ai fi reținut salariul cuiva sau nu ți-ai fi plătit datoria.

Pentru că, în ochii lor, ești „binefăcătorul”, deci ești dator să continui „aprovizionarea”. Bunătatea ta a fost deja trecută de ei la rubrica „venituri planificate”. Pe tine contau! Te-ai angajat să fii salvatorul lor, iar acum te sustragi? Atunci ești vinovat.

Mai există aici o altă realitate amară: uneori ajutorul tău nu naște recunoștință, ci invidie.

„Dacă poate să-mi dea, înseamnă că are în exces. De ce el are mai mult, iar mie îmi revin firimiturile?”

Și sprijinul tău nu mai e văzut ca un dar, ci ca o umilință.

Iar când spui: „Iartă-mă, nu mai pot”, în loc de compasiune primești reproșuri și ocări.

Aceeași poveste se repetă la nesfârșit: la început, mulțumiri sincere, apoi rugăminți, mai târziu pretenții, iar în final – furie și anularea a tot ce ai făcut.

Fiindcă ajutorul îl transformă repede pe cel care ajută într-un „datornic”. Și de îndată ce te oprești – ești făcut vinovat.

Așadar, înainte de a întinde mâna, amintește-ți: după a doua sau a treia rugăminte merită să reflectezi.

Nu cumva bunătatea ta se preschimbă într-un „serviciu pe viață”?

Căci adesea de la tine nu se așteaptă recunoștință, ci o datorie nesfârșită. Și finalul acestei istorii e mereu același: fostul salvator devine „trădător”.

Iar binele făcut cu sinceritate, fără interes, nu cunoaște obligație. Ori este prețuit, ori este aruncat la gunoi pe loc.

Și atunci, vina nu mai e a ta.