$$$

 Nu a deținut niciodată o mașină.

Nu a deținut niciodată un telefon.

Nu a căutat niciodată luxul și nici nu a tânjit după recunoaștere.

Totuși, a salvat mai multe vieți decât ar putea visa orice spital.

Dr. Muhammad Mashali, cunoscut de toți drept „medicul săracilor”, nu a fost doar un medic în Egipt - a fost un far de speranță pentru mii de oameni uitați, un înger pământean care mergea pe străzile prăfuite din Tanta, cu ochii ridicați spre cer și inima îndreptată spre cei mai puțin norocoși.

Timp de mai bine de 50 de ani, în fiecare zi, mergea pe jos la mica sa clinică. Trata până la 50 de pacienți pe zi, adesea gratuit. O vizită costa mai puțin de un dolar, dar pentru mulți, era singura barieră dintre boală și disperare.

Și când pacienții nu își permiteau medicamente, le strecura în liniște câteva bancnote în buzunare.

Pentru că nu se vindeca cu portofelul, se vindeca cu sufletul. Absolvind cu onoruri în 1967, i-a făcut o promisiune lui Dumnezeu după ce a fost martor la lupta tatălui său pentru a-și plăti studiile:

„Nu voi cere niciodată bani unui sărac în schimbul îngrijirilor medicale.”

Și și-a ținut promisiunea pentru tot restul vieții.

Când un om de afaceri bogat din Golf a încercat să-l recompenseze cu 20.000 de dolari, o mașină și un apartament, el a acceptat... doar pentru a vinde totul și a cumpăra echipamente noi pentru clinica sa. Astfel, a putut continua să-i servească pe cei care nu aveau nimic.

Nu s-a uitat la religie, conturi bancare sau nume. S-a uitat la suferință - și a acționat.

Zece, doisprezece ore pe zi. Fără pauze. Fără câștig personal. Doar misiune, inimă și credință.

Muhammad Mashali a decedat în 2020, la vârsta de 76 de ani. Nu a lăsat în urmă nicio casă, niciun pământ, nicio premiu.

Dar a lăsat o amprentă pe care timpul nu o va șterge niciodată: un exemplu etern a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii om.

Într-o perioadă în care totul pare să aibă un preț, ne-a amintit că încă există valori care nu pot fi cumpărate...

Pot fi doar oferite. 💛

"$$_

 Michio Suzuki (1926 - 1998) was a Japanese mathematician who specialized in group theory. He discovered several groups now named after him, including the Suzuki group, one of just 26 sporadic simple groups. Suzuki was born on this day (October 2) in 1926.

Short Biography:-

Michio Suzuki had two brothers Tatsuzo Suzuki and Sadao Suzuki. Michio Suzuki studied at the Third High School of Japan in Kyoto, entering the school in April 1942. This followed the practice in Japan at this time to send exceptionally talented boys to one of a small number of senior high schools before entering university. There were a number of pupils at the Third High School who went on to make major contributions to mathematics, for example Noboro Ito and Hidehiko Yamabe were a class above Suzuki, being slightly older than him. Of course all of Suzuki's time at high school coincided with World War II and so his education was quite seriously disrupted. Quite often classes could not be held regularly and Suzuki had to go to work in the fields and factories with his classmates. The war was reaching its climax in April 1945 when Suzuki entered the University of Tokyo to study mathematics. Tokyo was often bombed and on those occasions Suzuki and his fellow students had to escape into the countryside.

After his undergraduate studies, Suzuki began research in the University of Tokyo's graduate School in April 1948. His supervisor was Shokichi Iyanaga but the person who influenced him most at this time was Kenkichi Iwasawa. His studies were financed with a special graduate fellowship which he received from the government of Japan from 1948 to 1951. In April 1951, while still working on his dissertation, Suzuki was appointed as a lecturer at Tokyo University of Education. He held this lectureship until January 1952 when he went to the United States having been awarded a graduate fellowship from the University of Illinois at Urbana-Champaign. He received his doctorate from the University of Tokyo in May 1952 although he was not present at the graduation ceremony. In the summer of 1952 he went to the University of Michigan for two months. This was very profitable since Richard Brauer was the professor there and Walter Feit was a graduate student. Brauer's influence on Suzuki was highly significant and led him towards the most important areas.

In September 1952 Suzuki was awarded a post-doctoral fellowship to undertake research at the University of Illinois at Urbana-Champaign and in November he married Naoko Akizuki, the daughter of a professor at Kyoto University; they had a daughter, Kazuko Suzuki. He continued to undertake research at Urbana-Champaign, holding a research associateship until he was appointed as an assistant professor in September 1955. During this period he published a series of excellent papers: The lattice of subgroups of a finite group (in Japanese) (1950); On the finite group with a complete partition (1950); On the lattice of subgroups of finite groups (1951); On the L-homomorphisms of finite groups (1951); and A characterization of simple groups LF(2,p) (1951). 

After spending academic year 1956-57 at Harvard University, Suzuki returned to the University of Illinois where he was promoted to associate professor in 1958 and full professor in 1959. Then in 1960 he discovered a new class of finite simple groups, something which stunned the world of mathematics. Let us explain a little about the area in which Suzuki was working. A simple group is one which has no normal subgroups other than the identity subgroup and the group itself. Simple groups are the building blocks from which any group is made up. Cyclic groups of prime order are simple, but the interesting problem with simple groups is investigating non-abelian finite simple groups. Burnside had conjectured that there did not exist non-abelian finite simple groups of odd order.

In 1957 Suzuki made a major breakthrough. In his paper The nonexistence of a certain type of simple groups of odd order he showed exactly what the title indicates. For those who know some group theory, we note that Suzuki proved that a finite group of odd order cannot be simple if the centraliser of every non-identity element is abelian.

Suzuki's discovery of a new class of finite simple groups in 1960 shook mathematics. No new finite simple groups had been discovered since Émile Mathieu discovered five such groups in 1860 and 1873. In 1967 Suzuki discovered another new finite simple group. His work was a major factor in inspiring the remarkable combined effort by a large number of outstanding mathematicians on the classification of finite simple groups which many regard as the most important mathematical achievement of the 20th century.

Let us return to our sketch of Suzuki's career. He held a visiting appointment at the University of Chicago during 1960-61 and at the Institute for Advanced Study at Princeton in 1962-63. He was a visiting professor at the University of Tokyo in the spring of 1971. In 1980 he was a visiting professor at the University of Hokkaido, the University of Osaka and the University of Tokyo. He was a visiting professor at the University of Padua in Italy in the summer of 1994.

Michio Suzuki received many honours for his contributions to group theory. He was a Guggenheim Fellow in 1962-63 and gave an invited lecture at the International Congress of Mathematicians in Stockholm in 1962 and at the International Congress of Mathematicians in Nice in 1970. In 1974 Suzuki was awarded the Academy Prize from theJapan Academy. He was awarded an honorary degree from the University of Kiel, Germany, in 1991.

Harada writes very movingly in [3] about Suzuki's last few months. After liver cancer was diagnosed, he returned to Japan. Although he had published little after 1980, he was working on a major new line of research in the months before the cancer was discovered. He continued to work on this final paper during his final days in Japan and the paper On the prime graph of a finite simple group - an application of the method of Feit-Thompson-Bender-Glauberman was published.

Died

31 May 1998

Mitaka, Japan

Source: Mac Tutor

$$$

 Lasă-i în pace pe cei pentru care NU ESTE NEVOIE…

Nu din dorința de răzbunare, ci din respect pentru bunul-simț.

Dacă cineva nu are nevoie să te vadă, să te audă, să poarte un dialog cu tine, să-și împărtășească opinia, să participe la proiecte comune, să se manifeste într-un fel, să-ți arate interes și, în general, să contribuie la tot ceea ce alcătuiește o relație umană deplină, atunci acesta este, de fapt, răspunsul.

Mai mult, acel NU ESTE NEVOIE nici măcar nu trebuie rostit – absența persoanei îl face evident.

Te poți apuca de o dramaturgie amatoare, co-dependentă, și îți poți compune spre alinare o mulțime de explicații frumoase despre cum, de fapt, ARE NEVOIE, doar că nu poate, doar că are anumite împrejurări, doar că trebuie găsit un alt mod de abordare, doar că încă nu e pregătit, doar că trebuie să aștepți, doar că trebuie salvat, doar că trebuie să schimbi ceva în tine, doar că trebuie să-i propui altfel… dar la ce bun toată această dramaturgie, dacă numai unul saltă ca o vrabie, iar celălalt trăiește între timp o cu totul altă viață?

Poți face o propunere și poți lăsa ușa deschisă pentru o vreme. Dacă VA FI NEVOIE – va răspunde, iar tu vei hotărî dacă mai ai și tu un răspuns.

Tot restul e o ocupație nedreaptă, în care chiar și cel mai bun rezultat nu e decât cucerirea unui trofeu sau o jalnică vegetare la marginea vieții altuia.

Nu e interacțiune.

Înțelegeți, doar o fisură adâncă în interior te face să crezi altfel și să te amăgești că reciprocitatea poate fi așteptată sau cerșită.

Și mai e și durerea lăuntrică insuportabilă, care nu vrea să accepte că pentru cineva poate să NU FIE NEVOIE nici măcar de mamă… nici măcar de propriul copil adult… nici măcar de cel căruia ești gata să-i dai totul.

Dar se întâmplă.

Lasă-i în pace pe cei pentru care NU ESTE NEVOIE. Și fii sincer acolo unde NU ESTE NEVOIE pentru tine…

(c) Lilia Grad.

$$$

 AMZA PELLEA

În istoria cinematografiei și teatrului românesc, puține nume au reușit să rămână atât de profund gravate în memoria colectivă precum cel al lui Amza Pellea. Cu un zâmbet cald, o privire pătrunzătoare și o forță scenică impresionantă, el a fost în egală măsură eroul istoric care a insuflat mândrie națională și personajul comic care a adus lacrimi de râs multor generații.

Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931, în Băilești, jud. Dolj, într-o familie modestă. Spiritul oltenesc, cu umorul său nativ și vorba spumoasă, i-a marcat întreaga personalitate artistică. A copilărit într-o Românie rurală, plină de povești, personaje pitorești și tradiții, elemente pe care le-a purtat mereu cu el pe scenă și pe ecran.

În tinerețe, a fost atras de sport și chiar a practicat înotul și atletismul, însă teatrul a devenit rapid marea lui pasiune. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (IATC) în 1956, perioadă în care și-a format rigoarea profesională care avea să-l facă celebru.

Primele angajamente le-a avut la Teatrul din Craiova, apoi la Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București. Pe scenă, Amza Pellea putea trece cu naturalețe de la personaje istorice la roluri contemporane, de la dramă la comedie. Avea un talent rar de a stabili o conexiune autentică cu publicul, de parcă fiecare spectacol ar fi fost o conversație directă.

Printre rolurile sale teatrale memorabile se numără interpretările din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, „Tartuffe” de Molière sau „Hamlet” de Shakespeare.

Erou istoric al filmului românesc

În cinematografie, Amza Pellea a intrat în legendă prin interpretarea marilor voievozi români. Cel mai celebru rol al său a fost Mihai Viteazul în filmul omonim regizat de Sergiu Nicolaesccu (1971). Filmul, cu buget impresionant pentru acea vreme și o distribuție internațională, i-a adus lui Pellea nu doar recunoaștere națională, ci și aplauze peste hotare. A surprins în acest rol nu doar curajul și forța militară a domnitorului, ci și dimensiunea sa umană – dragostea de țară, sacrificiul și melancolia.

A mai dat viață altor personaje istorice precum Decebal în „Columna” (1968) și în spectacole de televiziune, consolidând imaginea actorului-patriot.

Nea Mărin – alter ego-ul comic

Dacă Mihai Viteazul l-a consacrat ca actor de dramă, „Nea Mărin” l-a făcut nemuritor în sufletele românilor. Personajul a apărut inițial în scheciuri televizate, inspirat de poveștile oltenilor din satul natal. Cu mustața stufoasă, pălăria oltenească și replicile pline de umor, Nea Mărin a devenit rapid fenomen național.

Succesul a culminat în 1979 cu filmul „Nea Mărin miliardar”, o comedie regizată de Sergiu Nicolaescu, în care Pellea joacă un dublu rol – pe olteanul hâtru și pe un milionar american. Filmul a fost un succes uriaș, rămânând, până astăzi, una dintre cele mai populare comedii românești.

Omul din spatele personajelor

În afara scenei, Amza Pellea era un om cald, generos și modest. Colegii îl descriau ca pe cineva care știe să ridice moralul tuturor și să aducă zâmbet chiar și în zilele grele. Deși foarte cunoscut, nu s-a folosit niciodată de notorietatea sa pentru avantaje personale.

În plan personal, a fost căsătorit cu Domnica Pellea, iar fiica sa, Oana Pellea, a moștenit talentul actoricesc, devenind una dintre cele mai apreciate actrițe române contemporane.

A primit numeroase premii pentru activitatea sa artistică, atât în teatru, cât și în film. Rolurile sale istorice au fost adesea considerate „etalon” pentru generațiile următoare de actori. Postum, a fost distins cu titluri onorifice și comemorat prin festivaluri și evenimente dedicate memoriei sale.

S-a stins din viață pe 12 decembrie 1983, la doar 52 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă și un gol uriaș în cultura română. Înmormântat la cimitirul Bellu din București, mormântul său este și astăzi vizitat de admiratori.

$$$

 ANDREW LLOYD WEBER

Când vine vorba de teatrul muzical, aproape că nu există nimeni cu contribuții de calibrul lui Andrew Lloyd Webber. Compozitorul britanic a compus mai multe musicaluri, coloane sonore de film și variațiuni. În prezent, lucrează ca impresar la compania sa, „ Really Useful Group ”.

Andrew Lloyd Webber s-a născut în Kensington, Londra, pe 22 martie 1948. A fost influențat în mod natural de muzică încă de la o vârstă fragedă, tatăl său fiind un compozitor și organist celebru, în timp ce mama sa era violonistă și pianistă, așadar, a studiat diverse instrumente și compoziții de la o vârstă fragedă. Unele surse afirmă că a compilat o suită de șase piese la doar nouă ani. Mătușa sa a jucat, de asemenea, un rol esențial în a-l îndruma spre o carieră în teatru. Webber a fost bursier al reginei la celebra Școală Westminster. Ulterior, a abandonat Universitatea din Oxford pentru a se înscrie la Royal College of Music, unde a primit o pregătire formală în teatrul muzical. Primele sale influențe au fost de la Frederick Loewe și Lionel Bart.

Primele sale lucrări au fost în colaborare cu textierul Tim Rice. Rice și Webber au lucrat împreună pentru a produce „Jesus Christ Superstar” și „Evita”, acesta din urmă având un succes extrem, propulsându-i atât pe Webber, cât și pe Rice în proeminență. Webber a colaborat apoi cu fratele său, Julian, pentru a scrie „Variations”, un album de rock clasic de fusion care a fost listat timp de săptămâni în top 10 albume vândute în Regatul Unit. A doborât recordul pentru cel mai longeviv musical din Londra când a scris „Cats”. Apoi a continuat să scrie piesa de succes comercial „Starlight Express” și piesa extrem de versatilă „Cricket”, aceasta din urmă fiind încă o colaborare cu Tim Rice. Webber a scris, de asemenea, o Liturghie Requiem pentru tatăl său, care a murit în 1982. Probabil cea mai mare contribuție a lui Webber la teatru a fost musicalul său record, „Fantoma de la Operă”. Musicalul a fost jucat de peste 10.400 de ori pe Broadway, ceea ce îl face cel mai reprezentat spectacol din istoria Broadway-ului, cu o marjă de peste 3000 de spectacole. A lucrat cu Jim Steinman pentru a scrie piesa „The Whistle down the Wind”. Webber a câștigat apoi titlul de „cel mai de succes compozitor comercial din istorie” din partea The New York Times. Unele dintre musicalurile sale au fost adaptate și ca filme, dintre care „Fantoma de la Operă” a fost cel mai notabil.

Webber este decorat pentru contribuțiile sale la teatrul muzical. În 1992, a fost înnobilat de Regina Elisabeta a II-a și a fost onorat și cu titlul de nobilime. A primit trei nominalizări la premiile Oscar, dintre care una a câștigat pentru cea mai bună melodie originală pentru „You must love me”, inclusă în Evita. De asemenea, are trei premii Grammy, pe lângă premiul Grammy Legend, pe care l-a primit în 1990. De asemenea, este laureat al șapte premii Tony și al șapte premii Olivier, ceea ce și-a impus numele ca una dintre cele mai mari legende ale teatrului muzical contemporan.

$$$

 CHAMPOLLION, CEL CARE A DESCIFRAT HIEROGLIFELE

Egiptul (rom)antic

Oricine a auzit de Egiptul Antic a auzit și de hieroglife. Folosite și azi ca simbol pentru ceva greu de descifrat, ele au fost dezlegate, totuși, de o minte luminată: Jean Francois Champollion, istoric și cercetător francez, născut la 23 decembrie 1790. Părintele egiptologiei, după cum este adesea numit, a găsit cheia scrierii de pe timpul faraonilor, studiind Piatra din Rosetta, la rândul ei, descoperită în 1799 de un soldat pe nume Pierre-François Bouchard, care a participat la expediția lui Napoleon din Egipt.

Champollion, la istorie, campion

Champollion a fost educat la început acasă, de fratele său, încercând, încă de mic, să învețe pe cont propriu mai multe limbi străine, dar nu de oricare ci: ebraică, arabă, caldeeană și chineză. Și-a continuat studiile studiile la liceul din Grenoble, iar la doar 16 ani își susține, în fața comunității academice a orașului, lucrarea prin care arată că limba creștinilor copți din Egiptul vremii sale era, în linii mari, aceeași pe care o vorbeau și vechii egipteni. În timpul facultății, și-a mai adăugat în bagajul lingvistic copta, etiopiana, sanscrita, persana. La 18 ani era deja profesor de istorie și științe politice la Grenoble, iar un an mai târziu, doctor în litere.

Din 1811, începe să își publice lucrările: „Introducere în Egiptul faraonilor”, „Egiptul faraonilor”, „Cercetări în geografia, religia, limba și istoria vechilor egipteni”, „Precizări asupra sistemului hieroglifelor”.

În 1828, și-a împlinit visul, făcând prima călătorie în Egipt, însoțit de fostul său elev, Ippolito Rosellini, cu sprijin financiar din partea lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana. Timp de un an a studiat sistematic istoria și geografia egipteană, a examinat monumente și inscripții străvechi, completându-și teoriile formulate anterior, despre hieroglife.

Hieroglife pe înțelesul tuturor

O hieroglifă este un caracter al sistemului de scriere al Egiptului antic, definit de Champolion drept „o scriere figurativă, simbolică și fonetică, în același timp, în același text, aceeași frază, uneori același cuvânt”. Aceasta înseamnă că o hieroglifă, era fie o reproducere a realității, fie un simbol pentru o idee, fie o literă dintr-un cuvânt.

Se consideră că hieroglifele au apărut în jurul anului 3.500 î. Chr., ca scriere exclusiv figurativă, având inițial în jur de 700 de caractere, ajungând, în timp, la nu mai puțin de 5.000 caractere în epoca greco-romană.

Hieroglifele au exercitat o adevărată fascinație asupra cercetătorilor, mai ales în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Francezul Silvestre de Sacy, suedezul Johan David Akerblad, englezul Thomas Young au încercat să pătrundă secretul Pietrei de la Rosetta, însă doar Champollion a reușit să spargă codul faraonilor. Acesta și-a dat seama că 15 semne ale scrierii demotice corespund cu literele alfabetului din limba coptă. A tras, așadar, concluzia că această limbă contemporană lui a păstrat cel puțin elemente de bază din limba vorbită de vechii egipteni. Hieroglifele nu au fost descifrate grație unei revelații, ci în cadrul unui proces care a durat ani de zile, savantul studiind mai multe artefacte, pe lângă piesa fundamentală din acest puzzle, Piatra de la Rosetta.

Rosetta sub lupă

Piatra, din granit negru, are inscripționat același text, în trei variante: în partea de sus, cu hieroglife, în mijloc, în demotică, iar jos, în greacă. Este vorba de un decret emis la Memphis, în anul 196 î.Chr, din partea regelui Ptolemeu al V-lea. Examinând artefactul, savantul francez a recunoscut numele lui Ptolemeu în demotică și greacă, ceea ce i-a permis să identifice corespondentul în hieroglife. În 1822, prietenul său, arhitectul Nicolas Huyot, i-a arătat copii ale inscripțiilor de la templul din Abu Simbel, din care Champollion a descifrat numele lui Ramses, scris parțial fonetic, parțial cu ideograme.

Champollion nu și-a publicat lucrările, temându-se să nu fie sustrase de alții, care urmăreau același scop, până în 1822, când a citit faimoasa Scrisoare către M. Dacier, în fața Academiei Inscripțiilor. Prin acest document, aduce la cunoștința publicului faptul că a reușit să descifreze din vechea scriere egipteană un alfabet cu 26 de litere, inclusiv semne pentru silabe, dintre care 10 au fost complet identificate. Două s-au dovedit parțial corecte, iar celelalte 14 s-au dovedit, în timp, greșite sau inexistente. Doi ani mai târziu, a publicat lucrarea „Precizări asupra sistemului hieroglifelor”, în care face o analiză mai aprofundată a scrierii și îndreaptă inclusiv unele din propriile erori anterioare. O răbdare de sfinx și o muncă uriașă cât piramidele, pentru a dezlega tainele uneia dintre cele mai fascinante civilizații ale lumii.

$$$

 HEDDA HOPPER - PĂLĂRIERA NEBUNĂ

Să recunoaștem, Hollywood-ul ar fi fad fără editorialiștii săi de bârfe. Au fost mulți: Perez Hilton, Sheilah Graham, Walter Winchell, Louella Parsons și apoi, probabil, cea mai formidabilă expertă în bârfe dintre toți, Hedda Hopper . Spiritul ei acerb și limba ei vicioasă au făcut-o unul dintre cele mai temute personaje de la Hollywood. Hopper se referea batjocoritor la conacul ei din Beverly Hills, dobândit din veniturile sale de editorialistă, ca fiind „casa construită de frica”.

Privind fotografia de azi, ai crede că nu i se va topi untul în gură, dar putea „să facă sau să distrugă” cariere la Hollywood cu populara ei rubrică.

Fie că o iubești sau o urăști, Hopper a avut o influență profundă și durabilă asupra culturii populare și politice în timpul Epocii de Aur a Hollywood-ului. Nu a fost doar vocea orașelor mici din America, ci și vocea conservatorismului politic. Antisemită și o susținătoare puternică a Comitetului pentru Activități Antiamericane (HUAC) din Camera Reprezentanților, ea a dezvăluit și a distrus reputația multor actori suspectați de simpatii comuniste în timpul infamei „includeri pe lista neagră” din epoca McCarthy din anii 1950.

Născută în această zi, 2 mai 1885, Hedda Hopper și-a început cariera la Hollywood ca fată de cor pe Broadway, înainte de a intra în lumea filmelor mute în 1916. În următoarele trei decenii, a apărut în peste 100 de filme. Abia în 1938 și-a început rubrica de bârfe, Hedda Hopper's Hollywood, pentru Los Angeles Times. De cele mai multe ori, aceasta era pur și simplu incendiară.

La fel de faimoasă pentru pălăriile sale extravagante, caracteristice companiei (se pare că cumpăra aproximativ 150 de pălării noi pe an) și pentru lunga ei ceartă cu prietena ei devenită rivală, Louella Parsons, și ea o cronicară de bârfe notorie, Hopper a scris două bestselleruri: From Under My Hat (1952) și The Whole Truth and Nothing But (1963).

Ea a continuat să scrie bârfe până la moartea sa din cauza unei duble pneumonii, în 1966, la vârsta de 80 de ani.

Pentru contribuția sa la industria cinematografică, Hopper are o stea pe Hollywood Walk of Fame, la adresa 6313½ Hollywood Boulevard . ____________________________________________________________

„La un moment dat am crezut că vrea să devină actor. Avea anumite calificări, inclusiv lipsa banilor și o lipsă totală de responsabilitate.” – Hedda Hopper