$$$

 De unde a început totul, acum 35 de ani... 

    Acum, la sfârșit de drum pentru Ion Iliescu, așa s-a nimerit : să se publice un episod despre punctul zero al tuturor problemelor României de după 1989, probleme cu care astăzi ne confruntăm din nou acut. 

Ion Iliescu a fost responsabil de salvarea Partidului Comunist, pe care l-a deghizat în FSN și l-a păstrat la putere după ce poporul român îi spusese clar că s-a terminat. Iliescu a găsit o modalitate să încerce, din nou și din nou, să aplice perestroïka lui Gorbaciov în România. A încercat până în noiembrie 1996, mult după ce prima perestroïka, cea din URSS, eșuase lamentabil. A eșuat și el, iar nota de plată i-a venit unui popor întreg. Comunismul nu putea fi reformat, dar Iliescu a crezut în el până la capăt, până în ultima zi.

Dar, mai ales, Ion Iliescu a fost responsabil și pentru salvarea Securității lui Ceaușescu. După ce securiștii trăseseră asupra oamenilor, înainte și după 22 decembrie, după ce fuseseră responsabili de cele mai grozave torturi și crime împotriva umanității, după ce lucraseră în cea mai odioasă instituție, Iliescu i-a recuperat, pentru a-i folosi el însuși împotriva poporului român. Cu același cinism, cu aceleași obiective - să rămână la putere cu orice preț.

Momentul-cheie îl reprezintă, așa cum îl veți auzi discutând cu lux de amănunte pe Andrei Ursu (vezi link-ul) luna ianuarie 1990.

Atunci Ion Iliescu, noul șef al Statului Român, s-a reconciliat cu Securitatea aparent desființată pe 31 decembrie 1989, la presiunile populației. 

În 4 ianuarie, Iliescu a dat decretul prin care grația miile de securiști implicați în represiune și, după 22 decembrie, în diversiunile teroriste care aveau ca scop readucerea lui Ceaușescu la putere. 

În 9 ianuarie, securiștii au început să semneze condicile de prezență, iar în 12 ianuarie erau deja toți înapoi, la vechile locuri de muncă, reprimind acces la rețelele de informatori și la dosare. 

Iliescu, care salvase deja aparatul de activiști ai Partidului Comunist deghizându-i în organizațiile noului Consiliu al Frontului Salvării Naționale, a recuperat în ianuarie 1990 și 90% din cei 14.000 de ofițeri ai Securității, inclusiv trăgătorii care omorâseră sute de oameni după 22 decembrie 1989.

Cei mai periculoși securiști, membrii Direcției de Contrainformații militare, au fost primii recuperați și băgați în serviciul secret al Ministerului de Interne (celebrul „Doi ș-un sfert“). Alții au intrat în SPP. Criminalii de la Direcția de Anchete Penale din Securitate, care torturaseră și uciseseră oameni în anchete, au fost băgați ulterior în Direcția J (Juridic) a SRI. Li s-au dat carnete de procurori militari și au fost puși să șteargă urmele confraților din Securitate care trăseseră în români după 22 decembrie 1989. 

USLA-șii, inclusiv cei care făcuseră parte din rețeaua de rezistenți a lui Ceaușescu, au intrat în Divizia Antitero a SRI. În general, majoritatea securiștilor au fost recuperați de SRI, care a fost reînființat oficial după diversiunea făcută în luna martie 1990 la Târgu-Mureș, unde s-au creat ciocnirile interetnice româno-maghiare pentru a se justifica readucerea la suprafață a Securității redenumite SRI.

De atunci până azi, n-a existat nici un moment de resetare a serviciilor secrete românești, care să se reformeze și să renunțe la tradiția și ADN-ul vechii Securități ceaușiste, arată Andrei Ursu. Ofițerii lui Ceaușescu au rămas în sistem, și-au impus narativele, au păstrat controlul asupra dosarelor și informatorilor, au apelat la foarte multe din mijloacele pe care le folosiseră și înainte de 1989 - kompromate, bătăi, șantajuri, manipulări, chiar crime. Au format până azi noile generații de ofițeri de informații în spiritul ceaușist. Unii dintre ei au fost reciclați în oameni de afaceri cu firme care au contracte cu statul. Alții au fost făcuți politicieni, au înființat partide, au intrat în Parlament și au făcut legi. Alții au ajuns magistrați.

Acești oameni, care n-au părăsit niciodată de tot butoanele puterii în România, sunt autorii din umbră ai campaniilor de nostalgie după vechiul regim ceaușist și după comunism și promotorii narativelor antioccidentale și pro-ruse. Au rămas profund ostili ideilor de democrație, liberalism și economie de piață, încercând periodic să scoată România de pe traseul său european. 

Tot ceea ce ni s-a întâmplat în ultimii ani, cu faza acută începută astă-toamnă, are legătură directă cu acești oameni și cu punctul zero petrecut în ianuarie 1990, când vechea Securitate nu a fost dezmembrată și scoasă de la butoane, ci readusă de Iliescu în joc, pentru a-l ajuta să-și co

nsolideze regimul.

$$$

 Mușteriu

    Cum învățăm limbile în mod logic... dar și originea unor cuvinte pe care le credeam românești (musafir, mușteriu, mahalagiu, mofluz, mahmur etc...).

     Toate cele de mai sus ne vin din arabă (prin turcă). Araba formează automat pe orice rădăcină verbală sau substantivală un derivat cu prefixul mu-, ma- sau m- care îl indică pe cel ce folosește obiectul sau practică acțiunea respectivă (actantul). Astfel, pe acest panou din Bruxelles în care scrie în franceză, flamandă și arabă «Cumpărăm aur», verbul arab “cumpărăm” <naștari> (نشتري) e pus la începutul propoziției. (Araba, ca și franceza, folosește în conjugare un pronume personal atrofiat înaintea rădăcinii: j’achète = așturi / nous achetons = n-aștari etc.). De la această rădăcină <-aștar-> = “a cumpăra”, sau “iștira”, cumpărături, araba formează cu prefixul mu- > mușteri (مشتري) = “cumpărător”, mușteriu.

Tot așa, “musafir” ne vine, prin turcă, tot din arabă, construit pe rădăcina -sfr- care a mai dat și termenul african (din arabă intrat în swahili, limbă bantu), devenit acum universal: “safari” = călătorie.

Pe o rădăcină arabă în -sfr- cu sensul de a se deplasa, a călători, limba arabă construiește, așadar, cu același prefixul mu-, noțiuni de actant: cineva care face ceva. Așa se face că de la “jihad” (război sfânt) avem “mujahid”, precum acei mujahidin, razboinicii afgani. De la “iștira” = cumpărătură – avem, am arătat: “mușteriu”, cel care cumpără. Sau, de la “azan”, chemarea la rugăciune, avem “muezin”, cel care cheamă la rugăciune. 

Așa că de la “safar”, călătorie, avem în arabă “musafir”, călătorul. Același “safar” a mai dat în Africa, am zis, termenul pentru călătoria de plăcere, însoțită de vânătoare: “safari”, dar mai ales: “musafir” = călătorul. În română, “musafir”, sub influență fanariotă, a luat sensul de oaspete în general. Un rest al legilor ospitalității, când orice călător (musafir) venit de la drum (safari) devenea oaspete. 

Și, tot, așa, de la “hal”, o stare (în ce “hal” ești), avem mahalle = mahala, cartier, un loc în care se trăiește (într-un hal fără de hal); de la <fluz>, bani (vezi “flouze” în franceza argotică = bani) avem “mofluz”, un om prăpădit, fără bani… Și iată cum, pricepând tehnica, putem aplica invers… Căci de unde poate veni “mahmur”? Ei bine, ați ghicit, un “ma-hmur” este un om care a consumat “hamr” (خمر) = “vin”, în arabă. Și care nu mai are acum bani (e mofluz) ca să facă pe mușteriul la bijutier în Bruxelles. 

— Dan Alexe

$$$

 

POATE NU ȘTIAȚI....DESPRE CORPUL UMAN...

    -Amprenta limbii este unică fiecărei persoane, la fel ca amprentele digitale.

     -Un singur fir de păr poate susține greutatea unui măr.

      - Nr. de bacterii din gura unei persoane egalează uneori, chiar, depășește nr. de oameni de pe planetă ( peste 7,4 miliarde ).

      -Unghiile moi și casante, care n-au porțiunea albă de la baza unghiei, numită uneori "semiluna", pot indica hipertiroidismul. 

     -Viteza impulsurilor nervoase este de aproximativ 400 km/h.

     -Pe parcursul unei zile, sângele din corpul uman parcurge o distanță de 19, 312 km.

      - Lungimea totala a tuturor nervilor din corpul uman este de 75 de km.

      -Un om inspiră și expiră de aproximativ 20.000 de ori într-o zi.

    -Ochiul uman poate distinge până la 10 milioane de culori, însă creierul nu și le poate aminti pe toate.

      -Urechile cresc neîncetat pe toată durata vieții.

     - Inima bate de 35 de milioane de ori pe an .

       -În fiecare zi, corpul uman pierde aproximativ un milion de celule epiteliale.        

     - Un centimetru pătrat de piele conține aproximativ o sută de senzori de durere.

     -Limba băieților are mai puține papile gustative decât a fetelor.

      -O persoană consumă, în medie, 35 de tone de mâncare de-a lungul vieții.

    - Ne petrecem aproximativ 5 ani din viață clipind. Din fericire, putem face mai multe lucruri în același timp 

   - În fiecare secundă, în creierul nostru se petrec 100.000 de reacții chimice

  - Viteza expulzării aerului în timpul unui strănut este de 160 km/ h

   - Creierul consumă până la 20% din oxigenul și caloriile din corpul uman .

  -Zambetul activează 17 mușchi faciali, în timp ce plânsul activează 43.

Web

$$$

 În Mongolia, nomazii folosesc ger-ul (iurta) care poate fi demontat în 30 de minute și remontat în 2 ore de o singură familie. Structura ingenioasă rezistă la vânturi de 150 km/h și temperaturi de -50 grade. Ușa trebuie să fie orientată întotdeauna spre sud din motive sacre.

În vastitatea nesfârșită a stepelor mongole, unde cerul pare să nu se termine niciodată, ger-ul — cunoscut și sub numele de iurtă — rămâne centrul vieții nomade de secole. Acest adăpost tradițional circular este mai mult decât o simplă locuință: este o expresie a adaptabilității, a echilibrului cu natura și a unei moșteniri culturale păstrate neîntrerupt de mii de ani. Ger-ul nu este construit pentru a impresiona prin grandoare, ci pentru a răspunde perfect cerințelor unei vieți în mișcare, într-un climat extrem. Cu toate acestea, frumusețea lui constă în simplitatea funcțională și în armonia cu peisajul care-l înconjoară.

Una dintre cele mai uimitoare caracteristici ale ger-ului este mobilitatea sa. O familie de nomazi poate demonta întreaga structură în doar 30 de minute și o poate reconstrui în aproximativ două ore, fără a avea nevoie de unelte moderne sau echipamente speciale. Această eficiență incredibilă este esențială într-un stil de viață în care oamenii se mută frecvent în funcție de anotimp, pășuni și climă. Toate componentele — cadrul de lemn, acoperișul în formă de con, pânza izolatoare din pâslă — sunt proiectate pentru a fi ușor de transportat cu cămile sau yaci. Astfel, întreaga locuință devine un organism viu, gata să plece odată cu familia.

În ciuda simplității aparente, structura unui ger este remarcabil de rezistentă. Acoperită cu straturi groase de pâslă din lână presată și uneori întărită cu piele sau pânză cerată, iurta poate rezista la vânturi care ating 150 km/h și la temperaturi care coboară până la -50°C în iernile mongole necruțătoare. Forma sa aerodinamică și joasă previne acumularea zăpezii și distribuie uniform presiunea vântului. Totodată, interiorul se păstrează cald datorită unui sobițe centrale, iar izolația naturală este atât de eficientă încât iurta poate fi confortabilă chiar și în cele mai aspre condiții.

Un detaliu mai puțin cunoscut, dar profund semnificativ, este poziționarea ușii. În mod tradițional, ușa ger-ului trebuie să fie orientată spre sud. Această regulă nu este întâmplătoare, ci are rădăcini sacre și practice. Sudul este asociat cu lumina, căldura și deschiderea către lume. Soarele pătrunde în iurtă prin această deschidere, iluminând interiorul și încălzind spațiul în timpul zilei. În plus, poziționarea simbolică reflectă credințele șamanice și budiste ale mongolilor, care văd orientarea locuinței ca parte a unui echilibru cosmic.

În interior, ger-ul este împărțit simbolic în mai multe sectoare, fiecare cu rolul său bine definit: partea de nord este rezervată oaspeților și altarului spiritual, sudul rămâne zona de acces, iar estul și vestul sunt împărțite între bărbați și femei. Totul are un sens, o ordine moștenită și respectată cu sfințenie. Fără mobilier modern, dar bogat decorată cu motive tradiționale pictate pe lemn, iurta este în același timp modestă și plină de căldură sufletească — o reflectare a spiritului nomad mongol.

Astăzi, în ciuda pătrunderii progresive a urbanizării și a stilurilor de viață moderne, ger-ul rămâne o emblemă vie a identității mongole. Nu este doar un acoperiș deasupra capului, ci o legătură vie cu trecutul, cu pământul, cu cerul și cu strămoșii. Într-o lume în care casele devin tot mai mari și mai ancorate, iurta mongolă ne reamintește că uneori, adevărata forță stă în simplitate, libertate și adaptabilitate. Iar între plăcile de lemn și fâșiile de pâslă, bănuim că încă se aud șoapte de vânt și cântece de stepă.

$$$

 În inima Madagascarului, aproape de orașul Morondava, se află una dintre cele mai spectaculoase minuni naturale ale planetei: Aleea Baobabilor. Acest drum roșiatic, străjuit de ambele părți de copaci imenși și bătrâni, este un simbol național și o atracție emblematică a insulei. Baobabii de aici impresionează nu doar prin dimensiunile lor — unii ajung până la 30 de metri înălțime și 11 metri în circumferință — ci și prin vârsta lor venerabilă, unii dintre ei având peste 800 de ani.

Acești copaci aparțin speciei Adansonia grandidieri, endemică Madagascarului, și s-au adaptat extraordinar la condițiile dure ale regiunii. Trunchiul lor masiv poate stoca până la 120.000 de litri de apă, ceea ce le permite să supraviețuiască în timpul sezonului secetos, când ploile lipsesc luni întregi. În această perioadă, își pierd frunzele pentru a conserva apa, dar rămân o prezență impresionantă în peisajul arid, ca niște stâlpi tăcuți ai rezistenței.

Legenda spune că zeii, nemulțumiți de mândria baobabilor care se înălțau prea mult spre cer, i-au smuls din pământ și i-au replantat cu rădăcinile în sus. Privindu-i, e ușor de înțeles de ce — coroanele rare și ciudat răsfirate chiar par rădăcini suspendate în aer. Această imagine le-a inspirat și reputația mistică în cultura locală, fiind considerați sacri, copaci ai spiritelor, gardieni ai pământului.

Baobabii nu sunt doar spectaculoși, ci susțin și un ecosistem complex. Trunchiurile lor adăpostesc lilieci, păsări și insecte. Florile albe, mari și cerate înfloresc noaptea și sunt polenizate de lilieci nectarivori. Fructele sunt comestibile și pline de vitamine, iar din scoarță se extrag fibre rezistente folosite în meșteșugurile locale. Practic, fiecare parte a baobabului are o întrebuințare — o sursă de viață pentru oameni și animale.

Totuși, acest peisaj extraordinar este amenințat. Agricultura extensivă, defrișările și lipsa protecției legale pun în pericol Aleea Baobabilor. Deși comunitățile locale respectă acești copaci, turismul necontrolat și presiunile economice fragilizează echilibrul zonei. Chiar și acești giganți, care au supraviețuit secolelor, nu sunt imuni la schimbările rapide ale prezentului.

Aleea Baobabilor este mai mult decât o destinație frumoasă — este o lecție despre răbdare, adaptare și armonie cu natura. Într-o lume care se grăbește, acești copaci rămân martori tăcuți ai timpului, demonstrând că adevărata forță vine din stabilitate și echilibru. Privindu-i, învățăm cât de prețios este ceea ce pare nemișcat — dar hrănește o lume întreagă.

$$$

 Știați că inima produce suficientă energie zilnic cât să împingă o mașină pe o distanță de 32 km?

Acest mușchi incredibil nu ia pauză niciodată și bate, în medie, de 100.000 de ori pe zi.

🔷 Știați că inima umană produce suficientă energie într-o singură zi cât să împingă o mașină pe o distanță de aproximativ 32 de kilometri? Această comparație poate părea incredibilă, dar este pe deplin reală. Energia mecanică generată de contracțiile inimii, în mod cumulativ, este echivalentă cu aproximativ 7.000 de jouli pe bătaie, adică peste 700.000.000 de jouli pe zi. Este o dovadă impresionantă a forței tăcute care funcționează neîncetat în interiorul nostru.

🔷 Inima este un mușchi involuntar – adică lucrează fără ca tu să o controlezi conștient – și este una dintre cele mai harnice părți ale corpului uman. Ea începe să bată încă din viața intrauterină, la aproximativ 3 săptămâni după concepție, și nu se oprește decât la finalul vieții. În medie, inima bate de circa 100.000 de ori pe zi, 35 de milioane de ori pe an și de peste 2,5 miliarde de ori într-o viață de 70 de ani.

🔷 Fiecare bătaie pompează sângele printr-un sistem de vase extrem de complex, format din artere, vene și capilare care însumează peste 100.000 de kilometri – suficient cât să înconjoare Pământul de două ori și jumătate! Cu fiecare contracție, inima livrează oxigen și nutrienți în fiecare colț al corpului, de la vârfurile degetelor până la creier, asigurând funcționarea optimă a fiecărei celule.

🔷 Energia inimii nu se limitează doar la forța mecanică – ea este și o sursă de câmp electromagnetic, cel mai puternic dintre toate organele corpului uman. Câmpul generat de inimă poate fi detectat cu aparatură specializată la peste un metru distanță de corp. Unele cercetări sugerează chiar că acest câmp ar putea juca un rol în interacțiunile emoționale și sociale dintre oameni.

🔷 Comparând inima cu un motor performant, diferența majoră este că aceasta nu are nevoie de revizie sau reparații periodice (în mod normal) și funcționează zeci de ani fără oprire. În ciuda sarcinii uriașe, acest organ compact se regenerează constant și se adaptează la solicitările vieții – fie că ești în repaus, alergi sau trăiești o emoție puternică.

🔷 Așadar, data viitoare când îți simți inima bătând mai tare – fie de efort, fie de iubire, fie de emoție – amintește-ți că în pieptul tău pulsează o adevărată centrală de energie. Una care muncește zi și noapte, în tăcere, pentru a-ți menține viața.❤️

$$$

 Știați că ochiul uman poate distinge până la 10 milioane de culori?

Cu toate acestea, creierul nostru filtrează continuu ceea ce percepem, astfel încât să nu fim copleșiți de informații vizuale.

🔷 Știați că ochiul uman poate distinge până la 10 milioane de culori diferite? Acest lucru este posibil datorită celor aproximativ 120 de milioane de bastonașe și 6 milioane de conuri aflate în retină, care lucrează împreună pentru a capta lumina și a interpreta nuanțele din jurul nostru. Conurile sunt responsabile pentru vederea color, iar fiecare dintre ele este sensibil la un anumit interval de lungimi de undă: roșu, verde sau albastru. Prin combinarea semnalelor primite de la aceste trei tipuri de celule, creierul reușește să creeze o paletă vastă de culori, cu subtilități pe care niciun ecran sau imprimantă nu le poate reproduce pe deplin.

🔷 Deși avem capacitatea biologică de a percepe milioane de culori, creierul nostru acționează ca un filtru extrem de sofisticat. În loc să proceseze fiecare nuanță în mod individual, el prioritizează doar acele informații vizuale care sunt relevante pentru supraviețuire, orientare sau înțelegere rapidă a mediului. Această „compresie cognitivă” este esențială – altfel, am fi pur și simplu copleșiți de avalanșa de informații vizuale pe care o primim în fiecare secundă. Practic, vedem totul, dar conștientizăm doar ceea ce contează.

🔷 Sistemul vizual uman este una dintre cele mai complexe realizări ale evoluției. Informația vizuală ajunge la creier prin nervul optic și este procesată în cortexul vizual din lobul occipital. Aici, culorile sunt interpretate împreună cu formele, mișcările și profunzimea câmpului vizual. De exemplu, atunci când privim o frunză, nu vedem doar o pată de verde – percepem și textura, reflexia luminii, marginile și contextul în care se află. Toate acestea sunt „decodificate” în fracțiuni de secundă, fără ca noi să ne dăm seama.

🔷 Percepția culorilor este, de fapt, un proces subiectiv, influențat de experiență, cultură și limbaj. De exemplu, unele limbi nu fac distincție între albastru deschis și verde, iar populații diferite percep aceeași culoare ușor diferit. Mai mult, emoțiile pot altera felul în care vedem culorile: când suntem triști, culorile ni se pot părea mai șterse, iar în momente de bucurie, par mai intense. Această conexiune subtilă dintre ochi, minte și suflet ne face să vedem lumea nu doar biologic, ci și afectiv.

🔷 Este fascinant să ne gândim că majoritatea animalelor nu au această abilitate atât de rafinată. De exemplu, câinii văd într-o paletă limitată – în principal nuanțe de albastru și galben – iar multe specii nocturne percep mai bine mișcarea sau umbrele decât culorile. Pe de altă parte, unele păsări sau insecte, precum fluturii sau albinele, pot vedea și în spectrul ultraviolet, o zonă a luminii complet invizibilă pentru noi.

🔷 În lumea modernă, suntem înconjurați de culori artificiale: ecrane, afișe, semne, reclame – toate concepute să atragă atenția. Tocmai de aceea, creierul nostru a devenit tot mai bun la a „ignora” ceea ce consideră nesemnificativ. De exemplu, poți trece de zeci de ori pe lângă un panou publicitar fără să-l observi cu adevărat – pentru că nu prezintă nicio informație utilă sau nouă pentru tine.

🔷 Și totuși, uneori, o singură culoare sau combinație de culori poate schimba totul. Un apus spectaculos, o pictură de-a lui Van Gogh sau albastrul profund al mării pot trezi în noi stări de uimire, liniște sau inspirație. Culorile nu sunt doar date tehnice ale luminii – ele devin trăiri, amintiri și limbaj universal fără cuvinte.