$$_

 Zona tăcerii din Mexic - 50 km² unde nu funcționează radio, TV sau sateliții.

În deșertul Mapimí din nordul Mexicului există o zonă de 50 de kilometri pătrați unde toate semnalele radio dispar complet, telefoanele mobile devin inutile, iar busola se rotește haotic fără să găsească nordul magnetic - un fenomen științific inexplicabil care a transformat acest colț de deșert într-unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pământ, supranumit "Zona del Silencio".

Descoperirea oficială a acestei anomalii s-a petrecut în 1970, când o rachetă Athena lansată de la baza militară din Utah a deviat brusc de la traiectorie și s-a prăbușit în mijlocul deșertului mexican. Echipele de salvare au fost uimite să constate că radiourile lor nu funcționau deloc în zonă - nu puteau comunica nici între ei, nici cu baza. Era ca și cum ar fi intrat într-o bulă de tăcere absolută unde tehnologia modernă își pierdea complet eficiența.

Fenomenul nu afectează doar comunicațiile moderne. Localnicii din zone știu de generații întregi că în această zonă ceasurile se opresc inexplicabil, busola indică direcții false, iar animalele se comportă bizar - păsările evită să zboare deasupra zonei, iar câinii refuză să intre. Cei care au petrecut timp în Zona del Silencio raportează o liniște supranaturală - nu doar absența sunetelor tehnologice, ci o tăcere profundă care pare să absoarbă chiar și sunetele naturale.

Teoriile științifice pentru acest fenomen variază dramatic. Unii cercetători susțin că depozitele masive de meteoriți de fier din subsol creează un câmp magnetic atât de puternic încât interferează cu toate semnalele electronice. Alții cred că zona se află la intersecția a trei sisteme geologice diferite care generează anomalii electromagnetice. Există chiar teorii despre radiații cosmice concentrate din cauza poziției geografice - Zona del Silencio se află pe aceeași latitudine cu Triunghiul Bermudelor și Piramidele din Egipt.

Cercetarea oficială a zonei este îngreunată de faptul că echipamentele științifice standard nu funcționează acolo. Oamenii de știință trebuie să folosească instrumente mecanice vechi sau să își facă observațiile manual. Paradoxal, flora și fauna din zonă prezintă o biodiversitate neobișnuită - există specii de plante și animale care nu se găsesc nicăieri altundeva, suggerând că anomalia electromagnetică ar putea avea efecte asupra evoluției biologice.

Guvernul mexican a declarat zona o rezervație bioecologică protejată, parțial pentru a studia fenomenul, parțial pentru a limita accesul publicului. Localnicii spun că noaptea se văd frecvent lumini stranii pe cer, iar unii vizitatori raportează experiențe bizare - ore "pierdute" din memorie sau senzația că timpul se scurge diferit în zonă.

Zona del Silencio rămâne una dintre ultimele enigme științifice ale planetei, un loc unde tehnologia modernă este învinsă de forțele necunoscute ale naturii. Într-o lume hiperconectată, existența unui loc unde comunicația devine imposibilă pare aproape mitică, un memento că planeta noastră încă ascunde secrete pe care știința nu le-a dezlegat.

$$$

 La 9 ianuarie 1970, în orășelul Etterbeek, Belgia, s-a născut Lara Fabian – o cântăreață francofonă de origine flamandă și italiană, compozitoare și autoare de versuri, cetățean canadian. Vocea ei fermecă din primele acorduri ale oricărei piese. Este imposibil de confundat cu altă interpretă, atât de inconfundabil este stilul său. În această privință, Lara Fabian rămâne fără egal. Artista este convinsă că nimic nu ar trebui să distragă atenția publicului de la muzică și de la măiestria vocală a interpretului.

De la vârsta de cinci ani, Lara s-a dedicat studiului muzicii și al artei vocale. A urmat cursuri la școli de muzică și dans. La opt ani, părinții i-au cumpărat primul pian, pe care a început să compună propriile melodii. În aceeași perioadă, a început studiile la Conservatorul Regal din Bruxelles – Conservatoire Royal de Bruxelles. Cariera sa muzicală a demarat la vârsta de 14 ani, susținută de tatăl său, chitarist, alături de care cânta în cluburi. În paralel, continua să studieze muzica la Conservator. Participa la concursuri. În 1987, Lara a înregistrat primul său disc single, „L’Aziza est en pleurs”, un omagiu adus lui Daniel Balavoine, astăzi o veritabilă raritate.

Cariera internațională a Larei a început în 1988, când a reprezentat Luxemburgul la Eurovision cu piesa „Croire”, clasându-se pe locul al patrulea. Discul s-a vândut în 600.000 de exemplare în Europa și a fost tradus în germană și engleză. După acest succes, Lara a lansat al doilea său disc, „Je Sais”. Un moment de cotitură în viața artistică a cântăreței a fost întâlnirea, pe 28 mai 1990, cu Rick Allison. După câteva luni, au decis să își încerce norocul în Quebec și s-au mutat pe un alt continent. Tatăl Larei a finanțat producția primului ei album, lansat în august 1991. Single-urile „Le jour où tu partiras” și „Qui pense à l’amour” s-au vândut fulgerător. La fiecare concert era întâmpinată cu căldură. Pe 9 ianuarie 1991, a fost nominalizată la premiile Félix, echivalentul canadian al Victoires de la Musique.

Anul 1994 a fost marcat de lansarea celui de-al doilea album canadian – Carpe Diem, care a devenit „discul de aur” la doar două săptămâni de la apariție. În același an, Lara a prezentat spectacolul „Sentiments acoustiques” în 25 de orașe din Quebec. În 2001, la Monte Carlo, în cadrul World Music Awards, artista a fost premiată pentru vânzările înregistrate în țările Benelux. În vara aceluiași an, a înregistrat două piese pentru producții cinematografice americane: duetul cu Josh Groban, „For Always”, coloana sonoră a filmului „Artificial Intelligence” regizat de Steven Spielberg, și melodia pentru filmul de animație „Final Fantasy: The Spirits Within”.

În 2009, Lara a înregistrat și interpretat pentru prima dată piesa „Любовь, похожая на сон” („O iubire asemenea unui vis”), inclusă pe albumul Mademoiselle Zhivago, închinată eroinei romanului Doctor Jivago al lui Pasternak, care i-a inspirat și numele. După cum povestea chiar ea, mama sa vizionase filmul în timpul sarcinii și, profund mișcată de poveste, a decis să-i ofere fiicei sale acest nume. Lara mărturisea că îi place foarte mult numele său și că simte că i se potrivește pe deplin.

Spectacolele Larei Fabian se diferențiază de cele ale marilor vedete pop prin absența dansatorilor, a decorurilor elaborate sau a costumațiilor extravagante. Artista urcă pe scenă purtând rochii sobre, cu bijuterii și machiaj minimale, bazându-se doar pe vocea sa de 4,1 octave, clasificată drept soprană lirică. Totuși, Lara se consideră mai degrabă o poetă care știe să cânte decât o simplă cântăreață. Ea remarca faptul că, odată cu trecerea anilor, vocea sa unică a suferit transformări. A devenit mai calmă în modul de transmitere a mesajului muzical, dar notele sale păstrează aceeași intensitate emoțională.

„Vocea se transformă în timp. Continui să lucrez cu vocea mea, este un aspect esențial al meseriei mele. În același timp, vocea este mijlocul prin care transmit ceea ce simt. Ea reflectă tot ceea ce trăiesc”, declara artista.

Lara Fabian are o mare pasiune pentru gătit, așa cum este firesc pentru o femeie cu sânge sicilian. Ea se mândrește cu faptul că talentul culinar i-a fost transmis genetic. Adesea o găsești în fața aragazului, pregătind bucate delicioase pentru a-și aduna prietenii și familia în jurul mesei.

$$$

 În anul 1946, în orașul Alexandria, Egipt, s-a născut unul dintre cei mai renumiți interpreți ai Greciei – Artemios Ventouris Roussos, cunoscut lumii întregi drept Demis Roussos. Deținător al unui timbru tenor de o frumusețe aparte, el a cucerit inimile a nenumărați admiratori. Criticii i-au numit potențialul vocal „fantastic”, iar apariția sa pe scenă era percepută drept un eveniment cu adevărat extraordinar. Autor a peste o sută de albume de aur, platină și diamant, cântărețul a lăsat în urmă o moștenire muzicală unică, ce va dăinui atâta vreme cât vocea lui va continua să răsune.

Mai mult decât prin cântec, Demis Roussos electriza publicul prin fastul spectacolului său scenic, fermecând privitorii încă înainte de a-și începe interpretarea. Tenorul său romantic i-a adus „privighetorii Greciei” o popularitate uriașă în Europa, unde, după cum glumeau unii la acea vreme, fanii îl venerau aproape la fel de mult ca pe Papa de la Roma. Vocea sa delicată și lirică subjuga inimile ascultătorilor pentru totdeauna.

Încă din copilărie, el s-a cufundat în universul muzicii populare, îmbogățite de influențe bizantine și arabe. Artemios obișnuia să fredoneze diferite melodii și, în cele din urmă, a ales să se alăture corului Bisericii Bizantine Grecești. Acolo a început cariera sa solistică. În cei cinci ani petrecuți în cor, a studiat teoria muzicii și a învățat să cânte la chitară și trompetă.

Întâlnirea cu Vangelis Papathanassiou și Lucas Sideras, în anul 1966, a marcat un moment decisiv în drumul său artistic. Vangelis a compus o piesă special pentru vocea lui Demis, iar acesta a început să cânte tot mai des alături de trupă. Curând însă, tinerii muzicieni au înțeles că adevărata afirmare era posibilă doar dincolo de granițele Greciei. Astfel, în 1968, Demis Roussos a format grupul „We Five”, în care a devenit solist, hotărând să părăsească țara natală pentru a „ cuceri lumea”.

Gloria internațională deplină avea să vină la începutul anilor ’70, odată cu apariția albumului Forever & Ever, compus aproape în întregime din piese de succes. Cea mai cunoscută s-a dovedit a fi chiar melodia care dădea titlul discului, ajunsă rapid în fruntea clasamentelor internaționale. Totuși, pentru publicul nostru, un loc aparte în suflet a fost câștigat de o altă piesă – „Souvenirs”. Potrivit versurilor, expresia „From Souvenirs to Souvenirs” înseamnă „De la amintire la amintire”. Și astăzi, ascultăm cu aceeași încântare această melodie, pe care o numim simplu și tandru: „Suvenir”.

La 25 ianuarie 2015, la vârsta de 68 de ani, Demis Roussos a părăsit această lume. Ceremonia funerară a avut loc la 30 ianuarie, iar mormântul său se află în Cimitirul Central din Atena, loc de odihnă al marilor și iluștrilor greci.

$$_

 Știați de ce păsările zboară în forma literei V? ✈️ Această strategie nu este întâmplătoare, deoarece, atunci când o pasăre bate din aripi, creează în spatele ei mici vârtejuri de aer care ajută păsările din spate să depună mai puțin efort. 

Studiile arată că zborul în V poate reduce consumul de energie al întregului stol cu până la 20%. Această formă le permite să reziste în călătorii lungi, uneori de mii de kilometri.

• Orientare și coordonare

Pe lângă avantajul aerodinamic, litera V oferă și o vizibilitate excelentă. Fiecare pasăre are contact vizual clar atât cu liderul, cât și cu vecinii săi, facilitând coordonarea, evitarea coliziunilor și menținerea direcției corecte.

• Schimbarea liderului

Liderul, care depune cel mai mare efort, este înlocuit periodic de un alt membru al stolului. Acest schimb constant menține echilibrul energiei și le permite tuturor să ajungă la destinație.

• O lecție din natură

Zborul în V arată cât de mult contează cooperarea. Nicio pasăre nu ar putea să parcurgă singură aceste distanțe uriașe fără să obosească rapid. Împreună, însă, stolul reușește să înainteze mai ușor și să ajungă la destinație.

    România de poveste

$$$

 🛫 Aterizare printre munți și valuri

Aeroportul din Funchal, cunoscut oficial ca Aeroportul Cristiano Ronaldo Madeira, este renumit pentru frumusețea, dar și pentru dificultatea lui. Situat pe insula Madeira, între munți abrupți și oceanul Atlantic, aeroportul nu dispunea de teren suficient de plat pentru o pistă obișnuită. În trecut, avioanele aterizau pe o pistă scurtă, ceea ce făcea manevrele extrem de riscante, mai ales în condiții de vânt puternic, frecvent întâlnite în această regiune. Piloții trebuiau să fie special instruiți pentru a zbura aici, iar pasagerii povesteau adesea că fiecare aterizare era o adevărată aventură.

🏗️ O soluție ingenioasă de inginerie

În anii 2000, autoritățile portugheze au decis să rezolve problema printr-un proiect de inginerie spectaculos: extinderea pistei pe piloni ridicați deasupra oceanului. Astfel, pista a fost lungită la peste 2.700 de metri, suficient pentru a primi aeronave mari, fără ca acestea să mai fie obligate să frâneze brusc. Structura impresionantă se sprijină pe mai mult de 180 de coloane uriașe din beton, fiecare de aproximativ 70 de metri înălțime. Privită de jos, construcția seamănă cu un uriaș pod peste mare, o adevărată operă de artă inginerească.

🌊 Lupta cu natura

Chiar și cu pista extinsă, aeroportul rămâne o provocare pentru piloți. Vânturile laterale puternice, curenții oceanici și schimbările bruște de vreme fac ca aterizările să fie încă spectaculoase și riscante. Avioanele par că se apropie direct de mare, iar în ultimul moment, înainte de contactul cu pista, piloții trebuie să corecteze traiectoria cu mare precizie. Este unul dintre puținele aeroporturi din lume unde companiile aeriene cer ca piloții să facă antrenamente speciale pe simulatoare înainte de a zbura aici.

🏝️ Un simbol al Madeirei

Deși este catalogat printre cele mai periculoase aeroporturi din lume, Funchal este și o adevărată poartă spre paradis. Insula Madeira depinde de acest aeroport pentru turism, principala sursă de venit a regiunii. Astfel, extinderea pistei nu a fost doar o chestiune de siguranță, ci și o investiție vitală în viitorul economic al insulei. În fiecare an, milioane de turiști trec prin acest loc, aducându-și aminte de emoția unică a aterizării pe „pista suspendată peste mare”.

🌍 Între record și legendă

Astăzi, Aeroportul din Funchal este considerat un exemplu unic de inginerie aeronautică și apare frecvent în topurile celor mai impresionante aeroporturi din lume. Deși rămâne un loc unde adrenalina piloților și a pasagerilor este mereu ridicată, el este și o dovadă că omul poate găsi soluții ingenioase acolo unde natura nu oferă alternative. Madeira, insula grădinilor și a stâncilor abrupte, și-a transformat astfel provocarea geografică într-o atracție care inspiră respect și fascinație. ✈️🌊🏔️

$$$

 Margaret Mitchell a scris romanul Pe aripile vântului pentru a-şi omorî timpul în perioada de convalescenţă, după o accidentare la gleznă.

Pe aripile vântului — atât filmul, cât şi cartea — reprezintă mai mult decât simple opere de artă. Ele au dobândit statut de cult, sunt considerate clasice şi fac parte din programa şcolară. Istoricii afirmă că apariţia romanului a răsturnat în mod literal percepţia asupra epocii antebelice.

Şi totuşi, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă la Margaret Mitchell nu s-ar fi declanşat artrita gleznei. Vreme de câteva luni nu a putut merge şi, pentru a-şi ocupa timpul, citea cărţi pe care soţul i le aducea zilnic. Dotată cu un gust literar desăvârşit, Margaret critica mereu ceea ce citea.

În cele din urmă, soţul s-a săturat de nemulţumirile ei şi, într-o zi, la cererea de a-i cumpăra o nouă carte, i-a oferit în schimb o maşină de scris, glumind:

— „Peggy, dacă îţi doreşti o carte, de ce să nu o scrii chiar tu?”

Astfel a prins viaţă manuscrisul Pe aripile vântului.

Margaret Mitchell nu şi-a dorit niciodată să fie scriitoare. Când o vizitau prietenii, ascundea manuscrisul cu grijă.

Până în 1929, se vindecase complet şi a continuat să scrie.

Cartea avea să vadă lumina tiparului abia în 1936.

Decizia de a o publica a luat-o în urma unei ironii rostite de un prieten, care i-a spus că nu va fi niciodată capabilă să ducă la bun sfârşit un roman.

Rezultatul: tiraje de milioane, 70 de reeditări, traduceri în 37 de limbi, Premiul Pulitzer, un film recompensat cu 8 premii Oscar, nemuritorul portret al femeii puternice, Scarlett O’Hara, şi zeci de replici devenite proverbiale, printre care celebra „Mă voi gândi la asta mâine.”

Dintr-o gospodină necunoscută, Margaret s-a transformat peste noapte într-o scriitoare de renume.

Dar nu era pregătită pentru valul de celebritate care s-a revărsat asupra ei. Nu acorda interviuri, nu se întâlnea cu cititorii. A apărut în public doar în 1939, la premiera filmului Pe aripile vântului, după care a ales din nou izolarea.

Mulţi au încercat să conteste paternitatea romanului, atribuindu-l soţului sau susţinând că Margaret ar fi rescris pur şi simplu jurnalele bunicii sale decedate, Annie.

Oricum ar fi fost, Mitchell nu a mai scris niciodată altceva. În august 1949, a fost lovită mortal de un taximetrist beat, în timp ce mergea seara, alături de soţul ei, spre cinematograful local.

A rămas în istorie drept autoarea unei singure cărţi.

John Marsh a ars toate hârtiile ei, păstrând doar câteva file de manuscris, pentru ca, dacă ar mai apărea îndoieli, să existe dovada clară a paternităţii operei.

     Marcus de seară

$$$

 Legenda Pandorei este una dintre cele mai fascinante povești din mitologia greacă, oferind o explicație simbolică pentru originea răului și suferinței în lume.

Această poveste începe cu Prometeu, cel care a furat focul de la zei și l-a oferit oamenilor, aducându-le lumină și cunoaștere.

Zeus, regele zeilor, a fost profund jignit de acest act de nesupunere și a plănuit o răzbunare subtilă și perfidă pentru a-i pedepsi atât pe Prometeu, cât și întreaga omenire.

Pentru a-și pune în aplicare planul, Zeus i-a cerut lui Hefaistos, zeul fierar, să creeze prima femeie de pe Pământ, modelând-o din lut. Aceasta a fost Pandora, care în greacă înseamnă „cea care poartă toate darurile”. Fiecare zeu i-a oferit Pandorei câte un dar: frumusețe de la Afrodita, înțelepciune de la Atena, meșteșug de la Hermes și, cel mai important, o cutie misterioasă dăruită de însuși Zeus. Cutia era însoțită de instrucțiunea strictă de a nu fi deschisă niciodată.

Pandora a fost trimisă pe Pământ ca soție pentru Epimeteu, fratele lui Prometeu. Deși Prometeu l-a avertizat pe Epimeteu să nu accepte niciun dar de la Zeus, Epimeteu a fost fermecat de frumusețea Pandorei și a ignorat avertismentul. Viața părea să decurgă lin, dar curiozitatea Pandorei creștea cu fiecare zi. Ce putea ascunde acea cutie misterioasă?

În cele din urmă, Pandora nu a mai putut rezista tentației și a deschis cutia. Imediat, toate relele lumii au fost eliberate: boli, suferință, invidie, moarte, toate s-au răspândit peste omenire, transformând viața într-o luptă continuă. 

Speriată și copleșită de ceea ce a făcut, Pandora a închis repede cutia, dar era deja prea târziu. Singurul lucru care rămăsese în cutie a fost Speranța, care, deși venită ultimă, avea rolul de a oferi alinare și putere oamenilor în fața tuturor nenorocirilor.

Legenda Pandorei este adesea interpretată ca o alegorie despre consecințele curiozității și ale neascultării. De asemenea, subliniază ideea că răul și suferința sunt inevitabile în viața umană, dar că speranța rămâne întotdeauna prezentă pentru a ne ajuta să facem față greutăților.

Cutia Pandorei a devenit un simbol universal al consecințelor neprevăzute care pot rezulta din acțiuni aparent nevinovate.

Această poveste a fost explorată și reinterpretată de-a lungul secolelor în diferite forme de artă, literatură și filosofie. Ea rămâne un memento puternic al dualității naturii umane: înclinația spre curiozitate și cunoaștere, dar și necesitatea prudenței și responsabilității. De asemenea, ne amintește că, indiferent de dificultățile cu care ne confruntăm, speranța este cea care ne poate ghida spre un viitor mai bun.

#Pandora

#legenda

 Foto - Dante Gabriel Rosetti 

Pandora 1879

sursa Roxana Elena Chirila Barsan