$$$

 NUJOOD ALI

Ea este o adevărată eroină și o inspirație pentru fetele și femeile din țara ei. Nujood, un copil de zece ani, este cea mai tânără divorțată din Yemen și poate din lume.

La prima vedere este greu de crezut că Nujood Mohamed Ali este cea mai faimoasă femeie divorțată din Yemen: o fată zveltă, cu un zâmbet timid din ochii ei căprui precum cafeaua cafeaua. Întrebată ce o face să zâmbească, ea spune: „Desene animate cu Tom și Jerry”. Și ce altceva? „Divorțul meu”, spune ea.

Chiar și după toate prin care a trecut, Nujood este o fată de zece ani, căreia îi place să se joace cu păpușile și cu sora ei Haifa. Cu toate acestea, Nujood a devenit prima mireasă copil din Yemen, care a reușit să-și încheie căsătoria în instanță. „Am vrut să mă protejez”, spune ea, „și pe alte fete în aceeași situație ca mine”.

Există nenumărate copii mirese în Yemen. Aproximativ jumătate din numărul fetelor căsătorite au sub 18 ani, în timp ce cele mai mici dintre ele au abia opt ani. Vecina lui Nujood, în vârstă de 18 ani, de exemplu, a fost căsătorită la 13 ani și acum este mamă a patru copii. Când unul dintre copiii ei începe să plângă, ea îl plesnește. „Am fost forțată să mă căsătoresc când eram foarte tânără”, explică ea. „Nu am timp să fiu o mamă bună”.

Căsătoria de fete, așa cum este practicată în Asia de Sud, Africa Centrală și în Orientul Mijlociu, nu este periculoasă doar pentru mirese, ci și pentru copiii lor. Înainte de căsătoria ei forțată, lui Nujood îi plăcea să meargă la școală și îi plăceau în special matematica și școala coranică. Ea a extras de la tatăl ei o promisiune că nu o va retrage de la școală pentru a o căsători, dar când a împlinit vârsta de nouă ani, părinții ei au ales un soț pentru ea. La început, șocul ei a fost atenuat de numeroasele cadouri de nuntă: parfum, două perii de păr și două hijab-uri. Mirele ei, un poștaș în vârstă de 30 de ani, i-a dăruit o verighă de 20 de dolari. Îl va cere înapoi curând după aceea, pentru a-i cumpăra haine.

În timp ce își spune povestea, Nujood stă pe o saltea uzată, într-una dintre cele două camere împărțite de familia ei, formată din nouă persoane. Este aproape miezul nopții, dar sora lui Nujood, Haifa, în vârstă de nouă ani, mai vinde gumă de mestecat pe străzile din Sanaa, capitala Yemenului. Tatăl lor, Ali Mohamed Ahdal, a lucrat la curățenie stradală în trecut. În prezent, cu 16 copii și două soții, nu are loc de muncă.

Yemenitul mediu câștigă doar 900 de dolari pe an. Pentru mulți tați, a-și căsători fiicele înseamnă a avea cel puțin o gură mai puțin de hrănit. Mai mult, este vorba și de păstrarea onoarei familiei. Una dintre surorile lui Nujood fusese violată, iar alta fusese răpită. Când tatăl lor a auzit că răpitorul a pus ochii și pe Nujood, s-a gândit că o căsătorie o va proteja. Dimpotrivă, nu a fost cazul.

Nujood a fost bătută de socrii ei, iar nopțile au fost alcătuite dintr-o versiune teribilă a jocului „catch”: fetița de nouă ani alergând din cameră în cameră pentru a scăpa de soțul ei, care o va viola. Ea a cerut ajutorul familiei sale: „Am fost tristă și supărată”, spune mama ei, „dar tot credeam că căsătoria este cel mai bun lucru pentru ea”. Doar „mătușa ei”, a doua soție a tatălui ei, care locuiește în a doua cameră - sărăcăcioasă, cu cei cinci copii ai săi - a sfătuit-o să meargă în judecată.

În acest moment, Nujood a făcut ceva ce femeile din Yemen nu fac în mod normal. A plecat singură din casă. Apoi a mers în instanță folosind un autobuz public și un taxi. A așteptat toată dimineața până când un judecător a observat-o. „Vreau să divorțez”, i-a spus Nujood. La scurt timp după aceea, Shada Nasser a auzit de fetița îndrăzneață. „La început nu mi-a venit să cred”, spune avocatul. Ea a întrebat-o pe Nujood de ce vrea să divorțeze. Ea a răspuns: „Urăsc nopțile”. Nasser a fost de acord să ia cazul pro bono.

Cazul lui Nujood nu este primul al lui Nasser care a creat entuziasm în public. Când femeia de 44 de ani și-a deschis un cabinet de avocat în anii 90, acesta a fost primul condus de o femeie. Ea și-a oferit ajutorul gratuit femeilor care au fost închise pentru așa-numitele crime de onoare: „Femeile nu au multe drepturi în Yemen și nici nu știu despre ele”.

Legea permite căsătoriile aranjate ale fetelor la orice vârstă. Relațiile sexuale sunt totuși interzise, până când o fată ajunge la maturitatea sexuală. În instanță, Shada Nasser a pledat că căsătoria lui Nujood a fost împotriva legii, deoarece a fost violată de soțul ei. Judecătorul l-a întrebat pe Nujood dacă vrea să-și continue căsătoria după o pauză de trei până la cinci ani, pe care fata a respins-o ferm. „Urăsc acest bărbat și urăsc această căsătorie. Lasă-mă să-mi trăiesc viața și să merg la școală”, a răspuns ea.

La o săptămână după procesul lui Nujood, în aprilie 2008, judecătorul a dat un verdict istoric: a permis divorțul. Povestea lui Nujood a făcut înconjurul lumii și a ajuns la alte mirese din Yemen. Trei dintre ele au cerut divorțul de atunci.

După ce a divorțat, spune Nujood, viața ei este dulce ca bomboana. În toamnă, s-a întors din nou la școală pentru prima dată în noua ei uniformă, o rochie verde sticlă și un hijab alb. Și-a ales deja o carieră. Ea vrea să devină avocat.

$$_

 Ce rost mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple și vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și animalelor, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină ? 

Există mulți oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în ignoranța lor, în mintea lor vidată în mod intenționat și care – educați pentru contingent și obișnuiți cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai deprinderi, numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai modalități de adaptare la mediu.

Adaptarea omului la viața curentă pe care o trăiește nu s-a făcut niciodată prin discipline practice care să le excludă pe cele considerate „teoretice”, ci prin teorie serioasă care să explice bine viața cotidiană.

De aceea, a spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi, niciodată, în viață, integralele sau limitele este un nonsens. 

Matematica este prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieții cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să poată fi folosită. 

Altminteri, devin problematice chiar măsurarea unui teren, exprimarea unui procentaj, regula de trei simplă sau transformarea hectarelor în kilometri pătrați.

Veți spune că toate astea le face acum computerul. 

Fals !

Le face omul, cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic, fără să înțeleagă și să poată explica ce face, atunci, omul contemporan a ajuns, deja, un mecanism, încetând să mai fie om.

La literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele importante ale omenirii sau ale românilor și nici nu mai acceptă să preia mecanic opiniile criticilor și istoricilor literari și să le învețe pe de rost. 

Dar asta nu-i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX-lea – de exemplu – este desuetă și să pretindă în programele școlare texte sportive, reportaje despre catastrofe naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul textelor literare.

Lectura clasică se poate completa cu filmul inspirat din literatură (și se poate îmbina arta literară cu arta cinematografică). În locul textelor plicticoase din criticii consacrați, se pot face dezbateri și se pot ghida elevii spre descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui text literar. 

Dar nu se poate înlocui textul literar cu textul banal !

Firește, anii au trecut și școala este obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele europene, naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de ele ducem lipsă, în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii. 

Altminteri, vom distruge, fără bombe și fără pandemii, dar, pas cu pas, acest popor.

Ioan-Aurel Pop, 

Președintele Academiei Române

$__

 "Stația Saint-Lazare"

Este o lucrare de Claude Monet, un renumit pictor impresionist.

Monet a pictat o serie de douăsprezece tablouri despre Stația Saint-Lazare în 1877, după ce a obținut permisiunea de a lucra pe stație și de a capta efectele luminii, mișcării și aburului.

Unele dintre aceste lucrări se află în muzee renumite precum Muzeul Marmottan-Monet din Paris și Muzeul Orsay.

„Azi fantezia picturii ajuta ca pictorii nostri sa descopere poezia garilor, asa cum predecesorii lor au descoperit poezia padurilor si a raurilor.” – Emile Zola

***

In 1876, la Paris, Monet incearca sa picteze ceata. Curand ajunge la concluzia ca fumul alb si aburii locomotovelor sunt cele mai adecvate pentru aceasta. Studiaza aburii care dau aerului densitate, adancime, forma si culoare, asemenea unor nori. Ca de obicei, nu are nici un ban si il roaga pe Caillebott sa plateasca toate cheltuielile unui atelier din strada Moncey de langa Gara Saint-Lazare.

Face multe schite, dar este nemultumit de rezultat. Decide sa picteze din interior, sa prinda cu rapiditate imaginea schimbatoare – potrivit principiilor lui.

Ca sa-si atinga scopul, imbracat in sacoul cel mai bun paseste in biroul sefului de gara, pregatit pentru orice. Isi arata bastonul cu buton de aur si manseta de dantela cu o eleganta neglijenta. „Sunt pictor” – se prezinta cu mimica specifica pictorilor cunoscuti. Seful garii era convins ca are de a face cu un om foarte important, de aceea i-a satisfacut toate dorintele. Ceferistii serviabili au pornit trenurile cu o jumatate de ora intarziere. Fochistul intensifica focul, ca fumul sa se ridice in nori… Cand termina lucrarea, toti il saluta, aplecandu-se.

Monet reproduce in tablou constructia cladirii, structura metalica a acoperisului de sticla, este atent la transparenta sticlei si la norii „cetosi” rezultati din aburii ridicati.

Sub privirile impresionistilor se formeaza societatea industriala si, ca toata lumea, ei admirau ideea simbolizata perfect de gari si trenuri. Calea ferata micsoreaza distantele, schimba imaginea tarii, trezeste sentimente in calatori si in oamenii care privesc trenurile.

Monet isi prezinta tabloul in galeria lui Durand-Ruel la cea de-a III-a expozitie impresionista.

sursa: Mari pictori, Nr. 2

$$_

 Cea mai înaltă biserică de lemn din lume se află în România și a fost ridicată cu funii de 20-30 de meșteri din Bârsana, fără macarale sau utilaje moderne.

În 1990, părintele Grigore Luțai avea un vis simplu: să ridice un așezământ bisericesc care să rămână în istorie. Între 1997 și 2003, pe malul Tisei, s-a ridicat cea mai înaltă biserică de lemn din lume: 78 de metri înălțime, cu o cruce de 7 metri placată cu 4 kg de aur.

Construcția a fost o provocare tehnică fără precedent. S-au folosit 400 de metri cubi de lemn de stejar din pădurea seculară locală. Un singur perete era făcut din 8-10 metri cubi de lemn, dimensiuni care nu se întâlnesc la nicio altă biserică din țară.

Provocarea reală era să ridici la 78 de metri grindile masive fără utilaje moderne. Totul a fost ridicat cu funii de 20-30 de meșteri din Bârsana. "Cu funia, 20-30 de oameni, așa ridicam pereții, cu greutăți foarte mari", explica constructorul. Nu existau macarale - doar forța brută și măiestria tradițională.

Doar cei care au lucrat la această construcție înțeleg cu adevărat ce însemna să ridici cu funiile o structură de 78 de metri din lemn masiv, fără niciun utilaj modern.

Construirea unei biserici de 78 de metri din lemn necesita precizie absolută în îmbinări. Fiecare grindă trebuia perfect aliniată, fiecare îmbinare trebuia să reziste la greutăți uriașe și vânturi puternice. Meșterii au folosit doar tehnici tradiționale: crestături, cuie de lemn și îmbinări fără elemente metalice moderne.

Munca se făcea doar primăvara și vara, când lemnul era în condiții optime. Iarna construcția se oprea, pentru că lemnul de stejar devine extrem de greu la frig. Fiecare an însemna maximum 6 luni de muncă efectivă.

Cea mai impresionantă piesă tehnică este scara sculptată dintr-un singur lemn vechi de 300 de ani, lucrat doar cu tesla și barda. A fost nevoie de luni întregi să fie scobită treapta cu treapta. Asemenea măiestrie nu se mai practicase de secole.

Momentul cel mai periculos a fost montarea crucii de 500 kg la 78 metri înălțime, fără utilaje. "Era grea, fără întăriri, totul lemn... Parcă se mișca totul", povestește constructorul. Crucea trebuia urcată bucată cu bucată și asamblată la înălțime, pe vânt puternic.

Te-ai întrebat vreodată cum arată să ridici cu propriile mâini cea mai înaltă biserică de lemn din lume? Pentru meșterii de la Săpânța, fiecare metru a fost o victorie împotriva gravitației.

Biserica a fost placată cu 8,5 kg de aur, strălucind vizibil de la 5 km distanță. Turla poate fi admirată chiar și de românii din Ucraina. Mănăstirea continuă tradiția unei mănăstiri din 1391, ridicată de nepoții lui Dragoș Vodă și distrusă în secolul XVIII.

Astăzi, când Norvegia și Rusia se mândresc cu bisericile lor de lemn vechi de secole, puțini știu că recordul mondial pentru înălțime aparține României - unei biserici construite cu funii și forță brută de meșteri care nu visau la recorduri, ci doar la ceva frumos pentru comunitatea lor.

$$_

 Primul petrol rafinat din lume nu a ieșit din rafinăriile americane sau arabe, ci din o fabrică din Ploiești, aducând România pe locul 1 mondial în statisticile petroliere.

Când edilii Bucureștiului scoteau la licitație iluminatul capitalei, nimeni nu se gândea că doi frați din Ploiești vor schimba istoria petrolului mondial. Teodor și Marin Mehedințeanu, boieri de neam din județul Prahova, aveau terenuri petrolifere și o idee îndrăzneață: să construiască prima rafinărie industrială din lume.

Unul dintre frați a plecat la Hamburg să comande utilaje de la compania Moltrecht&Co. Pe un teren de patru hectare la Râfov, lângă Ploiești, s-a ridicat "fabrica de gaz" care avea să schimbe lumea.

Petrolul lampant produs aici avea calități excepționale: incolor, inodor și ardea cu flacără luminoasă constantă, fără fum. Celelalte oferte pentru iluminatul Bucureștiului propuneau ulei de rapiță la 600 de lei pe an. Oferta românilor de 336 de lei elimina orice concurență.

București devenea primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant, cu 1000 de lămpi. România înregistra oficial prima producție de țiței din istorie: 275 de tone. Aceasta îi aducea poziția de prima țară din lume cu producție de petrol în statisticile oficiale.

America va apărea în statistici cu doi ani mai târziu, Italia cu trei, Canada cu cinci, Rusia cu șase. Dar România era deja acolo, pe primul loc.

Doar cei care au trăit acele vremuri înțeleg cu adevărat ce însemna să vezi România luminând drumul către modernitate pentru întreaga lume.

De la 275 de tone, România ajungea în câțiva ani la sute de mii de tone anual. Peste 100 de societăți petroliere funcționau pe teritoriul țării: Steaua Română, Româno-Americana, Vega, Astra Română. România devenise nu doar prima țară petrolieră din statistici, ci și prima care exporta benzină.

La Câmpina se înființa prima școală din lume de maeștri sondori, care pregătea specialiști pentru întreaga planetă. România nu doar extragea petrolul primul, ci învăța lumea cum să o facă.

Te-ai întrebat vreodată cum era să fii român când țara ta era liderul mondial al unei industrii care avea să schimbe civilizația? Pentru că România era Silicon Valley-ul petrolului.

Ironia istoriei: când Hitler avea nevoie de petrol pentru Reich, se uita la România. Țara noastră livra Germaniei o treime din consumul total. Rafinăriile de la Ploiești erau atât de importante încât americanii le bombardau în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Astăzi, când lumea se luptă pentru ultimele rezerve de petrol, puțini mai știu că totul a început cu doi frați din Ploiești care au construit prima rafinărie din lume și au făcut România prima țară petrolieră din statisticile oficiale.

$$_

 Pegas era bicicleta pe care o avea toată lumea în anii '80, dar dacă era a ta nouă, cu calul înaripat strălucitor, devenieai brusc cel mai cool copil din tot cartierul.

Când părinții îți cumpărau o bicicletă Pegas nouă, nu primeai doar un mijloc de transport - primeai un bilet către popularitate și libertate. Prima ieșire cu ea era un eveniment. Toți copiii din cartier se opreau din joacă și se adunau în jurul tău. "Uite, are Pegas nou!", se auzea prin mulțime.

Brusc deveneai cel mai căutat. "Mă dai și pe mine o tură?", "Lasă-mă să încerc și eu!", "Mă învățați să merg?". Ceilalți se băteau să facă măcar un tur în curte, să simtă cum e să fii "regele pe două roți". Tu hotărai cine merită și cine nu.

Cu Pegas-ul deveneai messager-ul oficial al cartierului. Când trebuia să duci o veste urgent la copiii de pe strada de alături, tu erai ales. Când cineva avea nevoie să trimită ceva la magazin repede, te puneau pe tine. "Du-te cu Pegas-ul să iei pâine că e coadă mare!", îți spuneau părinții. Și tu te simțeai important.

Doar cei care au trăit acele vremuri înțeleg cu adevărat ce însemna să ai primul Pegas din cartier - erai brusc cel mai invidiat copil din tot blocul.

Cartierul nu mai avea granițe. Puteai ajunge la parcul de la celălalt capăt în câteva minute, să explorezi străduțe pe care nu le văzuseși niciodată. Magazinul de pe strada de alături devenea aproape. Era libertatea pe două roți.

Jocurile se schimbau complet. Nu mai jucai fotbal în fața blocului - organizai curse de viteză pe aleile din cartier. Deveneai curier între grupurile de copii. Când gaștile din diferite părți ale cartierului voiau să comunice, tu erai telegrafistul.

Cel mai frumos era să îi înveți pe alții să meargă. Îi țineai de șa, alergai alături de ei, și când îi lăsai singuri prima dată, se simțeau eroi. "Am mers singur pe Pegas!", era cea mai mare realizare.

Seara îl duceai în scară cu grijă, îl ștergai de praful zilei. A doua zi abia așteptai să îl scoți din nou și să fii din nou starul cartierului.

Te-ai întrebat vreodată cum era să fii copil când o bicicletă îți putea schimba complet statutul social? Pentru că în anii '80, Pegas nu era doar o bicicletă - era cheia către o copilărie de neuitat.

Astăzi, când copiii au skateboard-uri electrice și trotinete smart, puțini mai știu că acum 40 de ani cel mai mare vis al unui copil român era să aibă propriul lui Pegas cu care să cucerească străzile cartierului și să devină, măcar pentru o vară, regele libertății pe două roți.

$$$

 Locul din București unde mureau 300 de oameni pe zi în cea mai cumplită epidemie din istoria Capitalei este acum cartierul Balta Albă, construit pe groapa comună a ciumaților.

În 1813, când domnea Ioan Caragea, București-ul a devenit un oraș-fantomă. Ciuma bubonică, adusă din Imperiul Otoman, ucidea zilnic sute de oameni. Străzile erau pline de cadavre care așteptau să fie ridicate de ciocli - oamenii imuni la boală care colectau morții.

Situația devenise atât de disperată încât spitalele Colțea și Pantelimon, cu o capacitate de 1000 de persoane, erau rapid depășite. Cadavrele se înmulțeau mai repede decât puteau fi înmormântate. În oraș se instalase anarhia completă - violuri, crime, jafuri erau la ordinea zilei.

La marginea Bucureștiului, unde e acum cartierul Balta Albă, autoritățile au săpat o groapă comună uriașă. Aici erau aruncate cadavrele ciumaților și imediat acoperite cu var nestins pentru a preveni răspândirea bolii. Varul topea carnea de pe oase într-un proces îngrozitor.

Doar cei care au trăit acele vremuri înțeleg cu adevărat ce însemna să vezi un oraș întreg transformându-se într-un cimitir la cer deschis.

De fiecare dată când ploua, varul din groapa comună ieșea la suprafață, formând bălți albe sinistre care dădeau zonei numele pe care îl poartă și astăzi. Apa se evapora greu, iar pământul rămânea alb de la chimicalele mortare timp de săptămâni.

Cioclii deveniseră mai temu'ți decât boala însăși. Intrau cu căruțele în case, luau nu doar morții, ci și pe cei pe moarte pentru a le grăbi sfârșitul și a le fura bunurile. Multe cadavre erau aruncate încă vii în groapa comună, unde agonizau în var.

Epidemia a durat până în primăvara lui 1814, omorând jumătate din populația Bucureștiului - aproximativ 40.000 de oameni. În întreaga Țară Românească au murit peste 90.000 de suflete. Când s-a terminat, orașul era un cimitir imens, cu clădiri în paragină și haite de câini care se hrăneau cu rămășițele ciumaților.

Groapa comună nu a fost niciodată relocată sau sfințită. Peste ea s-au construit străzi, blocuri, magazine. Unii locuitori povestesc despre fenomene ciudate - sinucideri în lanț, aparițiți, senzația constantă de chin și disperare. Poate sunt doar superstiții, poate nu.

Astăzi, când treci prin cartierul Balta Albă, gândește-te că sub asfaltul pe care calci se odihnesc rămășițele a zeci de mii de bucureșteni care au murit în cea mai neagră perioadă din istoria Capitalei - când varul alb transforma oamenii în nimic.