$¢$

 Clientul: Cât mă va costa să executați această lucrare?

Meșterul: 1500 de dolari.

Clientul: De ce atât de scump?

Meșterul: Și cât credeți că v-ar costa dacă ați face totul singur?

Clientul: Păi... cel mult 800. Nu pare o lucrare prea complicată, nu-i așa?

Meșterul: Pentru 800 de dolari, vă propun s-o realizați personal.

Clientul: Dar... eu nu știu cum!

Meșterul: Atunci, pentru 800 de dolari, vă voi învăța cum se face. Data viitoare veți putea rezolva singur.

Clientul: Interesant! Sunt de acord.

Meșterul: În acest caz, veți avea nevoie de: aparat de sudură, ferăstrău electric, aerograf, compresor, bormașină, mănuși, vopsele, pensule…

Clientul: Stați puțin! Nu dețin toate aceste echipamente și nici nu intenționez să le cumpăr doar pentru o singură lucrare.

Meșterul: Atunci vi le pot închiria — pentru 300 de dolari.

Clientul: Bine, să fie așa.

Meșterul: Atunci vă aștept marți dimineață pentru a începe lucrul.

Clientul: Marți nu pot ajunge.

Meșterul: Din păcate, în celelalte zile sunt ocupat. Marți este singura mea disponibilitate.

Clientul: Ei bine... va trebui să-mi schimb planurile.

Meșterul: Voi pregăti totul, dar va trebui să ajungeți la ora 6 dimineața pentru a încărca echipamentele. Vă rog să nu întârziați.

Clientul: La 6 dimineața?! Eu nu mă trezesc atât de devreme...

(După o pauză) Știți ceva... m-am gândit mai bine. Mai bine vă plătesc 1500 de dolari. Oricum nu voi reuși să fac lucrarea la fel de bine, iar la final tot mai scump mă va costa.

⸻

MORALA:

Când plătiți pentru munca cuiva, nu achitați doar materialele. Plătiți pentru:

CUNOȘTINȚE, EXPERIENȚĂ, PREGĂTIRE, CALITATE, UNELTE, TIMP, TRANSPORT, PUNCTUALITATE, PROFESIONALISM, PRECIZIE, RISC, GARANȚII, TAXE, CHIRIE, ENERGIE ELECTRICĂ — și pentru multe alte lucruri nevăzute, dar esențiale.

$$$

 Într-o seară de aprilie a anului 1882, Shlomo Sigismund Freud — care prefera să-și germanizeze numele în Sigmund Freud (sau, conform transcripției tradiționale ruse, Freid) — s-a întors acasă și a găsit musafiri.

Tatăl său îl numise Shlomo, în amintirea propriului său părinte decedat. Mama îl botezase Sigismund. La șaptesprezece ani, tânărul și-a schimbat oficial numele în cel teutonic, Sigmund, și detesta profund când cineva îl apela cu numele ales de mama sa.

În acea vreme, în Austro-Ungaria, numele Sigismund era adesea atribuit personajelor de bancuri antisemite. Freud se rușina profund de originile sale evreiești și în casa lor nu călcau niciodată tineri germani de vârsta lui. Pe Sigi, cum îl alinta mama, o stânjenea faptul că femeia vorbea stâlcit germana.

Și de data aceasta, când Sigmund s-a întors de la lucru, în bucătărie stătea, după port, o pereche de ortodocși religioși.

Cu un zâmbet ironic, i-a salutat pe doamna Emmeline Bernays și pe fiul acesteia, Eli. Dar privirea lui s-a oprit, fără voie, asupra prietenei surorii sale Anna — o tânără pe nume Martha Bernays. Ieșit din starea de reverie abia când toți au fost invitați la masă, Sigmund nu-și putea lua ochii de la modul grațios în care fata curăța... un măr...

La cină, Freud i-a adresat câteva întrebări, dar o ușoară amețeală l-a împiedicat să audă sau să înțeleagă răspunsurile.

În acea noapte, zbătându-se între insomnie și visare, tânărul virgin a decis că Martha trebuia să devină soția lui. Chiar dacă fata provenea dintr-o familie religioasă pe care el o considera „învechită”, era convins că o va reeduca, eliberând-o de „superstițiile și prejudecățile evreiești”.

În biografia compilațională a lui Freud, jurnalistul israelian Peter Lykimson notează:

„Evenimentele au evoluat cu o viteză amețitoare. Freud, care până atunci nu curtatese vreo domnișoară, s-a invitat singur în casa familiei Bernays. Apoi a prins curaj și i-a propus Marthei — a cărei familie se mutase la Viena din Hamburg în urmă cu unsprezece ani — să-i arate ‘adevărata Vienă și frumusețile ei’.

Doamna Emmeline Bernays a acceptat cu indulgență întâlnirile, dar cu o condiție: conform tradiției iudaice, cei doi tineri urmau să se plimbe însoțiți de Minna, sora mai mică a Marthei.”

Discuțiile despre literatură și artă se împleteau cu voyeurismul latent al viitorului întemeietor al psihanalizei. Frumoasa evreică se oprea uneori, mergea spre o bancă și, ridicându-și discret poalele rochiei, își aranja dresurile pe glezna delicată. Freud încerca din răsputeri să-și abată privirea, dar ochii îl trădau, lunecând peste formele zvelte ale tinerei. Atunci, și-a jurat că îi va trimite zilnic o floare — o trandafir.

Deși avea un venit modest, și-a respectat promisiunea.

Freud a simțit prima criză de gelozie în vara aceluiași an. A surprins-o pe Martha copiind partituri muzicale pentru vărul ei, Max Meyer — căsătoriile între veri erau încă frecvente în rândul evreilor acelor vremuri. Și cum a reacționat îndrăgostitul nostru?

A doua zi, a invitat-o la o plimbare romantică în parc. Martha a acceptat, iar Sigmund era în al nouălea cer. Aproape profesor, dar cu entuziasmul unui adolescent, recita poezii din memorie. Apoi s-a aplecat, a cotrobăit prin iarbă și a găsit o migdală dublă. A înmânat-o Marthei, adăugând ceva despre semnele tainice trimise de sus.

Două zile mai târziu, Martha a răspuns în stil propriu. Fata gospodină a copt cu mâna ei o prăjitură și a atașat un bilet în care, într-un ton glumeț, nota că Freud obişnuieşte să „disecă organe”, așa că îi trimite „creația” ei spre analiză.

Cum ar fi interpretat acest episod doctorul Freud însuși? Inventatorul ședințelor pe canapea nu agrea întrebările indiscrete despre viața sa personală. Cine știe la ce concluzii ar fi ajuns discipolii lui?

În vara anului 1882, Freud a reușit, pe furiș, să-i strângă mâna Marthei, care venise în vizită la familia Freud. „Trebuie să fii evreu pentru a înțelege întreaga tensiune erotică a acelui moment”, scrie Peter Lykimson în cartea sa.

„Legea iudaică, pe care o respecta atunci Martha, interzice atingerea între un tânăr și o tânără, chiar și dacă sunt logodiți. Așadar, acea strângere de mână a fost, pentru o evreică religioasă, un gest mult mai îndrăzneț și ‘licențios’ decât un sărut pasional pe buze ar fi fost pentru o franțuzoaică.”

Acest „french kiss” evreiesc a fost urmat de un „frăgezit” — Freud i-a scris Marthei rugând-o să treacă la formulă de adresare cu „tu”. Martha a făcut și acest pas. Dacă ar fi știut limba rusă, Freud ar fi recitat, fără îndoială, versurile lui Pușkin:

„Pustiu e 'tu'-ul pentru iubire,

Ea, din greșeală, l-a rostit.

Și visurile fericirii

În inima-i au înflorit.”

Pe 17 iunie, Sigmund i-a cerut mâna și a primit răspuns afirmativ. Om al rațiunii, materialist până-n măduva oaselor, Freud s-a lăsat pătruns de un fior mistic iudaic: în ebraică, numărul „17” corespunde cuvântului „pentru totdeauna”, „perpetuu”. Era un semn, a concluzionat el — vor fi împreună pe veci. Și n-a greșit.

În semn de iubire, Martha i-a dăruit lui Sigmund inelul bunicului său, rabinul Isaac Bernays. Iar Freud, pentru ca familia fetei să nu observe lipsa, a comandat o replică fidelă a inelului, doar puțin mai mic, pentru degetul logodnicei. Talismanul și ziua simbolică pot părea simple romantisme naive, dar chiar și îndrăgostit, Freud vedea nu doar „pânze roșii în zare”, ci și pericolul ca barca iubirii să se sfărâme de recifele traiului cotidian. Eterna întrebare a tinerilor care vor să-și clădească un cămin: cu ce bani vom întreține familia și vom plăti chiria?

Apropo, până la nuntă, în cei patru ani de logodnă, Sigmund Freud i-a scris Marthei în jur de 900 de scrisori."

"Ne alegem unii pe alții nu întâmplător. Întâlnim doar pe cei care deja locuiesc în subconștientul nostru. (Sigmund Freud)

$$$

 

MARELE ENESCU A FOST JELIT DOAR DE CAINE

Articol scris de Cătălin Oprișan

Cel mai mare compozitor al nostru s-a stins, singur, pe 4 mai 1955, ȋntr-un hotel parizian, mângâiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscãtoare, nu-i are, nici azi, rãmãșiţele pãmântești.

L-au aflat dis de dimineaţã. Fila calendarului arãta 5 mai 1955. O rupsese, cu o searã ȋnainte, infirmiera care avea grijã de muribund. Plecase, trãgând dupã ea uşa cea grea. În urmã, o ultimã rãsuflare, o adiere de aripã şi un lãtrat lung, trist, ce spãrsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fãrã lumânare, fãrã ca nimeni sã-i fie alãturi, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet ȋi rãmãsese, finalmente, alãturi: cãţeluşul Mutzerli.

Tipul acela genial, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul, ”Poema Românã”, ”Rapsodia Românã”, ”Oedip”, imensul, fusese ucis, prima datã, de cãtre comuniştii apãruţi dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. 

L-au ştampilat ”chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit ”tovarãşe”. Nu i-au dat mãcar un scaun, l-au anchetat, aşa, ȋn picioare, ca pe ultimul borfaş sperietor de portofele ȋn tramvaiele ce urcau pe Bulevardul Elisabeta. 

Au fost scurţi: avea moşii, se trãsese de şireturi cu toate personalitãţile de ”dinainte”. Ca sã n-o mai lungeascã, poseda una bucatã paşaport cu stema regalã pe el. 

Pac, ȋl ardea, ȋi dãdea foc, efectiv, se dezicea de tot ”rãul”, pur şi simplu ȋntâmplãtor ȋn zonã respirau un jurnalist şi un fotograf, poze, o declaraţiune cã se leapãdã şi, gata, tot trecutul era şters. Primea iertãciunea, binecuvântarea bolşevicã, mai tare ca orice rugãciune, mai puternicã decât orice Crez.

I-a scuipat, direct! Zice-se cã atunci l-a vizitat şi un infarct. A apucat doar sã urle: ”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Greşit, nu venea, nimic, TOTUL i se lua! 

În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apãrarea patriei, dupã ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drum.

A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput sã trãiascã din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispãrut.

 Locul sãu a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici mãcar ca simplu membru!!!

S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apãsau. 

Maruka Cantacuzuino – Enescu, a lui soaţã (mama unui as al aviaţiei, marele ”Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecatã din peisaj. O dragoste unisens, dar el, cu mintea aceea ce zãmislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi fãcuse cadou ”Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astãzi. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti.

Pe 1 mai 1955, o doamnã de 80 de primãveri, rafinatã, ȋnvãluitã ȋn miresme de santal, urca, una câte una, scãrile ce formau melcul pânã la etajul al patrulea. Suie, mai mereu, acolo, la Apartamentul 40. Holul, la intrare, douã camere mari, luminoase, cu vedere la stradã, camera de baie. 

Pe un pat, un muribund. Chip livid, mâini lipsite de vlagã, trup din care viaţa pãrea cã se scurge. Un suflet aşa, pe la 74 de ani. Un câine ȋi linge palma cãzutã pe lângã pat. Pacientul e marele George Enescu. 

Doamna e Elisabeta de Bavaria, reginã a Belgiei, soaţa lui Albert I şi mama lui Leopold al III-lea. Ultimul credincios se prezintã, lãtrând, ”Mutzerli”.

A refuzat castelul lui Chateaubriand

Marcel Mihailovici şi uriaşul Yehudi Menuhin observaserã cã starea maestrului se degrada pe zi ce trece. Ultimul trãsese sforile ca Enescu sã se mute ȋn Vallee-aux-Loups, ȋn fostul castel al lui Chateaubriand, bãiatul care pusese prima cãrãmidã la temelia romantismului franţuzesc, membru al Academiei. 

Dar lui George e mintea tot la Maruka. Cum sã se despartã de ea? Femeia iubeşte Parisul...Nu, nici nu vrea sã audã. Dar nu-i aşa cã destinul e un ”ceva” tare ciudat? 

N-ajunge ȋn castelul lui Chateaubriand, ci pe strada ”Chateaubriand”, la numãrul 14, ”Oraşul Luminii”. Aici se aflã hotelul ”Atala”, al românului Florescu. Menuhin pune o vorbã, Enescu se mutã la stabilimentul de patru stele. Se dueleazã cu spondiloza, al doilea atac cerebral l-a nimicit, l-a ţintuit la pat. 

Are puţini prieteni, dar sunt oameni care, la a lor viaţã, au devorat un munte de biblioteci. Fiecare. Florescu plânge de fiecare datã când ȋşi vede Maestrul. Pe vremuri, cu ani ȋn urmã, avea locuri ȋn primele rânduri la Operã, la Ateneu...Acum...

Într-o zi, ȋn amintirea acelor timpuri frumoase, ce nu aveau sã se mai ȋntoarcã, ȋi urcase Maestrului, acolo sus, un pian cu coadã. Geniul nu apuca sã-i mai mângãie, niciodatã, clapele.

Pe 1 mai e vizitat de cãtre Elisabeta. Îl simte, vede cã nu mai are mult de trãit. Lasã vorbã violonistului Serge Blanc, sã dea pe la Enescu, cã nu se ştie...

Omul acesta culca, la doar şase ani, perfect arcuşul pe coarde, la 10 urca scãrile Conservatorului din Paris. Se gãsise cu cel alintat, ȋn tinereţe, ”Jurjac”, ȋn 1949, ”furase” de la acesta tot ce se putea fura. 

Enescu ȋl ȋndrãgise. Sub o aripã ţinea vioara, sub cealaltã ȋl adãpostea pe franţuz. Pe 3 mai, Blanc, un tip cu origini româneşti, stã pe marginea patului. 

Timid, ȋntreabã infirmiera dacã Maestrul ȋl aude, dacã pricepe ce i se spune, dacã gândeşte. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l simte cu o vitezã cosmicã. Rãspunde, pe loc: ”Luci...de Lammermour”.

Aripa morţii ȋi dã târcoale, dar mintea continuã sã facã aluzii la celebra piesã a lui Donizzetti!

Florescu plãteşte simbrie, fãrã ca Enescu sã ştie, unui cardiolog, care vine, din când ȋn când, sã-l gâdile cu stetoscopul. Omul e sincer. Îi povesteşte patronului cã zilele-s numãrate.

George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienţii hotelului spun cã ȋn miez de noapte, un lãtrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul.

       Ion Aluneanu

$¢$

 23 AUGUST 1944

Referitor la actul controversat de la 23 august 1944 s-a scris enorm, corect sau amplificat, s-a vorbit mult, uneori prin exagerarea absurdului sau prin ascunderea esentei. In general, evenimentele au fost prezentate conform opticii comunistilor, care au alternat la putere.

Generatiile acestui eveniment care a consternat omenirea au avut diferite opinii. Adeptii onoarei l-au catalogat ca pe o inalta tradare fata de aliatul german sau o lovitura de stat rusinoasa. Altii au afirmat ca a fost o masura imperativ necesara sau justificata. In a treia categorie s-au pla­sat analistii neinregimentati politic, istorici echidistanti, care au afirmat ca evenimentul crucial a reprezentat efectul “bordelului” politic romanesc.

Arestarea maresalului Ion Antonescu, la 23 august 1944, a usurat enorm inaintarea sovieticilor si instalarea comunismului, facilitand debutul infernului concentrationar, care a dus la extermi­narea elitelor timpului. Filosofii vremii au asistat la un caz cu totul nou, fara precedent. Armistitiul s-a incheiat, dar razboiul a continuat totusi, situatie unicat, greu de explicat. Seara zilei de 23 august a fost sfarsitul unui sens al razboiului si inceputul dezastrului, in toate sensurile posibile. Timp de doua saptamani, Romania a avut doi inamici, Germania si URSS. Sovieticii au luat pri­­zonieri in continuare din efectivele militarilor romani, care depusesera armele, considerand ca au langa ei un aliat prieten.

Atunci cand Lucretiu Patrascanu l-a intrebat pe comisarul Viaceslav Molotov de ce conditiile armistitiului sunt cu mult mai dure decat cele stabilite anterior de rusi cu Antonescu, inaltul demnitar sovietic i-a raspuns sec: Maresalul reprezenta Romania, iar voi sunteti reprezentantii nimanui. Prin acel armistitiu salvator, toti liderii politici si comandantii militari se intreceau sa negocieze cu noul frate de la rasarit, indi­ferent de pret si onoare. Regele, generalii de langa el si sefii partidelor istorice credeau ca vor fi eterni. Isi pregateau cu mare grija viitorul, mai mult pentru salvarea propriei persoane decat a tarii. Nu stiau ca eliberatorii nu cunosteau cuvantul apreciere, urmand sa-i elimine pe rand, fara mila si regrete.

Dupa lungi procese, la 1 iunie 1946, orele 18.03, in Valea Piersicilor, din spatele inchisorii Jilava, au fost executati cei considerati criminali de razboi: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin Piky Vasiliu si generalul Gheorghe Alexianu. O lunga perioada s-a spus ca la 23 august 1944 a avut loc o Insurectie Armata, condusa, evident, de bravii comunisti ilegalisti, zi declarata sarbatoare nationala. A urmat, desigur, cunoscuta reformulare a importantei evenimentului, ca fiind o Revolutie Nationala, Sociala, Antifascista si Antiimperialista. A reflectat debutul unei tranzitii pline de cadavre, la fel ca altele care vor urma. Ca o ironie a istoriei, in prezent liderii politici, proveniti tot din randul comunistilor, stau in genunchi, cu mana intinsa in directia acelorasi imperialisti – infierati, pana nu demult, cu isterie.

Revenind la momentul arestarii maresalului Antonescu, trebuie mentionat ca, pentru succesul actiunii, s-a constituit un grup de conspiratori. Unii au fost prezenti la ora 16.30 in Salonul Galben al Palatului Regal. Ceilalti erau in exteriorul edificiului, frecandu-si palmele de bucurie. Fara sa mai intru in amanunte, in momentul in care maresa­lul a patruns in Palat, cu toate ca Hitler il prevenise sa evite locuinta regelui, in incapere se afla o parte din grupul complotistilor.

Din lipsa spatiului editorial, voi trece peste momentele incredibile care au urmat arestarii Conducatorului Statului, clipa majora asupra careia voi reveni cu alta ocazie. Cert este ca, ajungand la putere, prin contributia acelor naivi, comunistii au inceput sa-i suprime pe cei care le-au netezit calea. S-a confirmat din nou zicala ca orice nas isi are nasul. In randurile ce urmeaza voi scoate in evidenta numele catorva dintre cei care au pus umarul, direct si indirect, la comunizarea tarii si modul cum au fost rasplatiti pentru bravura lor.

Regele Mihai a fost somat sa plece intr-un exil rusinos, altfel urma sa fie impuscat de Petru Groza, fost mosier oportunist. Generalul Constantin Sanatescu, desemnat sa conduca noul guvern incepand din seara zilei respective, a fost obligat de sovietici sa demisioneze, o suta de zile mai tarziu. Dupa trei ani de incertitudini, a murit in conditii neclare, la 8 noiembrie 1947. Generalul Nicolae Radescu a preluat sefia guvernului, la 7 decembrie 1944. Dupa 88 de zile, sovieticii l-au inlaturat din functie. Urmarit de autoritatile comuniste, s-a refugiat la New York, unde a murit la 16 mai 1953.

Generalul Aurel Aldea a fost arestat de comunisti la 27 mai 1946. A murit in ghinuri groaznice, la inchisoarea Aiud, in noaptea de 17 octombrie 1949. Multe zile la rand, cu ochii ridicati spre cer, s-a adresat maresalului Antonescu, cerandu-si iertare pentru marsavia la care participase, cu cinci ani in urma, fara sa anticipeze ca ii va veni randul.

Ioan Starcea a fost arestat initial la 8 septembrie 1947, apoi, incepand cu 15 aprilie 1954 a efectuat 10 ani de temnita. Colo­nelul Emilian Ionescu, cu toate osanalele pe care le-a ridicat sovieticilor, a fost arestat in 1949, cunoscand foamea, frigul si bataile crunte din inchisoarea Jilava si din lagarul de exterminare de la Ocnele Mari. Evidentele nu precizeaza in ce an a fost eliberat. Liderul comunist Lucretiu Patrascanu a fost arestat la 24 august 1948 si executat, tot de propriii comunisti, la 16 aprilie 1954.

Toti acestia au fost prezenti in du­pa-amiaza zilei de 23 august la Palatul Regal, contribuind la marele seism din istoria Romaniei. Dupa cum aratam, fara sa participe la eveniment, liderii partidelor istorice doreau si ei arestarea grabnica a maresalului Ion Antonescu, fara sa stie ca nu vor scapa nici ei de infernul concentrationar.

Iuliu Maniu a murit chinuit intre zidurile inchisorii Sighet, la 5 februarie 1953. Ion Mihalache a fost exterminat la Ramnicu Sarat, fiind adus la tacere in dimineata zilei de 5 februarie 1963. Constantin Dinu Bratianu a fost asasinat la inchisoarea Sighet, in seara zilei de 6 mai 1950. Constantin Titel Petrescu, dupa sapte ani petrecuti la inchisorile Sighet si Jilava, a murit dupa eliberare, in 1957. Lista este mult mai mare, cu promisiuni lungi si iluzii scurtate.

Toti acesti creduli au cazut in capcana ipocriziilor bolsevice. Conspiratorii au fost asigurati ca vor avea un viitor frumos, atat ei, cat si familiile lor, dar numai dupa ce il vor anihila pe maresalul Antonescu.

Interesant, ritualul s-a repetat 45 de ani mai tarziu: Nicolae Ceausescu a fost arestat si executat tot de cei apropiati. Iar dupa cativa ani, generalul Victor Stanculescu, unul din pionii principali ai tradarii, a fost trimis in inchisoare de fostii complici, care au preluat puterea prin mijlocirea lui, asa cum bine se stie.

Au rezultat mai multe Romanii simultane, paralele, care se acuza reciproc sau se accepta pe baza logicii unui compromis dezirabil. O Romanie a celor care conduc si alta a celor condusi.

$$$

 AGEPSINA MACRI-EFTIMIU

Agepsina Macri s-a născut la Pitești în anul 1885, într-o familie de origine grecească. A fost trimisă de părinți la Universitatea Sorbona pentru a studia literele. În capitala Franței a luat primele lecții de teatru și a jucat pe mai multe scene pariziene.

 

După o scurtă perioadă petrecută în tară, în care a colaborat cu Pompiliu Eliade și cu Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Agepsina Macri s-a întors în Franța, unde a locuit până la sfârșitul Primului Război Mondial. A revenit în țară după război și a devenit societară a Teatrului Național din București, pe scena căruia a jucat cu precădere roluri tragice, în piese scrise de viitorul ei soț, Victor Eftimiu, de Al. Davila, Eugene O’Neill, H. Ibsen, W. Shakespeare ş.a. A jucat și în două dintre primele filme românești: Independența României (1912) și Maiorul Mura (1927–1928).  

O fotografie din această perioadă a frumoasei actrițe am găsit în volumul memorialistic scris de marele actor Iancu Brezeanu - Amintiri... vinurile mele - publicat la editura ziarului Universul în anul 1939:

O altă mare actriță a acelor timpuri, Agatha Bârsescu, o menționa astfel pe Agepsina Macri în memoriile sale: „Cu fermecătoarea Agepsina Macri am avut în urmă plăcerea de a juca în Prometeu, valoroasa operă teatrală a d-lui Victor Eftimiu și păstrez o frumoasă amintire de pe urma acestor vremuri.” 

Agepsina Macri-Eftimiu a fost una dintre actrițele cele mai talentate ale acelor ani. Sensibilă, expresivă, delicată, era adorată de iubitorii scenei. Dar nu numai de ei: dramaturgul Victor Eftimiu s-a îndrăgostit de frumoasa actriță şi a luat-o mai apoi de soție. O alinta „Gipsi”. Povestea primei întâlniri dintre Agepsina Macri și Victor Eftimiu este evocată de acesta din urmă în volumul Portrete și amintiri, publicat la Editura pentru literatură, în anul 1965:

 

„Pompiliu Eliade îmi propuse (notă: pentru rolul Ileana Cosânzeana din piesa Mărul de aur) o nouă angajată a Teatrului Național, o domnișoară Agepsina Macri pe care n-o cunoșteam. Cum un prieten din teatru al Eleonorei Mihăilescu mă ruga insistent să dau un rol blondei și frumoasei Eleonora, și cum n-o cunoșteam nici pe ea, l-am dat Eleonorei.”  

 

Agepsina Macri nu a primit rolul din piesa lui Victor Eftimiu, dar avea să primească mai târziu cel mai important rol din viața acestuia. Cei doi s-au căsătorit și au locuit mult timp într-un bloc de lângă parcul Cișmigiu.

C. D Zeletin – în articolul Amintirea lui Victor Eftimiu publicat de revista Acolada în numărul din iulie – august 2010 își amintea: „Căsătorindu-se cu admirabila actriță Agepsina Macri, ființă fermecătoare, fiica bogătașului Panait Macri, care și-a adorat ginerele, a făcut ceea ce se numea o partidă, suficientă pentru a alimenta butade ori epigrame excesive, cum este aceea a lui Virgiliu Slăvescu (pare-mi-se inedită): După cum cred a se ști,/ El e un... şi ea e o...;/ Agepsina e Macri,/ Eftimiu e macro...”

Agepsina Macri-Eftimiu a fost o membră marcantă a Marii Loji Masonice Feminine din România, alături de alte femei influente ale timpului precum Elena Roza Prager, Bucura Dumbravă sau Smaranda Maltopol.

Miliţa Pătraşcu i-a făcut o statuie cu alură monumentală, din marmură, reprezentare în rolul Sapho, din piesa lui Alphonse Daudet, pusă în scenă la Teatrul Naţional (1930), o alta în rolul Antigonei de Sofocle și un bust (1934).

 

Agepsina Macri-Eftimiu a murit la București în anul 1961. Pe placa de la mormântul Agepsinei Macri din Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat mai târziu și Victor Eftimiu, scrie:

 

De când te-ai dus, m-a năpădit pustiul…

N-aș fi crezut atâta gol să fie!

E vană orișice filozofie

Când zorile și-au stins trandafiriul.

Mi-ai fost unicul gând și avuție…

De când mi te-a înfășurat sicriul

Zadarnic mai încerc să fac pe viul,

Mi-e mult mai greu pământul decât ție!

Ne-a despărțit ursita nemiloasă…

A fulgerat spăimântătoarea coasă

Tăindu-ne-mpletitele destine

Și lacrimilor n-a secat șuvoiul!

Eu sunt în lumea celor vii strigoiul

Iar cel adevărat sunt lângă tine…

(Victor Eftimiu)

$$$

 ALICE COCEA

Actriţa Alice Cocea - o femeie fatală

Alice Cocea, una dintre cele mai proeminente actrițe românce de teatru și film din perioada interbelică, a fost mult mai mult decât o stea a scenei. Viața ei personală a fost tot atât de dramatică și de captivantă precum rolurile pe care le-a interpretat, fiind caracterizată pe bună dreptate de contemporani ca fiind o "femeie fatală". 

 

Cel puțin trei bărbați s-au sinucis din cauza iubirii neîmpărtășite sau a infidelității sale, transformând-o într-o figură legendară a mondenității interbelice.

Primii pași pe scenă și ascensiunea timpurie

 

Sofia Alice Cocea s-a născut la Sinaia pe 28 iulie 1899 (unele surse indică anul 1897), fiică a unui ofițer din comandamentul curții regale. Talentul ei artistic a fost cultivat de la o vârstă fragedă: între 1909 și 1912, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București.

Debutul ei pe scena Teatrului Național din București a avut loc la o vârstă incredibil de mică, în 1909, când nu împlinise încă 10 ani. A interpretat rolul "băiețașului" în piesa „Noaptea învierii” de Adolf de Herz. Începând din 1910, Alice Cocea s-a alăturat celebrei trupe de teatru a dramaturgului Alexandru Davila, în cadrul căreia și-a consolidat prezența scenică.

Cucerirea Parisului: Alice Cocea pe scenele pariziene

După destrămarea trupei conduse de Davila, Alice Cocea a decis să-și urmeze visul artistic în Franța, unde a studiat la Conservatorul de Artă Dramatică din Paris. La doar 19 ani, a debutat pe scenele pariziene, înregistrând rapid un succes răsunător în numeroase spectacole de music hall, revistă și operetă. Acest debut promițător a prefigurat o carieră strălucitoare de aproape 40 de ani pe scenele pariziene (în Franța celebra actriță și-a ortografiat numele Alice Cocéa).

Dar nu doar talentul artistic a propulsat-o în atenția publicului, ci și viața extravagantă din afara scenei. Alice Cocéa a fost, fără îndoială, una dintre cele mai șarmante, elegante și frivole prezențe din lumea mondenă pariziană interbelică.

Căsătoria cu contele Stanislas de Rochefoucauld - primul scandal de proporții

 

Primul mare scandal legat de actriță a fost căsătoria ei cu Contele Stanislas de Rochefoucauld, descendent al uneia dintre cele mai vechi și puternice familii aristocratice franceze. Alice Cocéa nu a fost niciodată pe deplin acceptată în cercurile nobiliare ale contelui, iar mariajul lor, descris ca un "menaj nu tocmai exemplar", a culminat inevitabil cu un divorț după doar câțiva ani.

Un articol publicat în revista "Realitatea ilustrată" (numărul din 25 august 1932) detalia evenimentul:

 

„Un zvon senzațional a străbătut mai de mult saloanele parisiene: contele Stanislas de la Rochefoucauld, ale cărui apucături «originale» alimentaseră adesea cronica scandaloasă a Parisului, anunța căsătoria sa cu o mică artistă de operetă, de origine necunoscută, cu nume oarecum bizar (pentru francezi). Zvonul se adeveri. Mica artistă, Alice Cocea, deveni doamna Contesă de la Rochefoucauld.

 

Intrată cu atâta gălăgie pe primul plan al vieții parisiene, talentul ajutat de noroc al Alicei Cocea se impuse progresiv publicului francez și nimic nu oglindește mai bine personalitatea artistică pe care și-a creat-o tânăra noastră compatrioată decât titlul sub care marile cotidiene parisiene anunțară, trei ani mai târziu, divorțul soților: Doamna Alice Cocea, contesă de la Rochefoucauld, divorțează.”

 

(Notă: Alice Cocea s-a căsătorit cu Contele Stanislas de Rochefoucauld, duce de Bisaccia în anul 1926; cei doi au divorțat în anul 1931)

Alice Cocea: tragediile ascunse în spatele frumuseții

 

Viața amoroasă a Alicei Cocea a fost marcată de o serie de drame, unele dintre ele de-a dreptul tragice. Doi bărbați și-au pierdut viața din cauza pasiunii lor pentru actriță, iar un al treilea, celebrul locotenent Victor Point, s-a sinucis în urma unei dezamăgiri amoroase.

Scandalul Victor Point: "Amor sângeros"

Imediat după divorțul de Contele de Rochefoucauld, Alice Cocéa a fost implicată într-o altă poveste de dragoste pasională, de data aceasta cu locotenentul francez Victor Point. Acesta era un personaj remarcabil, liderul celebrei "Croaziere galbene Citröen" din anii 1931-1932, care traversase Himalaya, Deșertul Gobi și China. Povestea lor a ajuns pe prima pagină a ziarelor mondene pariziene și românești. Unul dintre acestea este articolul cu un nume sugestiv - "Amor sângeros" - publicat în revista "Ilustraţiunea Română", numărul din 7 septembrie 1932.

“Sinuciderea locotenentului Victor Point nu este un simplu fapt banal. Un om tare, stăpân hotărât al simțurilor sale, cum a dat recent dovada în strălucita expediție întreprinsă în centrul Asiei (notă: a fost conducătorul celebrei “Croaziere galbene Citröen" din anii 1931-1932 care a traversat Himalaya, Deşertul Gobi și China), omul care a știut să înfrunte cu seninătate primejdiile de moarte ce-l pândeau la tot pasul, stârnind admirația celor din jur, devine subit o biată jucărie, un om de paie, lipsit de voință, în mâinile frumoasei, dar rafinatei femei.  

 

Ridicând cu discreție și nu fără emoție vălul care acoperă încă unele detalii ale dramei de pe Coasta de Azur, suntem în măsura să desvăluim o parte din viața intimă a unei artiste care, fără intenție de reclamă, își merită cu prisosință numele ce i l-a consacrat gestul fanaticului amant, acela de “femeie vampă".

Alice Cocea, fiica unui foarte cunoscut general român, a văzut surâzându-i norocul încă din primii pași ai vieții sale. Debuturile ei teatrale au fost dintre cele mai fericite. Condusă, protejată, iubită de Alexandru Davilla (notă: fiul celebrului medic Carol Davila), cel mai mare om al teatrului pe care l-a avut vreodată România, mica Alice a cunoscut numaidecât marele succes. 

 

Dar succesul în teatru nu vine aproape niciodată singur. În același timp cu aplauzele publicului entuziasmat, se mai îndreptară către frumoasa artistă inimile și implorările unei mulțimi de adoratori."

Prima victimă: studentul îndrăgostit

 

"Printre aceștia un tânăr student, fiul unui podgorean bogat, se arătă cel mai înflăcărat, cel mai entuziast, cel mai serios atins de farmecul puternic al stelei ce răsărise. Totuși, Alice, care gustase din cupa gloriei, era nesimțitoare față de el. Încercă în zadar prin tot felul de mijloace să se apropie de ea, să-i facă cunoștința.În cele din urmă, prin iubirea sa de adolescent, disperat că nu putea ajunge la țintă decât prin vicleșug, el atrase cu bani pe șoferul frumoasei sale, îi luă locul la volan și învăluit în blana lui, o așteptă la ieșirea de la teatru, hotărât să vorbească cu orice preț, să-i spuie dragostea lui.  

 

Din nenorocire, Alice nu ieși singură. Alexandru Davilla o întovărășea. Și nefericitul tânăr, cărora zeii amorului nu-i erau favorabili, trebui să conducă, furios cum era, în strada Zorilor, la locuința lui Davilla, pe ființa de care era îndrăgostit. El înapoie automobilul șoferului și, nebun de durere, reveni sub ferestrele frumoasei artiste. Petrecu ceasuri întregi sub lumina slabă ce se filtra din dosul obloanelor casei de iubire. La 4 dimineața, drumeții îl găsiră pe jumătate mort de frig, pe trotuar, acoperit de zăpadă. O congestie la plămâni îl dădu gata în două zile."

O sinucidere "în galop": Locotenentul G...

"Pe când cele două surori ale ei se măritau și duceau o viață burgheză, Alice își urma cariera teatrală, nepăsătoare la declarațiile de dragoste și la cele mai măgulitoare propuneri matrimoniale. Într’adevăr, Alexandru Davilla, suflet nestatornic, era prins în mrejele unei noi aventuri amoroase. 

 

Desamăgită, ea fu contrariată. În realitate, era cam nedreaptă. Davilla, bărbat frumos, foarte fin, foarte instruit, perfect om de lume, prietenul reginei și al regelui care admirau mult talentul său, număra printre victimele sale pe femeile cele mai renumite din București. Dar, adevărat don Juan, foarte sensibil la omagiile feminine, nici o femeie n'a putut să’l reție. Cu toate astea, Alice Cocea a jucat desigur, cel mai însemnat rol în viața sa și el i-a dat ei ce avea mai bun din ființa sa. Mai mult ca oricând ea avu succes, și mai mult ca oricând o adevărată curte de admiratori îi ațineau calea. Frumoasă, tânără, bogată, în plină glorie, nimic nu părea că poate să-i tulbure fericirea. Cu toate acestea, se prevedea o nouă dramă.

Printre ofițerii tatălui ei, un locotenent frumos, pe care mai multe succese feminine răsunătoare îl înfumuraseră, porni spre cucerirea noii stele. Ca și dânsa, și el era dornic de glorie. Glorie de alcov în lipsa alteia. Lui îi fu mai ușor să reușească să-i fie prezentat și să-i facă curte. Dar, dacă Alice se arăta prietenoasă față de el, dacă îl primea din timp în timp, dacă-i permitea să-i umple de flori casa și loja, la atât se mărgineau relațiile lor. Și frumosul ofițer simțea pălindu-i norocul și faima de bărbat cu succes. Stăruiesc asupra acestui amănunt, ca să fac să se înțeleagă mai bine ce urmează; căci dacă studentul murise din dragoste, acesta trebuia să-l urmeze, poate mai mult din amor-propriu batjocorit, decât din cauza unei patimi adevărate și mari. Rugăminți, blesteme, nimic nu folosi și zilele treceau, fără ca amorezatul să poată înainta măcar cu un pas spre inima neprețuită pentru el, a iubitei sale. La Capșa, unde sărmanul G... nu mai îndrăznea să se arate, se făceau adevărate rămășaguri.

 

În cele din urmă, lucrurile ajunseră atât de departe, încât într’o frumoasă zi de primăvară, tânărul puse șaua pe calul lui favorit și plecă să colinde pe câmp. Aproape de câmpul de alergări de lângă Băneasa, acolo unde adeseori, sub ochii admiratorilor săi și în strigătele mulțimii entuziasmate cunoscuse beția triumfului, el lăsă calul să meargă în voie pe un drumeag ce ducea spre calea ferată. Un țăran, care lucra alături pe câmp, văzu cum galopa calul, ce-l arunca în plin mers și se înfundă sub un pod mic pe care treceau traversele de cale ferată. În partea cealaltă a podului, apăru calul singur, continuându-și cursa neînfrânată. Curios, omul se apropie, privi sub pod. În penumbră, văzu strălucind nasturii tunicii nenorocitului, care zăcea întins pe spate. Avea baza craniului sfărâmată de drugul de fier al podului. Ancheta militara stabili un accident. Ziarele vorbiră mult de aceasta întâmplare, accident regretabil, datorat distracției acestui distins cavaler, în realitate, o tristă sinucidere."

O altă poveste de amor – o altă sinucidere

"Timpul trecu. Veniră Parisul, succesul, o căsătorie strălucită. Prietena ei G. M. auzind despre eveniment:

- Cocea? Contesă? Asta va face să fie o femeie mai puțin, dar nu va face să fie o femeie din înalta societate în plus.

La noi se întrebau pur și simplu: Cât timp o să ție? A ținut totuși câțiva ani. Apoi, deodată, în viața ei izbucni din nou drama. Locotenentul Victor Point, bărbat frumos, suflet cavaleresc, iubea și voia să se însoare cu Alice Cocea. Acesta e un fapt precis, de nediscutat.

Alice Cocea plecase cu yachtul ei la Saint-Maxime, dar a făcut escală la Agay, ca să se scalde. Point, care mai mult ca niciodată avea impresia că este păcălit, pătrunse în camera artistei - cele două apartamente au o ușa de comunicație - și găsește, răspândite pe canapea, scrisorile unui îndrăgostit, semnate Robert. E vorba de Robert Lefébure, ginerele sindicului agenților parizieni de schimb, care are un loc de seamă printre admiratorii Alicei Cocea.

 

Va lua Point trenul să fugă, să scape de vrajă? S'au găsit în camera lui hârtie mototolită, un plic rupt, un stylou sfărâmat. Mânia este o proastă sfătuitoare. Sare în mașină și se duce să găsească la Agay pe Alice Cocea, ca să-i arate tot disprețul lui. De pe puntea lui Blue-Crest, ancorat în rada portului Agay, Alice Cocea, secretara ei și Lefébure îl văd venind. Lefébure, prudent, dispare. Dar Point are ochi de marinar; nu-i scapă acest lucru. E mai mult furios decât gelos.

 

- M'ați înșelat, strigă el celor două femei. Sunteți niște ticăloase!

Nu mai e stăpân pe nervii lui. E micșorat, deprimat.. Viața extravagantă pe care a dus-o acolo, i-a sleit energia. El se sinucide din scârbă. 

 

Cele două detunături de revolver au avut, de-a lungul coastei Estérel, răsunetul unui trăznet. La Paris ar fi strâns poate ceva mai tare pumnul fragil al Aspasiei. Ar fi urat poate “noroc bun" concurentului. La Cannes, s'a sinucis…”.

   

De la scandal la acuzații: ultimii ani

 

Scandalurile din viața actriței nu s-au oprit însă aici. În 1934, Alice Cocea și-a înscenat o tentativă de sinucidere la Berlin, un gest disperat pentru a-și menține numele în atenția publică.

După terminarea războiului, actrița a fost acuzată de colaboraționism cu ocupația nazistă de către guvernul francez. Deși a fost achitată la sfârșitul procesului, revenirile ei pe scenă și pe marile ecrane au devenit tot mai sporadice.

Alice Cocea a murit pe 2 iulie 1970 în Boulogne-Billancourt, Franța, lăsând în urmă o carieră artistică notabilă și o viață personală plină de pasiune, intrigă și tragedie, care i-au cimentat locul în istorie ca o veritabilă "femeie fatală"

Sursa: articolul “Amor sângeros” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 7 septembrie 1932 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

$$$

 ARISTIZZA ROMANESCU

Aristizza Romanescu, alături de Ștefan Iulian, Grigore Manolescu, Constantin I. Nottara și Agatha Bârsescu a fost unul dintre marii actori români care au susținut pe umerii lor teatrul românesc, așa cum stâlpi au fost înaintașii lor Matei Millo, Frosa Popescu, Ștefan Velescu și Mihail Pascaly la vremea lor. 

 

În albumul omagial al Aristizzei Romanescu, poetul Mihai Eminescu a transcris, în octombrie 1886, celebrele versuri din poezia „La steaua”: “La steaua care a răsărit /E o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii ca s'ajungă...".

 

În același album omagial Veronica Micle nota în 29 iunie 1885: “D-nei Aristizza Romanescu-Manolescu: Te aud, te văd și nu pot spune / Ești interpretul sau anume / Ființa care a trăit / În mintea geniului care / Visat'a făr'de-asemănare / Un chip ce'n lume n'a pășit?”

Aristizza Romanescu - primii ani

 

Aristizza Romanescu s-a născut la 24 decembrie 1854, la Craiova, fiind fiica artiștilor Constantin Dimitriadi și Paulina Stavrescu – actori de marcă ai teatrului din Craiova – și nepoată a lui Teodor și a Mariei Teodorini, creatori ai unei adevărate dinastii artistice. 

 

Articolul „Romaneasca”, publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1901, ne dezvăluie amănunte din biografia acestei mari actrițe:

„Aristizza-Eugenia, decana Teatrului Național din București, profesoară la Conservator, Bene-Merenti cl. I etc. Fiica lui Dimitriad, excelent artist, și a Paulinei Stavrescu – sora tragedienei Raluca Stavrescu – fu credincioasă legilor eredității. Debutează în 1873, la Iași, cu Paquita din ‹‹Don Juan›› și Dofinul din ‹‹Ludovic XI››. Marele succes ce întâmpină are răsunet la București, unde fiind chemată, vine după un an pentru a completa grupul lui Ștefan Vellescu, Dimitriad, Eufrosina Popescu, Millo și alții. Între 1875 și 1877 e aplaudată în provincie. În acest din urmă an, Ion Ghica pune temelia Societății dramatice și, după ce asistase la o reprezentație a ‹‹Romei învinse›› (în care rolul unei vestale fusese încredințat tinerei artiste), prevăzând întrânsa o viitoare glorie a țării, o angajează.” 

 

Aristizza Romanescu - debutul

 

Povestea debutului este evocată chiar de Aristizza Romanescu: ‹‹Eram îmbrăcată într’o cămașă albă de mătase, desfăcută la piept și cu niște pantaloni tot albi, scurți. Intram alergând cu părul vâlvoi, ținând în mână o plasă de prins fluturi. Trebuia să vin de-a dreptul, fără să mă opresc, la actrița care trecea drept mumă-mea. Cum am intrat și-am văzut sala plină, s’a făcut întuneric dinaintea ochilor mei, mi-am adus aminte cum eram îmbrăcată, mi-a fost rușine și-am rămas pironită în pragul ușii. Apoi, printr’o reacțiune a voinței – putere care m’a ajutat în toată cariera mea – mi-am dat seama cu cine am a face, câtă răspundere am și am început a-mi juca rolul. Apropiindu-mă însă de masă, altă nenorocire! Pe ea ardea o lumânare, care era cât pe-aci să-mi aprindă peruca dacă Iancu Haralamb nu-mi striga dintr’o avanscenă: Vezi că îți ia părul foc! Așa a fost prima mea intrare în scenă, într’un rol de travesti dintr’o melodramă intitulată “Acum 16 ani”›› (articolul “Ceva despre Aristizza Romanescu” publicat în “Gazeta Transilvaniei” din 20 februarie (5 martie) 1905)

“Aristizza-Eugenia Dimitriadi s-a căsătorit foarte tânără cu un artist mediocru, Romanescu, dar a rămas văduvă după doi sau trei ani, interval de timp suficient totuși ca să își stabilească o reputație de mâna întâi în teatru. Astfel se explică faptul că ea a păstrat pentru toată cariera ei numele de scenă de Aristizza Romanescu, chiar dacă mai apoi a fost soția actorului Mihail Grigore Manolescu.” (cf. articolului “Note biografice” – semnat de Victor Bilciurescu – publicat în „Universul literar”, numărul din 20 octombrie 1929)

Aristizza Romanescu: 25 de ani de teatru - 623 de roluri

 

Articolul „Romaneasca”, publicat în “Calendarul Minervei” pe anul 1901 continuă biografia actriței:

 

“În 1881, M. S. Regina – după recomandațiile lui Ion Ghica și ale lui Alecsandri – îi face o bursă pentru a-și completa studiile la Paris. Delaunay și Got sunt primii profesori ai elevei. Face repezi și mari progrese. La întoarcerea după primul an, o serie de succese, printre care Daniel Rochat, precum și o scrisoare plină de laude a lui Delauney către Alecsandri, o fac societară. ‹‹Femeia asta respiră teatru prin toți porii›› zicea Delaunay în acea scrisoare. Și în fiecare primăvară, anii următori, se duse la Paris și Londra (de astă dată pe cheltuiala sa) pentru a urma cursurile Conservatorului și a studia cu Delaunay și Ellen Terry. 

 

Cam pe timpul acela, Porel, pe atunci director al Odeonului, după o audiție a Cidului. Îi propuse s’o angajeze cu 300 de franci pe lună, pentru a începe; dar abia auzi Dimitriad, tatăl său, și pe dată începură insistențele, atât din partea lui, cât și a lui Alecsandri, să se întoarcă în țară. În 1883 e numită societară de clasa I. În 1884, la cea mai frumoasă reprezentație care a avut loc vreodată în București, crează rolul Getei din ‹‹Fântâna Blanduziei››. Urmară apoi Ofelia, Clara de Beaulieu și Julieta. De la 1884 încoace – afară de turneurile prin provincie și de o serie de reprezentații la Viena, în 1889 – n’a mai părăsit scena Teatrului din București.

Iată ce zice de dânsa un articol publicat anul acesta într’o revistă pariziană ‹‹Ne împlinim o datorie, vorbind de D-na Romanescu. Nu e atât de renumită pe cât ar merita să fie și cum sunt atâtea alte artiste, pentru că joacă numai în București și interpretează în românește, o limbă pierdută într’un colțișor al Europei. Instruită, de mare talent, având o dicțiune elegantă, Aristizza Romanescu știe să creeze un rol, să interpreteze într-un chip admirabil stările sufletești cele mai complexe, deopotrivă cu Bartet, Rejana și Hading››.

25 de ani de teatru! 623 de roluri! Și în toate genurile: travestis, mume, cochete, igenue, subrete, jeunes premières, grans premiers rộles, amoreze… E de față coleția de afișe a teatrului. O puternică conștiință artistică și o lungă muncă stăruitoare au întărit calitățile ei extraordinare, fără să-i altereze dicțiunea de admirat, vocea dulce, accentele poetice. Astfel se explică pentru ce încântă nu numai masa publicului, mulțimea, ci și elita, adică pe aceia a căror critică de bună-credință merită atenție.”

Aristizza Romanescu - sfârșitul trist al unei actrițe de geniu

 

În anul 1903, atunci când a împlinit 49 de ani și 30 de ani de teatru, dezgustată fiind de condiția artiștilor de la noi, Aristizza Romanescu și-a anunțat retragerea de pe scenă, solicitând pensionarea. Pensia primită din partea statului român a fost una de mizerie (de ieri, de azi...):

 

“Dacă aș fi fost o profesoară neștiută de nimeni, aș fi trăit cu leafa mea, sporită prin gradații - poate nu grozavă, dar în tot cazul mai mare decât pensia de 194 lei pe care mi-o dă statul după treizeci de ani de jug. Dacă aș fi fost “oricine", n'aș fi dat ocazia ministerului să mă umilească, propunându-mi cu titlul de „ajutor provizoriu" 100 de lei pe lună din fondul milelor. (…) E atâta umilire în gestul acesta că nu poți să nu te cutremuri de rușine și recunosc astăzi că am avut dreptate în ziua când am citit în gazete seria noilor pensionari de atunci cu dreptul cuvenit fiecăruia, să schițez această amară reflecție pe care nu m'am sfiit s'o public:

S'ajungi aci - pensionară

C'o recompensă de ocară -

Ce trebuia să fii ce-ai fost:

A noastră cea dintâi artistă.

Puteai să fii telefonistă,

Sau și mai prost!”

(articolul “Aristizza Romanescu” – semnat Victor Bilciurescu – „Universul literar” - numărul din 20 octombrie 1929) 

 

În anii care au urmat, Aristizza Romanescu a rămas profesor de declamație la Conservatorul din București, unde a pregătit mari actrițe, precum Maria Ventura, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru, Marioara Voiculescu ș.a. Aristizza Romanescu, a făcut parte din distribuția primului film românesc, “Independența României”, turnat în anii 1911-1912, producție în care a interpretat rolul unei surori de caritate.

Marea artistă, creatoarea a peste 600 de roluri, unele dintre ele la prima lor reprezentare pe o scenă din România (Geta din “Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, Zoe din „O scrisoare pierdută” și Anca din “Năpasta” de I. L. Caragiale, Julieta din „Romeo și Julieta”, Desdemona din „Othello” și Ofelia din “Hamlet” de William Shakespeare, Luiza din „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, Regina din „Ruy Blas”, Dona Sol din „Hernani” de Victor Hugo ș.a.) a murit în sărăcie, în 4 iunie 1918.

 

A fost înmormântată în Cimitirul „Eternitatea” din Iași: “Se știe că refugiată la Iași, pe vremea războiului, marea noastră artistă venită acolo bolnavă, n’a reușit cu toată îngrijirea să împiedice o înrăutățire crescândă a boalei și a fost înmormântată acolo. Dintre colegii ei de odinioară nu se gândește nimeni să stăruie pentru aducerea rămășițelor ei în București, ceva mai aproape de scena pe care a îndrăgit-o mai mult și căreia i-a dat partea cea mai largă din sufletul ei.” (cf. articolului “Note biografice” – semnat Victor Bilciurescu – publicat în numărul din 20 octombrie 1929 al „Universului literar”)